Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Noua carte a lui Alex Mihai Stoenescu – „Interviuri după revoluție”, în care are și un capitol despre mine Aprilie 10, 2017


stoenescuinterviuriAm observat că pe internet apar reclame cu noua carte a lui Alex Mihai Stoenescu cu „mărturii senzaționale despre evenimentele din decembrie 1989”, fiind pomenit în reclame și numele meu, iar apoi am găsit în „Cotidianul” un rezumat al capitolului din carte care mă privește, cu titlul: Marius Mioc: „Nu îi recunosc lui Iliescu vreun merit în răsturnarea lui Ceaușescu” (linc).

Am cerut la „Cotidianul” și un drept la replică legat de o frază care apărea în ziar, drept la replică pe care mi l-a acordat (linc).

Între timp am procurat cartea, iată cîteva comentarii referitoare la capitolul legat de mine, căci n-am timp acum să comentez toată cartea:

În 2004 am schimbat într-adevăr niște scrisori cu Alex Mihai Stoenescu, pe care-l remarcasem ca mentor al campaniei de falsificare a istoriei revoluției din „Jurnalul Național”, campanie care mă determinase să scot un ziar – „Revoluția din Timișoara și minciunile lui Marius Tucă” (Marius Tucă fiind șeful „Jurnalului Național”), ziar pe care l-am trimis și lui Alex Mihai Stoenescu (dacă-mi amintesc bine, l-am trimis și la „Jurnalul Național”, să ajungă și la Marius Tucă). Mai apoi am scos o întreagă carte legată de campania „Jurnalului Național” – „Revoluția din 1989 și minciunile din Jurnalul Național” (editura Marineasa, 2005).

Rev si Tuca_0002

Colectivul de redacţie al ziarului-ediţie specială "Revoluţia din Timişoara şi minciunile lui Marius Tucă"

Colectivul de redacţie al ziarului-ediţie specială „Revoluţia din Timişoara şi minciunile lui Marius Tucă”

Respectivele scrisori, de care aproape că uitasem, reprezintă acum un capitol din ultima carte a domnului Stoenescu (paginile 83-118). Dînsul mai adaugă și niște comentarii actuale și note de subsol la corespondența noastră din 2004.

Scrisorile respective reprezintă cu fidelitate felul meu de a vedea evenimentele din decembrie 1989, care nu s-a prea schimbat din 2004 pînă acum. Cine se așteaptă însă ca din cartea lui Stoenescu să afle ce am făcut în decembrie 1989 va fi dezamăgit, căci nu i-am povestit prea multe lui Stoenescu despre asta. Deci, cei care vreți să aflați ce am făcut eu la revoluție, trebuie să cumpărați cărțile mele (de pildă „Revoluția din 1989 explicată pentru toți” – linc), nu vă puteți bizui pe „mărturia senzațională” publicată de Stoenescu, care nu e propriu zis o mărturie, căci mă concentram în acele scrisori pe evaluarea generală a revoluției din 1989, pe dezinformările apărute în presă pe acest subiect, pe activitatea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”. De fapt, cred că sînt mult mai relevante scrisorile acestea cu o evaluare generală asupra revoluției și istoriografiei despre aceasta decît o relatare a faptelor mele, pe care am dat-o deja în cărți și în unele emisiuni televizate.

Lucrarea mea de popularizare a științei publicată în 2005, legată de campania publicistică din „Jurnalul Național”

Lucrarea mea de popularizare a științei publicată în 2005, legată de campania publicistică din „Jurnalul Național” la care a contribuit și Alex Mihai Stoenescu

Părerile mele proaste despre opera istoriografică a domnului Stoenescu sînt cunoscute și nici în scrisorile către dînsul, pe care acum le-a publicat, nu m-am ferit să-mi exprim îndoielile legate de scrierile dumisale. La vremea aceea încă nu apăruse volumul consacrat revoluției din „Istoria loviturilor de stat”. După apariția acelui volum am continuat cu criticile la adresa domnului Stoenescu. De altfel, chiar într-o scrisoare pe care dumnealui o publică acum, îi atrăgeam atenția „s-ar putea să vă critic viitorul volum, în stilul polemic cu care deja v-ați familiarizat” (pag. 88). Cititorii acestui blog pot găsi, la pagina „Analize despre revoluția din 1989” (linc) un subcapitol cu mai multe articole consacrate scrierilor lui Alex Mihai Stoenescu. Domnul Stoenescu scrie însă un neadevăr în cartea sa, cînd afirmă: „După apariția cărții mele și a rapoartelor falsificate și exagerate despre mine ale ofițerului de securitate din dosarul CNSAS, acțiune ordonată de Ion Iliescu și pusă în aplicare de slugile lui de acolo cu scopul de a bloca folosirea datelor istorice, a documentelor și mărturiilor prezentate de mine în carte în „Dosarul revoluției” de la Parchet, domnul Mioc mă urmărește cu campania sa irațională, umplînd internetul cu tot felul de prostii și cerînd arestarea mea pentru opera profesionistă de istorie și pentru libertatea de opinie” (pag. 83).

