Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Incendierea Bibliotecii Centrale Universitare și diversiunea din presă pentru acoperirea vinovățiilor Ianuarie 29, 2018


„Napalm împotriva culturii române” este titlul unui articol de Alina Ungureanu publicat în „Tineretul Liber” din 5 ianuarie 1990, în care se descrie incendierea Bibliotecii Centrale Universitare și distrugerea a o mulțime de valori culturale cu acest prilej – cărți rare, manuscrise ale unor scriitori. Găsim în articol ideea că „focul nu a fost, de data aceasta, nici rezultatul gloanțelor trasoare, nici al pistoalelor mitralieră. Focul a fost pus intenționat, conform unui plan conceput și aprobat anterior. Peste depozitele de carte ale Bibliotecii Centrale Universitare a fost turnat un produs incendiar de tristă amintire în istoria popoarelor lumii: napalm”. În buna tradiție a jurnalisticii românești (valabilă și azi) autoarea nu prezintă nici o dovadă despre „planul conceput și aprobat anterior” de incendiere a bibliotecii, nici nu dă amănunte despre cine ar fi conceput acest plan (se insinuează că reprezentanții fostei dictaturii, dar fără nominalizări) și cu ce scop (o bibliotecă nu e în mod normal un obiectiv militar pentru care să se facă planuri anterioare de acest fel; totodată nu înțeleg cum ar fi ajutat incendierea bibliotecii la ipoteticul scop de readucere a lui Ceaușescu la putere). Unde era depozitul de napalm, cine a scos napalm din depozit și l-a dus la bibliotecă?, sînt întrebări pe care ziarista nu și le pune. Îmi face impresia că Alina Ungureanu a preluat cuvintele vreunui responsabil militar care încerca să îndepărteze bănuielile care planau asupra armatei, dezmințind ipoteza cea mai probabilă: că focul a fost determinat de tragerile care s-au făcut asupra clădirii bibliotecii. Dar nu e dat numele celui care a făcut aceste afirmații, deci ziarista și le asumă ca afirmații proprii. În articol găsim și alte informații, cum ar fi faptul că au fost mai multe incendii la bibliotecă, în seara de 22 decembrie incendiul fusese stins și doar pîrjolul din noaptea de 23 a distrus de fapt clădirea și o parte a valorilor culturale depozitate. Atunci armata a interzis pompierilor să intervină – acesta e probabil amănuntul care a făcut diferența.

Redau mai jos articolul pomenit. Cu litere cursive, între paranteze drepte, am inserat comentarii ale mele.

Napalm împotriva culturii române

Biblioteca Centrală Universitară, sau, mai precis, ruinele ei. Două cutremure și un bombardament nu au reușit să devasteze acest pantheon al culturii române căruia, în noaptea de 23 decembrie 1989, i-a fost răpit dreptul de a-și sărbători, peste numai cîteva luni, centenarul. Au reușit însă să-i anuleze – și, probabil, pentru foarte mult timp – identitatea cei care de 25 de ani subminează însăși identitatea poporului român [cu alte cuvinte, doar în perioada Ceaușescu s-a subminat identitatea românilor, nu și la începutul perioadei comuniste]: în noaptea de 23 decembrie Biblioteca Centrală Universitară a ars. A ars de o asemenea manieră încît echipele de pompieri nici măcar nu au mai încercat să pătrundă în incintă. Și focul nu a fost, de data aceasta, nici rezultatul gloanțelor trasoare, nici, al pistoalelor mitralieră. Focul a fost pus intenționat, conform unui plan conceput și aprobat anterior. Peste depozitele de carte ale Bibliotecii Centrale Universitare a fost turnat un produs de tristă amintire în istoria popoarelor lumii: napalm [napalmul, lichid inflamabil folosit la bombele incendiare, deci în general de către aviație; a fost folosit mai ales de către armata americană în diferite războaie, precum cel din Coreea și din Vietnam]. Încercăm să vă prezentăm aici un desfășurător – poate trunchiat, poate, încă, mult prea afectiv – al ultimelor 48 de ore ale acestui adăpost și stindard de unde, pînă acum cîteva zile, încă mai veghea asupra noastră una din inimile culturii române. Vrem ca aceste rînduri să constituie cap de acuzare împotriva tuturor acelor fanatice slugi ale unei dictaturi care, prin încă o crimă, dictată de acea fiară a spaimei de cultură care a fost dintotdeauna semnul dictatului și al fascismului s-au autocomdanat la exilarea din această patrie a 23 de milioane de români.

