Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Klaus Iohannis a cerut urmărirea penală pentru Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu pentru crimele din decembrie 1989 aprilie 16, 2018


Pe saitul Preşedinţiei România (linc) este publicată ştirea:

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a transmis vineri, 13 aprilie a.c., ministrului Justiției cererea de urmărire penală faţă de domnul Iliescu Ion, de domnul Roman Petre şi de domnul Voiculescu Gelu – Voican, pentru faptele ce fac obiectul dosarului penal nr. 11/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Secția Parchetelor Militare, sub aspectul săvârșirii de către aceștia a infracțiunii contra umanității, prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. a), g), i) şi k) Cod Penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, urmând a se proceda conform legii,  având în vedere solicitarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție, în temeiul prevederilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituția României, republicată, ale art. 12 şi art. 18 din Legea nr. 115/1999, precum şi a celor reținute prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 93/1999, nr. 665/2007 şi nr. 270/2008.

Totodată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție a fost înştiinţat cu privire la formularea acestei cereri.

Art. 109 alin. 2 din Constituţie (linc) spune:

Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Acţiunea preşedintelui vine după o cerere în acest sens adresată de Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie (linc).

Pe saitul Parchetului sînt publicate nişte precizări (linc) în care se explică de ce era nevoie de cererea preşedintelui României pentru a se începe urmărirea penală în acest caz:

Precizări privind  solicitarea adresată președintelui României în vederea exercitării prerogativelor constituționale și legale în cauza intitulată generic Dosarul Revoluției”

Având în vedere afirmațiile lansate în spațiul public prin comunicatul de presă al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie (IRDD) 1989, potrivit cărora în cauza intitulată generic “Dosarul Revoluției” nu era necesară obținerea autorizării din partea președintelui României precum și referirea la faptul că una dintre persoane vizate nu a avut calitatea de ministru, Biroul de informare și relații publice face următoarele precizări:

Conform dispozițiilor art.109 alin. 2 din Constituția României, art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind respnsabilitatea ministerială, republicată și art. 2941 Cod procedură penală, doar Președintele României are dreptul să autorizeze efectuarea urmăririi penale a foștilor membrii al Guvernului României. În vederea edificării cu privire la natura juridică a Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) și a caracterului juridic al actelor emise de acest organism, s-au solicitat opiniile principalelor facultăți de drept din țară (Cluj – Napoca, București și Iași). Aceste instituții de învățământ superior au concluzionat, fără echivoc, faptul că ”deși cadrul legal de funcționare al CFSN a fost definitiv conturat abia în data de 27.12.1989, prin Decretul-Lege nr. 2, din punct de vedere faptic CFSN a acționat în perioada 22-27.12.1989 ca un veritabil Guvern, învestit prin susținerea populară existentă la momentul respectiv”.

Cu toate că faptele ce formează obiectul dosarului au fost săvârşite anterior adoptării Constituției României din 1991 (revizuită în anul 2003) și intrării în vigoare a Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, ce reglementează procedura de urmat în cazul atragerii răspunderii penale a membrilor Guvernului și având în vedere că normele de procedură sunt de strictă interpretare și imediată aplicare, procedura judiciară de sesizare a Președintelui României pentru a cere urmărirea penală a unui fost membru al Guvernului este aplicabilă și în prezenta cauză.

Altfel, prin Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, Curtea Constituțională a statuat că în privința mandatului de membru al Guvernului, Constituția nu a instituit imunitatea, ci o altă măsură de protecție, și anume condiționarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a foștilor membrii ai Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale.

Prin Decizia nr. 665 din 05.07.2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. 2 și 3 din Legea nr. 115/1999, privind responsabilitatea ministerială, republicată, Curtea Constituțională a României a decis că „exceptarea foștilor membri ai Guvernului de la procedura specială, derogatorie prevăzută pentru membrii Guvernului, potrivit unui criteriu aleatoriu, stabilit în funcție de momentul declanșării procedurii în timpul mandatului sau după încetarea acestuia, constituie o încălcare a principiului egalității de tratament consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție”.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, prin sentința nr. 818 din 17.12.2007 pronunțată în dosarul nr. 7202/2007, a constatat că în ceea ce-l privește pe un fost ministru de interne, nu a fost îndeplinită procedura specială instituită de Legea nr. 115/1999, deși acesta a fost trimis în judecată pentru fapte săvârșite în legătură cu exercitarea funcției, comise în cursul anului 1990.

