Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Altă scrisoare a mea către Alex Mihai Stoenescu, din 16 octombrie 2004 octombrie 25, 2018


Redau o altă scrisoare a mea către Alex Mihai Stoenescu, din 16 octombrie 2004. Și această scrisoare, alături de scrisoarea din 13 septembrie 2004 deja prezentată pe acest blog (linc), a fost reprodusă de Alex Stoenescu în cartea sa „Interviuri după revoluție”, alături de scrisorile sale către mine (pe care nu le pot reproduce din motive legate de drepturi de autor) și de niște comentarii ale sale.

Cu litere cursive între paranteze drepte adaug niște comentarii ale mele.

Tot schimbul de scrisori a fost înainte ca Alex Mihai Stoenescu să lanseze volumul IV, consacrat revoluției, din „Istoria loviturilor de stat”.

Stimate domnule Stoenescu,
Vă trimit nota de filaj a lui Mavru, așa cum a fost tipărită în ziarul „Timișoara” din 8 decembrie 1990. Ciudat că Procuratura zice că nu are notele de filaj [asta pretindea Stoenescu în scrisoarea sa către mine], dar inclusiv Mavru, în interviul din „Jurnalul Național” spune că acestea au existat. La care procuratură ați întrebat?
De reținut că Mavru nu vorbește în această notă de nici un fel de agenți străini. Identifică cu precizie unele persoane cu rol activ în desfășurarea evenimentelor, dar totdeauna e vorba de români, majoritate timișoreni. Inclusiv unul dintre instigatorii la spargerea vitrinelor este identificat, și se spune că era timișorean, stătea pe strada Ștefan cel Mare nr. 4. Deci, nici vorbă de basarabeni, unguri, sîrbi. Nota a fost întocmită în 18 decembrie 1989 – cînd Ceaușescu mai era la putere. Asupra securiștilor se făceau presiuni de a descoperi agenturile străine, și totuși nimic despre ele nu apare în nota lui Mavru. Notele acestea de filaj ar trebui să fie în dosarul „procesului celor 25”.
Opinia mea despre grupurile care spărgeau sistematic vitrinele este că aceștia erau revoluționari timișoreni, iar spargerea vitrinelor a fost o metodă de a face protestul cunoscut. Nota de filaj a lui Mavru dovedește asta. În „Reportaj cu sufletul la gură” a lui Titus Suciu (Ed. Facla 1990), la pagina 35, este declarația lui Dan Fleșeriu care explică foarte bine motivația spargerii vitrinelor.
Trebuie să faceți deosebire între punctele mele de vedere și ceea ce apare în cărțile mele cu mărturii. Eu am consemnat în cărți exact ce mi-a spus martorul, chiar dacă personal nu sînt de acord cu respectivele interpretări. De pildă, în „Revoluția, fără mistere”, am consemnat declarația lui Imre Borbely, apropiat a lui Tokes, fost deputat UDMR și activist pentru înființarea autonomiei secuiești, precum că cei care spărgeau vitrinele erau „provocatori ai puterii”. Asta nu înseamnă că sînt de acord cu această interpretare. Dar nu mi-am permis să cenzurez martorul. De altfel, ca să mă refer la declarația lui Borbely, ea prezintă doar o impresie subiectivă, nu există acolo dovezi în sprijinul interpretării sale. Ar fi fost o asemenea dovadă dacă ar fi spus: l-am recunoscut pe securistul Nicolae Mavru (să zicem) spărgînd vitrine. Altfel, se pot găsi o mulțime de declarații prin care cei care spărgeau vitrine sînt identificați fie drept securiști, fie drept agenți străini sau numai „străini de Timișoara”, dar dacă ar fi întrebați acești martori cum au făcut identificările respective, ar veni cu argumente tip Sachelaride („aveau peste 1,70 m”) [Într-o scrisoare către mine Alex Mihai Stoenescu povestea că în arhiva Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” a găsit declarația unui anume Sachelaride care ar fi spus că toate persoanele peste 1,70 m erau securiști].
Scrieți că la Comisia Senatorială există doar un rezumat de 3 rînduri despre discuția cu mine. Vă trimit relatarea din „Renașterea Bănățeană” din 5 aprilie 1994, despre ce a spus Valentin Gabrielescu în conferință de presă la Timișoara: „Reprezentantul celor de la „17 Decembrie”, Marius Mioc, deși n-a vrut să declare nimic, a vorbit totuși vreo trei ore. Și a spus destule lucruri care ne interesau”. Precum v-am scris, eu nu am declarat nimic despre propria mea activitate din revoluție, dar am avut o discuție cu Gabrielescu în care m-am referit la activitatea de pînă atunci a comisiei, punînd și anumite condiții pentru a accepta depunerea de mărturii. Nu mai știu exact cît a durat discuția.
