Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rechizitoriul în procesul mineriadei din iunie 1990 (2). Date privind contextul general al cauzei mai 23, 2019


28 septembrie 1990. Fotografie de la primul proces legat de evenimentele din 13 iunie 1990, avînd ca inculpați protagoniștii mișcării din Piața Universității. Printre ei: Teodor Mărieș (cu barbă) și Dumitru Dincă (în spatele lui Mărieș). La București și Timișoara s-au desfășurat manifestații în favoarea eliberării celor arestați ca urmare a evenimentelor din 13 iunie 1990. Sursă foto: facebook

Actualizare 23 mai 2019, ora 10,47: Adăugare păreri legate de presupusul contact cu cancelarii europene ale unor dizidenți.

Continui prezentarea rechizitoriului din procesul mineriadei. Chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat acest rechizitoriu (linc), trimițînd dosarul înapoi la Parchet, rechizitoriul își păstrează o anumită valoare istorică.

Vezi prima parte a rechizitoriului: Inculpații și obiectul cauzei (linc).

În această parte rechizitoriul face o expunere istorică a evenimentelor pînă la începerea manifestației din Piața Universității, ajungînd cu expunerea și la manifestațiile din Valea Jiului din 1977. Se afirmă în rechizitoriu că după evenimentele din 1977 cadre ale securității au fost încadrate ca muncitori în minele din Valea Jiului, cu scopul de a-i supraveghea și intimida pe mineri (asta-mi amintește de o lozincă de la mitingurile din 1990: „securiștii-n mină, să ne dea lumină”), dar nu se indică documente în sprijinul acestei afirmații. Printre intelectualii din CFSN care sînt enumerați ca fiind „cunoscuţi pentru poziţia lor anticomunistă manifestată încă din timpul dictaturii comuniste şi care, în acea perioadă, reuşiseră să intre în contact cu cancelariile europene”, Parchetul îi numește pe Ion Caramitru și Domokos Geza. Rog cititorii acestui blog să-mi indice manifestări ale pozițiilor anticomuniste ale acestor persoane de dinainte de decembrie 1989. Deasemeni, și în cazul celorlalte persoane care se manifestaseră împotriva dictaturii amintite de Parchet, faptul că intraseră în contact cu cancelariile europene ar trebui dovedit, nu doar afirmat. Mărturisesc că nu știu ce dovezi există că Aurel Dragoș Munteanu, de pildă, a intrat în contact cu vreo cancelarie europeană. Niște scrisori ale lui fuseseră transmise la „Europa Liberă”, dar asta nu înseamnă automat „contact cu cancelarii europene”. Poate a existat un asemenea contact, dar Parchetul ar trebui să indice dovezi, fiindcă un rechizitoriu trebuie să se bizuie pe dovezi, nu pe presupuneri.

II. DATE PRIVIND CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI

În cele ce urmează vor fi punctate momentele istorice, pe care le considerăm importante pentru a putea contextualiza starea de fapt, care formează obiectul acestui dosar.

Odată cu dizolvarea fostelor structuri de conducere ale statului român, puterea a fost preluată de nou înființatul Consiliul Frontului Salvării Naționale (C.F.S.N.), formațiune înființată la 22 decembrie 1989. Înființarea acestuia a fost anunțată, în aceeaşi zi, în jurul orelor 23.30, la posturile naționale de radio şi televiziune de către inc. Ion Iliescu, la acea dată  director al Editurii Tehnice,  devenit ulterior preşedinte de facto al ţării. Acesta a fost cel care a dat citire Comunicatului către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Prin acest comunicat Consiliul  Frontului Salvării Naționale şi-a definit şi asumat rolul de organism al puterii de stat din România”.

Comunicatul a avut conţinutul pe care îl prezentăm în cele ce urmează:

Cetăţeni şi cetăţene,
Trăim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii ştim şi recunoaştem că victoria de care se bucură întreaga ţară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile şi, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii naţionale.
Un merit deosebit îl au cei care, ani de zile, şi-au pus în pericol şi viaţa, protestând împotriva tiraniei.
Se deschide o pagină nouă în viaţa politică si economică a României.
În acest moment de răscruce am hotărât sa ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile si grupările care s-au ridicat, cu curaj, în apărarea libertăţii si demnităţii, în anii tiraniei totalitare.
Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii si demnităţii poporului român.
Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat si instituţiile sale îşi încetează activitatea, întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură, îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice si sociale.
În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale.
Miliţia este chemată ca, împreună cu comitetele cetăţeneşti, să asigure ordinea publică.
Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi apă, pentru asigurarea transportului, a asistenţei medicale şi a întregii reţele comerciale.

Ca program, frontul propune următoarele:

  1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
  2. Organizarea de alegeri libere, în cursul lunii aprilie.
  3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viaţă.Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească, în viitor, România.Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să funcţioneze imediat.
  4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii si eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată si promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice.
  5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor.
  6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământului pe baze democrate si umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate. Aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale.Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.
  7. Respectarea drepturilor si libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii.
  8. Organizarea întregului comerţ al ţării, pornind de la cerinţelesatisfacerii, cu prioritate, a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldurăşi lumină ale oamenilor.
  9. Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinatăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia.
  10. Promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă. Constituindu-ne în acest front, suntem ferm hotărâţi sa facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii si demnităţii tuturor locuitorilor ţării.

În mod provizoriu, în componenţa consiliului intră următorii: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, László Tőkés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Atanasie Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, (…), Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, Mihail Lupoi, Gheorghe Voinea (general), căpitan de rangul I. Emil Dumitrescu, Vasile Neacșa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negrițiu, Gheorghe Manole, Vladimir Ionescu, Neculae Radu, Adrian Sârbu, Constantin Cîrjan, Géza Domokos, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu”.

Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naționale a fost publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 1 din 22 decembrie 1989.

După ce a citit Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, Ion Iliescu a mai precizat, referitor la acest organ al puterii de stat: „Deocamdată, este o structură provizorie, gândită într-un mod foarte operativ. Lista rămâne deschisă. Nu aceasta va fi componenţa completă a consiliului. Am menţionat doar câteva nume de oameni care sunt legate de transformările pe care le cunoaşte ţara, oameni care au demonstrat spirit de sacrificiu în anii tiraniei, tineri care în aceste zile au fost pe baricade, care şi-au pus viaţa în pericol, reprezentanţi ai muncitorilor, ai studenţilor, ai intelectualităţii, ai armatei, acele forţe care au fost active, prezente în procesul de instaurare a noului regim al puterii. Lista rămâne deci deschisă. Pentru a putea completa componenţa consiliului aşteptăm propuneri din partea tuturor categoriilor şi forţelor sociale care au luptat şi au învins. Acest comunicat este o primă formă de platforma-program a noului organism al puterii de stat din România”.

Persoanele din componenţa Consiliului Frontului Salvării Naționale, aşa cum a fost anunţată în seara zilei de 22 decembrie 1989, pot fi împărţite în trei categorii.

Prima categorie şi cea mai numeroasă era formată din persoane al căror trecut a fost legat, în mod strâns, de U.R.S.S. şi pot fi enumeraţi aici Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Károly Király, capitanul de rangul I Emil „Cico” Dumitrescu. Acestora li s-au ataşat, în ziua de 22 decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Mihail Montanu, Petre Roman, Cazemir Ionescu, Dan Marţian, Constantin Ivanovici.

A doua categorie o reprezintă intelectualii, cunoscuţi pentru poziţia lor anticomunistă manifestată încă din timpul dictaturii comuniste şi care, în acea perioadă, reuşiseră să intre în contact cu cancelariile europene şi enumerăm aici pe Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Dan Desliu, Aurel Dragoş Munteanu, Domokos Géza, Dumitru Mazilu.

A treia categorie era formată din revoluţionari, care se făcuseră remarcaţi în zilele anterioare datei de 22 decembrie 1989.

Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a întrunit oficial la 27 decembrie 1989, dată la care au fost anunțate organizarea și modul de funcționare a acestui organism. Membrilor iniţiali li s-au adăugat alţii, astfel că numărul lor a ajuns la 141, după ce a fost completat cu reprezentanți ai tuturor județelor din România.

La aceeaşi dată a fost constituit Biroul Executiv al Consiliului Frontului Salvării Naţionale format din: preşedinte – Ion Iliescu, prim-vicepreşedinte – Dumitru Mazilu, vicepreşedinţi – Cazemir Ionescu şi Károly Király, secretar – Dan Marţian, membrii: Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru şi Neculae Radu.

Pe lângă Biroul Executiv funcționa și un „colectiv pentru relațiile cu publicul și mijloacele informației de masă”, precum şi comisii de specialitate.

