Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rechizitoriul în procesul revoluției (6). Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu septembrie 12, 2019


Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției” printr-un nou episod, legat de evenimentele din București, în dimineața de 22 decembrie 1989, sinuciderea fostului ministru al apărării Vasile Milea, numirea lui Stănculescu în funcția de ministru, ședința C.P.Ex. din dimineața de 22 decembrie și fuga Ceaușeștilor din clădirea CC. Înainte de a prezenta fragmentul de rechizitoriu, fac cîteva comentarii legate de acest fragment.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada

În ceea ce privește moartea generalului Vasile Milea, Parchetul concluzionează că a fost o sinucidere. „S-a realizat chiar şi o reconstituire a stării de fapt existente şi s-a conchis că scenariul asasinării ministrului apărării s-a dovedit imposibil, singura concluzie viabilă fiind aceea a sinuciderii”. Se citează din nou din raportul Comisiei Senatoriale (care, reamintesc, a fost boicotată la Timișoara): „Dacă gl. Milea ar fi executat întocmai ordinul lui Ceauşescu şi ar fi deschis focul cu tot armamentul asupra revoluţionarilor, am fi avut mii de victime şi poate întreaga acţiune ar fi fost înecată în sînge”. Se susține astfel că regimul comunist ar fi fost capabil în 22 decembrie 1989 să oprească revoluția. Pentru mine, care în 16 decembrie 1989 m-am alăturat revoluției lîngă casa preotului Laszlo Tokes cînd erau acolo sub 200 de persoane, cu gîndul că e foarte posibil să răsturnăm regimul (nu știam sigur că vom izbuti să-l răsturnăm, dar consideram asta ca o variantă deplin posibilă), ideea că regimul ar mai fi putut să oprească revoluția în 22 decembrie 1989, după ce deja se revoltaseră mai multe orașe din țară și ieșiseră în stradă zeci de mii de bucureșteni, mi se pare aberantă. De altfel, însăși declarația lui Stănculescu, citată de Parchet, spune că la acel moment rezistența era inutilă și că printre cei din C.C. era o „panică pe care nu o vezi decît poate o singură dată în viaţă”.

Dar pe lîngă ce scrie Comisia Senatorială sînt amintite și cercetări proprii făcute de Parchet. Se lansează ipoteza: „Este foarte probabil ca încă înaintea sinuciderii ministrului apărării, pe fondul nemulţumirilor privind eficienţa represiunii, comandantul suprem să fi luat decizia numirii gl.lt. Stănculescu în funcţia de ministru al apărării”. Se sugerează astfel, fără să se spună explicit, că Milea s-ar fi sinucis după ce și-a dat seama că a căzut în dizgrația lui Ceaușescu. Martorul Silviu Curticeanu enumeră astfel ipotezele motivului sinuciderii lui Milea: „Ori s-a speriat de faptul că Ceauşescu l-a ameninţat că îl pune în faţa plutonului de execuţie, ori a văzut că armata nu-i mai răspunde şi nu mai poate face nimic, sau pentru că ştia că şi armata poartă o vină în legătură cu cele întîmplate”.

Legat de ipoteza (respinsă de Parchet) că Milea ar fi fost ucis, după părerea mea într-un asemenea caz ar fi trebuit lămurite motivele uciderii acestuia: dacă omorul s-ar fi petrecut la porunca lui Ceaușescu, cu scopul păstrării acestuia la putere, cei vinovați ar trebui pedepsiți. Dacă omorul s-ar fi petrecut cu scopul înlesnirii răsturnării lui Ceaușescu de la putere, fapta este amnistiată prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990.

Numirea lui Stănculescu de către Ceaușescu, în fruntea armatei, e confirmată de mai mulți martori, cît și de stenograma ședinței C.P.Ex. din dimineața de 22 decembrie, în care Ceaușescu i-a spus lui Manea Mănescu că „primul adjunct” îndeplinește funcția de ministru al apărării. Lui Stănculescu i se atribuie și ordinul de retragere a trupelor în cazărmi, din jurul orei 11 din dimineața de 22 decembrie. Asta vine în contradicție cu varianta oficială prezentată de FSN imediat după revoluție, cum că ordinul respectiv a fost dat de Milea. Îmi amintesc că varianta a fost înfățișată și într-o emisiune televizată de prin 1990, cînd diferiți ofițeri confirmau faptele „eroului” Milea. Cînd interesele FSN s-au schimbat, varianta cu Milea care a dat porunca de retragere în cazărmi a fost înlocuită cu varianta cu Stănculescu, și această din urmă variantă e reținută de Parchet.

Parchetul citează o declarație a lui Victor Stănculescu care a spus că întoarcerea sa la București, de la Timișoara, cît și venirea sa la sediul C.C., s-a făcut la ordinul lui Milea.

Fuga lui Ceaușescu din clădirea C.C. cu ajutorul unui elicopter s-a făcut la sugestia lui Stănculescu. Inițial Ceaușescu ar fi respins sugestia și a încercat să vorbească manifestanților de la balconul C.C., dar a fost huiduit.

