Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Cercetările Parchetului în dosarul revoluției (154). Concluzii Mai 3, 2017


Sfîrșitul ordonanţei procurorilor Codruţ Mihalache, Marian Tudor şi Claudiu Culea în dosarul 97/P/1990 – dosarul mamut făcut de procurorul Dan Voinea prin conexarea mai multor cauze legate de revoluţia din 1989. Astfel, acesta a devenit dosarul principal legat de revoluţie, dar nu trebuie făcută greşeala de a-l considera singurul dosar cu acest subiect din arhivele parchetului.

În octombrie 2015 în dosarul revoluției s-a dat o nouă ordonanță de clasare, pentru ca ulterior cercetările să fie redeschise. Am prezentat însă pînă la capăt ordonanța din 2010. Ordonanța din 2015 copiază în mare parte ceea ce fusese stabilit prin ordonanța din 2010.

Vezi şi primele părţi ale acestei ordonanţe:
– Consideraţii generale – Istoricul dosarului – Situaţia de fapt generală – Bucureşti. Reţinuţi şi loviţi (1) – Bucureşti. Reţinuţi şi loviţi (2) – Bucureşti. Reţinuţi şi loviţi (3) – Bucureşti. Reţinuţi şi loviţi (4) – Bucureşti. Reţinuţi şi loviţi (5) – Bucureşti. Reţinuţi şi loviţi (6) – Bucureşti. Reţinuţi şi loviţi (7) – Bucureşti. Busculada de la mitingul lui Ceauşescu – Bucureşti. Răniţi şi ucişi de maşini militare – Bucureşti. Ucişi prin împuşcare în 21 decembrie şi noaptea de 21/22 decembrie 1989 – Bucureşti. Răniţi în 21 decembrie şi noaptea de 21/22 decembrie 1989 – Bucureşti. Reţinuţi şi loviţi (8) – Bucureşti. Agresaţi, reţinuţi, răniţi – Bucureşti. Răspînditori de manifeste şi alţii – Bucureşti. CC – situaţie generală – Bucureşti. Răniţi şi ucişi în zona CC (1) – Bucureşti. Răniţi şi ucişi în zona CC (2) – Bucureşti. Moartea lui Jean Luis Calderon – Bucureşti. Răniţi şi ucişi în zona CC (3) – Bucureşti. Răniţi şi ucişi în zona CC (4) – Bucureşti. Răniţi şi ucişi în zona CC (5) – Bucureşti. Un securist rătăcit în CC – Bucureşti. Moartea generalului Milea – Bucureşti. Palatul Telefoanelor (1) – Bucureşti. Palatul Telefoanelor (2) – Bucureşti. Palatul Telefoanelor (3). Moartea actorului Horia Căciulescu – Bucureşti. Televiziune – situaţia generală – Bucureşti. Televiziune. Răniţi şi ucişi (1) – Bucureşti. Televiziune. Răniţi şi ucişi (2) – Bucureşti. Televiziune. Răniţi şi ucişi (3) – Bucureşti. Televiziune. Răniţi şi ucişi (4) – Bucureşti. Televiziune. Reţinuţi (bănuiţi de terorism) – Bucureşti. Televiziune. Margareta Costea – Bucureşti. Televiziune. Răniţi şi ucişi (5)Bucureşti. RadiodifuziuneBucureşti. Zona Mărgeanului – Şoseaua Antiaeriană. Răniţi şi ucişi (1)Bucureşti. Zona Mărgeanului – Şoseaua Antiaeriană. Răniţi şi ucişi (2)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Răniţi şi ucişi (1). Militari împuşcaţi în autobuze sau camioaneBucureşti. Zona M.Ap.N. Răniţi şi ucişi (2)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Împuşcaţi în autoturisme (1)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Răniţi (1)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Împuşcaţi în autoturisme (2)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Răniţi (2)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Împuşcaţi în TAB sau în elicopterBucureşti. Zona M.Ap.N. Împuşcaţi în autoturisme (3)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Răniţi şi ucişi (3)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Moartea rugbyştilor Durbac şi MurariuBucureşti. Zona M.Ap.N. Răniţi şi ucişi (4)Bucureşti. Zona M.Ap.N. Autobuzul mitraliatBucureşti. Zona M.Ap.N. Uslaşul SoldeaBucureşti. Zona M.Ap.N. Reţinuţi (bănuiţi de terorism)OtopeniBucureşti. Şoseaua OlteniţeiBucureşti. Fabrica de Elemente de Automatizări. Răniţi falşi?Bucureşti. Casa ScînteiiBucureşti. Spitalul Militar Central, Spitalul Colţea şi Calea MoşilorBucureşti. Colentina, Linia de centură – Domneşti, Operă, Piaţa Unirii, Spitalul CaritasBucureşti. Strada Eforie, şoseaua Pantelimon, Griviţa Roşie, 23 August, Bucur OborBucurești. Str. LemneaBucurești. Zonele Beldiman, Arhivele Statului, Tei – Barbu Văcărescu, spitalul Floreasca, șoseaua ViilorBucurești. Șoseaua Chitilei (inclusiv comuna Chitila), Calea Griviței și întreprinderea LarometBucurești. Cadavre neidentificateTimișoaraBrașov. Deschiderea foculuiBraşov. Răniţi şi ucişi în zona Consiliului JudeţeanBrașov. Zona CapitolBrașov. Zona Parc – PoștăBrașov. Zona ModaromBrașov. Zonele Uzina 2 Tipografie, Hărmanului, Toamnei, Zizinului, SiteiBrașov. Alte victimeBrașov. Zonele Uzina 2, Rafinărie, Piața TeatruluiBrașov. Zonele Consiliul Judeţean, Hărmanului, Toamnei, spitalul judeţean – Calea BucureştiBrașov. Alte victime (2)Brașov. Victime militari ai UM 01090 Predeal (1)Brașov. Str. Colinei, cazul în care a fost cercetat Emil IvașcuBrașov. Magazinul Universal TîmpaBrașov. Zona centralăBrașov. Victime militari ai UM 01090 Predeal (2)Brașov. Alte victime (3)Brașov. Victime militari ai UM 01090 Predeal (3)Brașov. Victime ale UM 01107 BrașovBrașov. Victime militari ai UM 01090 Predeal (4)Brașov. Persoane reținuteAradAlba IuliaCugirZlatna, jud. AlbaBlajReșița (1)CaransebeșReșița (2)Caransebeș. Împușcat lîngă aeroportCaransebeș. Răspînditori de manifesteReșița (3)Reșița. Reținuți sub acuzația de terorismCaransebeș. Împușcat în dispozitivul de apărare al unității militareCraiovaBrădești, jud. Dolj. Sovieticii împușcațiBrăilaGalațiBuzăuBacăuFocșaniPiatra NeamțIașiCluj și TurdaTîrgu MureșMiercurea CiucCristurul SecuiescOdorheiul SecuiescSfîntul Gheorghe (județul Covasna)Tîrgu Secuiesc (județul Covasna)Baraolt (județul Covasna)SibiuHunedoaraHațeg (jud. Hunedoara)Orăștie (jud. Hunedoara)Vînju Mare (jud. Mehedinți)Arestatul din Turnu SeverinRîmnicu VîlceaTîrgoviștePenitenciarul MărgineniBoteni (jud. Dîmbovița)PiteștiGiurgiuPrundu (jud. Giurgiu)Mihai Bravu (jud. Giurgiu)Ilfov (localități neprecizate)Mogoșoaia (jud. Ilfov)Pantelimon (jud. Ilfov)Buftea (jud. Ilfov)CălărașiSlobozia (jud. Ialomița)ConstanțaEforie Nord (jud. Constanța)Eforie Sud (jud. Constanța)Cernavodă (jud. Constanța)Babadag (jud. Tulcea)Agigea (jud. Constanța)Topraisar (jud. Constanța)Basarabi (jud. Constanța)Schitu (jud. Constanța)Mangalia (jud. Constanța)Mihail Kogălniceanu (jud. Constanța)Acțiuni ale elicopterelor și avioanelor în județul ConstanțaMedgidia (jud. Constanța)Valul lui Traian (jud. Constanța)Neptun (jud. Constanța)Cataloi (jud. Tulcea)Tuzla (jud. Constanța)

CONCLUZII
Revoluţia română a constituit, fără îndoială, o formă de împotrivire faţă de regimul condus de fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu.