Dintre acestea amintim Comisia constituţională, juridică si pentru drepturile omului coordonată de  – Dumitru Mazilu, care a redactat proiectul Decretului nr. 92/1990 privind alegeria Parlamentului şi a Preşedintelui României (Monitorul oficial nr. 35 din 18.03.1990).

Prin Decretul nr.1 din 26 decembrie 1989 al C.F.S.N,  semnat de Ion Iliescu, în vigoare de la 27 decembrie 1989, Petre Roman a fost numit prim – ministru al Guvernului provizoriu.

Prin Decretul C.F.S.N. nr. 2 din 26 decembrie 1989, generalul colonel în rezervă Nicolae Militaru, a fost rechemat în cadrele active ale armatei. Prin Decretul nr. 3 din aceeaşi dată, Nicolae Militaru a fost numit în funcţia de ministru al apărării.

Prin Decretul-Lege nr. 5 al C.F.S.N. din 28 decembrie 1989, în vigoare din 29 decembrie 1989, au fost numiţi, în funcţia de viceprim-ministru al guvernului, Mihai Drăgănescu şi Gelu Voican Voiculescu.

Prin Decretul-Lege nr. 22 al C.F.S.N. din 28 decembrie 1989, în vigoare din 29 decembrie 1989, generalul locotenent Mihai Chiţac a fost numit în funcţia de ministru de interne. Prin Decretul nr. 24 din 28 decembrie 1989 al C.F.S.N., Mihai Chiţac a fost înaintat în gradul de general – colonel, iar prin Decretul nr. 242 din 14 iunie 1990 al C.P.U.N. a fost eliberat din funcţia de ministru de interne.

Prin Decretul Lege nr. 10 din 31 decembrie 1989 al C.F.S.N., publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989, s-a constituit Guvernul României, ca organ suprem al administraţiei de stat, care avea obligaţia de a îndeplinii obiectivele cuprinse în programul C.F.S.N. asigurând executarea măsurilor stabilite prin decretele adoptate de acesta. În art. 3 se specifică că C.F.S.N. aproba componenţa Guvernului României la propunerea prim-ministrului.

Din componenţa Guvernului Provizoriu Petre Roman au făcut parte, printre alţii: Prim viceprim-ministru – Gelu Voican VOICULESCU, Ministrul de Interne – Mihai CHIŢAC, Ministrul Justiţiei – Teofil POP, Ministrul Apărării Naţionale – Nicolae MILITARU, Ministrul Economiei Naţionale – Atanase-Victor STĂNCULESCU, Ministrul Petrolului – Victor MUREA, Ministrul Minelor – Nicolae DICU, Ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor – Stelian PINTILIE, Ministrul Transporturilor – Corneliu BURADA.

Aceste persoane vor fi regăsite cu diferite acte de participare în evenimentele din 13-15 iunie 1990.

La 25 decembrie 1989 a avut loc, la Târgovişte, procesul soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu urmat, în aceeaşi zi, de execuţia acestora. La procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu au participat, ca delegaţi, din partea C.F.S.N., Gelu Voican Voiculescu, general Victor Atanase Stănculescu și Virgil Măgureanu. De asemenea, au mai fost prezenţi maiorul Mugurel Cristian Florescu şi locotenentul-major Trifan Matenciuc.

În data de 28 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 20/1989, în vigoare de la 29 decembrie 1989, a fost eliberat din funcţia de şef al Marelui Stat Major din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi adjunct al ministrului apărării naţionale, generalul-maior Ştefan Guşă.

În aceeaşi zi, prin Decretul C.F.S.N. nr. 17, publicat în Monitorul Oficial în 29 decembrie 1989, a fost rechemat în activitate generalul-colonel (…) şi numit, prin Decretul C.F.S.N. nr. 20/1989, semnat de Ion Iliescu, în funcţia de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, funcţie pe care a îndeplinit-o până la 30 aprilie 1991. În această calitate, (…) a cumulat și funcțiile de prim-adjunct al ministrului apărării (28 decembrie 1989 – iunie 1990) și secretar de stat al M.Ap.N. (iunie 1990 – mai 1991).

Inculpatul Ion Iliescu l-a numit, apoi, pe g-ral.col. (…), consilier prezindenţial şef al Administraţiei Prezidenţiale, la 01.05.1991, funcţie pe care a deţinut-o până la 01.09.1994 când, tot Ion Iliescu, l-a numit consilier prezidenţial pentru apărare şi siguranţă naţională în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, funcţie în virtutea căreia a fost şi membru al C.S.A.T., până la 21.11.1996. La data de 21.10.1994, (…) a fost avansat la gradul de general de armată, iar după trecerea sa în retragere, a fost numit, la 27.02.2004, administrator al Uzinei de Armament  M.F.A. Mizil. A decedat în anul 2015.

Generalul-colonel (…) care,  în perioada 1949 – 1954, a urmat cursurile Academiei Militare de Artilerie şi Rachete din U.R.S.S., a fost trecut în rezervă de Nicolae Ceuşescu, în cadrul procesului de îndepărtare din armată a generalilor care îşi efectuaseră studiile în Uniunea Sovietică.

În ziua de 31 decembrie 1989, a fost arestat generalul-colonel Iulian Vlad, în biroul său de la Ministerul Apărării Naţionale, prezent la arestare fiind şi Gelu Voican Voiculescu. Generalul Iulian Vlad era şeful Direcţiei Securităţii Statului care, încă din 27 decembrie 1989, prin Decretul nr.4/1989 al C.F.S.N., trecuse în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Prin acelaşi Decret nr. 4/1989, au mai trecut în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Comandamentul Trupelor de Securitate împreună cu organele şi unităţile din subordinea acestora.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ al puterii de stat, trebuia să fie unul neutru politic. Subsumat acestui scop, prin Decretul-Lege nr. 8 / 31 decembrie 1989, publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989, a fost reglementată înregistrarea și funcționarea partidelor politice, trecându-se de la sistemul partidului unic la sistemul pluripartid. În art. 1 se preciza că: „În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepţia partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept, în România.

Nici o altă îngrădire, pe motiv de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea şi funcţionarea partidelor politice”.

Tot la 31 decembrie 1989, s-a constituit Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.), „ca un grup de sine stătător, care acţionează legal, începând de astăzi, 31 decembrie 1989. El aspiră să reprezinte conştiinţa lucidă a acestei societăţi care a fost umilită şi destructurată. Vrem să contribuim la ieşirea din dezastru şi la regenerare.

Grupul pentru Dialog Social este un grup independent, strict informal, care nu se subordonează niciunei grupări politice şi care refuză orice colaborare cu cei care au susţinut vechiul regim.

Declarăm explicit: Nu vrem să fim un centru de putere ci un centru de influenţă.Pe cont propriu fiecare membru al grupului are dreptul la propriile sale opţiuni şi orientări politice, care nu afectează însă,în niciun fel, statutul şi orientarea Grupului.

Grupul pentru Dialog Social este o instanţă de reflexie critică asupra problemelor fundamentale care frământă societatea civilă română, asupra inserării ei in contextul european: civilizaţie – cultură – politică – societate civilă – ecologie. Este un club de dezbateri între intelectuali de diferite profesii, care îşi propun să prospecteze căile de evoluţie şi organizare ale acestei societăţi, o evoluţie bazată pe valorile umane şi pe drepturile omului. Grupul pentru Dialog Socialîşi propune să fie un laborator în care economişti, sociologi, politologi, istorici, filozofi, urbanişti, scriitori, teologi, etc. să găsească (să caute) împreună strategiile şi soluţiile de care societatea română va avea nevoie în viitorul imediat”, se arăta, printre altele, în declaraţia de constituire a acestei organizaţii neguvernamentale.

Începând din 2 ianuarie 1990, ministrul apărării Nicolae Militaru, împreună cu Gelu Voican Voiculescu, prim-viceprim-ministru, au coordonat preluarea de către M.Ap.N. a structurilor fostei securității. La conducerea fostelor Direcţii Judeţene de Securitate au fost desemnaţi ofiţeri din cadrul M.Ap.N.

Ofiţerii din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti au fost trecuţi în rezervă, considerându-se că aceştia au făcut poliţie politică în favoarea regimului Ceauşescu însă, după puţină vreme, aşa cum vom arăta în continuare, unii dintre ei au fost încorporaţi într-o nouă structură informativă, U.M. (…), sub ordinele lui Gelu Voican Voiculescu în cadrul Ministerului de Interne.