Parchetul prezintă și extrase din declarații de martor și apreciază că acestea „se armonizează foarte bine”. În fapt, în ceea ce privește depunerea armelor de către securiștii din C.C. declarațiile nu se prea armonizează. Plutonierul Marin Băbădiță de la Direcția a V-a a securității spune: „Personal am depus armamentul la camera specială aflată la intrarea D din CC, unde era asigurat cu pază. (…) Nu mai reţin exact ora la care am predat armamentul (pistolul şi pistolul mitralieră, muniţia aferentă), dar era înainte de fuga lui Ceauşescu, posibil în jurul orei 10:00”. Subofițerul USLA Ștefan Șoldea a declarat în 2018: „în jurul orelor 11:00, prin intermediul staţiei radio aflată în dotare am auzit în mod direct ordinul transmis de gl. Vlad Iulian. Acesta, folosind indicativul „88” a spus ceva de genul: „Nu vă opuneţi voinţei poporului”. Imediat după acest mesaj, eu şi cei 3 colegi ne-am depus armamentul din dotare (fiecare avea un pistol mitralieră şi un pistol mic Stecikin) într-o încăpere aflată la parterul sediului. În aceeaşi încăpere şi-au depus armamentul din dotare cu tot cu muniţie unii dintre componenţii Direcţiei a V-a (…) un coleg de la Direcţia a V-a a închis uşa metalică de acces, iar apoi cu toţii au părăsit sediul”. Depunerea ordonată a armamentului de către securiștii din C.C. e contrazisă însă de declarația revoluționarului Iosif Dan că „oamenii au intrat pe geamurile laterale şi celelalte geamuri. Cînd am intrat, forţa armată era cu arma la picior şi cu sectorul detaşat”, dar și de declarația lui Victor Stănculescu „în momentul cînd s-a plecat de la etajul acesta (I) (e vorba de plecarea soților Ceaușescu către acoperișul clădirii pentru a fugi cu elicopterul – nota mea), au început să dispară toţi cei care aveau arme şi să lase armele pe jos”, care se coroborează cu declarația aghiotantului lui Stănculescu, Trifan Matenciuc: „Am asistat inclusiv la abandonarea armamentului din dotare şi ţinutei militare de către componenţii Direcţiei a V-a. (…) Armele au fost abandonate pe jos”. Așadar, n-a fost vorba de o depunere a armelor la ordin, nici la ora 10, nici la ora 11, ci de abandonarea lor într-o „panică pe care nu o vezi decît o singură dată în viață” (Stănculescu), abia după ce comandantul suprem Ceaușescu hotărîse să fugă din C.C. Elicopterul a părăsit C.C. la ora 12,06 (precizarea Parchetului), abandonarea armelor a fost cu doar cîteva minute înainte, cît o fi durat ca Ceaușeștii să ajungă cu liftul de la etajul 1 la acoperișul clădirii. Cu trecerea timpului securiștii au avut timp să-și pună în acord declarațiile pentru ca abandonarea în panică a armelor, declanșată de hotărîrea lui Nicolae Ceaușescu a de părăsi clădirea C.C., să fie înfățișată ca trecere de partea poporului făcută la ordinul șefilor ierarhici (care se mai contrazic între ei; șeful securității Iulian Vlad a pretins că el a dat ordin de retragere a trupelor, în timp ce Marin Neagoe, șeful Direcției a V-a a securității, își arogă el meritul, precizînd că nu a avut discuții cu Iulian Vlad despre asta dar acesta l-a înțeles „tacit”).

Este de remarcat că martorii citați de Parchet sînt în covîrșitoare majoritate din tabăra ceaușistă (membri ai forțelor de represiune ori activiști PCR). Dan Iosif e o excepție. Parchetul urmează astfel linia trasată de Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. În noiembrie 1993, Asociația „17 Decembrie” Timișoara a răniților și familiilor îndoliate din revoluție atrăgea atenția că acea Comisie face eforturi de „a scrie istoria revoluţiei pe baza mărturiilor persoanelor care s-au aflat de partea ceauşistă a baricadei” (vezi Adresările Asociaţiei „17 Decembrie” către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” condusă de Valentin Gabrielescu – linc).

V. Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu.