Niciodată n-am cerut arestarea domnului Stoenescu și nu am contestat libertatea sa de opinie. Criticile mele au vizat cărțile, articolele și aparițiile sale televizate și au inclus citate exacte cu fragmentele pe care le criticam, cît și dovezile prin care respingeam afirmațiile dumisale. Este dreptul domnului Stoenescu să considere criticile mele drept „prostii”, dar cînd spune că i-am cerut arestarea deja se face vinovat de calomnie.

Totodată, eu n-am așteptat apariția raportului CNSAS despre Stoenescu (linc) pentru a-l critica, căci mi-au fost destule scrierile dumisale. Este adevărat că după apariția raportului CNSAS am fost printre cei care l-au popularizat (n-am fost nicidecum singurul), însă la vremea aceea cele mai multe scrieri ale mele critice la adresa lucrărilor domnului Stoenescu fuseseră deja publicate. Criticile mele la adresa operei domnului Stoenescu se bizuie pe însăși acea operă, constatările CNSAS despre domnia sa jucînd un rol secundar. L-am criticat pe Stoenescu cînd era la începutul carierei sale de „istoric” și nu apucase să publice nici o carte despre revoluție. În revista timișoreană „VIP în Banat – Eurocopita” din 1-15 februarie 2003 am publicat articolul „Indicații pentru o falsificare profesionistă a istoriei”, reluat apoi în cartea „Libertatea și politrucii” (linc). Pînă la proba contrarie consider articolul respectiv primul caz cînd afirmațiile despre revoluția din 1989 ale lui Alex Mihai Stoenescu au fost criticate public de cineva (e vorba acolo de o apariție din decembrie 2002 a domnului Stoenescu la TV „România de Mîine”).

Tot neadevărat este felul cum înfățișează Alex Mihai Stoenescu relația mea cu Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. La pagina 83 domnia sa scrie: „Deși i-a recunoscut calitatea de revoluționar și de deținut politic, Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 i-a ignorat mărturia, considerînd că el nu a fost martor al evenimentelor petrecute între 17 și 20 decembrie, zile decisive pentru evenimentele din Timișoara”. Acest fragment a apărut și în „Cotidianul”, motiv pentru care am cerut dreptul la replică deja menționat. Nu pot decît să repet ceea ce scriam în dreptul la replică din „Cotidianul”:

Comisia Senatorială „Decembrie 1989” nu mi-a ignorat mărturia, ci eu am fost cel care a refuzat să dea mărturie acelei comisii. Mai mult, am fost cel care a inițiat boicotarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către revoluționarii timișoreni. Inițial am atras la boicot asociația „17 Decembrie” a răniților și familiilor îndoliate din revoluție, din care fac parte – a se vedea articolul Boicotarea Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ de către Asociaţia “17 Decembrie” (linc) din ziarul „Timișoara” din 9 decembrie 1993, republicat pe internet pe saitul meu.

Apoi la boicot s-au alăturat alte 3 asociații revoluționare timișorene. Presa timișoreană a scris despre asta, nu însă și cea bucureșteană. Pe saitul propriu am republicat articolele legate de acel boicot, pe care cu mîndrie l-am inițiat:
Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ pe care o condusese
Adresările Asociaţiei “17 Decembrie” către Comisia Senatorială “Decembrie 1989″ condusă de Valentin Gabrielescu
Boicotarea Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ de către Asociaţia “17 Decembrie”
Vizita la Timişoara a unor membri ai comisiei senatoriale “Decembrie 1989″ (1994)

Într-o emisiune a lui Adrian Păunescu de la Antena 1, din 1999, disponibilă acum și pe internet, am reamintit boicotarea Comisiei Senatoriale Decembrie 1989: Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara (video).
La Comisia Senatorială m-am prezentat doar pentru a avea o discuție cu senatorii în care să reamintesc cererile precedente de a dezminți informațiile false care fuseseră răspîndite în numele acelei comisii, dar am refuzat categoric să depun vreo mărturie pînă cererile nu vor fi satisfăcute. Cum președintele comisiei, țărănistul Valentin Gabrielescu, n-a dat curs cererilor mele, Comisia Senatorială nu a avut privilegiul de a beneficia de mărturia mea (am depus însă mărturie în instanță, încă din 1990).