La 03.01.1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale a anunțat că nu este și nu se va constitui în partid politic însă, la 23.01.1990, cu 128 de voturi pentru, 8 contra și 5 abțineri, Consiliul Frontului Salvării Naționale a hotărât transformarea Frontului Salvării Naționale (F.S.N.) în partid politic, cu intenția de a participa la viitoarele alegeri, hotărâre materializată la 06.02.1990, când F.S.N. a fost înscris în Registrul Partidelor Politice. Primul preşedinte al F.S.N. a fost inculpatul Ion Iliescu.

Silviu Brucan a fost acela care a lansat şi susţinut transformarea F.S.N. într-un partid politic. Pentru a fi convingător, Silviu Brucan a trecut în revistă ceea ce s-a întâmplat în ţările foste comuniste din Europa, unde au apărut partide noi formate din cei care au participat la schimbarea de regim politic. De asemenea, acesta a mai spus că ar fi absurd să părăsească sfera puterii cei care au decis schimbarea României pentru ca, în final, Silviu Brucan să facă o previziune: „va fi un urlet de fiară înjunghiată din partea opoziţiei, dar noi vom aduce observatori străini şi le vom închide gura” (declaraţie martor Caramitru Ion-Horia-Leonida din 01.02.2017, vol. 397, filele 8-17).

Referitor la transformarea F.S.N. în partid politic, la data de 25 ianuarie 1990, Ion Iliescu a mers la Televiziunea Română şi a spus: „Niciodată conducerea F.S.N. nu a afirmat că nu va participa la alegeri. Am întârziat să dezbatem în Consiliu această problemă întrucât nu problemele campaniei electorale ne-au preocupat în această perioadă ci probleme mult mai presante ale vieţii noastre economice şi sociale”.

Unii membrii ai C.F.S.N., ca Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Gabriel Liiceanu și Doina Cornea au demisionat înainte ca F.S.N. să se transforme în partid politic.

La data de 05 ianuarie 1990, s-a depus, la Tribunalul Bucureşti, dosarul pentru constituirea (de fapt, reînfiinţarea) Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin Democrat. Un rol deosebit de important în viaţa acestui partid l-a avut Corneliu Coposu care, de altfel, de la reînfiinţarea partidului şi până la data de 11 noiembrie 1995, când a decedat, a îndeplinit funcţia de preşedinte al partidului. Corneliu Coposu a fost, în perioada respectivă, un adevărat lider al opoziţiei politice. În zilele de 5 şi 6 ianuarie 1990, acesta a avut două întâlniri cu Dumitru Mazilu. La 10 ianuarie 1990, la Palatul Victoria, a avut loc o întâlnire între Corneliu Coposu şi Ion Iliescu, întâlnire la care au mai participat aproximativ 25 de persoane, printre care Petre Roman, Dumitru Mazilu, Cazemir Ionescu, Nicolae S. Dumitru, Dan Iosif, Liviu Petrina, Ion Diaconescu, ultimii doi membri marcanţi ai P.N.Ţ.-C.D. La această întrunire s-a discutat despre pluripartitism. Pentru prima dată, Corneliu Coposu a lansat ideea ca cei prezenţi să se înscrie într-unul din partidele istorice, Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin Democrat (P.N.Ţ.-C.D.), Partidul Naţional Liberal (P.N.L.) sau Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.).

La 15 ianuarie 1990, prin Decizia Civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului București, a fost reînfiinţat Partidul Naţional Liberal (P.N.L.), continuatorul Partidului Național Liberal constituit în 1875. Decizia reînfiinţări acestui partid a fost luată încă din după – amiaza zilei de 22 decembrie1989.

Din grupul de inițiativă pentru reînfiinţarea P.N.L. au făcut parte, printre alţii, Dan Amedeo Lăzărescu, Radu Câmpeanu, I. V. Săndulescu, Nicu Enescu, Dinu Zamfirescu.

În ianuarie 1990 Sergiu Cunescu, împreună cu Adrian Dimitriu, fost secretar general al Partidului Social Democrat Independent condus de Constantin Titel Petrescu, Mira Moscovici, Constantin Avramescu, Mircea Iscru Stanescu, au înscris, la instanţă, noul Partid Social Democrat din România, continuator legitim și unic al Partidului Social Democrat Independent.

Partidul Naţional Ţărănesc – Creştin Democrat, Partidul Național Liberal şi Partidul Social Democrat Român au constituit, în 1990, opoziţia politică la Frontul Salvării Naţionale.

Prin Decretul nr. 41 din 09.01.1990 al preşedintelui C.F.S.N., Ion Iliescu, procurorul Gheorghe Robu a fost numit în funcţia de procuror general al României.

Prin Decretul nr. 11 din 19.07.1990 al preşedintelui României, procurorul Gheorghe Robu a fost reinvestit în funcţia de procuror general al României.

În ziua de 12 ianuarie 1990, cetăţenii din Bucureşti, Timişoara, Braşov, Cluj şi din alte localităţi s-au adunat să cinstească amintirea victimelor Revoluţiei din decembrie 1989.

Mulţimea strânsă în faţa sediului Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi Guvernului au cerut celor două instituţii să-şi precizeze poziţia referitor la: asigurarea de alegeri libere sub egida ONU; să anunţe numărul victimelor represiunii; să informeze corect opinia publică cu privire la teroriştii despre a căror existenţă s-a vorbit intens în timpul revoluţiei; să judece, în procese publice,apropiaţii lui Ceauşescu şi teroriştii; să scoată partidul comunist în afara legii şi să asigure distribuirea bunurilor şi fondurilor acestui partid tuturor partidelor politice din România; să facă precizări cu privire la opţiunile politice, atât ale membrilor Consiliului Frontului Salvării Naţionale cât şi ale guvernului provizoriu.

Seara târziu, s-a desfăşurat, la Palatul Victoria, un dialog între membri ai conducerii Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi reprezentanţii participanţilor la mitingul din Piaţa Victoriei, în urma căruia s-a anunţat adoptarea a trei decrete-lege privind:
– declararea în afara legii a Partidului Comunist Român;
– organizarea,la 28 ianuarie 1990, a unui referendum pentru reintroducerea în Codul Penal a pedepsei cu moartea;
– instituirea unei Comisii naţionale pentru rezolvarea sesizărilor şi doleanţelor tuturor cetăţenilor ţării.

De asemenea, au fost făcute o serie de clarificări privind participarea egală la alegeri a partidelor politice, repartizarea unor fonduri egale pentru organizarea campaniilor electorale, cu şanse egale pentru fiecare.

În aceeaşi seară, Gheorghe Robu, procurorul general al României, a acordat un interviu, Televiziunii Române, în care a precizat că, toate persoanele cu funcţii importante în conducerea Partidului Comunist Român au fost arestate şi procesul lor urmează să înceapă în următoarele 10 zile. Totodată, procurorul general al României a mai afirmat că sunt arestaţi şi anchetaţi câteva sute de terorişti.

Aceste aspecte au fost relatate în ziarul „Adevărul”, apărut în data de 13 ianuarie 1990.

La data de 17 ianuarie 1990, prin Decretul nr. 61, colonelul dr. inginer Gheorghe Andriță din Ministerul de Interne, a fost înaintat la gradul de general-maior (cu 1 stea), iar prin Decretul nr. 64, din aceeaşi dată, a fost numit în funcția de adjunct al ministrului de interne, șef al Comandamentului Serviciilor și Înzestrării.

În perioada 17 ianuarie 1990 – 16 iulie 1992, gen. dr. ing. Gheorghe Andriță a îndeplinit funcția de secretar de stat în Ministerul de Interne.

Tot prin Decretul nr. 64 din 17 ianuarie 1990 al C.F.S.N., (…)iu a fost numit în funcţia de adjunct al ministrului de interne şi şef al Statului Major din Ministerul de Interne iar, la data de 25 aprilie 1990, a fost numit prim adjunct al ministrului de interne şi şef al Inspectoratului General al Poliţiei Române.

Prin Decretul nr. 69 din 19 ianuarie 1990 al C.F.S.N. lui (…) i s-a acordat gradul de general – maior. Acesta fusese trecut în rezervă de Nicolae Ceauşescu,  la data de 05 octombrie 1984, cu gradul de colonel, interzicându-i-se accesul în unităţile M.I. În perioada 1971-1984, (…) a fost şef de Stat Major al Trupelor de Securitate. De remarcat este faptul că, între 1956-1960, (…) a absolvit, în U..R.S.S., Academia „Felix Dzerzhinsky”.

Prin Decretul nr. 145 din 28 februarie 1990 al C.P.U.N., (…) a fost rechemat în activitate, la Ministerul de Interne, unde a fost numit comandantul Trupelor de Pază şi Ordine. În aprilie 1990, a fost numit adjunct al ministrului de interne şi şef al Statului Major al Ministerului de Interne.

