Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Mieii blînzi ai istoriografiei româneşti aprilie 2, 2018


Acesta este un articol al meu din 2005, cînd abia începuse să funcţioneze Institutul Revoluţiei Române. L-am publicat pe saitul altermedia, azi dispărut, dar a fost copiat pe saitul archive.is (linc) de arhivare a internetului. Îl republic acum şi pe acest blog.

La citirea articolului trebuie ţinut seama că este scris în anul 2005, deci multe din referinţele de atunci nu mai sînt valabile azi. De pildă Ioan Scurtu, care era director adjunct la Institutul Revoluţiei şi director la Institutul „Nicolae Iorga” nu mai lucrează astăzi la niciunul dintre ele. Şi în alte cazuri pomenite în articol persoanele nu îşi păstrează în 2018 aceleaşi locuri de muncă pe care le aveau în 2005. Fenomenul „mieilor blînzi” este însă valabil în continuare în institutele istorice din România, inclusiv la Institutul Revoluţiei. Voi lăsa altora plăcerea de a scrie un articol despre mieii blînzi de astăzi. Vă prezint articolul meu despre mieii blînzi ai istoriografiei româneşti din anul 2005.

Mieii blînzi ai istoriografiei româneşti

La ora actuală, în scumpa noastră patrie există o mulţime de institute de cercetare istorică, majoritatea finanţate de la bugetul statului. Iată o listă incompletă:
1. Institutul “Nicolae Iorga” din Bucureşti
2. Institutul “A. Xenopol” din Iaşi
3. Institutul “G. Bariţiu” din Cluj
4. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului
5. Institutul Român de Istorie Recentă
6. Centrul Naţional de Informare şi Documentare despre Revoluţia din 1989 (administrat de Asociaţia “Memorialul Revoluţiei” din Timişoara conform Legii 152/2000)
7. Institutul pentru Memoria Exilului Românesc
8. Memorialul Sighet
9. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a început şi el să desfăşoare activitate de cercetare istorică şi să publice cărţi
10. Institutul pentru studierea holocaustului
11. Institutul Revoluţiei Române, înfiinţat prin Legea 556/2004.

Ar fi de aşteptat ca, cu atîta cercetare ştiinţifică, “petele albe” din istoria românilor să fi fost de mult lămurite, dar se pare că nu e aşa.

Interesantă e prezenţa unor persoane la mai multe institute de acest fel. Să luăm doar cazul recent înfiinţatului Institut al Revoluţiei Române (IRR). Profesorul Ioan Scurtu e membru nu numai la Institutul Revoluţiei Române, ci şi la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi la Institutul “Nicolae Iorga”. Nu contest valoarea domnului profesor, dar mă întreb cîte salarii şi indemnizaţii primeşte (din banii contribuabililor) pentru excepţionala muncă de cercetare pe care o desfăşoară? Cu cît creşte amploarea cercetărilor istorice ale d-lui Scurtu prin faptul că face parte concomitent din mai multe institute de cercetare istorică? Oare cum rezistă sărmanul om cu atîtea locuri de muncă (omul mai lucrează şi în sistemul privat, fiind membru în redacţia revistei “Historia” condusă de Ion Cristoiu şi bănuiesc că predă şi la Universitate)?

În situaţie asemănătoare cu Ioan Scurtu se mai află Ioan Chiper (prezent la IRR şi la Institutul “Nicolae Iorga”), Răzvan Theodorescu (care se ocupă de IRR şi de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) şi Gheorghe Onişoru (care, după istovitoarea muncă depusă la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, mai găseşte timp să se ocupe şi de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, să predea la Universitatea “Spiru Haret” şi să facă parte din Consiliul Ştiinţific al IRR). Timişoreanul Traian Orban, angajat al Asociaţiei “Memorialul Revoluţiei”, e de asemeni prezent la IRR, dar a anunţat că s-a autosuspendat ca urmare a prezenţei acolo a lui Ion Iliescu şi Victor Stănculescu. Între timp, Victor Stănculescu s-a retras.

Putem vorbi de existenţa, în istoriografia românească, a unui fenomen care poartă numele “cercetători istorici – miei blînzi care sug de la mai multe ţîţe (dar de la aceeaşi oaie = bugetul statului)”.

Prezenţa unor persoane la mai multe institute de cercetări istorice e un fapt negativ, nu numai pentru că e necinstit ca cineva să primească mai multe salarii sau indemnizaţii din bugetul statului pentru aceeaşi muncă. Raţiunea de existenţă a mai multor institute de cercetări istorice este ca rezultatele pe care le dă un Institut să poată fi verificate critic de cercetătorii altui institut. Altfel, ar fi mai simplu să avem un singur institut de cercetări istorice în întreaga Românie.

Atîta vreme cît, de pildă, în conducerea Institutului Revoluţiei Române, există persoane care sînt şi în conducerea Institutului “Nicolae Iorga” sau al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, e puţin probabil ca cineva din aceste institute să critice activităţile IRR. Spiritul critic, atît de necesar inclusiv în cercetarea istorică, e anihilat.

Găsiţi alte articole despre Institutul Revoluţiei pe acest blog grupate în categoria „Institutul Revoluţiei” (linc).

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.