Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Scrisoarea mea din 13 septembrie 2004 către Alex Mihai Stoenescu octombrie 24, 2018


Am pomenit deja despre cartea „Interviuri după Revoluție” de Alex Mihai Stoenescu (editura Orizonturi, București 2016), în care îmi este dedicat un capitol (linc). În acel capitol sînt publicate 2 scrisori pe care le trimisesem lui Alex Mihai Stoenescu (pag. 87-99, 106-115), scrisorile pe care Stoenescu mi le trimisese mie, cît și unele comentarii făcute de Stoenescu pe marginea acestei corespondențe. Redau și pentru cititorii acestui blog prima dintre scrisorile mele. Între paranteze drepte cu litere cursive sînt comentarii ale mele de acum. Corespondența mea cu domnul Stoenescu a avut loc înainte de publicarea, de către dînsul, a cărții sale „Revoluția din decembrie 1989 – o tragedie românească” care reprezintă volumul IV din ciclul „Istoria loviturilor de stat în România” al acestui autor.

Stimate domnule Stoenescu,

Mulțumesc pentru scrisoare. Consider interesant să continuăm discuția referitoare la revoluția din 1989.

Ziarul „Revoluția din Timișoara și minciunile lui Marius Tucă” a fost publicat în 10 martie 2004, dar de reacționat la cele scrise de Jurnalul Național am făcut-o chiar mai repede, în forumul de discuții de la pagina de internet a acestui ziar. Intrați pe http://www.jurnalul.ro, de acolo pe forum și căutați la forumul „Agora” tema de discuție „decembrie 1989 și „manipulările lui Tucă” (deja tema s-a învechit și poate nu mai apare pe prima pagină) [acum nu mai găsesc pe internet forumul „Jurnalului Național”, care a dat faliment între timp, a renăscut sub denumire ușor schimbată iar arhiva electronică a fost preluată parțial de saitul antena3.ro]. Veți vedea că de multe ori reacția mea a fost la doar 24 de ore de la publicarea articolelor în Jurnalul Național. În 10 martie am publicat articolele publicate pe internet în ziar, dar și după 10 martie 2004 Jurnalul Național a continuat să scrie despre revoluție iar eu am continuat să dau replici. Deci, pe forumul de internet al Jurnalului Național veți găsi unele articole care nu apar în ziarul ce vi l-am trimis (au apărut însă în bilunarul timișorean „VIP în Banat”). Mai apoi mi s-a blocat accesul pe forumul Jurnalul Național, dar ziarul respectiv nici nu mai publică despre revoluție.

Nu înțeleg de ce îmi cereți acceptul pentru a consemna în volumul dv. opiniile mele. Aveți tot dreptul legal și moral să o faceți, cu condiția precizării sursei din care citați. Puteți chiar critica opiniile mele, așa cum și eu s-ar putea să critic viitorul dv. volum, în stilul polemic cu care deja v-ați familiarizat.

Trebuie să vă spun că, prin scrisoarea dv., sînteți printre puținii care încearcă să combată rațional opiniile mele. Pînă acum, cînd am trimis cărțile mele la diferite publicații, fie am avut parte de cronici favorabile, fie am fost ignorat. De critică n-am prea avut parte!

Îmi amintesc că v-am văzut mai demult la TV spunînd că încă așteptați să vedeți un document convingător despre agenturile străine din 1989, document care ar trebui să conțină amănunte, precum numere de autoturisme, trasee urmate etc. Mi-am zis, văzînd emisiunea: „iată, tipul ăsta dă indicații despre cum trebuie să se falsifice un asemenea document, pentru a fi credibil”. Similar, v-am văzut la o altă emisiune despre Irak, cînd ați spus că ar fi credibilă vinovăția lui Saddam Hussein, dacă s-ar dovedi că teroriștii din 11 septembrie 2001 au luat lecții de pilotaj în Irak, mi-am zis: „tipul ăsta îi învață pe americani ce documente să falsifice pentru a-și justifica intervenția”. Dar, în nici unul dintre cazuri, documentele așteptate de dv. n-au apărut.