În ianuarie 1991, (…) a fost avansat la gradul de general – locotenent cu două stele, iar în decembrie 1991, a fost trecut în rezervă, la 66 ani. Prin Decretul Prezidenţial nr. 243 din 28 noiembrie 1994 al preşedintelui Ion Iliescu, a fost avansat, în rezervă, la gradul de general – colonel cu trei stele, iar prin Decretul Prezidenţial nr.277 din 09 mai 2003, acelaşi preşedinte l-a avansat la gradul de general de armată cu patru stele, în retragere.

În ziua de 19.01.1990, reprezentanții sindicali ai minerilor din Valea Jiului au avut întâlniri cu Iliescu Ion – președintele C.F.S.N., Roman Petre – prim-ministru și Dicu Nicolae – ministrul minelor, iar în urma discuțiilor au fost satisfăcute toate revendicările minerilor, printre care:
– stabilirea săptămânii de lucru de 5 zile;
– posturi de câte 6 ore;
– salariu dublu pentru zilele de sărbători legale;
– 36 de zile de concediu de odihnă, față de 30 de zile câte erau anterior, pentru muncitorii din subteran;
– creșterea sporurilor pentru munca de noapte de la 15% la 20%;
– plata integrală a salariului pentru zilele de spitalizare cauzate de accidente de muncă;
– pensie de urmaș pentru soțiile celor decedați în accidente de muncă.

Fără a pune în discuție oportunitatea satisfacerii acestor revendicări, care ține de politica adoptată în domeniu, de către reprezentanții puterii politice, trebuie remarcat că acest fapt i-a determinat pe mineri să devină fideli celor care exercitau, la acel moment, puterea politică în stat, având credința că alți reprezentanți ai puterii  nu au aceeași deschidere față de satisfacerea revendicărilor lor. Așa cum se va dovedi ulterior, li s-a creat minerilor credința că apărarea revendicărilor obținute îi obligă să-i apere pe cei care le-au satisfăcut aceste revendicări, iar simpla punere la îndoială a concepțiilor politice ale acestora reprezintă o amenințare pentru însăși clasa socială din care minerii făceau parte.

Autorităţile statului român, constituite în 1990, au acordat o atenţie deosebită minerilor din Valea Jiului care, întotdeauna, au lucrat în condiţii foarte grele şi care, indiferent de orânduirea socială, nu au ezitat să aibă şi să îşi susţină revendicările.

În acest context se înscrie şi numirea, la începutul lunii martie 1990, a lui Burlec Plăieş Cornel, inginer minier, în funcţia de ministru adjunct al minelor, în guvernul provizoriu Petre Roman.

În mod succint, vom prezenta câteva repere istorice referitoare la acţiunile revendicative ale minerilor şi modul cum au înţeles a fi rezolvate de structurile de putere, în decursul timpului.

În afara grevei minerilor de la Lupeni din 1929, mai puţin cunoscută,dar de aceeaşi importanţă socială, politică, economică şi istorică este şi greva începută,tot la Lupeni, în data de 1 august 1977.

La 30 iunie 1977, a fost adoptată Legea nr. 3/1977 privind asigurările sociale de stat şi asistenţă socială, conform căreia minerii pensionaţi nu mai aveau dreptul să obţină câştiguri mai mari decât cele obţinute anterior pensionării, fiind afectaţi minerii pensionaţi în urma invalidităţii de gradul III, caracterizată prin pierderea parţială a capacităţii de muncă care, pe lângă pensie, mai obţineau şi salarii în situaţia în care erau încadraţi pentru munci mai uşoare sau ½ din normă.

La data de 1 august 1977, minerii de la Mina Aninoasa au refuzat să intre în subteran solicitând, ca la faţa locului, să vină un activist al Partidului Comunist Român (P.C.R.) şi cu persoane din conducerea Centralei Cărbunelui Petroşani.

Acestora li s-au alăturat câteva sute de pensionari cu grupa III de muncă, din Lupeni pentru ca, împreună, să hotărască să se deplaseze la Bucureşti, pentru a cere lămuriri în privinţa legii asigurărilor sociale de stat şi asistenţă socială.

În ziua de 2 august 1977, organele locale de partid au încercat să-i oprească pe mineri pentru a pleca la Bucureşti, însă revolta minerilor luase amploare. A fost înştiinţat, despre aceste evenimente, Manea Mănescu, prim-ministrul Consiliului de Stat al României, care a trimis la faţa locului o echipă formată din Ilie Verdeţ, prim viceprim-ministru, Gheorghe Pană şi Constantin Băbălău.

Minerii nu au avut încredere în această echipă din conducerea superioară a P.C.R., astfel că, în ziua de 3 august, s-a deplasat în Valea Jiului, Nicolae Ceauşescu, care a luat act de revendicările minerilor, printre acestea regăsindu-se:
– reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi,
– pensionarea minerilor pentru limită de vârstă la 50 de ani,
– să nu se adopte lucruri în acord global,
– să se menţină deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate III,
– reducerea planului de producţie proporţional cu forţa de muncă productivă.

Aceste revendicări au fost acceptate însă, după încetarea grevei, au început şi represaliile împotriva minerilor.

Liderii grevei au fost condamnaţi pentru infracţiuni de drept comun dar, ca măsuri de prevedere, cadrele securităţii au fost angajate ca muncitori în minele din Valea Jiului, cu scopul de a culege informaţii, de a-i supraveghea şi chiar de a-i intimida fizic pe mineri. De asemenea, au mai fost angajaţi, în minele din Valea Jiului, foşti delicvenţi de drept comun iar, pentru suplimentarea forţei de muncă, au fost trimişi să lucreze în exploatările miniere, militari în termen din unităţile Ministerului Apărării Naţionale.

Revenind la evenimentele din 1990 menţionăm că, imediat după ce s-a anunţat intenţia de constituire a F.S.N. în partid politic, Corneliu Coposu l-a contactat telefonic pe Ion Iliescu şi i-a cerut să respecte pluripartitismul şi l-a anunţat că, faţă de decizia F.S.N., P.N.Ţ.-C.D. va organiza, în ziua de duminică 28 ianuarie 1990, un miting împreună cu celelalte două partide politice P.N.L. şi P.S.D.R.

În ziua de 28 ianuarie 1990, în jurul orei 11:00, participanţii la miting au pornit de la sediul P.N.Ţ.-C.D., către sediul guvernului din Piaţa Victoriei, pe traseul Piaţa Rosetti – Piaţa Universităţii – B-dul Magheru.

La acest miting au participat, alături de lideri ai P.N.Ţ.-C.D. şi domnii Călin Popescu Tăriceanu şi Dinu Patriciu, din partea P.N.L. şi Sergiu Cunescu, din partea P.S.D.R.

În jurul orei 12:30 – 13:00, în faţa guvernului, care era apărat de armată, s-au strâns în jur de 100.000 de oameni, care au răspuns apelului partidelor istorice de a participa la miting.

La câteva minute după ce liderii partidelor politice au ajuns în faţa guvernului, Cazemir Ionescu i-a invitat în sediul guvernului, la discuţii, cu persoanele din conducerea ţării.

Astfel, la aceste discuţii au fost prezenţi Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Liviu Petrina, Iftene Pop, Ion Raţiu, Gavrilă Copil, Dudu Ionescu şi Ion Gherasim, din partea P.N.Ţ.-C.D., Călin Popescu Tăriceanu şi Dinu Patriciu, din partea P.N.L., iar din partea P.S.D.R. au participat Sergiu Cunescu şi Constantin Avramescu.

Din partea C.F.S.N. au fost prezenţi Ion Iliescu, Petre Roman, Cazemir Ionescu, Nicolae S. Dumitru, Claudiu Iordache şi Dan Iosif.

Cu prilejul acestei întâlniri, Corneliu Coposu le-a spus interlocutorilor că, partipanţii la miting protestează în mod democratic, că nu au intenţia să dea jos conducerea ţării şi solicită pluripartitismul.

Cu acest prilej, Corneliu Coposu, l-a invitat pe Ion Iliescu să facă parte din P.N.Ţ.-C.D., oferindu-i chiar şi funcţia de preşedinte al acestui partid.

În toată după-amiaza zilei de 28 ianuarie 1990, în sediul guvernului, a fost o forfotă continuă şi se vehiculau tot felul de informaţii.

La un moment dat, în spatele unei uşi întredeschise, a fost observat Silviu Brucan, care era foarte atent la dialogul dintre putere şi opoziţie.