Acţiunile de protest nu s-au redus la obţinerea unor revendicări social-economice, ci au vizat, de la bun început, înlăturarea regimului politic, un număr foarte mare de oameni, din cele mai diferite categorii sociale şi naţionalităţi, manifestându-şi opoziţia faţă de măsurile luate de fostul preşedinte.
Conducerea fostului regim politic a recurs la acte de represiune, pentru dispersarea manifestanţilor şi păstrarea puterii în stat. Acţiunile represive au cunoscut, mai întâi la Timişoara şi apoi în alte localităţi, o intensitate progresivă, proporţională cu creşterea în amploare a mişcărilor de protest. În general, s-a constatat că în acele cazuri în care organele Ministerului de Interne nu au mai putut stapâni situaţia, în stradă au fost scoase dispozitive formate din subunităţi ale Ministerului Apărării Naţionale. Au existat însă unele localităţi în care au fost instalate în zonele adiacente fostelor sedii ale puterii locale dispozitive militare, fără ca până la acel moment să fi avut loc demonstraţii.
Represiunea a fost hotărâtă şi ordonată de către factorii puterii politice, fiind apoi organizată de către factorii locali (politici şi militari), cu participarea directă a unora dintre vârfurile puterii politice şi a celei militare.
În această activitate îndreptată împotriva Revoluţiei au fost angrenate forţele Ministerului de Interne, ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Gărzilor Patriotice.
Pe parcursul întregii perioade cuprinse între 16 decembrie şi 22 decembrie 1989, fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu a mobilizat, în mod deosebit, organele de propagandă, în scopul organizării şi efectuării unei ample acţiuni de dezinformare.
O primă componentă a acesteia viza opinia publică românească, prin ascunderea (fără sorţi de izbândă) a realităţii şi amplorii fenomenelor din Timişoara. Astfel, miile de demonstranţi ce s-au opus forţelor de represiune au fost transformaţi în „elemente destabilizatoare, huligani, terorişti, agenţi străini, etc.”.
Cea de a două componentă a vizat dezinformarea efectivelor M.Ap.N., M.I. şi Gărzilor Patriotice, cărora li s-a inoculat ideea iminenţei unui atac extern, care ar fi vizat dezmembrarea statului român.
În ceea ce priveşte evenimentele survenite ulterior datei de 22 decembrie 1989, concluziile desprinse sunt următoarele:
Din punct de vedere militar, după moartea generalului Milea, s-a resimţit puternic lipsa unei comenzi unice.
Persoanele care şi-au asumat responsabilităţile militare de comandă şi-au întemeiat deciziile, în principal, pe informaţiile T.V. şi Radio, fără o verificare prealabilă a acestora. În această situaţie, s-a ajuns la o reală intoxicare cu date false şi alarmiste, care au determinat ca numeroase victime să fie puse la acea dată, şi chiar ulterior, pe seama acţiunilor „teroriştilor”. Operaţiunile militare, întreprinse în acea perioadă, nu au condus la capturarea şi predarea către organele de anchetă a unor terorişti-diversionişti (persoane despre care să fi existat probe că au acţionat în acest scop cu mijloace specifice, după un anume plan).
În ceea ce priveşte cauzele şi circumstanţele în care s-a produs, după data de 22 decembrie 1989, moartea sau rănirea prin împuşcare a unui număr mare de persoane se poate concluziona că acestea pot fi grupate după cum urmează:
1. Situaţii în care acţiunile unor persoane civile înarmate (luptători ai gărzilor patriotice sau civili care şi-au procurat, pe diverse căi, arme şi au acţionat izolat) au generat morţi şi răniţi.
2. Situaţii în care, datorită erorii, s-a deschis foc de către luptători individuali sau dispozitive care asigurau paza şi apărarea unor obiective. În această categorie cauzală este posibilă efectuarea unor subclasificări, în raport de o serie de împrejurări caracteristice:
– victime produse în cursul unor schimburi de focuri între militari din incinta aceleiaşi unităţi militare;
– victime rezultate în urma unor trageri ce au avut loc pe fondul erorilor generate de lipsa de cooperare. Necunoaşterea sau neanunţarea misiunilor unor unităţi ori subunităţi care intenţionau să pătrundă într-un anumit dispozitiv, lipsa mijloacelor de comunicare, nerecunoaşterea prealabilă între formaţiuni militare, neprecizarea sectoarelor de tragere, constituirea unor dispozitive supraaglomerate, lipsa de cooperare sol-aer sau aer-sol, au constituit factorii determinaţi, în absenţa cărora numărul victimelor ar fi fost substanţial redus.
3. În unele cazuri s-a deschis foc de către militarii din dispozitive în condiţiile unor distorsiuni de apreciere, produse de bănuieli generate de conduita suspectă a unor persoane.