În cazul evenimentelor de la Timișoara, Radu Tinu scrie („Timișoara, no comment”) că rapoartele securiștilor sînt „în totalitate” în dosarul procesului. Deci, orice raport ar apărea care nu e în dosarul procesului e un fals. Iar rapoartele securiștilor făcute chiar în timpul evenimentelor nu arată descoperirea unor instigatori străini, ci doar a unor instigatori autohtoni. Eu însumi am fost una dintre persoanele catalogate drept instigator în decembrie 1989. În arhiva Parchetului Militar Timișoara există 4 cazuri de persoane cărora li s-a făcut dosar penal în decembrie 1989 pentru „propagandă împotriva orînduirii socialiste”, iar eu am fost unul dintre acestea. Vă trimit o adresă a Parchetului Militar către Tribunalul Timiș referitoare la aceste cazuri. Adresa am obținut-o în cadrul unui proces pe care l-am deschis împotriva șefilor Securității din Timiș (le-am cerut despăgubiri pentru că mi-au cauzat prejudicii prin arestare și prin identificarea mea drept instigator al revoluției). Procesul este încă pe rolul Curții de Apel Timișoara (dosar 4280/C/2004), unde s-a întors pentru rejudecare de la Înalta Curte de Casație și Justiție [Între timp procesul s-a finalizat și am cîștigat despăgubiri de la Traian Sima, șeful securității Timiș; adresa alăturată conține o eroare materială la sfîrșit, se spune că majoritatea celor reținuți în revoluția din Timișoara au fost eliberați în 22.12.1989, cînd de fapt data eliberării majorității a fost 20.12.1989, doar un număr mic de persoane, printre care cele pomenite mai sus în adresă, fiind ținute în arest pînă la fuga lui Ceaușescu. Eroarea materială a fost corectată de Parchet printr-o altă adresă depusă în acel proces].

Pe lîngă cele 4 cazuri pentru care dosarele există în arhiva Parchetului Militar Timișoara, cred că au mai existat 8 dosare care nu știu pe unde or fi (ofițerul însărcinat cu cercetarea penală de la Securitatea Timiș – maiorul Gh. Sălăjan – a vorbit la „Procesul celor 25” despre 12 dosare), și desigur, o mulțime de revoluționari importanți cărora nu li s-a făcut dosar pentru că nu fuseseră arestați. Dar toți aceștia sînt români, nu străini. Concret ce am făcut eu în revoluție am publicat încă din 1994 (republicat în cartea „Revoluția din Timișoara și falsificatorii istoriei”).

Mi se pare neprofesionist ceea ce fac unele mijloace de informare în masă, să difuzeze declarații din 2004 ale lui Nicolae Mavru sau Ion Coman, de pildă, neglijînd complet ceea ce aceleași persoane au scris în decembrie 1989 sau începutul lui 1990 despre același subiect.

Scrieți că „ofițerii refuză să spună ceea ce știu, ce au văzut sau au aflat, se tem de factorul politic actual și, în primul rînd, de afirmații care implică state străine”. Dv. și o parte a mijloacelor de informare în masă, tot așteptați de la acești ofițeri dovezi clare ale punerii la cale a revoluției de către agenturile străine și sînteți nemulțumiți că aceste dovezi nu apar. Apar sugestii, insinuări, dar nu lucruri concrete. V-ați gîndit la ipoteza că respectivii ofițeri nu se tem și nici nu refuză să spună ceea ce știu, ci, pur și simplu, nu au nimic de spus și nu știu nimic? Există o presiune mediatică asupra foștilor ofițeri de securitate pentru a declara că au găsit agenți străini la Timișoara, de asemenea această variantă este și în interesul lor, fiindcă reabilitează oarecum securitatea, care n-ar fi luptat împotriva românilor ci împotriva străinilor. La această presiune cîțiva ofițeri au cedat, avînd și avantajul de a deveni vedete mass-media. Cei care n-au marșat la teoria agenturilor străine sînt oricum ignorați de mass-media și acuzați că nu vor să spună adevărul. Dacă din 100 de ofițeri de securitate 99 declară că nu cunosc nimic despre agenturile străine din timpul revoluției și unul spune că da, era plin de agenți străini, anume acela unul va fi popularizat în mass-media, iar despre ceilalți se trage concluzia „aha, nu vor să spună ce știu”. Maximul ce se constată în evenimentele de început ale revoluției este o activitate de culegere de informații a unor ambasade străine, ceea ce este cu totul altceva decît punerea la cale a evenimentelor sau instigarea acestora. Iar episodul implicării consulului iugoslav Mirko Atanatkovici a apărut abia în 20 decembrie, la cererea expresă a liderilor revoluționari, deci numai cu rea credință poate fi interpretat ca o punere la cale din Iugoslavia a revoluției din Timișoara.