Deoarece oamenii din stradă începuseră să-şi piardă calmul, Corneliu Coposu şi Ion Iliescu, însoţiţi de alte persoane, au ieşit la balcon pentru a se adresa mulţimii.

În cursul după-amiezii, (…) i-a transmis lui Ion Iliescu„începe să fie umplută piaţa de oamenii noştri”, după care, Ion Iliescu a devenit mult mai sigur pe sine în discuţiile care aveau loc.

Adunarea „oamenilor noştri” nu a fost întâmplătoare, de această acţiune ocupându-se, în mod deosebit, Dan Iosif şi cu Gelu Voican Voiculescu, acesta din urmă a afirmat chiar, la un moment dat, că „forţele legionare au fost anihilate” (…).

Cei doi nu au fost singurii care au mobilizat simpatizanţii F.S.N., pentru a veni în Piaţa Victoriei, chiar Ion Iliescu a contactat telefonic întreprinderi din Bucureşti şi pe unii reprezentanţi ai consiliilor judeţene F.S.N., pentru a mobiliza oamenii să vină în sprijinul guvernului. Din judeţele limitrofe capitalei, oamenii au venit la Bucureşti, fie cu mijloace proprii de transport sau mijloace de transport în comun dar, în marea lor majoritate, au venit cu autobuze puse la dispoziţie de către autorităţile locale (…).

În jurul orelor 22:00 din seara zilei de 28 ianuarie 1990, reprezentanţii opoziţiei au părăsit sediul guvernului, punându-li-se la dispoziţie, în acest scop, autoturisme ARO.

În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1990, au ajuns în Bucureşti şi aproximativ 5.000 de mineri din Valea Jiului, înarmaţi cu bâte, mobilizaţi de către sindicate. Aceştia au făcut deplasarea în capitală, cu o garnitură de tren ce le-a fost pusă la dispoziţie, în mod expres, de către C.F.R.

Tot în dimineaţa aceleiaşi zile, în jurul orei 08.30, s-a umplut Piaţa Rosetti cu contestatari ai P.N.Ţ.-C.D. Aceştia s-au manifestat violent spărgând unele geamuri de la sediul partidului şi strigând lozinci „Moarte lui Coposu!”, „Coposu roade osu!”.

După ceva timp, căpitanul Mihai Lupoi a trimis militari pentru a asigura paza sediului P.N.Ţ.-C.D. şi securitatea celor care se aflau înăuntru, printre aceştia aflându-se Corneliu Coposu, Liviu Petrina, Ion Lupu, Ion Diaconescu, Ion Gherasim.

În jurul orelor 12.00, la sediul P.N.Ţ.-C.D., au apărut Petre Roman şi Cazemir Ionescu, pentru a-i scoate pe liderii P.N.Ţ.-C.D. din clădire.

Corneliu Coposu a fost de acord să părăsească sediul partidului, numai după ce Ion Iliescu a fost de acord ca Televiziunea Română să-i transmită un mesaj în direct. Deşi tancheta cu care liderii partidului istoric au fost scoşi din sediul P.N.Ţ.-C.D. i-a dus direct la Televiziunea Română, unde Corneliu Coposu a înregistrat, timp de 45 de minute, un protest cu ce se întâmpla în acele vremuri în ţară, acest protest nu a fost niciodată difuzat pe postul naţional de televiziune.

De la sediul Televiziunii, delegaţia P.N.Ţ – C.D. a fost dusă la Ministerul Apărării Naţionale unde, numai lui Corneliu Coposu i s-a permis să aibă o discuţie cu ministrul apărării, gl. Nicolae Militaru. La ieşirea de la această discuţie, Corneliu Coposu a afirmat către unul dintre apropiaţii săi: „Interesul ruşilor ca lucrurile să degenereze în România şi să fie haos este important”.

Ca urmare a prezenţei minerilor la Bucureşti, în ziua de 29 ianuarie 1990, s-a semnalat unele incidente între aceştia şi populaţia capitalei. Pe străzile Bucureştiului s-au auzit lozincile: „Nu ne vindem ţara!”, „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim nu gândim!”.

Venirea minerilor la Bucureşti, în ziua de 29 ianuarie 1990, pentru sprijinirea reprezentanţilor F.S.N. şi ai guvernului, a constituit ceea ce  opinia publică cunoaşte sub denumirea de „Prima mineriadă”.

Toate acestea au fost tolerate de către autorități, care nu au întreprins nimic pentru a arăta că violența fizică nu poate fi un mod de exprimare într-o societate care pretinde că funcționează pe principii democratice, iar acest fapt a creat, în mentalul colectiv, convingerea că acest mod de acțiune este unul potrivit și eficient, mai ales că ecourile răsturnării, prin forță, a regimului comunist nu se stinseseră încă, iar chemările adresate muncitorilor, chiar prin vocea președintelui Iliescu Ion, îndemnau la „restabilirea ordinii și apărarea democrației”.

După evenimentele din 28-29.01.1990, au avut loc discuții între reprezentanții C.F.S.N. și cei ai partidelor devenite de opoziție, discuții în cadrul cărora s-a stabilit ca puterea legislativă să fie exercitată, în continuare, de un alt organism ce a fost denumit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.), din care să facă parte reprezentanți ai tuturor partidelor politice. Astfel, configurația noului organ legislativ provizoriu a fost următoarea: 50% reprezentanți ai F.S.N. și 50% reprezentanți ai celorlalte partide politice, adică din reprezentanţii partidelor istorice şi a partidelor politice nou înfiinţate.

Constituirea C.P.U.N. s-a consfinţit, prin Decretul Lege nr. 81 din 9 februarie 1990, publicat în Monitorul Oficial nr. 27 din 10 februarie 1990.

După modelul central s-au înfiinţat Consilii Provizorii de Uniune Naţională în fiecare județ, în componenţa lor fiind incluşi reprezentanți ai tuturor partidelor politice.

La 13.02.1990, a fost stabilită componența C.P.U.N., a Biroului Executiv al acestuia cât și a comisiilor de specialitate.

C.P.U.N. era format din 255 de membri, dintre care 112 aparțineau F.S.N., 112 se distribuiau între diferitele partide politice, 27 erau reprezentanți ai minorităților naționale și 3 ai Asociației Foștilor Deținuți Politici. Un vot era rezervat președintelui.

Biroul Executiv al C.P.U.N. a avut următoarea componență:
– președinte – Iliescu Ion;
– vicepreședinți – Ionescu Cazemir Benedict, Câmpeanu Radu, Mânzatu Ion, Király Károly și Ion Caramitru;
– secretar – Marțian Dan;
– 14 membri: Nicolae S. Dumitru, Serghei Mesaroş, Virgil Andrei Vâţă, Gheorghe Manole, Corneliu Mănescu, Radu Ciuceanu, Alexandru Bârlădeanu, János Vincze, Constantin Gurilă, Toma George Maiorescu, Mircea Dinescu, Dan Hăulică, Ion Diaconescu, Nicolae Radu.

La 1 februarie 1990, a fost înfiinţată U.M. (…), structură aflată în subordinea Ministerului de Interne şi care avea ca obiectiv asigurarea protecţiei informative a personalului Ministerului de Interne. Această structură era în subordinea prim-ministrului Petre Roman şi controlată direct de Gelu Voican Voiculescu, cel care, de altfel, a şi avut intiţiativa constituiri acestei unităţi militare.

În componenţa U.M. (…) au intrat fostele cadre ale Securităţii Municipiului Bucureşti care, aşa cum am arătat, după decembrie 1989, fuseseră trecute în rezervă, precum şi cadre din fosta Direcţie a IV a Contrainformaţii Militare.

Nu s-a făcut nicio selecţie riguroasă cu privire la trecutul ofiţerilor încadraţi în U.M. (…).

Primul şef al acestei structuri a fost colonelul Florin Calapod, (…).

Prin Decretul C.F.S.N. nr.111 din 08.02.1990, a fost înfiinţat Centrul de Informaţii Externe, ca instituţie a statului român, iar pentru ca prin Legea nr.39 din 13.12.1990 să se acorde identitate Serviciului de Informaţii Externe. Primul director  al Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.) a fost Mihai Caraman. În perioada 08.02.1990 – 13.12.1990, acesta a fost comandant al Centrului de Informaţii Externe, având rang de adjunct al ministrului apărării naţionale. Din 13.12.1990 şi până în 09.04.1992, Mihai Caraman a fost director al S.I.E.

Prin Decretul nr.113 din 09 februarie 1990 al C.F.S.N., publicat în Monitorul Oficial nr. 27 din 10 februarie 1990, Aurel Dragoş Munteanu a fost eliberat, la cererea sa, din funcţia de preşedinte al Radioteleviziunii Române şi a fost numit în această funcţie Răzvan Theodorescu.