Cercetările efectuate în prezenta cauză nu au putut conduce, în majoritatea cazurilor, la identificarea autorilor faptelor care au produs victimele din timpul evenimentelor din decembrie 1989, atât datorită numărului foarte mare de persoane angrenate în aceste evenimente, manifestanţi şi militari, numărului mare de arme cu care s-a tras în acelaşi timp şi loc, numărului mare de poziţii de tragere, precum şi datorită faptului că activităţile de cercetare au început după mai multe zile, respectiv după stabilizarea situaţiei. Astfel, au existat dificultăţi în ceea ce priveşte identificarea victimelor şi a zonelor în care s-a produs decesul sau rănirea acestora şi, totodată, a fost imposibilă ridicarea unor mijloace materiale de probă apte să servească la identificarea autorilor. În plus, nici pe baza declaraţiilor persoanelor audiate în cauză, care au perceput în mod diferit evenimentele, nu s-a putut realiza această identificare.
*
* *
Aşa cum am arătat, prin rezoluţia nr. 97/P/1990 din data de 15.01.2008, s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce priveşte faptele comise, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, de către numiţii Brateş Teodor, Ionescu Victor, George Popescu, Petre Popescu, Preda Ion, Ion Iliescu, Măgureanu Virgil, Brucan Silviu, Bârlădeanu Alexandru, Toma Nicolae, Coman Ion, Radu Ion, Tudor Postelnicu, Gelu Voican Voiculescu, Miu Dobrescu şi Igreţ Viorel, iar prin ordonanţa nr. 6/P/2008, din data de 06.02.2008, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei astfel disjunse în favoarea Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât aceste fapte nu mai intrau în competenţa parchetelor militare, ca urmare a modificării codului de procedură penală.
Se constată însă că, în raport de situaţia de fapt expusă anterior, rezoluţia nr. 97/P/1990 din data de 15.01.2008 nu a avut în vedere toate situaţiile în care producerea unor victime s-a datorat acţiunii unor persoane care nu aveau sau nu mai au calitatea de militar. Avem în vedere membrii gărzilor patriotice şi civilii care, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, au intrat în posesia unor arme şi au făcut uz de acestea, precum şi situaţiile în care persoane civile au procedat la agresarea unor lucrători de poliţie şi securitate sau altor persoane. De asemenea, avem în vedere cadrele de poliţie care, prin ordinele date sau direct, ar fi acţionat împotriva manifestanţilor, precum şi personalul din sistemul administraţiei penitenciare, care ar fi lipsit de libertate mai multe persoane, în contextul evenimentelor din decembrie 1989. Atât cadrele de poliţie cât şi personalul din sistemul administraţiei penitenciare, prin efectul Legii nr. 360/2002, respectiv al Legii nr. 293/2004, au pierdut calitatea de militar şi au dobândit calitatea de funcţionar public cu statut special.
Prin decizia nr. 610/20.06.2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 474/16.07.2007, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III alin. 2 şi alin. 3 teza întâi din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, reţinând că, prin aceste dispoziţii, legiuitorul a menţinut în mod nejustificat competenţa instanţelor militare şi, respectiv, a parchetelor militare, în cauzele privind persoane care nu au calitatea de militar, aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi. A mai reţinut că această derogare este vădit discriminatorie, în raport cu criteriul avut în vedere de legiuitor în modificarea art. 35 alin 1 şi 2 din Codul de procedură penală, şi anume lipsa calităţii de militar a unuia sau unora dintre făptuitori şi contravine prevederilor art. 16 alin. 1 din Constituția României privind egalitatea în drepturi, întrucât reglementează diferit competenţa de urmărire penală şi de judecată a unor persoane având acelaşi statut şi aflate în aceeaşi situaţie juridică, dată de acuzaţia de a fi săvârşit o faptă penală.
De asemenea, prin decizia nr. 26/16.04.2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute de art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004:
a) şi înregistrate pe rolul instanţelor militare înaintea actului normativ menţionat, competenţa judecării lor revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40 din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003;
b) şi înregistrate pe rolul instanţelor ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, competenţa judecării lor revine instanţei civile.
Aşa cum s-a arătat anterior, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică se află înregistrat dosarul nr. 270/P/2008, în care se efectuează cercetări cu privire la faptele comise, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, de către numiţii Brateş Teodor, Ionescu Victor, George Popescu, Petre Popescu, Preda Ion, Ion Iliescu, Măgureanu Virgil, Brucan Silviu, Bârlădeanu Alexandru, Toma Nicolae, Coman Ion, Radu Ion, Tudor Postelnicu, Gelu Voican Voiculescu, Miu Dobrescu şi Igreţ Viorel.
În consecinţă, pentru o bună înfăptuire a justiţiei, urmează ca pentru toate faptele comise de persoanele care nu au calitatea de militar să se dispună disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei astfel disjunse în favoarea Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât în prezentul dosar vor fi analizate doar aspectele referitoare la răspunderea penală a militarilor pentru faptele comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989.
*
* *
Examinând materialul de cercetare în vederea stabilirii răspunderii penale a militarilor pentru faptele comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989, fapte care au avut ca rezultat decesul, rănirea şi lipsirea de libertate a unor persoane, precum şi distrugerea unor bunuri, urmează să se reţină că aceste fapte pot întruni elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 174 C.pen.(omor), art. 175 C.pen. (omor calificat), art. 176 C.pen. (omor deosebit de grav), art. 178 C.pen. (ucidere din culpă), art. 180 C.pen. (loviri sau alte violenţe), art. 181 C.pen. (vătămare corporală), art. 182 C.pen. (vătămare corporală gravă), art. 183 C.pen. (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte), art. 184 C.pen. (vătămare corporală din culpă), art. 189 C.pen. (lipsire de libertate în mod ilegal), art. 208 C.pen. (furt), art. 209 C.pen. (furt calificat) art. 217 C.pen. (distrugere), art. 218 C.pen. (distrugere calificată), art. 219 C.pen. (distrugere din culpă), art. 250 C.pen. (purtare abuzivă) şi art. 266 C.pen. (arestare nelegală şi cercetare abuzivă).
Se constată însă că, pentru toate aceste infracţiuni, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, în conformitate cu prev. art. 122 C.pen., având în vedere că perioada de timp scursă de la data comiterii faptelor este mai mare de 15 ani, iar cursul prescripţiei nu a fost întrerupt prin efectuarea vreunui act, care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, astfel cum prevăd disp. art. 123 C.pen. Avem în vedere că singurul act care ar fi putut să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, respectiv rezoluţia de începere a urmăririi penale din data de 07.12.2004, a fost infirmat, aşa cum am arătat anterior, prin rezoluţiile nr. 97/P/1990 din 22.08.2008 şi nr. 4374/II/2009 din data de 05.10.2009.