Încă din 1990 mi-am exprimat părerea că avem de a face cu o campanie metodică de dezinformare despre revoluție („acoperirea adevărului despre revoluție printr-un potop de minciuni”) [vezi articolul meu – linc] și am contestat pozițiile oficiale ale unor instituții ale statului. Raportul SRI (cel din 1994, nu știu dacă mai apoi SRI a emis vreun alt raport pe acest subiect) sau rapoartele lui Sergiu Nicolaescu le-am constestat chiar la vremea respectivă, iar pe Valentin Gabrielescu l-am contestat încă înainte de a apuca să scrie vreun raport. Am organizat boicotarea Comisiei Senatoriale de către organizațiile de revoluționari timișorene. Faptele sînt expuse în „Revoluția din Timișoara și falsificatorii istoriei”. Scrieți că ați avut acces la stenogramele Comisiei Gabrielescu. Ați găsit cumva audierea mea la comisie (sfîrșitul lui martie 1994, cînd Gabrielescu a venit la Timișoara)? Eu m-am prezentat la comisie, am discutat acolo despre ceea ce deja se publicase de către Sergiu Nicolaescu și apoi am refuzat să declar ce am făcut la revoluție, pînă la îndeplinirea cererilor asociațiilor de revoluționari timișorene, conform boicotului ce fusese anunțat și în presă. Toată discuția a fost înregistrată pe bandă audio. Gabrielescu, întrebat despre boicotarea comisiei a zis „iată, Mioc a fost la comisie” Cînd a apărut lista celor audiați la comisie (cartea lui Șerban Săndulescu) eu nu apar acolo. Sînt convins să aflu dacă există în arhiva Comisiei Senatoriale vreo urmă a audierii mele și dacă da, ce conține audierea respectivă. V-aș fi recunoscător dacă m-ați putea lămuri în această problemă. [Mai apoi am izbutit, fără ajutorul domnului Stoenescu, să obțin de la Senat o transcriere a audierii mele la Comisie, pe care am publicat-o pe blog – linc]

Scrieți că ar fi nerelevantă statistica străinilor cazați în hoteluri publicată de mine, fiindcă agenții străini nu se cazau în hoteluri. Am observat și eu că, după ce am obținut statistica străinilor din hoteluri, varianta agenturilor străine” a suferit o modificare, anume s-a pretins că agenții străini veniți în număr mare nu se cazau în hoteluri (deși era iarnă – adevărat, mai cald decît de obicei în decembrie). Eu am obținut hîrtia cu statistica turiștilor din hoteluri în 4 iunie 1991. Cînd a apărut teoria că acei străini nu se cazau în hoteluri – înainte sau după 4 iunie 1991? Dacă abia după 4 iunie 1991 a apărut teoria cu străinii care refuzau să se cazeze la hotel, eu interpretez asta că cei interesați în teoria agenților străini au ajustat teoria pentru a-și păstra credibilitatea, după noile informații disponibile public.

Părerea mea despre revoluție, pe scurt: A fost revoltă spontană, începută la Timișoara și care s-a dezvoltat pînă la răsturnarea regimului Ceaușescu. Revolta nu a curpins doar civilii, ci a ajuns să cuprindă și militarii, care au refuzat să mai execute ordinele de reprimare. Unul din ofițerii care au refuzat public să execute ordinele, încă din 17 decembrie 1989, ar fi fost Eugen Gheorghioiu, actual general și comandant al garnizoanei Timișoara – informație din cartea lui Nicolae Durac „Neliniștea generalilor”, editura MPS, Timișoara 1991 (la vremea apariției respectivei cărți Gheorghioiu n-avea funcție importantă, ceea ce sporește credibilitatea informației). În aceste condiții, persoanele implicate în reprimarea revoluției la Timișoara și-au dat seama că Ceaușescu va cădea și au început să-și facă planuri pentru a-și scăpa pielea (conform legilor vremii, erau pasibili chiar și de pedeapsa cu moartea după căderea lui Ceaușescu). A existat un tîrg între generalii din M.Ap.N și Ion Iliescu, prin care lui Ion Iliescu i s-a asigurat preluarea puterii după căderea lui Ceaușescu, iar generalilor din M.Ap.N. vinovați li s-a făgăduit impunitate pentru faptele lor.