Vineri: Nefasta vecinătate

Să considerăm, mai întîi, amplasamentul clădirii. Față în față cu Palatul. În dreapta, fostul sediu al comitetului central al partidului. În stînga, un spațiu mai deschis, către Ateneul Român, hotelul Athenee Palace și, ușor coborînd, către hotelul București. În spate: „teritoriul” de reședință al Direcției a V-a. „Cîinii de pază ai președintelui”, subordonați direct acestuia. Nefastă vecinătate!

La ora 18,30 este efectuat controlul clădirii și verdictul pare liniștitor: „biblioteca este curată”. Coșmarul avea să înceapă însă peste puțin timp. De pe sediul fostului comitet central se trag primele focuri. Armata ripostează. Începe să se tragă și de pe sediul Direcției a V-a. Prima cupolă a bibliotecii se aprinde. O grupă de pompieri se strecoară printre gloanțe și, împreună cu cei trei bibliografi rămași în clădire – Ioan Caraba Mitrofan, Horia Florian Popescu și Mircea Răgneală cărora li s-a alăturat portarul Nicolae Vasiloiu – încearcă să stingă sau măcar să localizeze focul. Se aprinde însă cea de-a doua cupolă. Focul durează circa o jumătate de oră. În acest interval, din stradă pătrunde mulțimea, în căutarea unui adăpost de moment. Cîțiva reprezentanți ai armatei sosesc în goană cu anunțul: „Și totuși, se trage și din această clădire!”. Mulțimea urlă: „Arde!”. Din acest moment redau întocmai cuvintele lui Ioan Caraba Mitrofan: „Am urcat din nou, însoțit de alți pompieri, în cupolă. Am localizat focul. Între timp, colegii mei încercau să salveze o serie de volume sau să potolească mulțimea care pătrunsese și în birouri. Pentru că am ajuns la momentele adevărului nu vreau să ocolesc nimic: s-au furat, e drept, și cam vreo sută de volume. Fără mare importanță. De altfel, în timp ce încercam să stingem focul am auzit cîteva glasuri printre rafturi: – ai găsit, bă Șogunu? [romanul „Shogun” de James Clavell care fusese tipărit în tălmăcire românească la editura Univers în 1988 și era la modă în vremea respectivă; se epuizase rapid și era greu de găsit, fiind caracteristic pentru epoca Ceaușescu să fie greu de găsit cărțile bune] – această frază spne suficient, de fapt, totul despre identitatea celor care au furat. De altminteri, vreau să mai adaug că, deși în birouri se mai găseau, poate, cărți de valoare, au fost furate cafeaua, ceva bani, fierbătoare electrice. Nu este nici o acuzație împotriva acelor oameni minunați cărora le aparține această revoluție. Peste tot în lume însă, într-o mare mulțime apar și huliganii. Focul n-a mai putut fi neutralizat complet din cauza unei ploi de gloanțe. Și deodată, am avut certitudinea că se trage și din clădirea noastră. Stăteam jos, întins pe covorul din biroul directoarei adjuncte și încercam să-i telefonez. Am văzut atunci cu groază frînghiile și scările de frînghie aruncate din clădirea Direcției a V-a pe acoperișul de tablă al uneia dintre anexele noastre din spate, puțin mai scundă decît restul ansamblului. Era ca în filme. Pe frînghii coborau oameni. Pătrundeau în clădire pe acoperișul spart în prealabil și se postau la fereastra podului de unde începeau să tragă. Eram la numai cîțiva metri de ei și priveam pe fereastră ca pe un ecran”.