Îmi pun întrebarea: de ce la Comisia Senatorială sînt disponibile în întregime declarațiile foștilor securiști și nomenclaturiști, dar cînd e vorba de discuția cu Mioc, deși, zice Gabrielescu, discuția a durat 3 ore și s-au spus destule lucruri interesante, în arhiva Comisiei s-a păstrat doar un rezumat de trei rînduri?! [Aceasta era informația pe care mi-o dăduse Alex Mihai Stoenescu în scrisoarea la care răspundeam. Mai tîrziu am aflat că există în arhiva Senatului înregistrarea audio a audierii mele. Am cerut Senatului datele pe care le are despre audierea mea la Comisie, apoi am dat în judecată Senatul pentru aceasta, și ca urmare am primit o transcriere a înregistrării audierii mele și confirmarea că înregistrarea audio se găsește la Senat. Nu știu cît de completă e transcrierea, îmi amintesc că la început a vrut alt senator să mă audieze, iar eu am refuzat să discut cu altcineva decît cu Gabrielescu, președintele comisiei. Această parte lipsește din transcrierea primită de mine, deasemeni cred că mai lipsesc niște taclale de la sfîrșit. Bănuiesc că abia în urma procesului cu mine s-a făcut la Senat transcrierea audierii mele la Comisie] Istoricilor care studiază activitatea Comisiei Senatoriale le sînt ascunse acele „lucruri interesante” spuse de Mioc! În schimb, sînt disponibile în întregime declarațiile lui Sachelaride – probabil tocmai pentru a se crea impresia că declarațiile revoluționarilor nu sînt serioase. Eu numesc asta CENZURĂ. Știu, am spus acolo lucruri neplăcute, atît pentru Valentin Gabrielescu, cît și pentru Sergiu Nicolaescu.
Așadar: în fața opiniei publice timișorene, cunoscătoare a faptului că e unul, Mioc, care contestă activitatea Comisiei Senatoriale și îndeamnă la refuzul depunerii de declarații, Gabrielescu lasă să se înțeleagă două lucruri:
– acel Mioc e neserios, îndeamnă la boicot dar a discutat 3 ore cu Comisia (recunoaște că „n-a vrut să declare nimic”, dar în așa fel ca presa să interpreteze asta ca o ironie, nu ca un fapt real).
– pe de altă parte a discutat cu Mioc „lucruri care ne interesau”, deci opinia publică să fie liniștită, obiecțiile lui Mioc vor fi serios analizate.

„Renaşterea Bănăţeană” din 5 aprilie 1994 despre conferinţa de presă a Comisiei Senatoriale Decembrie 1989

Cît de serios au fost analizate obiecțiile mele, se vede din faptul că doar un rezumat de 3 rînduri a rămas disponibil. În cartea lui Săndulescu nu apar pe lista martorilor audiați de Comisie, bănuiesc de aici că nici pentru ceilalți membri ai Comisiei nu au fost disponibile decît tot aceste trei rînduri. Dar respectivii senatori nici nu cred că își băteau prea mult capul cu adevărul despre revoluție. Era doar o sarcină de serviciu, plictisitoare.
Poate mă lămuriți: practica prezentării doar a unor rezumate despre discuțiile cu martorii este frecventă în arhiva Comisiei, sau s-a procedat astfel doar la mărturiile strînse la Timișoara? Dacă numai la Timișoara s-a procedat astfel, apare întrebarea de ce? Ca istoric, nu trebuie să acceptați să vi se pună la dispoziție doar parțial datele existente. Bineînțeles, nu toate declarațiile sînt relevante, dar dv., cînd scrieți o carte, trebuie să aveți la dispoziție toată baza de date și să hotărîți singur ce este și ce nu relevant. Nu lăsați pe alții să facă selecția în locul dv., că numele dv. va fi pe cartea ce o scrieți! Poate tocmai în declarațiile prezentate doar cu rezumat se ascund anumite lucruri.
Ceea ce mi-ați scris îmi întărește convingerea că hotărîrea mea de a contesta activitatea Comisiei Senatoriale, chiar la momentul respectiv, a fost corectă.