Așa-zisul complot la care cică a participat Ion Iliescu nu are nici o relevanță. Izbucnirea și dezvoltarea revoluției, pînă la fuga lui Ceaușescu din CC, s-a făcut fără sprijinul așa-zișilor complotiști, însuși Ion Iliescu recunoscînd că participarea sa la revoluție a început doar în după amiaza de 22 decembrie 1989, cînd Ceaușescu fusese deja alungat. De aceea eu nu-i recunosc lui Iliescu vreun merit în răsturnarea lui Ceaușescu.

Pentru realizarea preluării puterii de Ion Iliescu s-au desfășurat cîteva stratageme. Una a fost includerea în FSN, fără știrea și acceptul acestora, a unor dizidenți cunoscuți (Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu). Puși în fața faptului împlinit, aceștia au acceptat prezența în FSN. De asemenea, au fost incluși în FSN și cîțiva revoluționari autentici care erau prin CC. Apoi componența FSN se va lărgi, pe lîngă cei anunțați public în 22 decembrie se vor mai adăuga peste 100 de persoane din teritoriu, asigurîndu-i lui Iliescu control deplin asupra FSN. Eu zic că acea lărgire a FSN a fost frauduloasă, națiunii i se anunțase o anumită conducere, dar prin lărgirea FSN s-a ajuns la altă conducere, unde dizidenții și revoluționarii autentici au ajuns minoritari. A 2-a stratagemă a fost înscenarea așa-zisei lupte cu „teroriștii”, care i-a asigurat, atît lui Ion Iliescu cît și generalilor din M.Ap.N. veniți de la Timișoara, aureola de salvatori ai revoluției. De remarcat că Teodor Brateș, unul dintre principalii dezinformatori din TVR, a fost și cel care l-a prezentat națiunii pe Ion Iliescu. În contextul luptei „antiteroriste” s-a realizat lichidarea lui Ceaușescu, dar și a altor martori incomozi (de pildă, generalii Nuță și Mihalea). Prin lupta antiteroristă s-a mai realizat ceva – lipsa unei evidențe clare, nominale, a consumului de muniție. În raportul Parchetului Militar despre revoluție se spune că în urma folosirii intense a unei arme de foc se pot schimba caracteristicile acesteia de la expertiza balistică. Un lucru util celor dornici să nu se știe exact cine a tras.

Apoi s-a trecut la îndeplinirea celei de-a doua părți a tîrgului – impunitate pentru generalii vinovați de omorurile din Timișoara. Opinia publică cerea pedepsirea criminalilor și trebuia să i se dea niște țapi ispășitori. În prima perioadă se arunca toată vina pe Ministerul de Interne și se prezenta Armata doar ca salvatoare a revoluției. Anchetele procuraturii de la începutul lui 1990 au fost orientate pentru a disculpa Armata și a arunca întreaga vină pe Ministerul de Interne, ceea ce nu înseamnă însă că nu au existat vinovății reale în Ministerul de Interne (chiar șeful acestui minister – Tudor Postelnicu – și-a recunoscut vina prin faimoasa replică „am fost un dobitoc”). Apariția C.A.D.A., prin care chiar ofițeri din M.Ap.N. spuneau că se minte despre revoluție, mai ales referitor la episodul Timișoara, a cam stricat planurile. A fost nevoie să se facă o concesie – Comisia Guvenamentală de Anchetă (care avea să propună cercetarea penală a lui Stănculescu, Chițac și Gușă). S-a încercat abaterea atenției de la problema „cine a tras în noi?” (nu e exclus ca evenimentele de la Tîrgu Mureș să fi apărut anume din nevoia de abatere a atenției). Comisia Guvernamentală de Anchetă a fost desființată în iunie 1990. Cum ofițerii M.I. nu voiau să-și joace supuși rolul de țapi ispășitori, s-a ajuns la concluzia că trebuie făcut pace cu aceștia și scoși și aceștia din pușcării. De aceea s-a început să se răspîndească teoria legitimității reprimării revoluției, exagerîndu-se unele violențe ale manifestanților, sugerîndu-se primejdia dezmembrării țării (precum Ceaușescu) și, fiindcă tot trebuie dat un răspuns la întrebarea „cine a tras?”, aruncîndu-se vina pe agenți străini neidentificați (aceștia, neidentificați fiind, au avantajul că nu protestează). Intoxicarea mass-mediei cu informații false face parte din scenariu.