Domnul Ion Iliescu, pe blogul propriu (linc) a dat un comunicat de presă legat de recentele demersuri de inculpare a domniei sale, pe care-l redau:

Comunicat de presă

Am decis să ies din tăcerea pe care mi-am impus-o în legătură cu acțiunile justiției în cazul dosarelor generic numite ”Revoluția” și ”Mineriada”, din obligația de a lămuri câteva lucruri. Prima observație se referă la finalitatea acestor dosare, finalitate care nu mai are nicio legătură cu aflarea adevărului despre acele evenimente. Cum poate afirma cineva că acesta este scopul acestui spectacol ”justițiar”, când, în cazul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 nu a fost judecat, de fapt, nici măcar cercetat, vreunul dintre cei care au organizat acțiunile violente din ziua de 13 iunie, au atacat sediul Poliției Capitalei, sediul SRI, al Ministerului de Interne, care au răspândit zvonuri ce au incitat la violențe, au atacat și incendiat  sediul Televiziunii publice și au rănit oamenii care apărau studiourile tv de furia dezlănțuită a unor indivizi, la fel de fără chip și identitate ca și teroriștii care au atacat fostul sediu al CC al PCR chiar în momentul în care se redacta Comunicatul către țară al CFSN?

Pentru cei mai mulți dintre cei care acuză acum în spațiul public, evenimentele de la 15 martie 1990 de la Târgu Mureș, nu mai există, pentru că, nu-i așa, contrazic tezele lor despre natura și consecințele lor, și nu mai servesc ”cauzei”. La fel, nici evenimentele din 13 iunie 1990 nu mai există, iar minerii au venit la București fără motiv, doar pentru a reprima o manifestație, cea din Piața Universității, pe care organizatorii ei o încetaseră a doua zi după alegerile din 20 mai 1990. Se construiește o altă realitate, pentru a justifica astfel de dosare.

Aceste dosare au făcut obiectul atenției procuraturii timp de 28 de ani. Au făcut obiectul atenției unor comisii speciale ale Parlamentului României. De fiecare dată soluțiile pronunțate au nemulțumit pe cineva, de vreme ce se redeschid mereu, coincidență probabil, atunci când apar crize de natură politică, în special, care necesită schimbarea agendei publice. Acum ni se spune că istoria trebuie scrisă de procurori și judecători. De ce? Ca să aflăm că o Revoluție durează exact cât îi trebuie unui dictator să decoleze de pe acoperișul sediului puterii? După care, în secunda următoare, democrația se instalează, instituțiile ei înfloresc și schimbarea s-a terminat?

Această abordare este pe cât de politizată, pe atât de periculoasă. Nu poți fundamenta un dosar de cercetare penală pe viziunile unora sau altora despre evenimente despre care oricum nu puteau avea o imagine corectă. În acele zile de decembrie 1989 nimeni n-a avut o imagine integrală a evenimentelor. Nimeni nu poate să spună că  știe tot ce s-a întâmplat, și că tot ce știm noi, ceilalți, este fals, că varianta lui are drept de adevăr absolut, iar Justiția trebuie să consfințească această variantă. Ei bine, asta se dorește cu aceste două dosare! Nu dovezile trebuie să ducă spre un verdict, verdictul a fost dat în afara cadrului legal, iar justiția trebuie doar să înlăture acele dovezi care ar contrazice verdictul.

Nu cred că-și închipuie cineva că vechiul sistem abandona, fără să reziste, puterea, în decembrie 1989, oricât de erodat și de slăbit ar fi fost. Avea de partea sa aparatul de represiune, chiar dacă unii, mai rapizi în decizii, începuseră să fugă de pe corabie. Cu unii dintre ei vom avea surpriza să ne întâlnim în organizarea evenimentelor din 13 iunie 1990. Asta dacă justiția ar vrea să cerceteze acele evenimente în mod corect – evenimente care au reprezentat răzbunarea lor pentru că au fost alungați de la putere în decembrie 1989.

În ceea ce mă privește decizia președintelui Iohannis nu mă surprinde, cu toate că nu văd care este cadrul legal în care se înscrie. Mă surprinde însă faptul că, liberi fiind, oamenii nu mai cred că trebuie să lupte pentru libertatea lor. De asta au ajuns să ne dea lecții de democrație oameni care, în timpul ceaușismului, au tăcut mâlc, asta când nu puneau umărul la costruirea cultului personalității lui Ceaușescu.

Știu că sunt destui cei care nu văd nici acum cu ochi buni faptul că promisiunile cuprinse în Comunicatul CFSN către țară, scris, cum spuneam, printre gloanțe (atacuri despre care se spune acum că au fost înscenarea noastră!) au fost îndeplinite. Nu poți face din actul suprem de demnitate al națiunii române o ”lovitură de stat”, doar pentru că așa a citit cineva în cartea unul apologet -și angajat!- al Securității. Am spus și repet: ar fi fost bine dacă am fi avut parte și noi precum Polonia, Ungaria și Cehoslovacia,de o tranziție negociată. O revoltă populară a născut un vid de putere. Niște oameni, din cele mai diverse zone ale societății, și de cele mai diverse convingeri politice, au încercat să dea un sens și o direcție schimbării. Și-au asumat niște responsabilități.