Nu l-am cunoscut personal pe Ceaușescu, dar nu sînt de acord cu părerea dv. că „nimeni nu-și permitea să-i dea lui Ceaușescu povești”. Din contră, cred că lui Ceaușescu i se spuneau o mulțime de povești, în general i se spunea ce îi plăcea să audă: starea economiei e înfloritoare, producțiile de grîu sînt de peste 8000 kg/ha, tot poporul îl iubește. În decembrie 1989, varianta oficială, propagată și prin prelucrări politice (Ilie Ceaușescu) era că revoluția e opera agenților străini. Trebuia curaj pentru un securist să raporteze că acei care s-au răsculat contra lui Ceaușescu sînt românii, nu agenții străini.
Cînd vă veți restabili accesul la internet, vă veți lămuri cu privire la părerea mea despre acțiunea de la Iași – am scris-o pe forumul Jurnalului Național. FPRiștii din Iași merită titlul de foști deținuți politici, nu de revoluționari. Ce au făcut ei nu are legătură cu revoluția, a fost o acțiune meritorie, dar ratată.
Nu e cazul să-mi reproșați că nu am protestat înainte de cazul Tokes. Au existat proteste anticeaușiste în Timișoara și înainte de decembrie 1989, în 15 noiembrie după un meci de fotbal și în 23 noiembrie la Uzinele Mecanice (am pomenit despre asta în „Revoluția, fără mistere”; la Titus Suciu găsiți amănunte). Eu nu lucram la Uzinele Mecanice și nici nu s-a întîmplat să mă aflu pe traseul manifestanților din 15 noiembrie. Dacă aș fi fost acolo, probabil aș fi participat și eu. Dacă e să căutăm începutul revoluției înainte de cazul Tokes, cele petrecute la Timișoara în 15 și 23 noiembrie ar merita mai degrabă titlul de început al revoluției decît ce s-a întîmplat la Iași. Chiar dacă acele acțiuni au eșuat, s-au format cu acel prilej niște grupuri de oameni hotărîți să acționeze contra lui Ceaușescu. S-a creat o stare de spirit în oraș, nu numai în sensul că „Ceaușescu e rău”, ci și că „se poate acționa împotriva lui Ceaușescu”. Cînd s-a răspîndit vestea că se întîmplă ceva la Tokes, foarte posibil ca unii dintre cei care participaseră, văzuseră sau doar auziseră de protestele precedente, independent unii de alții, să meargă spre casa lui Tokes, chiar fără să știe prea bine cine e personajul respectiv. Adică, se poate presupune o anumită legătură cauză-efect între evenimentele din noiembrie 1989 și cele din decembrie 1989, dar nu între cele întîmplate la Iași în 14 decembrie 1989 și revoluție. Cînd a început revoluția la Timișoara, lumea habar n-avea despre ce s-a întîmplat la Iași.
Scrieți că instigarea presupune o premeditare. Păi atunci niciunde în lume și niciodată în istorie n-au existat mișcări populare spontane! Atunci și eu am premeditat revoluția, căci am instigat pentru a continua protestele a doua zi și am premeditat că, prin continuarea protestelor, se va ajunge la amplificarea acestora și pînă la urmă la căderea lui Ceaușescu. Știam că așa s-a întîmplat în RDG și Bulgaria, și erau destui alți timișoreni care știau asta. N-am fost instigator „profesionist” ci unul amator, și nici nu cred că e nevoie de mare profesionalism ca, văzînd ce s-a întîmplat în alte țări est-europene, să „premeditezi” o evoluție asemănătoare. Nu am premeditat însă că anume Iliescu trebuie să vină în locul lui Ceaușescu și nici modul concret în care va cădea Ceaușescu. Era posibilă și destituirea lui Ceaușescu de către C.P.Ex., după modelul bulgaro-est-german, dar și pentru asta era nevoie de cîteva sute de mii de oameni în stradă.
Într-o mulțime de cîteva sute sau mii de protestatari, e absolut firesc să apară spontan cîteva persoane care să se gîndească la modalități de a face protestul mai eficient. Eu am venit cu ideea să se continue demonstrația a 2-a zi la 5 după masa (dar în 17 decembrie nu s-a mai așteptat ora propusă de mine pentru demonstrație, deci nu-mi arog meritul că datorită mie s-a continuat revoluția), altul a venit cu ideea să se meargă prin cartierele muncitorești (excelentă idee; astfel, chiar în noaptea de 16/17 decembrie, au aflat despre revoluție o mare parte dintre timișoreni, nu doar cei care locuiau în zona centrală), altul a venit cu ideea să se spargă vitrine sau să fie arse cărțile lui Ceaușescu din librării. Nu e obligatoriu ca ideile respective să întrunească, în momentul cînd sînt lansate, consimțămîntul a jumătate + 1 dintre manifestanți. Asemenea „instigatori” apar spontan într-o mulțime protestatară, nu se cunosc între ei dinainte, nu fac parte dintr-un complot prealabil, au un scop comun imediat – amplificarea protestelor, dar nu au o viziune comună pentru ce trebuie făcut în România în caz de succes al protestelor.