Represiunea exercitată în centrul capitalei, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, a constituit un aparent succes pentru regimul Ceauşescu, având în vedere că s-a reuşit împrăştierea revoluţionarilor şi curăţarea zonei centrale.
Cu toate acestea, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, de pe platformele industriale ale Bucureştilor s-au format coloane masive cu muncitori care, în jurul orelor 07:00-08:00, s-au pus în mişcare spre centrul oraşului, obiectivul final al deplasării constituindu-l piaţa din faţa sediului CC al PCR (locaţie unde cuplul prezidenţial Ceuşescu a înnoptat).
În Piaţa Universităţii grupurile de revoluţionari au intrat în dialog paşnic cu militarii dispuşi în zonă. Pe acest fond, Ceauşescu Nicolae le-a ordonat ministrului de interne şi ministrului apărării naţionale să ia măsuri ferme de interzicere a ocupării zonei centrale a capitalei de către revoluţionari, prin folosirea armamentului, ameninţându-i că în caz contrar vor fi catalogaţi ca trădători şi sancţionaţi în consecinţă. Drept urmare, ministrul apărării a ordonat deplasarea spre Bucureşti a tancurilor şi trupelor de la UM 01303 Târgovişte, UM 01057 Mihai Bravu, UM 01088 Slobozia şi UM 01069 Mihai Bravu (Aceste unităţi au ajuns la faţa locului după părăsirea sediului CC de către cuplul prezidenţial, fiind redirecţionate către unităţile militare situate pe şoseaua Olteniţei din București).
Supus unei presiuni uriaşe din partea comandantului suprem privind intervenţia militară violentă asupra maselor de revoluţionari ce afluiau spre centrul capitalei, aflându-se inclusiv sub emoţia participării în mod direct la represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989, ministrul apărării gl. Milea Vasile a urcat la etajul 6 al CC, a solicitat ofiţerilor existenţi în jurul său să-i asigure o centură şi un pistol, după care, rămânând singur în biroul Şefului de Stat Major al Gărzilor Patriotice, s-a sinucis prin împuşcare. Generalul Milea nu a decedat instantaneu, a fost trimis de urgenţă la Spitalul Elias unde, imediat după momentul sosirii, a fost declarat decedat. Despre acest gest al ministrului apărării, preşedintele Ceauşescu Nicolae a fost anunţat de colonelul Pârcălăbescu Corneliu (şeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice).
Cu referire la gestul ministrului apărării din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, în timp, procurorii militari au efectuat judicioase şi temeinice cercetări, concluzia trasă fiind aceea că ministrul apărării Milea Vasile s-a sinucis. Aceeaşi concluzie se regăseşte şi în Raportul Comisiei Senatoriale privind acţiunile desfăşurate în Revoluţia din decembrie 1989. S-a realizat chiar şi o reconstituire a stării de fapt existente şi s-a conchis că scenariul asasinării ministrului apărării s-a dovedit imposibil, singura concluzie viabilă fiind aceea a sinuciderii. Raportul a mai stabilit că „Dacă gl. Milea ar fi executat întocmai ordinul lui Ceauşescu şi ar fi deschis focul cu tot armamentul asupra revoluţionarilor, am fi avut mii de victime şi poate întreaga acţiune ar fi fost înecată în sânge (…) Sinuciderea gl. Milea Vasile este singurul gest activ făcut de cei din jurul dictatorului, împotriva acestuia (…) Gl. Milea a fost un produs al erei comuniste, terorizat de comportamentul celor doi dictatori, dar spre deosebire de ceilalţi el a fost un sentimental, un soldat român, care în faţa propriei constiinţe a ales gestul pe care, el, ca om modest ce era, a crezut că este singurul lucru ce putea să-l facă.”
Inclusiv probele administrate recent au dus spre concluzia sinuciderii fostului ministru al apărării Milea Vasile.
Chiar din seara zilei de 21 decembrie 1989, Ceauşescu Nicolae a ordonat revenirea de la Timişoara a gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor. Probatoriul administrat a evidenţiat că acesta era un apropiat al cuplului prezidenţial, bucurându-se de încredere. Este foarte probabil ca încă înaintea sinuciderii ministrului apărării, pe fondul nemulţumirilor privind eficienţa represiunii, comandantul suprem să fi luat decizia numirii gl.lt. Stănculescu în funcţia de ministru al apărării. Cert este că, la orele 09:55 din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor s-a prezentat în faţa preşedintelui Ceauşescu Nicolae care i-a cerut verbal să preia comanda Armatei.
În felul acesta, de facto, fără emiterea unui decret scris, gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor a devenit ministru al apărării.
Imediat dupa acest important moment, folosind indicativul ministrului apărării naţionale („Rondoul”), generalul lt. Stănculescu Atanasie Victor a ordonat ca efectivele Armatei să se reîntoarcă în cazărmi, inclusiv vehiculele blindate aflate în faţa CC al PCR. Urmare acestui ordin, în jurul orelor 11:00, au fost retrase din jurul CC efectivele UM 01210 Bucureşti, UM 01305 Bucureşti şi ale Academiei Militare.
Se constată că, la scurt timp după numire, ministrul apărării Stănculescu Victor Atanasie a dat un ordin militar extrem de important, vădit contrar celui dat anterior de comandantul suprem – preşedintele Ceauşescu Nicolae. Prin acest ordin s-a facilitat pătrunderea în jurul orelor 12:00 a revoluţionarilor în sediul CC al PCR.

La orele 10:30 ale zilei de 22 decembrie 1989, Ceauşescu Nicolae a convocat Comitetul Politic Executiv al PCR, în ceea ce urma să fie ultima şedinţă a puterii politice comuniste din România. La şedinţa CPEx, prezidată de Ceauşescu Nicolae, au participat Ceauşescu Elena, Mănescu Manea, Dăscălescu Constantin, Bobu Emil, Dincă Ion, Andrei Ştefan, Radu Ion, Ciobanu Lina, Totu Ioan, Niculescu Paul Mizil, Fazekaş Ludovic, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Mureşan Ana, Gâdea Suzana, Curticeanu Silviu, Stoian Ion, Ursu Ioan, Vlad Iulian şi Postelnicu Tudor.
Stenograma şedinţei CPEx relevă atitudinea din acele momente a preşedintelui statului. Printre altele, acesta a spus: „Acum reiese că acţiunea este bine organizată şi pusă la punct. Cu puţin înainte generalul Milea s-a împuşcat (…) a plecat de la mine şi după două minute am fost informat că s-a împuşcat (…) Vreau să-i întreb pe cei prezenţi aici, din CPEx, care este hotărât să lupte sau care nu? (…) Cine nu se angajează sau nu s-a angajat faţă de alţii, să spună (…) Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară (…) Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele (…) Trădătorul Milea este de vină şi probabil mai sunt şi alţii. Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare şi el s-a sinucis. A intrat în sala de comandament şi s-a sinucis”. Întrebat de Mănescu Manea cine l-a înlocuit pe Milea Vasile în funcţia de ministru al apărării, preşedintele a răspuns „L-am chemat pe primul adjunct. Este deja la dispoziţia mea şi lucrează aici.”
La orele 10:51 din 22 decembrie 1989, prin Decret Prezidenţial, a fost instaurată starea de necesitate pe întregul teritoriu al României (decretul a fost difuzat pe posturile de radio şi televiziune). Prin acest act s-a dispus ca toate unităţile MApN, MI şi GP să intre în stare de alarmă, au fost interzise întâlnirile publice si circulaţia persoanelor pe timp de noapte, constituirea pe timp de zi a grupurilor mai mari de 5 persoane etc. S-a anunţat inclusiv sinuciderea generalului „trădător” Milea Vasile.
În jurul orelor 11:30, în faţa sediului CC se aflau aproximativ 80 de mii de revoluţionari. În această situaţie, gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor i-a raportat preşedintelui că este oportun să părăsească sediul CC cu ajutorul unui elicopter. Iniţial propunerea a fost refuzată, iar preşedintele a dat ordin ca efectivele Direcţiei a V-a din cadrul DSS să nu permită accesul revoluţionarilor în sediu. Imediat după acest moment, preşedintele Ceauşescu Nicolae a ieşit în balconul CC şi a avut o tentativă de a intra în dialog cu revoluţionarii, folosind o portavoce. A încercat calmarea spiritelor, însă reacţia maselor a fost contrară, preşedintele a fost huiduit, iar în direcţia sa au fost aruncate diferite obiecte, ceea ce l-a determinat să reintre în sediu.
În acest timp, gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor a luat legătura prin telefon cu gl. Rus Iosif – şeful Aviaţiei Militare, căruia i-a solicitat trimiterea spre CC a 2 elicoptere, ce urmau să aterizeze pe acoperişul instituţiei şi să-i evacueze pe soţii Ceauşescu şi alţi membri ai conducerii partidului comunist. Ordinul s-a executat, însă doar unui singur elicopter i s-a facilitat aterizarea (celalalt rămânând în aer). Presat de împrejurări, cuplul prezidenţial, Mănescu Manea, Bobu Emil, Rusu Marian şi Raţ Florian (ultimii doi, gărzi de corp) au urcat în elicopterul pilotat de lt.col. Maluţan Vasile. Elicopterul a decolat de pe acoperişul CC al PCR la orele 12:06 din 22 decembrie 1989. Concomitent, primii revoluţionari au pătruns în sediul CC al PCR.
Probatoriul administrat a demonstrat că începând cu orele 12:06 ale zilei de 22 decembrie 1989, Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena au pierdut prerogativele puterii de stat în România.