S-a reţinut că rezoluţia nr. 97/P/1990 din data de 07.12.2004, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale în cauză, nu descrie situaţia de fapt care a fost avută în vedere pentru încadrarea juridică reţinută în cuprinsul actului de punere sub învinuire. De asemenea, nu sunt individualizate faptele şi încadrările juridice ale acestora, astfel cum au fost reţinute în sarcina celor puşi sub învinuire. Mai mult decât atât, rezoluţia nu cuprinde datele de identitate, domiciliul sau reşedinţa celor faţă de care s-a dispus începerea urmăririi penale şi nici structura militară de care aparţineau aceştia. S-a constatat, totodată, că s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de persoane care la data de 07.12.2004 erau decedate, respectiv general Andruţa Ceauşescu (decedat în decembrie 2000), general Militaru Nicolae (decedat în 1996), general Guşă Ştefan (decedat la 28.03.1994), general Bunoaica Ion (decedat la 01.09.1995), general Voinea Gheorghe (decedat în anul 1991), general Hortopan Ion (decedat la 06.04.2000), general Şchiopu Nicolae (decedat în anul 2002), col. Ardeleanu Gheorghe (decedat iunie 1993) şi col. Stelian Pintilie (decedat în anul 2002).
În aceste condiţii, începerea urmăririi penale, prin rezoluţia din data de 07.12.2004, a fost dispusă cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, precum şi cu nerespectarea dreptului la apărare al persoanelor acuzate. În conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum au fost interpretate în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste nereguli atrag nulitatea absolută a actului.
Prin urmare, respectivul act nu poate produce efectul întreruptiv al prescripţiei.
În consecinţă, pentru toate aceste infracţiuni, în conformitate cu prevederile art. 10 lit. g din C.pr.pen., urmează să se dispună neînceperea urmăririi penale, deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale.
*
* *
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA PĂCII şi OMENIRII
În ceea ce priveşte posibila încadrare juridică a faptelor comise de militari, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în prevederile art. 356 C.pen. (propagandă pentru război), art. 357 C.pen. (genocid), art. 358 C.pen. (tratamente neomenoase), art. 359 C.pen. (distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri) şi art. 360 C.pen. (distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale), care încriminează infracţiunile contra păcii şi omenirii, constatăm următoarele:
Cel de-al doilea război mondial, fundamental deosebit de războaiele precedente prin mutaţiile profunde în metodele şi mijloacele de luptă şi numărul victimelor, a declanşat intense eforturi din partea statelor, dar mai ales din partea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, pentru revizuirea convenţiilor umanitare.
Astfel, în anul 1949, s-au desfăşurat la Geneva lucrările conferinţei diplomatice pentru elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care şi România. Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea a 4 convenţii, în vigoare în prezent şi la care, ulterior, au aderat aproape toate statele. Aceste convenţii sunt:
1. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (Convenţia I).
2. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare (Convenţia II).
3. Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război (Convenţia III).
4. Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război (Convenţia IV).
După 1949, au avut loc în lume numeroase alte conflicte armate, care au demonstrat că instrumentele de protecţie a victimelor (îndeosebi populaţia civilă) nu sunt suficiente, ivindu-se necesitatea elaborării şi adoptării unor noi reguli, în conformitate cu realităţile existente. Astfel, în perioada 1974-1977 a avut loc la Geneva o conferinţă diplomatică pentru a discuta două proiecte de protocoale adiţionale la convenţiile de la Geneva din 1949. Cele 102 state reprezentate la această conferinţă au adoptat:
1. Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale;
2. Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.
3. Protocol adiţional III la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind adoptarea unui semn distinctiv adiţional.
A. Domeniul de aplicare al prevederilor Convenţiilor de la Geneva
Articolul 2 comun tuturor celor patru convenţii internaţionale stipulează următoarele: „În afara dispoziţiilor care trebuie să intre în vigoare încă din timp de pace, prezenta convenţie se va aplica în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat ivit între două sau mai multe dintre Înaltele Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu e recunoscută de una din ele.
Convenţia se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului unei Înalte Părţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină nici o rezistenţă militară.
Dacă una dintre Puterile în conflict nu e parte la prezenta convenţie, Puterile care sunt părţi la aceasta vor rămâne totuşi legate prin ea în raporturile lor reciproce. În afară de aceasta, ele vor fi legate prin convenţie faţă de sus-zisa Putere, dacă aceasta o acceptă şi îi aplică dispoziţiile”.
Prin urmare, conform art. 2 menţionat anterior, prevederile Convenţiilor de la Geneva se aplică în caz de „război declarat”, „orice alt conflict armat ivit între două sau mai multe Înalte Părţi Contractante”, „în cazurile de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului unei Înalte Părţi Contractante”. În doctrina dreptului umanitar conflictul armat internaţional este definit ca o formă de luptă armată dintre două subiecte cu personalitate internaţională, care nu implică recunoaşterea formală de către beligeranţi.
Conform art. 3 comun, prevederile convenţiilor de la Geneva se aplică şi în cazul conflictelor armate care nu prezintă caracter internaţional, survenite pe teritoriul unui stat contractant. În esenţă este vorba de a asigura persoanelor o protecţie minimală: dreptul la viaţă, protecţia împotriva torturii şi mutilării, tratamentelor umilitoare şi degradante interdicţia luării de ostatici, protecţia răniţilor şi bolnavilor.
Articolul 3 comun celor patru convenţii este completat de art. 1 din Protocolul Adiţional II:
„Prezentul protocol, care dezvoltă şi completează art. 3 comun al convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 fără a modifica condiţiile sale de aplicare actuale, se va aplica la toate conflictele armate care nu cad sub incidenţa art. 1 al Protocolului adiţional al convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi care se desfăşoară pe teritoriul unei înalte părţi contractante între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părţi a teritoriului său, astfel încât să-i permită să desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate şi să aplice prezentul protocol”.
În articolul 1 pct. 2 din Protocolul Adiţional II se prevede că:
„Prezentul protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internă şi tulburărilor interne cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoge, care nu sunt conflicte armate”.
Dacă în privinţa aplicării normelor de drept umanitar prevăzute în cele patru convenţii de la Geneva în situaţiile de conflict armat internaţional între două sau mai multe state nu există nici un dubiu, în privinţa normelor aplicabile în situaţia unui conflict armat neinternaţional, convenţiile de la Geneva şi cele două protocoale adiţionale conţin unele nuanţări.
Conflictele neinternaţionale sunt confruntări armate care se desfăşoară în limitele jurisdicţiei unui stat, respectiv pe teritoriul unui stat, între autorităţile guvernamentale, pe de o parte, şi grupările insurgente armate, pe de altă parte.
S-a pus problema condiţiilor care trebuie îndeplinite în cazul unui conflict neinternaţional pentru a fi aplicabile prevederile convenţiilor de la Geneva. Interesul internaţional pentru fenomenele interne dintr-o ţară s-a lovit de un obstacol important, respectiv de faptul că problemele naţionale nu sunt de competenţa unor organizaţii internaţionale. Există, astfel, percepţii diferite asupra întinderii suveranităţii fiecărui stat în cadrul comunităţii internaţionale. Atributul principal al suveranităţii fiecărui stat este dreptul deplin de a gestiona relaţiile interne după voinţa autorităţilor interne.