În 2012, pe baza unei cereri în temeiul legii 544/2001, am primit de la Senat transcriptul discuției pe care am avut-o la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, pe care l-am publicat de altfel pe saitul meu (linc).

La Senat se păstrează înregistrările audio ale discuției mele la comisie.

Trebuie spus că la boicotarea activității Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” s-a alăturat ulterior și Laszlo Tokes. Îmi amintesc dezgustul pe care l-am avut văzînd că mass-media bucureșteană, care ignorase boicotarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către revoluționarii timișoreni, s-a apucat să-l acuze vehement pe Laszlo Tokes pentru refuzul său de a se prezenta la comisie. De fapt, toate înjurăturile pe care le-a luat cu acel prilej Laszlo Tokes de la jurnaliștii bucureșteni mi se cuveneau mie, căci eu inițiasem acel boicot!

Deci, este falsă afirmația domnului Alex Mihai Stoenescu precum că respectiva Comisie a ignorat mărturia mea. Comisia nu a avut această mărturie, deci n-a putut s-o ignore! Totodată, nu am cerut și nici nu era de competența Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” să recunoască calitatea mea (ori a oricărei alte persoane) de revoluționar sau deținut politic. Domnul Stoenescu scoate din propria burtă afirmații și aprecieri proprii pe care le prezintă ca afirmații ori aprecieri ale Comisiei Senatoriale. Nu cred că există vreun document al Comisiei Senatoriale în care să se spună ceva de felul „îl ignorăm pe Marius Mioc dar îi recunoaștem calitatea de revoluționar și deținut politic” ori „zilele decisive ale evenimentelor din Timișoara au fost între 17 și 20 decembrie”. După discuția cu mine, președintele Comisiei, domnul Valentin Gabrielescu, a declarat în conferința de presă de la Timișoara, ascunzînd cu exprimări ambigue lipsite de onestitate boicotarea comisiei de către revoluționarii timișoreni: „Reprezentantul celor de la „17 Decembrie”, Marius Mioc, deși n-a vrut să declare nimic, a vorbit totuși vreo trei ore, și a spus destule lucruri care ne interesau” (consemnat de „Renașterea Bănățeană” din 5 aprilie 1994)

"Renaşterea Bănăţeană" din 5 aprilie 1994 despre conferinţa de presă a Comisiei Senatoriale Decembrie 1989

„Renaşterea Bănăţeană” din 5 aprilie 1994 despre conferinţa de presă a Comisiei Senatoriale Decembrie 1989

Interesant că toate aceste amănunte legate de boicotarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” sînt cuprinse în scrisorile pe care i le trimisesem domnului Stoenescu și pe care acum dînsul le publică (pag. 91-92) (în rezumatul apărut în „Cotidianul” nu apăreau). În aceste condiții e de neînțeles cum, după ce i-am explicat în scrisoarea pe care a publicat-o că „m-am prezentat la comisie, am discutat acolo despre ceea ce se publicase deja de către domnul Sergiu Nicolaescu și apoi am refuzat să declar ce am făcut la revoluție, pînă la îndeplinirea cererilor asociațiilor de revoluționari timișorene, conform boicotului ce fusese anunțat și în presă” (pag. 92), domnul Stoenescu scrie totuși că Comisia Senatorială mi-a ignorat „mărturia”, considerînd că n-am fost „martor al perioadei 17-20 decembrie, decisivă pentru evenimentele din Timișoara”.