Dovada existenței acestui tîrg o constituie faptul că încă nu s-au găsit „teroriștii”, grațierile semnate de Ion Iliescu în cazurile legate de decembrie 1989, cît și insistența acestuia de a se decreta o amnistie. Eu încă din 1991 am atras atenția că puterea politică dorește o amnistie [Articolul meu „Întețirea propagandei pentru o amnistie” din „Renașterea Bănățeană” din 28 iunie 1991. În articol mă refer la apelul public pentru o amnistie legată de evenimentele din 1989 iscălit de mai mulți parlamentari, publicat în „Totuși iubirea” nr. 25/1991 (revista lui Adrian Păunescu)], Iliescu a confirmat public acest fapt în 2001, cînd a vorbit deschis în favoarea amnistiei. Nu a putut să vorbească despre amnistie chiar din 1990 că opinia publică nu era pregătită.

Scrieți că teoria revoltei spontane îl legitimează pe Ion Iliescu, dar neglijați faptul că încă din 1990 ziarul oficial al FSN, „Azi”, răspîndea teoria agenturilor străine. Eu zic că din contră, Iliescu ar fi fost legitim dacă ar fi pus la cale o acțiune care ar fi dus la răsturnarea lui Ceaușescu, dar el n-a făcut asta.

La întrebarea dv. dacă consider revoluția ca anticomunistă sau doar anticeaușistă, eu răspund că, tocmai fiindcă a fost o revoluție spontană, oamenii n-au avut o idee limpede despre ce trebuie pus în locul lui Ceaușescu. Ar fi o greșeală să se creadă că revoluționarii se gîndeau la privatizare după metoda MEBO, la restituirea caselor naționalizate sau la integrare în NATO. Obiectul principal al nemulțumirii mulțimii era Ceaușescu. Eu n-am auzit să se strige „jos comunismul!” în 16 decembrie 1989, în zona unde am participat la revoluție. Pe 16 decembrie am auzit strigîndu-se „jos Ceaușescu”, „libertate”, „vrem alegeri libere”. Mi-am notat impresiile din revoluție imediat după evenimente, de aceea sînt sigur că ele reflectă corect realitatea. Bineînțeles, nu am fost în toate locurile.

Există declarații cum că s-a strigat „jos comunismul!”, există și declarații precum că s-a strigat „Gorbaciov!”. Eu nu aș absolutiza importanța unei lozinci strigată într-un moment sau altul. În 1990, la mitingurile anti-FSN erau unii care strigau „Regele Mihai!”, dar asta nu înseamnă că toți participanții la miting erau monarhiști. Însă, cînd într-o mulțime de cîteva mii de oameni 20% strigă o anumită lozincă, se poate crea impresia că toți participanții acceptă acea lozincă. Pentru reconstituirea lozincilor strigate de mulțime este bine să se ia în seamă declarațiile date imediat după revoluție. O declarație dată în 2004 nu are aceeași valoare, căci nu poți să știi dacă martorul, de bună credință fiind, nu combină ceea ce a văzut cu ceea ce a auzit de la radio, TV, prieteni despre revoluție.

Socotind și după faptul că o parte din mulțimea din Piața Operei era dispusă să-l accepte pe Radu Bălan, fostul prim-secretar Timiș al PCR, cît și după programul politic al FDR (manifestul „A căzut tirania!”) care nu era chiar așa de anticomunist cum le place azi unora dintre liderii FDRiști să afirme (se cerea un dialog cu guvernul – comunist – al României), eu aș zice că revoluția a avut un caracter mai ales anticeaușist. Asta nu exclude faptul că printre revoluționari au existat persoane cu convingeri anticomuniste, că s-ar fi strigat în anumite momente și locuri „jos comunismul!” (cred eu, mai ales spre sfîrșitul revoluției). Dar cu un strigăt „jos comunismul!” nu poți spune că revoluția a avut caracter exclusiv anticomunist, așa cum nici lozinca „îl vrem pe Bălan!” nu îndreptățește concluzia că fostul prim-secretar PCR de Timiș Radu Bălan este întruparea idealurilor revoluției.

Dacă ați citit „Procesele revoluției…” ați văzut memoriul văduvei Ferkel-Șuteu, al cărei mandatar am fost, în care se invocă anume art. 28 din Constituția RSR. Memoriul respectiv a fost semnat de doamna Ferkel-Șuteu, dar alcătuit de mine.