Datorită faptului că forţa folosită în cadrul conflictelor armate neinternaţionale provoacă suferinţe şi distrugeri, comunitatea internaţională a nuanţat condiţiile în care, chiar şi în cazul unor conflicte apărute exclusiv pe teritoriul unui stat, să fie aplicabile prevederile convenţiilor de la Geneva cu privire la modul de folosire a forţei armate şi la răspunderea pentru acţiunile de violenţă.
De aceea, art. 1 din Protocolul Adiţional II la Convenţiile de la Geneva, adoptat la 08.06.1977, privitor la protecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional statuează că prevederile Convenţiilor de la Geneva se aplică şi în cazul conflictelor armate care se desfăşoară pe teritoriul unei înalte părţi contractante, între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate, care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părţi a teritoriului său, astfel încât să-i permită să desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate.
Prin urmare, normele de drept umanitar se aplică în cazul conflictelor armate neinternaţionale numai în cazul în care aceste conflicte capătă o anumită intensitate şi se desfăşoară între autorităţile statului şi „…forţe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate…” (denumite în doctrină ca insurgenţi, rebeli, secesionişti), care urmăresc scopuri bine determinate: ocuparea unei părţi a teritoriului statului, secesiunea teritorială ş.a. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, dreptul umanitar devine aplicabil eo ipso, atât pentru autorităţile guvernamentale, cât şi pentru insurgenţi.
Examinarea condiţiilor de aplicare a articolului 3 comun din Convenţiile de la Geneva pune în evidenţă faptul că dreptul umanitar nu este aplicabil în situaţii de diferende interne, decât atunci când ostilităţile ating un anumit grad de intensitate, nuanţat în prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional II, analizat mai sus. Dacă acest lucru nu se produce, nu putem vorbi de un conflict armat, ci de tensiuni, tulburări, răzmeriţe, acte sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoge, care nu fac aplicabile normele de drept internaţional degajate din Convenţiile de la Geneva.
Concluzionând cele expuse mai sus, rezultă că domeniile de aplicare ale celor patru Convenţii Internaţionale adoptate la Geneva la 12.08.1949 şi ale celor două Protocoale Adiţionale la aceste convenţii sunt:
1. conflictele armate internaţionale survenite între două sau mai multe state contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de unul din ele;
2. conflictele armate care nu au caracter internaţional survenite pe teritoriul unui stat contractant între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părţi a teritoriului său, astfel încât să-i permită să desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate.
B. Persoane şi bunuri protejate
Cele patru convenţii internaţionale prevăd protecţia următoarelor categorii de persoane sau bunuri în situaţia apariţiei unuia din cazurile de aplicare a prevederilor convenţiilor:
• răniţi şi bolnavi sunt persoanele, militari sau civili, care, ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice sau mentale, au nevoie de îngrijiri medicale şi care se abţin de la orice act de ostilitate;
• naufragiaţi sunt persoanele, militari sau civili, care se afla într-o situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape, ca urmare a nenorocirii care-i loveşte sau care loveşte nava sau aeronava care-i transportă, şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Aceste persoane, cu condiţia ca ele să continue să se abţină de la orice act de ostilitate, vor continua să fie considerate ca naufragiaţi în timpul salvării lor până ce vor fi dobândit un alt statut în virtutea convenţiilor;
• personal sanitar este reprezentat de persoanele afectate, în exclusivitate, de către o parte în conflict, fie scopurilor sanitare, fie administraţiei unităţilor sanitare, fie funcţionării sau administrării mijloacelor de transport sanitar.
• prizonierii de război sunt membrii forţelor armate ale unei părţi într-un conflict armat internaţional, care în cursul acţiunilor militare, au căzut în mâinile părţii adverse;
• populaţia civilă, reprezentată de orice persoană care nu aparţine forţelor armate;
• bunuri cu caracter civil, reprezentate de toate bunurile care nu intră în categoria obiectivelor militare.
C. Aplicarea prevederilor Convenţiilor de la Geneva în dreptul intern al statelor
Fiecare stat semnatar are obligaţia de a cuprinde în legislaţia internă dispoziţii penale, care trebuie să sancţioneze încălcarea Convenţiilor de la Geneva şi a Protocolului Adiţional I.
Astfel, conform art. 49 din Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (Convenţia I), art. 50 din Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare (Convenţia II), art. 129 din Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război (Convenţia III) şi art.146 din Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război (Convenţia IV) statele au obligaţia de a prevede în legislaţia internă sancţiunile penale aplicabile în cazul comiterii unora din infracţiunile care fac obiectul convenţiilor:
„Înaltele Părţi Contractante se angajează să ia orice măsură legislativă necesară pentru stabilirea sancţiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis, sau au dat ordin să se comită oricare dintre infracţiunile grave la prezenta convenţie, definite în articolul următor.
Fiecare parte contractantă va avea obligaţia de a urmări persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare dintre aceste infracţiuni grave şi ea va trebui să le defere propriilor sale tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor. Ea va putea, de asemenea, dacă preferă, şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în propria sa legislaţie, să le predea spre judecare altei Părţi contractante, interesate în urmărire, numai dacă această parte contractantă ar deţine contra numitelor persoane dovezi suficiente.
Fiecare parte contractantă va lua măsurile necesare pentru încetarea actelor contrare dispoziţiilor prezentei convenţii, altele decât infracţiunile grave definite în articolul următor.
În toate împrejurările, înculpaţii vor beneficia de garanţii de procedură şi de liberă apărare, care nu vor fi mai puţin favorabile decât cele prevăzute de articolele 105 şi următoarele ale convenţiei de la Geneva din 12 august 1949, privitoare la tratamentul prizonierilor de război”.
Convenţiile internaţionale de la Geneva prevăd şi infracţiunile grave care atrag răspunderea făptuitorilor în situaţiile în care sunt comise împotriva unor persoane sau bunuri protejate de convenţie:
– omuciderea intenţionată,
– tortura sau tratamentele inumane,
– experienţele biologice
– faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii
– distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţi militare şi desfăşurate pe scară mare, în mod ilicit şi arbitrar
– faptul de a constrânge un prizonier de război să servească în forţele armate ale puterii inamice sau acelea de a-l lipsi de dreptul său de a fi judecat, în mod regulat şi imparţial, potrivit prevederilor prezentei convenţii.
Infracţiunile trebuie să fie încorporate în legislaţia penală sau în codul disciplinar aplicabil forţelor armate (regulamentul disciplinei militare), iar pedepsele trebuie să fie determinate.
ANALIZA INFRACŢIUNILOR CONTRA PĂCII şi OMENIRII
Prin Decretul nr. 183 din 14.05.1954, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 21.05.1954, România a ratificat convenţiile internaţionale pentru protecţia victimelor de război, încheiate la Geneva la 12 august 1949.