Prin note de subsol domnul Stoenescu combate unele din afirmațiile din scrisorile mele. De pildă, arătasem într-o scrisoare că Radu Tinu, adjunctul șefului securității Timiș, a arătat în cartea sa „Timișoara, no comment” că rapoartele securiștilor sînt „în totalitate” la dosarul procesului în care a fost judecat. Aceste rapoarte nu arată punerea la cale din străinătate a evenimentelor din Timișoara. Domnul Stoenescu, în nota de subsol de la paginile 88-89, scrie: „La Timișoara au fost prezenți mai mulți ofițeri ai unor structuri ale Securității, diferite de cea din care făcea parte domnul Radu Tinu, și care au trimis la București informații, pe baza cărora s-au întocmit la DSS rapoarte. Amintesc pasajul dialogului telefonic dintre gen. Vlad și col. Filip Teodorescu, reprodus în dialogul meu cu gen. Rogojan: „IV: Și au intrat? FT: Au intrat cam 3-4 autoturisme, cu 2-3 ocupanți fiecare. IV: Și ce-au făcut? FT: Nu știm. IV: Îți spun eu. Și-au făcut treaba și a trecut dincolo”. Gen. Vlad primea la București informații de la mai multe structuri, dar problema autentică ridicată atît de mine cît și de dl. Mioc este că documentele, probele acestor informații au fost mereu invocate (Raportul SRI, mărturiile ofițerilor de securitate de la Comisie, sintezele lui Sergiu Nicolaescu ș.a.), dar niciodată arătate”.

O primă problemă ar fi dacă se poate lua în serios pentru cercetarea istorică niște vorbe ale unui securist despre conținutul unei convorbiri telefonice spuse cu mulți ani întîrziere, în condițiile în care nu există vreo dovadă documentară pentru acele afirmații iar securistul care povestește despre acea discuție nici măcar nu a participat direct la ea. Dar ăsta-i stilul de a scrie „istorie” al domnului Stoenescu – nu contează documentele, contează poveștile post-factum spuse cu mare întîrziere și neverificabile ale unor securiști. Lăsînd însă la o parte această obiecție, observ că schimbul de replici invocat, chiar dacă este real, nicidecum nu dovedește că Iulian Vlad a primit informații conform cărora evenimentele din decembrie 1989 de la Timișoara au fost puse la cale din străinătate. Convorbirea telefonică invocată este doar o confirmare a declarației răposatului general de securitate Emil Macri: “Informaţiile obţinute … nu au pus în evidenţă nici lideri şi nici amestecul vreunei puteri străine în producerea evenimentelor de la Timişoara. Raportarea acestor date … generalului I. Vlad a produs iritare şi chiar supărare” (linc). În acea convorbire Iulian Vlad face presiuni asupra lui Filip Teodorescu, aflat la Timișoara, să se conformeze liniei partidului și să dea rapoarte despre implicarea străină în revoluție, dar informația pe care Filip Teodorescu o dă lui Iulian Vlad este „nu știm”. De remarcat totodată că, după ce s-a vorbit de mii sau zeci de mii de agenți KGB infiltrați în România în decembrie 1989 (linc), acum domnul Stoenescu ne servește o presupusă și cu nimic dovedită convorbire telefonică despre „3-4 autoturisme cu 2-3 ocupanți fiecare”. Este de amintit totodată că Filip Teodorescu a fost inculpat în același proces în care a fost inculpat și Radu Tinu. Deci, cînd Radu Tinu spune că rapoartele securiștilor sînt „în totalitate” la dosarul procesului în care a fost judecat, se referă nu numai la rapoartele sale ci ale tuturor securiștilor trimiși în judecată în procesul respectiv, inclusiv la rapoartele lui Filip Teodorescu.

Scrisoare trimisă mie de Ana Blandiana în care afirmă că a fost inclusă în CFSN fără să fie întrebată

Într-o altă notă de subsol (pag. 94) domnul Stoenescu consideră „incorectă” afirmația mea că includerea în FSN a unor dizidenți cunoscuți (Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu) s-a făcut fără știrea și acceptul acestora, dar puși în fața faptului împlinit aceștia au acceptat prezența în FSN. Ca argument, dînsul scrie „trecerea pe listă a fost anunțată public la Televiziune în seara de 22 decembrie, iar persoanele respective au participat la prima ședință a CFSN din 27 decembrie”. Anunțarea publică la televiziune a prezenței dizidenților respectivi în FSN nu înseamnă că respectivul anunț a fost făcut cu știrea și acceptul acestora, iar faptul că în 27 decembrie aceștia au participat la prima ședință CFSN dovedește doar ceea ce am afirmat, că „puși în fața faptului împlinit aceștia au acceptat prezența în FSN”. Corectitudinea afirmațiilor mele și implicit incorectitudinea afirmațiilor domnului Stoenescu în ceea ce privește cooptarea în FSN fără știrea și acceptul lor a unor dizidenți care abia ulterior, în fața faptului împlinit, au acceptat situația, rezultă de pildă din declarațiile Anei Blandiana (linc), care explica că l-a cunoscut pe Ion Iliescu abia la prima ședință a CFSN și că „personalități ca ea sau ca Doina Cornea au fost invitate doar pentru a fi „puse în vitrină”, fără a avea putere de decizie”. Cu Ana Blandiana am avut și o corespondență personală, în care dînsa mi-a scris că a fost inclusă în CFSN „fără să fie întrebată”. Pe cine să credem în problema condițiilor în care unii dizidenți au fost cooptat în CFSN? Pe Alex Mihai Stoenescu ori chiar pe persoanele respective?