Referitor la legalitatea ripostei, chiar admițînd că ar fi fost legală o ripostă în anumite împrejurări, această legalitate ar trebui analizată în raport de fiecare victimă în parte. Nu se poate justifica împușcarea lui X, pe motiv că neidentificați au spart niște vitrine cu jumătate de oră înainte. În analiza aceasta trebuie să se țină seama că decretul de instituire a stării de necesitate a fost iscălit de Ceaușescu abia în 20 decembrie, deci după ce apăruseră morții și răniții din Timișoara. Regimul comunist avea deplina conștiință a ilegalității acțiunilor întreprinse, dovadă și episodul cu furtul și arderea cadavrelor.

Lozinca „Lașilor! Veniți cu noi!” era adresată celor care, din frică, încă nu îndrăzneau să se alăture demonstranților.

Populația Timișoarei nu a fost chiar lipsită de reacție între 16 și 20 decembrie 1989. Au fost mii de timișoreni care s-au alăturat demonstranților, numai numărul arestaților a fost de 978 – ceea ce arată amploarea mișcării revoluționare, chiar înainte de 20 decembrie. Sigur, au fost și mulți timișoreni care n-au îndrăznit să se alăture, în primul rînd de frică, anume pentru că se trăgea. Depășirea pragului psihologic al fricii a cerut timp, și s-a făcut mai ușor în colectivități (cum ar fi fabricile – în 20 decembrie s-a ieșit la demonstrație de la locurile de muncă).

Aș fi curios să știu pe ce vă bizuiți cînd spuneți că Poliția (Miliția) nu are nici un dubiu asupra intervenției străine, și unde afirmă Procuratura că elementele care au tras, rămase într-adevăr neidentificate în multe cazuri, ar fi fost „pregătite din timp”.

Nu cunosc care sînt cărțile despre revoluție pe care le-ați consultat, eu vă fac niște recomandări, poate cunoașteți unele dintre ele:
1. Cu firesc subiectivism, vă recomand cărțile mele. Pe ultima copertă a „Proceselor revoluției…” este trecută lista lucrărilor mele. Cea mai importantă o consider „Revoluția din Timișoara și falsificatorii istoriei” (… – indicații, care nu mai sînt actuale, despre unde se pot găsi diferite cărți).
2. Nicolae Durac – „Neliniștea generalilor”, Editura M.P.S., Timișoara 1991. Autorul, maior M.Ap.N., a fost activ în mișcarea C.A.D.A. și dat afară din armată din acest motiv (de fapt, el spune că nu i s-a comunicat oficial motivul pentru care a fost dat afară). O carte bună care să vă zdruncine încrederea în pozițiile oficiale ale M.Ap.N., pe care o manifestați deocamdată.
3. Miodrag Milin – „Timișoara 15-21 decembrie”, Timișoara 1990.
4. Titus Suciu – „Reportaj cu sufletul la gură”, Editura Facla, Timișoara 1990 (reeditată cred în 1991)
5. Titus Suciu – „Lumea bună a balconului”, Editura Almanahul Banatului 1995 – despre persoanele din F.D.R.
6. Colecțiile revistelor „Orizont”, „Gazeta de Vest”, „Amicul Public nr. 1” din Timișoara de la începutul lui 1990.
7. Florin Medeleț, Mihai Ziman – „O cronică a revoluției din Timișoara”, Muzeul Banatului, februarie 1990. O broșură relativ modestă, dar care are avantajul de a fi prima carte despre revoluție apărută, și care se bizuie pe mărturii luate imediat după evenimente.
8. Pentru a vă convinge că respingerea teoriei agenturilor străine nu e chiar așa de marginală cum apreciați dv., vă recomand pe situl internet al postului de radio Europa Liberă un studiu din 2002 al profesorului american Rich Andrew Hall, care are 3 părți.

13 septembrie 2004
Cu stimă, Marius Mioc

Mai citește:
– Noua carte a lui Alex Mihai Stoenescu – „Interviuri după revoluție”, în care are și un capitol despre mine
– “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
– Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) – a 2-a parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu – Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Eroul anticomunist Sorin Ovidiu Vîntu – comentariu la un capitol al cărţii „Interviuri despre revoluţie” de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2004).
– Ordinul 2600/1988 şi minciunile stoenesciene din „Evenimentul Zilei”
– Alex Stoenescu – „Interviuri despre revoluţie” (recenzie)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.