Sîmbătă: Înainte de tăcere

Sîmbătă de dimineață o parte din personalul bibliotecii a fost la posturi. Împreună cu o mînă de studenți, cititorii frecvenți, au încercat să îndepărteze apa infiltrată în depozitele de carte în urma operațiunilor de stingere a incendiilor. Exista pericolul unei inundații. La ora 9 a fost depistat un mic incendiu în depozitul de carte rară și neutralizat. Puteai spera că biblioteca a reușit să supraviețuiască încă unei calamități.

„Și Kennedy a fost împușcat dintr-un depozit de carte!”

În acest moment de calm relativ mă opresc pentru a face o precizare. Lupta mocnită dintre fostul dictator și cultura română a început cu mult timp în urmă. Și șansele, se puteau crede, erau de partea dictatorului. Asemenea oameni uită cu ușurință însă că nu sînt veșnici. Veșnic poate fi doar un popor. Veșnică poate fi cultura națională. Ea își poate permite să aștepte. Timpul îi este armă.

În urmă cu cîțiva ani a existat un proiect de extindere, absolut necesară, a Bibliotecii Centrale Universitare. El a fost înmormîntat în dosarele fostului cabinet nr. 1 [cabinetul lui Nicolae Ceaușescu] cu replica: „Destul! Și Kennedy a fost împușcat dintr-un depozit de carte!”.. Cu această revelație de moment, prezența însăși a bibliotecii în Piața Palatului a fost considerată subversivă. În zilele „mărețelor mitinguri” biblioteca era închisă. Pe ea puneau stăpînire, veșnic la pîndă ca nu cumva dintre cărți să mijească nesupunerea sau revoluția, „Oamenii Președintelui”.

Un rug pentru Luceafăr

Este sîmbătă noaptea. Se trage. Armata reușește să stăpînească situația. Ultimele focare de rezistență ale paznicilor fostei dictaturi se sting. Începe retragerea în cotloane și case secrete. Războiul pe față face loc altuia. Unui război subteran care ne-a găsit atît de puțin pregătiți! În acest moment de schimbări tactice, Biblioteca Centrală Universitară este incendiată. Ea a fost cel dintîi dușman și cea dintîi victimă a terorii. Va arde întreaga noapte. Va arde astfel încît armata nu-și asumă riscul de a lăsa nici măcar pe pompieri în preajma ei [Așadar, armata este cea care a interzis intervenția pompierilor. N-au fost pompierii înșiși, care sînt de meserie și pot evalua riscurile, cei care au hotărît că nu pot interveni. Oare cum se categorisește acțiunea cuiva care interzice pompierilor să intervină la un incendiu?]. Ard 500000 de volume. Întregul fond de carte rară și carte veche românească. Întregul fond unicat. Noul Testament de la Bălgrad, Biblia lui Șerban Cantacuzino, Cartea de Învățătură de la Iași, Evanghelia de la București, Biblia de la București, Gramatica românească de la Buda, Istoria literaturii române a lui Călinescu, ediția 1940, Istoria românilor din Dacia Traiană a lui Xenopol, în 14 volume. A ars o parte a manuscriselor eminesciene, scrisori. Luceafărul a fost amputat.

Să notăm doar o fericită întîmplare. Au fost salvate manuscrisele Mircea Eliade. După incendiul care a distrus, cu cîteva luni în urmă, biblioteca din Chicago, a marelui cărturar, Biblioteca Centrală Universitară rămîne unica deținătoare din lume a acestor valori.

Alina Ungureanu

Mai citește alte articole de presă despre revoluție la pagina Presa românească 1989-1990.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s