Încă din decembrie 1990, au existat ofiţeri ai armatei care au început să protesteze pentru faptul că, în conducerea Ministerului Apărării Naţionale, au reapărut comandanţi, în frunte cu generalul Militaru Nicolae, ministrul apărării naţionale, despre care se ştia că fuseseră colaboratori sau chiar agenţi ai Serviciului de Spionaj Sovietic. Aceşti ofiţeri au format Grupul de Iniţiativă pentru Democratizarea Armatei (G.I.D.A.).

La manifestaţia din 12 ianuarie 1990, ofiţerii din cadrul G.I.D.A. au refuzat să execute ordinul generalului Militaru, pentru a ieşi cu subunităţile de intervenţie în Piaţa Victoriei. Pentru acest motiv au fost arestaţi 10 ofiţeri, sub acuzaţia de insubordonare însă, pe data de 13 ianuarie 1990, au fost eliberaţi.

În data de 12 februarie 1990, a avut loc, în Piaţa Victoriei, un protest al cadrelor militare la care au participat cadre militare din Bucureşti, Timişoara, Boteni şi din alte unităţi militare.

Reprezentanţii militarilor protestatari au avut o întâlnire cu Gelu Voican Voiculescu, ca reprezentant al guvernului, căruia i s-au transmis cerinţele cadrelor militare. Printre cele mai importante au fost: stabilirea adevărului privind rolul armatei în Revoluţia din decembrie 1989; înlăturarea din armată a cadrelor militare care s-au compromis în timpul dictaturii ceauşiste; trecerea în rezervă a ministrului apărării Nicolae Militaru; trecerea în rezervă a ministrului de interne Mihai Chiţac care participase, în mod direct, la reprimarea manifestaţiilor de la Timişoara, din decembrie 1989.

Consecinţa imediată a acestei acţiuni a fost că, la 16 februarie 1990, generalul Nicolae Militaru şi-a dat demisia, din funcţia de ministru al apărării, în locul său fiind numit generalul Victor Atanase Stănculescu.

Data de 12 februarie 1990 consfinţeşte înfiinţarea Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), a cărei desfiinţare a fost solicitată de Ion Iliescu, în data de 14 iunie 1990, considerând-o responsabilă pentru neintervenţia în evenimentele din 13 iunie 1990, în Bucureşti.

În continuare, viața politică a fost una foarte zbuciumată, marcată de manifestații și contramanifestații organizate sau spontane, iar la 18.02.1990 a avut loc o astfel de manifestație, în Piața Victoriei din capitală. Inițial, aceasta a debutat ca o manifestație anticomunistă, fiind scandate lozinci împotriva comunismului și a securității, însă nemulțumirile manifestanților au început să se îndrepte spre cei care preluaseră puterea, după revoluția din 1989 și care erau percepuți, de către manifestanți, ca făcând parte din „nomenclatura” comunistă. În acest sens au fost afișate pancarte cu inscripții ca: „F.S.N.=P.C.R.” iar, în scurt timp, manifestația a devenit una violentă, manifestanții pătrunzând în sediul guvernului, unde au fost comise acte de violenţă sau au fost sparte geamurile, au fost distruse documente şi mobilierul din birouri. Persoanele care au pătruns în sediul guvernului l-au găsit pe prim viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu, pe care au vrut să-l arunce peste balcon. Ulterior, o parte dintre aceștia au fost reținuți și au fost prezentați pe postul național de televiziune ca fiind contrarevoluționari, plătiți de partidele istorice pentru a răsturna, prin forță, conducerea politică recent instalată, cu toate că reprezentanţii partidelor de opoziţie declaraseră, la unison, că nu sunt implicaţi în organizarea acelei manifestaţii. Au fost reţinute 106 persoane care au fost duse la U.M. (…) Măgurele, unde comandant era maiorul inculpat Peter Petre.

În Ordinul de zi pe unitate nr. (…)/19.02.1990, emis de maiorul Peter Petre se menţionează, la rubrica Diverse: „Ca urmare a unor manifestări care au avut loc în piaţa palatului de către unele persoane intrând în sediul consiliului de uniune naţională (spărgând gemuri, distrugând imobile, etc.). Conform ordinului ministrului apărării naţionale transmis prin ordinul scris cu nr.(…) din 18.02.1990 de către comandantul Trupelor de Apărare Teritorială în ziua de 19.02.1990, orele 00.00 un număr de 106 persoane au fost reţinute de către unităţi ale Ministerului de Apărare Teritorială fiind cazaţi şi hrăniţi în B31 apărare teritorială. Anexăm alăturat tabelul cu persoanele reţinute”.

U.M. (…) Măgurele era o unitate militară a Trupelor de Securitate  şi care, aşa cum s-a specificat mai sus, fusese trecută în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, având ca eşalon superior Comandamentul Trupelor de Apărare Teritorială, care era continuatorul Comandamentului Trupelor de Securitate.

În luna martie 1990, Comandamentul Trupelor de Apărare Teritorială a trecut în subordinea Ministerului de Interne, sub denumirea de Comandamentul Trupelor de Pază şi Ordine, pentru ca, în urma  Hotărârii de Guvern nr.0749 din 5 iulie 1990 cu privire la creşterea capacităţii de acţiune şi îmbunătăţirea structurii organizatorice a Ministerului de Interne, Comandamentul Trupelor de Pază şi Ordine să fie transformat în Comandamentul Trupelor de Jandarmi. Prin Legea nr.40 din 18 decembrie 1990, s-au legiferat structura şi atribuţiile Jandarmeriei Române.

Revenind la evenimentele din 18-19 februarie 1990, cu ajutorul liderilor sindicali, au fost aduși, în Bucureşti, în sprijinul puterii politice, aproximativ 4.000 de mineri din Valea Jiului, iar reprezentanții F.S.N. și ai guvernului le-au cerut acestora să restabilească ordinea deși, la sosirea minerilor în Piața Victoriei, nu mai existau manifestanți întrucât fuseseră deja împrăștiați de forțele de ordine. Pentru aducerea minerilor la București, Voiculescu Gelu Voican și Ionescu Cazemir Benedict, împreună cu alte patru persoane, s-au deplasat la Petroșani, cu elicopterul, în scopul de a organiza deplasarea acestora.

Aceasta a fost considerată „a doua mineriadă” care, alături de mineriada din ianuarie 1990, a constituit precedentul pentru aducerea minerilor în Bucureşti, în iunie 1990 și a devenit un mod de acțiune pentru conducerea politică a țării din acea perioadă, acela de a pune față-n față, într-o confruntare, diferitele categorii sociale, iar această confruntare nu putea fi decât una cu consecințe ce nu mai puteau fi  controlate și care poate fi asimilată ușor unui război civil.

În acest context, deosebit de relevantă este afirmația pe care a făcut-o suspectul Cozma Miron care, interpelându-l pe ministrul de interne Mihai Chiţac, i-a spus acestuia că, dacă instituțiile statului nu sunt capabile să-l apere pe președintele Ion Iliescu, atunci îl vor apăra minerii. De asemenea, minerii au promis că vor reveni în Bucureşti ori de câte ori vor mai avea loc astfel de evenimente.

Tot în seara zilei de 18 februarie 1990 au fost chemaţi, în sprijinul guvernului, muncitori din judeţele limitrofe (…).

În februarie 1990, (…) cofondator, alături de (…), al Sindicatului Şoferilor din România, împreună cu (…), preşedintele Sindicatului Liber Independent Policolor, au fondat Confederaţia Sindicală Frăţia, căreia i-a fost atribuit sediul fostului Consiliu Municipal al Sindicatelor, situat în Bucureşti, str. Anghel Saligny nr.8 din sector 5.

În urma celei de-a doua mineriade, în data de 22 februarie 1990, a avut loc la Timişoara un miting de protest la care, George Şerban a propus redactarea unei Proclamaţii a Timişoarei către ţară.

La 27 februarie 1990 membrii Societăţii Timişoara au aprobat textul Proclamaţiei propus de George Şerban. La această Proclamaţie a aderat, în data de 09 martie 1990, C.P.U.N. Municipal Timişoara. În ziua de 11 martie 1990, s-a organizat o adunare populară, în Piaţa Operei din Timişoara, la care au participat peste 15.000 de oameni şi în cadrul căreia George Şerban a lansat Proclamaţia de la Timişoara.