Starea de fapt relatată în paragrafele de mai sus, este bine conturată inclusiv de următoarele declaraţii:

1.- Gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor – fost ministru al apărării atât înainte cât şi după 22 decembrie 1989, orele 12:06 (Comisia Senatorială, dosar nr. 172/J.I.4 şi 88/J.I.4, Stenogramele nr. 12/01.11.1993 şi 130/06.09.1994) – „Pe 21.12.1989, către orele 18:00, gen. Milea mi-a spus „Vino la Bucureşti!” (…) M-am dus la avionul militar care era acolo (Timişoara) şi cred că la orele 01:45, noaptea, pe 22, am aterizat la Otopeni (…) Am ajuns acasă în jur de ora două şi ceva. Soţia era speriată (…) am început să caut soluţii. Nu m-a mai căutat nimeni în noaptea aceea, pe la 04:00 am dat telefon la ofiţerul operativ de la minister şi i-am spus că am sosit (…) Am căutat o soluţie ca să nu particip la ceea ce era foarte clar o acţiune de represiune. Am întrebat la Spitalul Militar cine e de gardă. Mi s-a spus că sunt medici mulţi, că au fost răniţi mulţi şi că la toate secţiile sunt şefii prezenţi. L-am căutat pe gen.doc. Niculescu, şeful Secţiei de traumatologie (…) M-am dus şi i-am spus că nu vreau să mă duc la CC. Mi-a spus: „Îţi pun piciorul în ghips(…) Spui că ai avut întindere de menisc.” (…) Am stat acasă şi, către orele 08:00, m-a căutat ofiţerul operativ şi mi-a spus că a zis tovarăşul ministru să mă duc la CC. I-am spus să-i spună că sunt cu piciorul în ghips (…) Am fost sunat după aceea (…) La ora zece şi ceva a venit o maşină de la cancelarie, trimisă de Manea (…) Am intrat în CC (…) Am trecut pe coridoare şi mi s-a spus „Duceţi-vă, e supărare mare, că generalul Milea s-a împuşcat.” (…) M-am dus, atunci a ieşit el (Ceauşescu) şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm (…) Nu m-am dus să-i transmit ordinul, am intrat în camera unde erau transmisioniştii şi am întrebat dacă au legături. Mi-au spus că da. Atunci, „comunicaţi unităţilor să oprească, să încerce să se întoarcă în cazărmi şi pe parcurs să spună că sunt alături de oamenii muncii”. Era către 10:40-10:50. Între timp am venit în camera operativă, a venit şi Pârcălăbescu şi mi-a spus, era transfigurat, că generalul Milea s-a împuşcat (…) La grupa operativă am stat de vorbă, în general, cu activităţile, fără să le spun în momentul acela despre acel ordin, pentru că nu ştiam care va fi reacţia, fiindu-mi teamă să nu îl anuleze. Acesta a fost, să zic, momentul nr. 1 al hotărârii pe care am luat-o. Dar nu pot să spun că hotărârea aceasta am luat-o în acel minut, ci deja acumulasem gândul la Timişoara, drumul spre Bucureşti, drumul până aici, plus informaţiile pe care le-am primit (…) Întrebarea era ce făceam dacă se intra în sediu şi dacă Ceauşescu descoperea că am dat ordine inverse (…) Am spus că situaţia nu mai poate fi controlată şi nu există decât o soluţie: să plece din sediu. La ora respectivă nu m-am gândit dacă va fi o plecare pe sus sau pe jos(…) cred că gen. Neagoe sau altcineva mi-a spus să chemăm elicopterele (…) Vorbesc atunci cu Rus, i-am dat telefon şi am vorbit cu Rus (…) Până la urmă a trimis două elicoptere, din care a aterizat unul (…) Nu ştiam că au fost greutăţi, că pe terasă erau nişte antene, care au fost date jos ca să poată veni elicopterul (…) Interiorul acestei clădiri era foarte bine organizat pentru apărare. Dar nu mai ştiu câţi erau ofiţeri, majoritatea erau îmbrăcaţi în civil (…) La parter, etajul unu şi etajul doi aveau încărcătoarele suplimentare la curea, cu automate, au fost şi grenade (…) Însă panica îl depăşise din punct de vedere al stăpânirii de sine, amândoi erau albi, el tremura, Dăscălescu nu se mai controla (…) Era o panică pe care nu o vezi decât poate o singură dată în viaţă, cu ocazia unui incendiu sau inundaţii, când oamenii îşi dau seama că se află la limita între viaţă şi moarte. Cam aşa era. Se pierduse acea faţă oficială a staffului (…) Evacuarea trebuia făcută pentru a nu se opune o rezistenţă, care ne dădeam seama că este inutilă şi nu putea să aducă decât o baie de sânge (…) În momentul când s-a plecat de la etajul acesta (I), au început să dispară toţi cei care aveau arme şi să lase armele pe jos. Ţin minte că le-am spus unor copii care intraseră în sediu să nu umble cu armele, erau cel puţin 5-6 automate pe jos şi încărcătoare (…) M-am grăbit să ajung la MApN şi să aflu mai departe ce se întâmplă cu zborul şi dacă este sub control, pentru că să fiu sincer şi mie îmi era frică, pentru că nu ştiam unde se vor duce”.