În transpunerea dezideratelor care transpar din cuprinsul Convenţiilor de la Geneva, statul român a incriminat acele fapte care sunt de natură să aducă atingere păcii sau relaţiilor de înţelegere şi respect ce trebuie să existe între state, grupuri sau colectivităţi umane.
Pericolul social deosebit pe care îl reprezintă aceste fapte, pericol scos în evidenţă în principal de cel de-al doilea război mondial, a determinat din partea multor state o reacţie severă, cristalizată, aşa cum am expus anterior, în încheierea unor convenţii internaţionale, iar pe de altă parte, în incriminarea acestor fapte într-un titlu special din Codul penal.
În legislaţia românească, infracţiunile care aduc atingere păcii şi omenirii formează un grup distinct de infracţiuni, cuprinse în Titlul XI al părţii speciale a Codului penal, al căror obiect juridic îl formează ocrotirea relaţiilor sociale privind coexistenţa colectivităţilor umane.
În majoritatea cazurilor, latura obiectivă a acestor infracţiuni se completează cu una sau mai multe cerinţe esenţiale, situaţii premisă, care justifică incriminarea distinctă a acestor infracţiuni în raport cu alte infracţiuni reglementate în codul penal. Sunt incriminate, astfel, propaganda pentru război (art. 356 C.pen.), genocidul (art. 357 C.pen), tratamentele neomenoase (art. 358 C.pen.), distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri (art. 359 C.pen.) şi distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale (art. 360 C.pen.).
1. Propaganda pentru război
Conform art. 356 C.pen. constituie infracţiunea de propagandă pentru război „răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate, de natură să servească aţâţării la război, sau orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui război, săvârşite prin grai, scris, radio, televiziune, cinematograf sau prin alte asemenea mijloace”.
Prin propagandă pentru război se înţelege efectuarea unei activităţi prin care, în mod public, se face apologia războiului, se raspândesc teorii sau concepţii care susţin războiul şi agresiunea. De asemenea, în elementul material al infracţiunii intră şi răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate de natură să servească aţâţării la război, precum şi orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui război.
Propaganda, în oricare din aceste variante, trebuie să aibă ca obiectiv un război de agresiune, în vederea declanşării, continuării, extinderii sau sprijinirii acestuia. Numai cu îndeplinirea acestei cerinţe esenţiale, latura obiectivă întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa infracţiunii.
În raport de situaţia de fapt cu privire la evenimentele din decembrie 1989, aşa cum a fost expusă în cuprinsul prezentei rezoluţii, se reţine că nu au existat acte materiale care să îndeplinească cerinţa esenţială prevăzută de art. 356 C.pen. pentru existenţa infracţiunii de propagandă de război. Astfel, nu au fost comise acte materiale de natură să facă apologia războiului, în sensul incriminat de textul de lege. Aserţiunile lansate pe postul de televiziune sau prin alte mijloace cu privire la acţiunile unor „elemente teroriste” nu îndeplinesc cerinţa prevăzută de lege pentru existenţa infracţiunii.
De aceea, în cauză se va dispune neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de propagandă pentru război, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii obiective.
2. Genocidul
În legislaţia română genocidul a fost incriminat ca urmare a ratificării de către ţara noastră, prin Decretul nr. 236 din 2 decembrie 1950, a Convenţiei din 9 decembrie 1948, pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată de O.N.U.
Conform art. 357 C.pen., constituie infracţiunea de genocid:
„Săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului;
c) supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugere fizică;
d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului;
e) transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau în alt grup”.
Fiecare din aceste fapte sunt incriminate în grupul infracţiunilor contra persoanei (omucidere, vătămări corporale, lipsire de libertate). Ele se absorb, însă, ca element material în diferitele variante ale infracţiunii de genocid. Diferenţa constă în aceea că aceste fapte, ca infracţiuni de sine stătătoare, aduc atingere persoanei privite individual, în timp ce la infracţiunea de genocid persoana vătămată este privită ca membru al unei colectivităţi sau unui grup naţional, etnic, rasial sau religios.
Subiectul pasiv al infracţiunii de genocid îl constituie persoanele care alcătuiesc o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, împotriva cărora se îndreaptă activitatea infracţională.
Pentru existenţa infracţiunii de genocid, legea prevede o situaţie premisă şi anume existenţa unei colectivităţi umane sau unei grupări naţionale, etnice, rasiale sau religioase.
În accepţiunea legii, noţiunea de „colectivitate” are întelesul de populaţie cu o existenţă de sine stătătoare din punct de vedere geografic, social şi istoric (cetăţenii unui stat, locuitorii unei provincii, unui oraş, unei comune).
Prin „grup” se înţelege o comunitate de persoane între care există o legătură naţională, etnică, rasială sau religioasă. Pentru existenţa situaţiei premisă nu este nevoie ca membrii grupului să locuiască toţi împreună pe acelaşi teritoriu.
Spre deosebire de omenire, care reprezintă o sumă a colectivităţilor umane şi a cărei existenţă este prezumată a priori, în cazul grupurilor caracterizate naţional, etnic, rasial sau religios existenţa acestora trebuie dovedită. Nu orice grupare umană are caracter naţional, etnic, rasial sau religios.
Pentru existenţa infracţiunii de genocid trebuie să existe, asadar, ca subiect pasiv împotriva căruia se îndreaptă actele sau faptele din elementul material al infracţiunii (enumerate la lit. a-e), o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios.
Din situaţia de fapt expusă în prezenta ordonanţa rezultă că persoanele împotriva cărora au fost comise acte sau fapte care au avut ca urmare decesul sau vătămarea integrităţii acestora, nu au făcut parte dintr-o colectivitate sau grup caracterizat din punct de vedere naţional, etnic, rasial sau religios.
Participanţii la protestele îndreptate împotriva regimului comunist din decembrie 1989 au fost răspândiţi pe întreg teritoriul ţării şi au făcut parte din medii eterogene, ei neputând fi caracterizaţi ca făcând parte dintr-o colectivitate sau grup de genul celor avute în vedere de art. 357 C.pen.
Pentru aceste motive, se va dispune neînceperea urmăririi penale în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii de genocid
În lipsa existenţei situaţiei premisă cerută de lege pentru infracţiunea de genocid, actele sau faptele îndreptate împotriva participanţilor la demonstraţiile din decembrie 1989, soldate cu decesul, rănirea sau lipsirea lor de libertate pot întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de omor, vătămare corporală sau lipsire de libertate, infracţiuni pentru care nu se mai poate angaja răspunderea penală a autorilor, întrucât, aşa cum am arătat, s-a împlinit termenul de prescripţie.