Proclamaţia de la Timişoara a avut 14 puncte. Făcând o sinteză a acestor puncte, cu excepţia punctului 8, ideile desprinse au fost:
– idealul Revoluţiei din Decembrie 1989 a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene;
– toate categoriile sociale au fost oprimate de regimul comunist şi niciuna nu doreşte răul celorlalte;
– oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeaşi dârzenie pentru cauza revoluţiei;
– Timişoara este un oraş românesc şi european în care naţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul;
– s-a susţinut ideea pluripartitismului, toate partidele politice având dreptul la existenţă, cu excepţia celor de extrema stângă şi extrema dreaptă;
– rescrierea corectă a istoriei ţării din perioada 1944-1950;
– a fost acuzată laşitatea membrilor P.C.R. care, la Congresul al XII-lea al P.C.R., au intenţionat să-l înlăture de la putere pe Nicolae Ceauşescu, însă nu au făcut acest lucru;
– orientarea cheltuielilor ţării pentru realizarea unui nivel minim de civilizaţie;
– privatizarea, prin împroprietărirea lucrătorilor din intreprinderi, prin acordarea unui număr egal de acţiuni, urmând ca statul să păstreze un procent de fonduri care să îi asigure controlul asupra activităţii;
– s-a lansat principiul descentralizării economice şi administrative;
– rechemarea în ţară a celor plecaţi în exil pentru reconstrucţia ţării;
– desemnarea ca zi naţională a României, ziua de 16 decembrie, adică ziua în care românii au avut curajul să se ridice la luptă împotriva totalitarismului.

Cel mai important punct al Proclamaţiei de la Timişoara a fost punctul 8, al cărui conţinut este următorul: „Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă”.

După lansarea Proclamaţiei, au început să se strângă semnături pentru susţinerea ei, dar în acelaşi timp apar şi primele reacţii ostile, în special cu privire la controversatul punct 8.

La 19 martie 1990, Ion Iliescu s-a întâlnit cu o delegaţie a Societăţii Timişoara, formată din George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi şi Dorel Mihiţ şi au discutat pe tema Proclamaţiei. La 20 martie 1990, textul Proclamaţiei de la Timişoara a fost citit integral la Televiziune Română,  dar fără a se face comentarii pe marginea acestuia.

În urma difuzării textului, au avut loc mai multe mitinguri la Cluj, Lugoj, Bucureşti, de solidaritate şi de adeziune la Proclamaţia de la Timişoara. La 11 aprilie 1990 s-a organizat, la Timişoara, un miting de protest împotriva refuzului C.P.U.N. de a adopta punctul 8 al Proclamaţiei din 11 martie 1990. Acelaşi lucru l-au facut şi bucureştenii, la 22 aprilie 1990, într-un miting de protest, în faţa Televiziunii, care s-a transformat într-un marş către Piaţa Universităţii.

La data de 14 martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a adoptat Decretul-Lege nr.92 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, publicat în Monitorul Oficial nr. 35 din 18.03.1990.

Proiectul legii electorale a fost elaborat de către de Comisia Constituțională, Juridică și pentru Drepturile Omului a Consiliului Frontului Salvării Naționale, în urma unor dezbateri, care au început la 27 ianuarie 1990 şi la care au participat reprezentanți ai tuturor partidelor legal înființate după decembrie 1989, precum şi în calitate de observatori, reprezentanți ai altor formațiuni politice, aflate în acel moment în proces de constituire și înregistrare legală.

Discuţiile au continuat şi în luna februarie 1990 şi s-a ajuns la un acord asupra proiectului legii electorale supus apoi dezbaterii și aprobării Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.).

După sesiunile C.P.U.N. din 9 și 13 martie 1990, la 14 martie 1990, cu un singur vot împotrivă și două abțineri, Consiliul a adoptat Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, primele alegeri libere parlamentare și prezidențiale fiind stabilite pentru ziua de 20 mai 1990.

În art. 2 din Decretul-Lege nr. 92/1990 se prevedea că guvernarea României se realizează pe baza sistemului democratic pluralist, precum şi pe separaţia puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, iar în art. 3 se menţiona că Parlamentul este alcătuit din două camere, Adunarea Deputaţilor şi Senatul şi este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Tot în art. 3 se mai statua că şi preşedintele României se alege tot prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Membrii Parlamentului urmau să fie aleși pe liste de partid, prin vot proporțional, fără a fi impus un prag electoral.

Decretul-Lege nr. 92/1990 mai prevedea că Adunarea Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, se constituiau în Adunare Constituantă, care avea ca şi scop adoptarea Constituţiei României.

După intrarea în vigoare a noii Constituţii, Parlamentul trebuia să mai hotărască organizarea de alegeri în termen de cel mult un an.

Candidații pentru Adunarea Deputaților și cei pentru Senat urmau să fie aleși pe liste separate, depuse de partide, de formațiuni politice sau pe care erau înscrise persoane independente.

Decretul-Lege nr. 92/1990 a reglementat şi modul de constituire a Parlamentului, precum şi validarea alegerii preşedintelui României şi atribuţiile acestuia.

Conform art. 79, Adunarea Deputaţilor şi Senatul urmau a fi convocate în prima şedinţă, în a douăzecea zi de la data alegerilor şi, separat, sub preşedinţia celui mai în vârstă deputat sau senator urmau să fie aleşi, dintre membrii fiecărei camere, o Comisie de Validare care trebuia să verifice dosarele şi legalitatea legilor, după care propuneau Adunării Deputaţilor şi Senatului validarea şi invalidarea mandatului fiecărui deputat şi senator.

Validarea alegerii preşedintelui se făcea de Curtea Supremă de Justiţie, în termen de 20 de zile de la data alegerilor. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie se prezenta în şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi Senatului, iar de la acea dată, cel ales era declarat Preşedintele României.

La 18 martie 1990, în conformitate cu prevederile legii electorale, a fost declanșată, în întreaga țară, campania electorală.

În timpul campaniei electorale, unii lideri de sindicat ai minerilor s-au implicat activ în campania electorală  a lui Ion Iliescu şi F.S.N.
(…)

În luna martie 1990 au avut loc incidente în mun. Târgu Mureş, care s-au soldat cu victime. Cercetarea acestor fapte s-a realizat de către unităţile de procuratură care au şi dat soluţii.

La 24 martie 1990, a avut loc conferinţa de constituire a Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, la care au participat 193 de delegaţi,  care reprezentau următoarele sindicate: I.M. Lonea, I.M. Petrila, I.M. Dâlja, I.M. Livezeni, I.M. Vulcan, I.C.I.T.P.M.H., I.M. Lupeni, Preparaţia Livezeni, I.M. Paroşeni, I.M. Bărbăteni, I.M. Aninoasa, I.M. Petrila Sud, I.M. Câmpu lui Neag. Scopul constituirii Ligii este de a asigura unitatea de acţiune a sindicatelor afiliate, care cuprind 25.000 de membri şi de a asigura un cadru organizat de luptă sindicală, pentru rezolvarea problemelor profesionale, economice, sociale şi culturale de interes general ale membrilor săi.

Activitatea sindicală din domeniul minier s-a organizat, la nivel naţional, începând cu 11.04.1990 la Petroşani, prin înfiinţarea Federaţiei Sindicatelor Miniere din România, care cuprinde activitatea de exploatare a carbunelui, minereurilor feroase si neferoase, a uraniului si a sării.

La 27 aprilie 1990, la Judecătoria Petroşani, s-a hotărât înregistrarea Ligii Sindicatelor Miniere Libere „Valea Jiului”.  Primul birou executiv a fost alcătuit din: preşedinte – Miron Cozma, vicepreşedinte – Torsan Ilie, vicepreşedinte – Napău Ion, secretar – Croitoru Nicolae.

Ca urmare a acestui fapt, interesele minerilor din Valea Jiului erau reprezentante, pe linie sindicală, de Liga Sindicatelor Miniere Libere Valea Jiului, iar interesele celorlalţi mineri din ţară, atât din exploatările carbonifere cât şi din exploatările minereurilor ferose şi neferoase, din exploatările de uranium şi sare, era reprezentante de Federaţia Sindicatelor Miniere din România.

În luna martie 1990, a fost înfiinţată Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România (C.N.S.L.R.) care, de fapt, a fost continuatoarea Uniunii Generale a Sindicatelor din România (U.G.S.R.), preluând întregul patrimoniu şi fondurile băneşti ale Uniunii.  Primul preşedinte al C.N.S.L.R. a fost Victor Ciorbea.