În nota de subsol de la paginile 106-107 domnul Stoenescu scrie că „implicarea străinilor a fost limitată la cele cîteva cazuri cunoscute de instigare”, dar nu prezintă nici un „caz cunoscut de instigare” și apoi, ca să explice lipsa dovezilor legate de implicarea străină, lansează ipoteza, cu nimic dovedită, că „este posibil ca acele note ale filorilor să fi fost distruse”. Într-o altă notă de subsol de la pagina 114 mai adaugă: „Poate și Radu Tinu minte cînd afirmă că toate rapoartele ofițerilor de securitate sînt la Procuratură! [Radu Tinu n-a zis că sînt la Procuratură, ci în dosarul procesului în care a fost inculpat] Poate Ceaușescu a dat ordin ca rapoartele să fie distruse ca să nu se producă nu conflict diplomatic cu URSS!”. Ăsta-i stilul de „cercetare științifică” al domnului Stoenescu. Ignoră imensa cantitate de documente existente și folosite deja în procesele revoluției, pretinde că au existat alte documente care ar dovedi altceva decît documentele existente dar care nu pot fi arătate fiindcă probabil au fost distruse. Complet ilogic, ajunge să presupună că însuși Ceaușescu ar fi cerut distrugerea documentelor, cînd Ceaușescu ar fi fost primul interesat să dovedească ceea ce susținea public, anume că agenturili străine ar fi pus la cale mișcarea împotriva sa. De ce conflict diplomatic să se teamă Ceaușescu cînd era în joc însăși aflarea sa la putere și viața sa?

Cu multă aroganță, domnul Stoenescu pretinde că dînsul face „operă profesionistă de istorie”, în timp ce eu aș fi un „amator plin de frustrări” care „nu cunoaște diferențele fundamentale între cartea profesionistă de istorie… și maculatura despre decembrie 1989” (pag. 116). Eu nu cred că se numește istorie ceea ce a publicat domnul Stoenescu. Printre altele (nota de subsol de la pag. 92-93) pretinde că intervenția la Timișoara (în decembrie 1989) a unor „basarabeni”, „blonzi”, „atletici”, „membri ai miliției din RSS Moldovenească” „se găsește în mărturiile revoluționarilor timișoreni publicate chiar de domnul Mioc, precum și de Titus Suciu”, dar nu dă nici un citat din vreo carte a mea ori a lui Titus Suciu. Probabil fiindcă asemenea citat nu există. Cunosc cărțile mele și pe ale lui Titus Suciu, și nu-mi amintesc de asemenea mărturii. Nu numai eu, ci și Titus Suciu a scris foarte critic la adresa domnului Stoenescu. A se vedea cartea acestuia „Revoluția pe înțelesul detractorilor” (linc), în care numește detractori ai revoluției următoarele persoane: Marius Tucă, Ion Cristoiu, Alex Stoenescu și Grigore Cartianu.
În ceea ce privește profesionalismul meu legat de evenimentele din decembrie 1989, acesta a fost dovedit la proba practică din decembrie 1989, cînd obiectivul propus – înlăturarea lui Ceaușescu – a fost realizat.

Mai citește:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) – a 2-a parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu – Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
Eroul anticomunist Sorin Ovidiu Vîntu – comentariu la un capitol al cărţii „Interviuri despre revoluţie” de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2004).
Ordinul 2600/1988 şi minciunile stoenesciene din „Evenimentul Zilei”
Alex Stoenescu – „Interviuri despre revoluţie” (recenzie)
Alex Mihai Stoenescu s-a transferat de la „Jurnalul Naţional” la „Adevărul”
Iliescu apare, măcelul dispare – diversiuni ale ziarului „Adevărul”
– Un atac la adresa libertății de exprimare: Propunerea unei legi de incriminare a negării revoluției din 1989
– Teoria invaziei sovietice în 1989. Un munte de documente lipsă
–  “Informaţiile obţinute … nu au pus în evidenţă nici lideri şi nici amestecul vreunei puteri străine în producerea evenimentelor de la Timişoara. Raportarea acestor date … generalului I. Vlad a produs iritare şi chiar supărare”

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s