2. Matenciuc Trifan – aghiotant al gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor, sediul SPM, declaraţie de martor, 23.05.2017 (vol.II – Declaraţii, f.69-81) – „În dimineaţa zilei de 22.12.1989, am primit ordinul de a mă deplasa la domiciliul gen. Stănculescu, am ajuns acolo în jurul orelor 09.15, iar în momentul când mă aflam în faţa imobilului l-am văzut pe general încadrat de două persoane îmbrăcate în civil pe bancheta din spate a unui autoturism Dacia 1300 cu numere civile, de culoare neagră (…) am constatat că gen. Stănculescu şchiopăta, fără să cunosc de ce. Împreună cu gen. Stănculescu am intrat în CC, am urcat la etajul I unde am fost întâmpinaţi de cadre ale Direcţiei a V-a. Precizez că amândoi eram înarmaţi cu câte un pistolet Carpaţi (…) În acele momente ne aflam în antecamera Cabinetului 1, folosit de Nicolae Ceauşescu. Aici se aflau mai multe personalităţi politice ale vremii, dar şi componenţii Direcţiei a V-a. La scurt timp, preşedintele Nicolae Ceauşescu a ieşit din cabinetul său şi pot aprecia că avea un aspect răvăşit. Şi-a aţintit privirea spre mine având în vedere că nu mă cunoştea, iar gen. Stănculescu i-a explicat că sunt adjutantul lui. Nicolae Ceauşescu i s-a adresat gen. Stănculescu spunându-i: „Tov. Stănculescu, te-am chemat să lucrezi cu mine. Armata nu depune armele. Armata foloseşte toate aceste instalaţiuni (arătând cu mâna în jurul CC – unde se afla un puternic dispozitiv de apărare compus din trupe terestre cu tehnică blindată plus cei de la Direcţia a V-a, cu scutieri şi restul trupelor de intervenţie). Mergeţi acolo (indicând punctul de comandă din interiorul CC) şi daţi ordinele necesare”. Cu referire la acest ordin dat de Nicolae Ceauşescu apreciez personal că de fapt a fost o numire verbală în funcţia de ministru al Apărării a lui Stănculescu (…) Imediat după ordin, generalul şi eu ne-am îndreptat spre punctul de comandă unde se afla în calitate de şef generalul Eftimescu Nicolae, fiind prezent inclusiv generalul Voinea (…) gen. Stănculescu a fost rechemat probabil la Cabinetul 1. Până la reîntoarcerea generalului, am ieşit pe hol unde am surprins o conversaţie purtată între Elena Ceauşescu şi Dincă Ion. Am auzit cum acesta din urmă îi spunea Elenei Ceauşescu ceva de genul: „împuşcăm 3.000 – 5.000 şi facem ordine”, afirmaţie aprobată de Elena Ceauşescu (…) Gen. Stănculescu s-a reîntors la punctul de comandă, relatându-mi ulterior evenimentelor, că a purtat o discuţie cu Nicolae Ceauşescu şi l-a sfătuit pe acesta să părăsească CC deoarece aici nu i se mai putea asigura securitatea, sugerându-i o deplasare cu elicopterul la Snagov, locaţie din care Nicolae Ceauşescu ar mai fi putut guverna. Generalul mi-a relatat că scopul real al acestui sfat dat preşedintelui a fost înlăturarea lui de la comanda ţării. Repet, aceste discuţii le-am purtat cu gen. Stănculescu ulterior evenimentelor din Decembrie. Am fost martor la ordinul dat de gen. Stănculescu pentru ca generalul Eftimescu să retragă în unităţi efectivele aflate în dispozitivul de apărare din jurul CC, dar să nu se lase dezarmate, însă să pactizeze cu mulţimea. Mai apoi l-am însoţit pe gen. Stănculescu spre etajul V al CC unde am văzut cum Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost aduşi în mare grabă pentru a fi luaţi de elicopter. Am asistat inclusiv la abandonarea armamentului din dotare şi ţinutei militare de către componenţii Direcţiei a V-a. Precizez că aceştia purtau nişte scurte de culoare albastră cu guler din blană, fără însemne militare, iar pe dedesubt aveau haine civile. Erau înarmaţi cu pistoale mitralieră. Armele au fost abandonate pe jos, fapt ce ar fi putut genera mari probleme, mai ales că un tânăr (adolescent), aflat printre primii manifestanţi pătrunşi în CC, a pus mâna pe o armă şi a tras o rafală, arma fiind dezasigurată şi cu cartuş pe ţeavă. Nimeni nu a fost rănit ca urmare a acestui incident. Precizez că în timpul fugii cuplului Ceauşescu m-am aflat lângă gen. Stănculescu. Nu este adevărat faptul că în momentele premergătoare decolării elicopterului între Elena Ceauşescu şi gen. Stănculescu ar fi avut loc un dialog prin care i se cerea generalului să aibă grijă de copiii cuplului (…) Împreună cu gen. Stănculescu am părăsit CC-ul, nu înainte de a lăsa pistoalele noastre în sertarele unui birou. Am constatat că toate armele şi echipamentele abandonate de cadrele Direcţiei a V-a au fost luate de manifestanţi (…) ne-am deplasat la Ministerul Apărării.”