Nici instigatorii de la tramvaie nu cred că erau străini de Timișoara. La titlul de instigator de la tramvaie există nominalizări precum Ion Monoran, Zoltan Borbely, Daniel Zăgănescu, Daniel Vălcăneanțu, hai să-l amintim și pe Tiberiu Kovacs, care ar fi instigat înainte de episodul cu tramvaiele. În cărțile pe care ziceți că le-ați citit (Milin, Suciu – apărute în 1990, deci mai puțin influențate de scenarii, și chiar în cartea mea „Revoluția, fără mistere”, apar date despre aceștia). Or fi fost și instigatori străini de Timișoara, dar e nerelevant. Timișoara e un oraș care atrage populație din alte părți, aici au fost mulți germani care au emigrat și în locul lor au venit oameni din toate părțile țării. Și atunci, ca și acum, găsești în Timișoara multe persoane din alte zone.
După cum știți, eu am fost un susținător constant al nevoii tragerii la răspundere penală a celor care au reprimat revoluția. Vă scriam că mulțimea n-a avut atunci o idee limpede despre ce trebuie pus în locul lui Ceaușescu. Dar, toate documentele revoluționare emise în 1989 conțin cererea de a fi trași la răspundere cei vinovați de deschiderea focului împotriva manifestanților (vezi, de pildă, punctul III alineat unu din manifestul „A căzut tirania!”). Deci, chiar presupunînd că legislația lui Ceaușescu îngăduia reprimarea, pedepsirea celor care au ucis trebuie făcută în numele idealurilor revoluției. La urma urmei, o revoluție are dreptul inclusiv de a cere lucruri care contravin legii anterevoluționare. Conform acestor cereri ale revoluționarilor, pedepsirea trebuie să se facă indiferent de motivele care au determinat deschiderea focului.
Totuși, eu susțin că, chiar și după legile lui Ceaușescu, pedepsirea vinovaților de reprimare este posibilă. La art. 2 lit. C din Convenția pe care o citați există cuvintele magice „conform legii” [Convenția Europeană a Drepturilor Omului, citată de Stoenescu în scrisoarea către mine, care îngăduie omorul „pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție”]. Or, reprimarea nu a respectat legea, după cum este argumentat și în memoriul văduvei Ferkel-Șuteu din cartea „Procesele revoluției”. Cum poate fi calificată drept „tulburare violentă” sau „insurecție” acțiunea mulțimii care stătea pe treptele Catedralei în 18 decembrie 1989, cînd s-a deschis focul, conform unor mărturii, la ordinul direct al generalului Chițac?
Citeam pe internet despre un caz de ofițer condamnat în Rusia pentru uciderea unei tinere cecene. Deși rebeliunea cecenă este o insurecție, iată că pînă și în Rusia justiția acceptă (cam rar, adevărat) că reprimarea nu poate fi făcută în orice condiții.
Dacă analizăm bilanțul evenimentelor din Timișoara putem observa că, comparativ cu numărul de victime și arestați din rîndul demonstranților, numărul membrilor forțelor de ordine agresați de manifestanți este mic. S-a exagerat mult violența manifestanților (ziarul oficial al M.ApN. – „Armata României” din 27 aprilie 1994, scria despre revoluționari experți în decapitarea soldaților) – aceasta este doar o componentă a propagandei în favoarea amnistiei, la care M.Ap.N. participă direct. După ce în clădirea Operei s-au înființat formațiuni revoluționare de tip militar (garda de acolo avea cîteva pistoale mitralieră), s-ar putea discuta dacă demonstrația nu s-a prefăcut în „insurecție”, dar după acest moment nu s-a mai tras în mulțime. Nu poți justifica crimele din 17 decembrie pe motiv că în 20 decembrie s-a format o gardă revoluționară înarmată. Există milițieni care au cerut certificate de revoluționari pe motiv că ar fi dat arme revoluționarilor.