3. Tratamentele neomenoase
Introducerea în legislaţia română a infracţiunii de tratamente neomenoase a fost determinată de ratificarea de către ţara noastră, la data de 14.05.1954, a Convenţiei de la Geneva privind ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor şi pentru tratamentul prizonierilor de război.
Conform art. 358. alin 1 C.pen., constituie infracţiunea de tratamente neomenoase:
„Supunerea la tratamente neomenoase a răniţilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, a naufragiaţilor, a prizonierilor de război şi în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor”.
În alineatul 2 se sancţionează „săvârşirea faţă de persoanele arătate în alineatul precedent a vreuneia dintre următoarele fapte:
a) constrângerea de a servi în forţele armate ale adversarului;
b) luarea de ostateci;
c) deportarea;
d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal;
e) condamnarea sau execuţia fără o judecată prealabilă efectuată de către un tribunal constituit în mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale prevăzute de lege”.
Este incriminată, de asemenea, „torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în alin. 1”.
Săvârşirea acestor fapte în timp de război este prevăzută ca variantă agravantă în alineatul 4. Conform textului de lege, două categorii de persoane pot deveni subiectul pasiv al infracţiunii de tratamente neomenoase:
– persoanele civile care, datorită oricărei împrejurări (ocuparea teritoriului, o incursiune pe acel teritoriu, un naufragiu, o deturnare de avion ş.a.), au căzut „sub puterea adversarului”;
– persoanele aparţinând forţelor armate care au căzut în puterea inamicului (prizonierii de război).
Fapta de tratamente neomenoase faţă de o „persoană căzută sub puterea adversarului” nu poate fi concepută fără existenţa, în prealabil, a unei situaţii de conflict, în sfera căreia persoanele, în mod indeterminat ca număr şi îndeletnicire, se află unele faţă de altele ca adversari. Această situaţie de conflict (război, rupere de relaţii între state, incursiuni de bande pe teritoriul ţării) constituie situaţia premisă în structura infracţiunii de tratamente neomenoase.
În aplicarea prevederilor Convenţiilor de la Geneva, Protocolul Adiţional I defineşte în titlul II următorii termeni:
• răniţi şi bolnavi sunt persoanele, militari sau civili, care, ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice sau mentale, au nevoie de îngrijiri medicale şi care se abţin de la orice act de ostilitate;
• naufragiaţi sunt persoanele, militari sau civili, care se afla într-o situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape, ca urmare a nenorocirii care-i loveşte sau care loveşte nava sau aeronava care-i transportă, şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Aceste persoane, cu condiţia ca ele să continue să se abţină de la orice act de ostilitate, vor continua să fie considerate ca naufragiaţi în timpul salvării lor până ce vor fi dobândit un alt statut în virtutea convenţiilor;
• personal sanitar este reprezentat de persoanele afectate, în exclusivitate, de către o parte în conflict, fie scopurilor sanitare, fie administraţiei unităţilor sanitare, fie funcţionării sau administrării mijloacelor de transport sanitar;
• prizonierii de război sunt membrii forţelor armate ale unei părţi într-un conflict armat internaţional, care în cursul acţiunilor militare, au căzut în mâinile părţii adverse.
Pe de altă parte, noţiunea de „adversar” din textul intern nu este în deplină concordanţă cu cea din textul Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi protocoalelor adiţionale, adoptate ulterior, care folosesc alte terminologii, respectiv „persoane căzute sub puterea părţii adverse” (art. 4 al Convenţiei de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie), „persoane căzute în mâinile inamicului” (art. 5 din aceeaşi convenţie şi art. 4 şi art. 12 din Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război) sau „persoane care se găsesc în puterea uneia dintre părţile aflate în conflict” (art. 4 din Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război).
Potrivit art. 2, comun tuturor celor patru Convenţii de la Geneva, dispoziţiile acestora sunt incidente în caz de război declarat sau a oricărui conflict armat care apare între două sau mai multe Înalte Părţi Contractante (state), chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una din ele.
Totodată, potrivit prevederilor art. 1 paragraful 2 din Protocolul Adiţional nr. II privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional „prezentul protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internă şi tulburărilor interne” care nu sunt conflicte armate. Existenţa unui conflict armat constituie situaţia premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase, iar, în doctrină, au fost date ca exemple, în acest sens, războiul, ruperea de relaţii între state, incursiunile de bande pe teritoriul unei ţări, arătându-se că tulburările şi conflictele interne nu intră în sfera de aplicare a acestei incriminări.
În ceea ce priveşte evenimentele din decembrie 1989, constatăm că acestea nu pot fi calificate drept „conflict armat”, în sensul celor avute în vedere de normele internaţionale, ele constituind o revoltă populară cu caracter intern împotriva regimului dictatorial şi, în consecinţă, faptele comise de militari în contextul respectivelor evenimente nu pot întruni elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase, lipsind situaţia premisă necesară pentru existenţa infracţiunii, motiv pentru care se va dispune neînceperea urmăririi penale în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 358 C.pen.
În lipsa existenţei situaţiei premisă cerută de lege pentru infracţiunea de tratamente neomenoase, actele sau faptele privind lipsirea de libertate, supunerea la rele tratamente, tortura, represiune nedreaptă pot întruni elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 189 C.pen, art. 267 şi art. 2671 C.pen, respectiv art. 268 C.pen, infracţiuni pentru care nu se mai poate angaja răspunderea penală a autorilor, întrucât, aşa cum am arătat, s-a împlinit termenul de prescripţie.
4. Distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri
Faptele de distrugere a unor obiective şi de însuşire a unor bunuri, în timp de război, au fost incriminate în legislaţia internă ca urmare a ratificării de către ţara noastră, la data de 14.05.1954, a Convenţiei de la Geneva din 12 august 1949.
Conform art. 359 alin. 1 C.pen., constituie infracţiunea de distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri:
„Distrugerea în întregime sau în parte:
a) a clădirilor, a oricăror alte construcţii sau a navelor care servesc de spitale;
b) a mijloacelor de transport de orice fel afectate unui serviciu sanitar sau de Cruce Roşie, ori al organizaţiilor asimilate acesteia, pentru transportul răniţilor, bolnavilor, materialelor sanitare sau al materialelor Crucii Roşii ori ale organizaţiilor asimilate acesteia;
c) a depozitelor de materiale sanitare,
dacă toate acestea poartă semnele distinctive reglementare”.
Conform alin. 2 se sancţionează „însuşirea sub orice formă, nejustificată de o necesitate militară şi săvârşită în proporţii mari, a mijloacelor sau materialelor destinate pentru ajutorul ori îngrijirea răniţilor sau bolnavilor căzuţi sub puterea adversarului”.
Conform alin. 3 se sancţionează „distrugerea în întregime sau în parte, ori însuşirea sub orice formă, nejustificată de vreo necesitate militară şi săvârşită în proporţii mari, a oricăror alte bunuri”.