3. Manea Constantin – şeful de cabinet al lui Ceauşescu Nicolae, Comisia Senatorială, dosar nr. 208/J.I.4, Stenograma nr. 23 din 28.12.1993 – „M-am dus la Milea şi l-am dat un pic deoparte de grupa de ofiţeri şi l-am întrebat „Ce faci domnule, care e situaţia?”. Mi-a spus foarte afectat „Nu e bine, eu nu vreau să trag în oameni” (…) A fost o şedinţă în dimineaţa aceea, cu un colectiv restrâns dintre membrii CPEx (…) Erau deja informaţii că în fabrici şi uzine oamenii se adună şi se pregătesc să iasă pe străzi, să vină aici (…) Aceste ştiri i-au îngrozit pe amândoi. I-au chemat pe Milea, Vlad, Postelnicu… Puţin mai târziu s-a întâmplat sinuciderea lui Milea (…) A venit Pârcălăbescu alb la faţă şi mi-a spus că s-a întâmplat o nenorocire: S-a sinucis Milea şi să mă duc eu să îi spun lui Ceauşescu. Se codea, era foarte afectat, pierdut. L-am dus în dreptul uşii şi i-am deschis uşa. Nu a mai avut încotro şi a intrat. A ieşit Nicolae Ceauşescu foarte înfuriat şi a dispus să se facă un comunicat pentru presă în care să se spună că trădătorul Milea s-a împuşcat (…) Curticeanu a confirmat că e vorba de sinucidere, mi-a spus „E adevărat cu Milea, dar nu e încă mort, am chemat salvarea şi a plecat la spital” (…) După aflarea sinuciderii lui Milea, Ceauşescu se gândea la un înlocuitor. L-a căutat pe Ilie Ceauşescu. Nu a fost de găsit. Atunci mi-a zis să fie căutat Stănculescu. Să văd întâi dacă a venit de la Timişoara (…) Am vorbit la cabinet la Stănculescu şi mi s-a spus că e acasă (…) M-am dus şi i- am spus lui Ceauşescu care a spus „Cu picioarele rupte să vină şi să vină în cinci minute, să nu se joace că-l aduc arestat”. A venit, într-un sfert de oră a fost acolo. Foarte curios acest ghips. Şi i-a spus să preia comanda armatei (…) A simulat foarte bine că e accidentat şi că-l doare (…).S-au adunat aştia trei (Stănculescu, Eftimescu şi Voinea) (…) şi atunci le-a spus „Cu niciun preţ, în faţa sediului şi în piaţă să nu intre niciun manifestant” şi pentru asta i-a împuternicit să folosească toate mijloacele, inclusiv tunurile şi i-a spus lui Stănculescu „Preiei conducerea armatei în urma sinuciderii lui Milea şi execuţi ordinul. Mergeţi şi opriţi” (…) În timpul asta s-a prezentat la raport Eftimescu şi i-a spus „Tovarăşe comandant suprem, situaţia nu mai poate fi stăpânită, ostaşii deja au fraternizat”. El zice „Sunteţi nişte netrebnici.” Cred că de acum începea să se gândească ce face el în situaţia asta. (…) M-am dus în birou la el şi i-am spus „Uitaţi, deja se intră în piaţă”. S-a uitat, s-a făcut pământ la faţă şi mi-a ordonat să strâng documentele de pe birou (…) se făcuse cam 11:30, se umpluse piaţa, au apărut elicoptere care aruncau nişte fluturaşi care îndemnau la calm şi ordine (…) Ceauşescu i-a spus lui Dăscălescu să iasă şi să calmeze situaţia (…) Dăscălescu, ca să scape, a spus „Numai dumneavoastră mai puteţi fi în stare să-i potoliţi”. La care el s-a uitat aşa şi a făcut semn cu mâna a lehamite şi a chemat aghiotantul să-i facă rost de o portavoce (…) A ieşit împreună cu Bobu şi Dăscălescu, ea nu a vrut să iasă. Nu a putut vorbi, au început să zboare pietre spre el. Nu l-au lovit, dar una din pietre a spart geamul şi s-a oprit exact pe telefoane, la care ea s-a speriat şi a strigat după el „Nicule, Nicule, hai!”. Între timp apăruse şi elicopterul, pe terasa de la etajul 7 (…) Atunci l-am văzut ultima dată. Era aşa de dus, de pierdut, încât nici nu a mai întors capul. El a plecat, mi-am luat şi eu paltonul şi am încercat să plec acasă (…) Când am ajuns în dreptul biroului lui Dăscălescu, unul dintre tinerii revoluţionari, care a intrat în sediu, cu o puşcă mitralieră, m-a văzut şi m-a întâmpinat foarte afectuos, întrebându-mă „Sunteţi de aici din palat?” Zic „Da”.”