La 26 martie 1990, prin Decretul nr.181/1990, a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.), având ca scop obţinerea de date şi informaţii referitoare la activitatea serviciilor de spionaj, a organizaţiilor extremist teroriste îndreptate împotriva României, a elementelor cu intenţii de a organiza şi desfăşura acţiuni de diversiune şi atentat, de subminarea economiei naţionale, de destabilizarea ordinii de drept. În îndeplinirea atribuţiilor, S.R.I. colabora cu Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, organele procuraturii, Direcţia Vămilor şi celelelate organe ale administraţiei de stat, în funcţie de competenţele, atribuţiile şi sarcinile specifice ale acestora (a se vedea art. 1 şi 6 din decretul privind înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii).

S.R.I. s-a constituit ca organ central al administraţiei de stat şi funcţiona în subordinea directă a preşedintelui C.P.U.N., iar după alegerile  din 20 mai 1990, în subordinea preşedintelui României.

S.R.I., conform prevederilor art. 4 din Decretul nr. 181/1990, era condus de un director numit prin decret, având rang de ministru. Primul director al S.R.I. a fost inculpatul Virgil Măgureanu, funcţie pe care a deţinut-o în perioada 26.03.1990 – 25.04.1997.

La înfiinţare s-a estimat că S.R.I. avea aproximativ 8.000 de angajaţi, iar aproximativ 3.000 proveneau atât din fosta Securitate cât şi din diverse structuri ale armatei.

La data de 7 mai 1990, prin Decretul nr.204 al C.P.U.N., s-a înfiinţat Unitatea Specială de Pază şi Protocol (U.S.P.P.), în componenţa Brigăzii de Gardă, în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, cu misiunea de a asigura protecţia şi paza demnitarilor români şi a celor străini care vizitau România.

Prin Legea nr.51/26 iulie 1991 privind siguranța națională a României, U.S.P.P. a căpătat denumirea de Serviciul de Protecție şi Pază (S.P.P.), devenind un organ de stat, cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Activitatea s-a desfășurat pe baza prevederilor unui Regulament aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, la 15.11 1991.

Bazele S.P.P. au fost puse, încă din data de 26 decembrie 1990, când ofiţerii, (…), toţi din cadrul U.M.(…) şi, din cadrul U.M.(…), au primit misiunea să asigure paza şi protecţia preşedintelui C.F.S.N. Ion Iliescu.

În primele trei luni ale anului 1990, s-au fost înfiinţate mai multe ligi şi asociaţii, printre cele mai importante fiind Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti – preşedinte Marian Teofan Munteanu, Asociaţia 21 Decembrie 1989 – preşedinte Alexandru Nancu şi Asociaţia 16-21 Decembrie 1989 – preşedinte Ion Nemţiu, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici,Grupul Independent pentru Democraţie, Alianţa Poporului.

La 05 aprilie 1990 a avut loc, în zona Universităţii, în Bucureşti, o manifestaţie a tinerilor care au iniţiat Revoluţia în Bucureşti, în ziua de 21 decembrie 1989. Manifestaţia a început la orele 12:00 şi a durat până în jurul orelor 24:00 şi la ea au participat circa 2.000 de persoane. În această zi o delegaţie a Asociaţiei 21 Decembrie 1989, condusă de Alexandru Nancu a avut o întâlnire, la Palatul Victoria, cu Petre Roman în urma căreia prim–ministrul le-a atribuit, ca şi sediu, fostul Hotel „Luca” al P.C.R., clădire situată pe str. Batiştei.

În jurul orei 23:00, membrii delegaţiei au revenit la miting, însoţiţi de Cazemir Ionescu Benedict şi, fiind mulţumiţi de sediul primit, au hotărât să părăsească zona Universităţii. Cei prezenţi la respectivul miting au scris pe clădirile din zonă inscripţii cum ar fi: „Jos comunismul şi foştii activişti!”, „F.S.N. = P.C.R.!”, „Revoluţia continuă!”, „Jos Iliescu, Roman, Brucan, Voican, C.Ionescu, Chiţac şi restul vânzătorilor!”, „Niciun activist deputat!”.

În zilele de 13 şi 14 aprilie 1990, au avut loc, în Bucureşti, două manifestaţii pentru apărarea drepturilor omului.

La 23 aprilie 1990, preşedintele C.P.U.N. Ion Iliescu l-a numit pe inculpatul Florescu Mugurel Cristian, adjunct al procuroului general şi şef al Direcţiei Procuraturii Militare, funcţie pe care a deţinut-o până la 14.04.1993.

Între 1970-1972, Florescu Mugurel Cristian, a fost procuror civil la Procuratura Locală Medgidia, între 1972-1983 a fost procuror militar la Procuratura Militară Bucureşti. În perioada 1983 – decembrie 1989, acesta a fost consilier juridic la Direcţia de Comerţ Exterior a Armatei şi apoi la Departamentul pentru Producţie şi Înzestrare al Armatei din subordinea gen. Victor Atanase Stănculescu. Aşa cum s-a mai specificat, inculpatul a fost prezent şi la procesul, de la Târgovişte, al soţilor Ceauşescu. Din decembrie 1989 şi până la numirea sa în funcţia de adjunct al procurorului general şi şef al Direcţiei Procuraturii Militare, inculpatul a fost consilier al prim viceprim-ministrului Gelu Voican Voiculescu, funcţie în virtutea căreia avea acces la discuţiile care se purtau între membrii guvernului (vol. 159, fila 201). În cele aproximativ 4 luni de zile în care a fost consilier al lui Gelu Voican Voiculescu, inculpatul Florescu Mugurel Cristian a reuşit să obţină nu numai o promovare pe o funcţie înaltă, în cadrul statului roman ci şi o promovare în grad, pe linie militară, de la gradul de maior la cel de colonel.

(va urma)

Urmărește evoluțiile de pînă acum în dosarul mineriadei:
– Rezoluţia din 17 iunie 2009 de scoatere de sub urmărire penală
Hotărîrile judecătorești ale ÎCCJ prin care s-au respins contestațiile împotriva rezoluției de scoatere de sub urmărire penală:
– Sentinţa penală nr. 37 din 18 ianuarie 2010. Dosar 7440/1/2009. Petent Negru Vasile. Rămasă definitivă prin decizia 468/28.11.2011 a ÎCCJ, prin care s-a respins recursul lui Negru Vasile ca neîntemeiat.
– Sentinţa penală nr. 1702 din 5 noiembrie 2010. Dosar 9792/1/2009. Petenţi Cuza Constantin şi Dima Nicolae. Rămasă definitivă prin nerecurare.
– Sentinţa penală nr. 1953 din 29 noiembrie 2010. Dosar nr. 4118/1/2010. Petent Enache Mituş Ionel. Rămasă definitivă fiind pronunţată după abrogarea recursului prin Legea nr. 202/2010.
– Sentinţa penală nr. 985 din 8 iunie 2010. Dosar 186.1/1/2010. Petent Lazăr Nicolae. Rămasă definitivă prin decizia 337 din 20 iunie 2011 a ÎCCJ prin care s-a respins recursul ca neîntemeiat.
– Sentinţa penală nr. 368 din 7 martie 2011. Dosar 9172/1/2009. Petent Teodor Mărieş. Hotărîre definitivă, fiind pronunţată după abrogarea recursului prin Legea 202/2010.
– Sentinţa penală nr. 383 din 9 martie 2011. Dosar nr. 9723/1/2009. Petent Stoica Marin. Hotărîre definitivă, fiind pronunţată după abrogarea recursului.
– Sentinţa nr. 969 din 30 iunie 2011. Dosar 8952/1/2010. Petentă Crăciun (fostă Buia) Doina. Definitivă, fiind pronunţată după abrogarea recursului.
– Hotărîre CEDO despre mineriada din iunie 1990
– Marea Cameră CEDO – cauza Mocanu și alții împotriva României (saitul CEDO, limba engleză)
– Ion Iliescu, Petre Roman și alți șefi FSN, puși sub acuzare în dosarul mineriadei din 1990
– Ion Iliescu, Petre Roman și alți șefi FSN trimiși în judecată în dosarul mineriadei din 1990 (video din 13 iunie 1990)
– Dosarul Mineriadei, restituit către Parchetul Militar

Mai citește:
– Agenturili străine, acum şi la mineriada din iunie 1990
– 13 iunie 1990. Ion Iliescu: Sînt momente dramatice pentru ţara noastră. Avem de-a face cu o încercare de rebeliune de tip legionar. Este nevoie de unirea întregului popor pentru a da riposta necesară (video)
– 14 iunie 1990. “Am găsit la PNŢCD droguri, armament, muniţie, maşină de scris automată (video)
– Teodor Mărieş în dialog cu Angela Băcescu (iunie 1991)
– Speranţa, un film de Sorin Ilieşiu
– Revoluţia trădată
– Teodor Mărieş: Cînd echipa lui Voinea a predat dosarul mineriada, au plîns acei copii după munca lor (video)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.