La Timișoara, nu numai deschiderea focului a fost o ilegalitate, ci chiar și simpla deplasare a trupelor M.Ap.N. în oraș. Odată ce s-a dat indicativul „Radu cel Frumos”, trebuia pus în aplicare planul de mobilizare pregătit pentru această situație, plan care prevedea pentru fiecare subunitate militară locul unde trebuia să se deplaseze. Iar acest loc nu era în centrul orașului! Deci, militarii care s-au deplasat în centrul orașului pot fi învinuiți de încălcarea jurămîntului militar. [Nuanțez puțin această afirmație: nu toți militarii cunoșteau planurile de mobilizare legate de indicativul „Radu cel Frumos”. Numai comandanții care le cunoșteau și care au dat ordine altfel decît în acele planuri pot fi învinuiți că au încălcat]
Cu privire la cadavrele incinerate, cărțile mele lămuresc situația lor, cît și dezinformările care s-au țesut în jurul acestei probleme. Despre modul cum au fost identificate aceste cadavre puteți cere lămuriri la Parchetul Militar Timișoara și la Institutul Medico-Legal Timișoara (directorul Milan Dressler lucra acolo și în 1989). Tot acolo vă veți putea lămuri despre cadavrele revoluționarilor îngropați fără știrea familiilor, în 28 decembrie 1989, și deshumați în 15 ianuarie 1990. Medicii legiști s-ar putea să încerce să ascundă partea lor de vină despre această situație. Chiar dacă legea le permitea să îngroape cadavrele rămase la morgă nerevendicate, puteau să anunțe prin presă că au asemenea cadavre, iar cel puțin într-un caz (Bonțe) buletinul împușcatului era în buzunarul hainei, deci familia putea fi identificată și căutată.
Vă plîngeți că SRI nu vă dă un document pe care l-ar fi avut Ceaușescu. Păi poate pur și simplu nu există acel document! Iulian Vlad zice că documentul există. Poate că Iulian Vlad minte. De ce credeți că fabulațiile, opiniile politizate sau puternic influențate de presă, exagerarea unor amănunte etc. sînt posibile doar în declarațiile revoluționarilor?
Pe de altă parte, nici nu trebuie să explicați prea amănunțit SRI-ului cum trebuie să arate documentul pe care-l căutați, căci SRI este tipul de instituție capabilă să falsifice documente. În raportul SRI din 1994 se vorbește că ar fi existat militari uciși la Timișoara în urma acțiunilor de „provocare a armatei”, ceea ce e fals. SRI e încă dator cu o dezmințire [Aici Alex Mihai Stoenescu bagă o notă de subsol în care spune că sursa afirmației false a fost Sergiu Nicolaescu, care a lucrat la Comisie cu un colectiv de militari. Dar eu nu mă referisem în acest loc la raportul Comisiei Senatoriale inițiată de Sergiu Nicolaescu, ci la raportul SRI despre revoluție, publicat în 1994 și comentat imediat de mine la conferința de presă a asociației „17 Decembrie” din 25 august 1994 – vezi „Falsificatorii istoriei” ed. 1 (1994), pag. 100-102, ed. 2 pag. 107-112]. Cereți SRI să vă dea concret cazul unui militar ucis la Timișoara în urma acestor „provocări”, cu nume, prenume, unitatea militară unde lucra, ultima adresă de domiciliu, locul unde e îngropat, unde poate fi găsită familia îndoliată. Atenție: să nu vă fenteze cu vreun caz ucis după 22 decembrie, în lupta antiteroristă.
Probabil ați observat că Jurnalul Național a reînceput articolele despre revoluție. Nu mai pot da replici în forumul lor, așa că replicile le dau pe situl emisiunii „Tucă show” (www.tucashow.ro) [saitul respectiv nu mai e disponibil acum pe internet].
Vă scriam data trecută despre Eugen Gheorghioiu, comandantul garnizoanei Timișoara. Am aflat că din octombrie va fi schimbat din funcție.
O să încerc să vă procur cartea lui Nicolae Durac. Știu că omul are pregătită o nouă ediție, revăzută, dar nu are sponsor. Am vorbit cu el, era vorba să apară noua ediție anul ăsta, cu sponsorizarea lui Petre Petrișor, revoluționar dintre cei care au dus tratative cu Dăscălescu și candidat PRM la Primăria Timișoarei, dar Durac n-a vrut să apară numele său asociat cu PRM. Mi-a spus că totuși crede că va scoate noua ediție anul ăsta.

Cu stimă,
Marius Mioc

Mai citește:
– Noua carte a lui Alex Mihai Stoenescu – „Interviuri după revoluție”, în care are și un capitol despre mine
– Scrisoarea mea din 13 septembrie 2004 către Alex Mihai Stoenescu
– “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
– “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
– Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) – a 2-a parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu – Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Eroul anticomunist Sorin Ovidiu Vîntu – comentariu la un capitol al cărţii „Interviuri despre revoluţie” de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2004).
– Ordinul 2600/1988 şi minciunile stoenesciene din „Evenimentul Zilei”
– Alex Stoenescu – „Interviuri despre revoluţie” (recenzie)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.