4. Curticean Silviu – şeful cancelariei prezidenţiale, Comisia Senatorială, dosar nr. 173/J.I.4, Stenograma nr. 11 din 28.10.1993 – „Ştiu că în seara de 21 decembrie Ceauşescu i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 să fie Stănculescu prezent. Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că i-a spus tovarăşul şi că probabil nu mai are încredere în el (…) Relaţiile dintre Ceauşescu şi Stănculescu erau bune. Stănculescu era adjunct de ministru şi avea în subordine „Romtehnica” şi nu este un secret pentru nimeni că acesta făcea ceea ce făcea, export de arme. Deci, înseamnă că Ceauşescu avea încredere în el (…) Am urcat cu Pârcălăbescu să văd care este situaţia lui Milea, am intrat în camera în care era Milea. Era în cămaşă, culcat, avea o pată de sânge, părea mort (…) Cele două (doctoriţa şi o soră medicală) mi-au spus că Milea trăieşte, mi-au spus că au chemat salvarea. Am stat până au venit cu targa, l-am acoperit cu mantaua şi le-am spus să aibă grijă de el pentru că mi-a fost cel mai bun prieten (…) Ceauşescu a luat un microfon şi a ieşit în balcon. Cred că a fost cel mai dramatic moment al vieţii lui. S-a aruncat cu pietre, cu lemne şi l-am văzut cu o figură chircită, întorcându-se şi mergând la el în birou. A venit acolo şi Stănculescu şi au ieşit spre lift (…) A trecut un timp până au fost chemate elicopterele (…) apoi a trecut pe culoar, pe lângă mine, şi nu a spus nimic. Acesta a fost un gest de laşitate faţă de noi. I-a luat pe Bobu şi Mănescu şi au plecat, iar noi puteam fi linşaţi (…) După plecarea lui a fost o intrare violentă, s-au spart uşile. La un moment dat au apărut nişte uslaşi, iar din altă parte nişte tineri care s-au oprit speriaţi. Eu eram între ei şi le-am spus să stea liniştiţi, celor cu arme le-am spus să lase armele şi să plece, aşa au făcut (…) De ce s-a sinucis Milea este foarte greu să-mi dau seama. Sunt două ipoteze. Ori s-a speriat de faptul că Ceauşescu l-a ameninţat că îl pune în faţa plutonului de execuţie, ori a văzut că armata nu-i mai răspunde şi nu mai poate face nimic, sau pentru că ştia că şi armata poartă o vină în legătură cu cele întâmplate (…) Ceauşescu nu a vrut să demisioneze niciodată, nici în faţa morţii, nu ar fi trăit nici o zi fără să fie preşedinte, era prea îndobitocit în credinţa că i se cuvine această funcţie. Ceauşescu era un fanatic.”

Audiat ca martor, la sediul SPM, la data de 10.07.2018, Curticean Silviu a precizat: „L-am întâlnit pe generalul Milea în dimineaţa de 22 decembrie (…) Confirm că era abătut şi într-o stare de mare tristeţe, mi-a relatat că a primit ordin de la Nicolae Ceauşescu să îl cheme pe gl. Stănculescu de la Timişoara (…) a urmat sinuciderea lui Milea. În virtutea relaţiilor de serviciu, dar şi personale cu gl. Milea, consider că a fost un act suicidar. Toate elementele cunoscute de mine conduc spre această concluzie. Am considerat că vinovatul moral pentru acest gest a fost fără îndoială Ceauşescu, care în zilele anterioare l-a umilit, l-a ameninţat cu destituirea, iar în final i-a ordonat să îl cheme pe Stănculescu. Pe fondul celor întâmplate la baricadă şi în tensiunea momentului respectiv, cred că Milea s-a sinucis (…) Nu cred că Ceauşescu avea intenţia să părăsească ţara. Fuga lui subită din CC a fost urmarea panicii, ca urmare a adunării maselor în piaţă, a huiduielilor, dar şi a persuasiunii gl.Stănculescu care a reuşit să-l determine să părăsească sediul.”

5. Spiroiu Niculae, fost ministru al apărării, sediul SPM, 12.10.2017 (vol.II – Declaraţii, f.235-245), a relevat că „Precizez că după moartea ministrului Milea, Ceauşescu l-a chemat pe generalul Stănculescu la CC şi i-a ordonat să preia comanda armatei. Acest ordin nu a fost materializat în vreun înscris, poate şi din cauza condiţiilor existente, a rapidităţii cu care s-au desfăşurat evenimentele, dar generalul Stănculescu cred că a înţeles rolul ce-i revenea. Menţionez în acest sens, semnarea ordinelor pe care le-a dat cu indicativul
„Rondoul”, care era de fapt indicativul ministrului apărării Milea. Aşadar, generalul s-a comportat de facto ca ministru al apărării, armata l-a recunoscut şi a respectat ordinele, iar după ce a mers la MApN a ocupat biroul ministrului şi s-a aşezat în scaunul acestuia.”

6. Vlad Iulian – fost şef al DSS, Comisia Senatorială, dosar nr. 260/J.I.4, Stenograma nr. 7 din 19.10.1993 – „În data de 22 decembrie acest sediu (CC al PCR) avea în el atâta armament şi muniţie încât cred că o lună ar fi putut să reziste. În zorii zilei de 22 decembrie, am dat nişte ordine care pentru mine rămân capitale. Tot perimetrul acesta era înconjurat de o brigadă a trupelor de securitate. Erau sute de ofiţeri şi subofiţeri cu armament, inclusiv luptători USLA. Nu s-a tras un foc, cu toate că Ceauşescu, când a fugit spre lift a spus să nu se permită să se intre în sediu, să se tragă (…) În dimineaţa de 22 decembrie am urcat împreună cu Milea la etajul unu, la biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat, am ieşit pe culoar, pe fotolii, a început să plângă şi spunea să-i spun soţiei ce s-a întâmplat, că nu a fost pregătit să întâmpine aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară (…) I-am propus să-l arestăm pe Ceauşescu (…) A înţeles sensul celor spuse de mine, dar a spus că nu mai este în stare, nu l-am văzut niciodată în această situaţie. Atunci am dat ordin trupelor din sediu să se lase deschisă cale manifestanţilor, să nu se tragă. Direcţiei a V-a i-am dat ordin să lase manifestanţii să intre în sediul CC şi au fost lăsaţi, am dat ordin şefului unităţii antiteroriste să-şi retragă trupele, şi le-a retras. Ordinul l-am dat în 22 dimineaţa (…) Ceauşescu a fost huiduit pe terasă, a început să se arunce în el. S-a speriat şi văzând că lumea încearcă să intre a luat-o pe ea şi câţiva apropiaţi spre terasa unde îi aştepta elicopterul (…) Dacă elicopterul întârzia un minut-două, Ceauşescu era prins pe terasă, iar contactul nu ar fi fost prea plăcut (…) În dimineaţa zile de 22, pe la ora 08:00, am fost chemat de Curticeanu la o şedinţă şi acolo Ceauşescu i-a cerut lui Milea să-i raporteze ce se întâmplă cu unităţile (…) Starea lui Milea era a unui om terminat din punct de vedere psihic, a bânguit ceva, Ceauşescu s-a enervat şi a bătut cu pumnul în masă (…) La câteva zeci de minute un ofiţer mi-a spus că gen. Milea s-a împuşcat.”