În conţinutul juridic al infracţiunilor de distrugere a unor obiective şi însuşire a unor bunuri intră, ca părţi componente, o situaţie premisă şi conţinutul constitutiv al faptei.
Situaţia premisă comună celor două infracţiuni constă în preexistenţa stării de război. Condiţia existenţei stării de război rezultă neîndoielnic din expresiile: „nejustificată de o necesitate militară” şi „mijloace sau materiale destinate pentru ajutorul ori îngrijirea răniţilor sau bolnavilor căzuţi sub puterea adversarului”. De altfel, tocmai această situaţie premisă stă la baza acestei incriminări distincte în raport de infracţiunile de distrugere, furt, tâlharie, piraterie prevăzute în Titlul III al Codului penal.
Starea de război, astfel cum este definită de disp. art. 153 C.pen, cuprinde intervalul de timp de la data declarării mobilizării sau de la începerea operaţiunilor de război până la data trecerii armatei la starea de pace.
În raport de situaţia de fapt reţinută în cauză, se constată că lipseşte situaţia premisă prevăzută de lege pentru existenţa infracţiunii, respectiv preexistenţa stării de război.
Evenimentele din decembrie 1989, astfel cum a fost expuse anterior, nu pot fi calificate ca un conflict armat (stare de război), astfel cum acesta este definit din economia prevederilor celor patru Convenţii de la Geneva.
Aşa fiind, în cauză se va dispune neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri, prev. de art. 359 C.pen. În lipsa existenţei situaţiei premisă cerută de lege pentru existenţa infracţiunilor prev. de art. 359 C.pen, actele sau faptele îndreptate împotriva unor obiective sau bunuri ar putea întruni elementele constitutive ale unor infracţiunii contra patrimonului reglementate în Titlul III al Codului penal, infracţiuni pentru care nu se mai poate angaja răspunderea penală a autorilor, întrucât, aşa cum am arătat, s-a împlinit termenul de prescripţie
5. Distrugerea, jefuirea sau însuşirea valorilor culturale
Infracţiunea de distrugere, jefuire sau însuşire a valorilor culturale a fost incriminată în legislaţia noastră penală ca urmare a Convenţiei de la Haga adoptată de O.N.U. la 14 mai 1958 şi ratificată de ţara noastră prin Decretul nr. 605 din 28 ianuarie 1958.
Conform art. 360 alin.1 C.pen., constituie infracţiunea de distrugere, jefuire sau însuşire a valorilor culturale:
„Distrugerea sub orice formă, fără necesitate militară, de monumente sau construcţii care au o valoare artistică, istorică ori arheologică, de muzee, mari biblioteci, arhive de valoare istorică sau ştiintifică, opere de artă, manuscrise, cărţi de valoare, colecţii ştiinţifice sau colecţii importante de cărţi, de arhive, ori de reproduceri ale bunurilor de mai sus şi în general a oricăror valori culturale ale popoarelor”.
În alin. 2 se sancţionează „jefuirea sau însuşirea sub orice formă a vreuneia dintre valorile culturale arătate în prezentul articol, de pe teritoriile aflate sub ocupaţie militară”.
În conţinutul juridic al infracţiunilor reglementate în art. 360 alin. 1 şi 2 intră ca părţi componente o situaţie premisă şi conţinutul constitutiv al faptelor. Astfel, în cazul distrugerii valorilor culturale situaţia premisă pentru existenţa infracţiunii constă în preexistenţa stării de război, iar în cazul jefuirii sau însuşirii de valori culturale situaţia premisă pentru existenţa infracţiunii este constituită de preexistenţa unei stări de ocupaţie militară. Condiţia existenţei stării de război, respectiv a stării de ocupaţie militară, rezultă neîndoielnic din expresiile: „fără necesitate militară” şi „teritoriile aflate sub ocupaţie militară”.
Din actele dosarului rezultă că în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiţii ale situaţiei premisă, „starea de război”, respectiv „starea de ocupaţie militară”.
Pentru aceste motive, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât se va dispune neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii de distrugere, jefuire sau însuşire a valorilor culturale, prev. de art. 360 C.pen.
În lipsa existenţei situaţiei premisă cerută de lege pentru existenţa infracţiunilor prev. de art. 360 alin. 1 şi 2 C.pen, actele sau faptele îndreptate împotriva valorilor culturale ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere prev. de art. 217 alin. 2 şi 4, respectiv furt calificat prev. de art. 209 alin. 2 C.pen, infracţiuni pentru care nu se mai poate angaja răspunderea penală a autorilor, întrucât, aşa cum am arătat, s-a împlinit termenul de prescripţie.
Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 228 alin. 4 rap. art. 10 lit. d şi g C.pr.pen, respectiv art. 210 C.pr.pen, art. 45 rap. la art. 38 şi 42 C.pr.pen
DISPUNEM:
1. Neînceperea urmăririi penale în cauză sub aspectul infracţiunilor art. 356 C.pen. (propagandă pentru război), art. 357 C.pen. (genocid), art. 358 C.pen. (tratamente neomenoase), art. 359 C.pen. (distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri) şi art. 360 C.pen. (distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale) pentru faptele comise de militari în timpul evenimentelor din Decembrie 1989, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
2. Neînceperea urmăririi penale în cauză sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 174 C.pen.(omor), art. 175 C.pen. (omor calificat), art. 176 C.pen. (omor deosebit de grav), art. 178 C.pen. (ucidere din culpă), art. 180 C.pen. (loviri sau alte violenţe), art. 181 C.pen. (vătămare corporală), art. 182 C.pen. (vătămare corporală gravă), art. 183 C.pen. (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte), art. 184 C.pen. (vătămare corporală din culpă), art. 189 C.pen. (lipsire de libertate în mod ilegal), art. 208 C.pen. (furt), art. 209 C.pen. (furt calificat) art. 217 C.pen. (distrugere), art. 218 C.pen. (distrugere calificată), art. 219 C.pen. (distrugere din culpă), art. 250 C.pen. (purtare abuzivă) şi art. 266 C.pen. (arestare nelegală şi cercetare abuzivă) pentru faptele comise de militari în timpul evenimentelor din Decembrie 1989, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
3. Disjungerea cauzei cu privire la faptele săvârşite, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, de către civili, membrii gărzilor patriotice, lucrătorii de miliţie şi personalul din sistemul administraţiei penitenciare, fapte care au avut ca urmare reţinerea, uciderea, rănirea sau agresarea altor persoane, respectiv distrugerea unor imobile şi bunuri şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei astfel disjunse în favoarea Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
4. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
5. Soluţia se comunică.
Procurori militari
mr. magistrat Mihalache Codruţ
mr. magistrat Tudor Marian
cpt. magistrat Culea Claudiu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s