Acum sunt acuzați că au îndrăznit acest lucru. Totul se transformă într-o farsă, jignind sacrificiul și memoria celor care au luptat pentru libertate și democrație. Probabil că trebuia să trecem și prin faza asta. Deși altele sunt problemele de pe agenda națiunii. Care agendă pare să nu mai aibă nici obiectivul integrării europene, nici pe cel al dezvoltării, combaterea sărăciei, o viață mai bună pentru români. Programul Revoluției Române rămâne în continuare actual. Poate că asta deranjează, în ultimă instanță. Dar nu este vina mea că se întâmplă așa. Prezentul este operă colectivă. Eu mi-am făcut partea mea de datorie, indiferent de ceea ce cred cei care caută țapi ispășitori pentru eșecurile lor. Stau cu capul sus la judecata istoriei.

Observ că domnul Iliescu polemizează mai mult cu ce scrie presa decît cu Parchetul. Dînsul scrie: „Nu poți face din actul suprem de demnitate al națiunii române o ”lovitură de stat”, doar pentru că așa a citit cineva în cartea unui apologet – și angajat! – al Securității”, dar niciunde în comunicatele parchetului legate de dosarul revoluţiei nu se foloseşte expresia „lovitură de stat”. Este doar o minciună a ceea ce numim, cu scîrbă şi dispreţ, mass-media bucureşteană, că Parchetul, prin cererea de trimitere în judecată a domnului Ion Iliescu şi a altor şefi din CFSN, ar fi susţinut că în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat. În comunicatele parchetului despre „dosarul revoluţiei” se vorbeşte despre „diversiune” începută în seara de 22 decembrie 1989 (adică prin lupta cu teroriştii), dar expresia „lovitură de stat” nu este folosită. Am analizat deja respectiva dezinformare de presă în articolul „Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției” (linc). Domnul Iliescu nu nominalizează cine este apologetul şi angajatul securităţii cu care polemizează, dar el trebuie să răspundă la acuzaţiile aduse de parchet, nu de apologeţii sau angajaţii securităţii. Îi recomand domnului Iliescu ca, pentru apărarea sa, să citească cu atenţie rechizitoriul care îi va fi prezentat, nu cărţile apologeţilor securităţii ori prostiile din presă.

Încă din 1990 domnul Iliescu a fost acuzat, prin Proclamaţia de la Timişoara (linc) sau prin publicistica unor persoane care contau la vremea aceea, precum Octavian Paler (linc), nu că ar fi dat vreo lovitură de stat ci tocmai că n-a dat aşa ceva ci doar îşi arogă merite false în răsturnarea lui Ceauşescu.

Domnul Iliescu se mai întreabă retoric, continuînd polemica cu omul său de paie (linc): „Acum ni se spune că istoria trebuie scrisă de procurori și judecători. De ce? Ca să aflăm că o Revoluție durează exact cît îi trebuie unui dictator să decoleze de pe acoperișul sediului puterii?”. Ca şi în decembrie 1989, domnul Iliescu persistă în a neglija săptămîna anterioară lui 22 decembrie 1989 cu toate evenimentele care au dus la fuga dictatorului din sediul C.C., evenimente la care dînsul n-a participat.

Treaba procurorilor şi judecătorilor nu este să scrie istoria, ci să lămurească felul cum au fost ucişi şi răniţi nişte români în decembrie 1989 (lucru care în final va folosi şi istoricilor). Faptul că nu s-a lămurit cine au fost teroriştii, despre care domnul Iliescu însuşi a anunţat naţiunea la televizor, este motivul principal pentru multe tensiuni din societatea românească postdecembristă. Şi există destule indicii că nelămurirea problemei teroriştilor se datorează unor complicităţi din cadrul conducerii de stat. Conducere care, în primii 7 ani după revoluţie (perioada cea mai prielnică pentru anchete, orice criminalist ştie că investigaţiile cele mai fructuoase se fac cît mai aproape de momentul faptei anchetate) a aparţinut lui Ion Iliescu. Iar în cadrul acestei conduceri existau persoane implicate în crimele din 1989 (generalii Stănculescu, Guşă, Chiţac), care, logic, aveau nevoie de diversiuni pentru a-şi ascunde faptele. Dar și Ion Iliescu a profitat de lupta cu teroriștii pentru a-și consolida puterea care, în perioada imediat următoare lui 22 decembrie 1989 nu era atît de sigur că ar fi preluat-o. În acea perioadă critică de imediat după fuga lui Ceaușescu, cînd încă nu se lămurise cine va conduce România, glasurile unor revoluționari care l-au contestat pe Ion Iliescu au fost înăbușite prin difuzarea la TVR a ideii că opoziția la Ion Iliescu înseamnă ajutor dat teroriștilor (linc).

Mai citeşte:
– Lorin Fortuna, decembrie 2014: S-a declanșat „atacul teroriștilor”, care s-a dovedit a fi însă o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată de o grupare din M. Ap. N. condusă de Victor Atanasie Stănculescu (video)
– Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.