7. Neagoe Marin – fost şef Direcţia a V-a din cadrul DSS, Comisia Senatorială, dosar nr. 259/J.I.4, Stenograma nr. 28 din 18.01.1994 – „În ziua de 22 decembrie, dimineaţa, am chemat pe col. Lăzărescu, col. Tîlpeanu şi col. Nae Octavian, cărora le-am dat ordin foarte clar ca Direcţia a V-a să nu tragă şi dacă oamenii vor veni să intre în sediu să îi lase. Eu şi oamenii mei, ne-am aşteptat ca el să-şi dea demisia. Ne-am gândit că poate, în ultimul moment, înţelege acest lucru, dar nu a fost aşa. Ştiţi ce s-a discutat la şedinţa CPEx, să se meargă mai departe, adică să continue. În orice caz, eu le-am spus oamenilor mei să fie atenţi cu puştile, cu oamenii (…) Am făcut toate acestea pentru că am înţeles că Ceauşescu urma să cadă (…) M-am întâlnit cu gen. Stănculescu, care mi-a spus să merg cu el pe acoperiş să aducem elicopterele (…) Ceauşescu era comandantul suprem, iar după el venea ministrul forţelor armate. Îl numise pe Stănculescu ministru (…) Vreau să spun că Ceauşescu a plecat pentru a lupta mai departe, dar nu mai avea cu cine, pentru că Direcţia a V-a terminase de dimineaţă, el nu a plecat cu nimeni după el, doar cu cei doi ofiţeri pe care i-a băgat în elicopter. Trebuie să vă gândiţi ce se întâmpla dacă puneam în aplicare planul de măsuri pe care îl aveam (…) Pentru apărarea Comitetului Central în caz de necesitate, de război, aveam un Plan de cooperare cu numărul de cod – 200 -, făcut de DSS şi se afla la MI – Serviciul de documentare şi la DSS. Planul se punea în aplicare de un comandament, iar şef putea fi un adjunct de ministru. Nicolae Ceauşescu credea că planul funcţionează pentru că erau două locaţii pentru el: Sinaia şi Târgovişte şi se aştepta ca eu să vin după el cu tot ce trebuie. La actualizarea planului pentru 1989 a lucrat colonel Cristea de la serviciul IV – serviciul informativ (…) Cred că Nicolae Ceauşescu a ales, la Snagov, să meargă la Târgovişte pentru că aşa era planul. Eu trebuia să-l urmez cu jumătate din efective şi să alarmez pentru colaborare, judeţele sau judeţul unde se afla acesta, dar n-am făcut-o (…) Eu, la Academia Militară, unde am fost condus după reţinere, am văzut tabloul lui Ceauşescu pe perete, după ora 16:30 şi am crezut că armata îl sprijină în continuare”. Reaudiat în calitate de martor la sediul SPM în data de 06.11.2018 (vol.IV – Declaraţii, f.154-159), Neagoe Marin a întărit depoziţia făcută la Comisia Senatorială şi a precizat că „În mod cert ordinul meu a fost executat întocmai de toate cadrele direcţiei. Cu toţii au plecat acasă, exceptându-i pe cei care au rămas la poarta instituţiei pentru pază. Apreciez că fără acest ordin nu ar fi fost posibil ca revoluţionarii să pătrundă în clădirea CC. Cadrele direcţiei erau suficient de numeroase şi bine pregătite profesional, astfel încât dacă aş fi dat ordin, nimeni nu ar fi pătruns în CC (…) Despre conduita Direcţiei a V-a nu am purtat discuţii anterioare cu gen. Vlad Iulian, însă cu acesta m-am înţeles în mod tacit. Practic, eu am dat ordin ca subordonaţii mei să nu tragă, iar generalul Vlad nu mi-a dat un ordin contrar (…) Subordonaţii mei îmi recunoşteau pe deplin autoritatea de şef, dar în acelaşi timp mă şi îndrăgeau, astfel încât nu se pune problema ca vreunul dintre ei să nu-mi fi ascultat ordinul.”

8. Băbădiţă Marin – fost subofiţer Direcţia a V-a din cadrul DSS, declaraţie de martor, sediul SPM, 01.08.2018 (vol.IV – Declaraţii, f.46-51) – „În anul 1989 luna decembrie aveam gradul militar de plutonier şi activam la Departamentul Securităţii Statului, Direcţia a V-a. Practic locul meu de muncă era la garajul CC, cu intrare dinspre strada Oneşti (…) Vreau să precizez că în conformitate cu ordinul primit de la superiori în ziua de 21.12.1989, tot personalul Serviciului 8 şi-a luat în primire armamentul din dotare, pe care l-a avut până în ziua de 22.12.1989 când tot la ordin l-am depus cu toţii la camera de armament. Personal am depus armamentul la camera specială aflată la intrarea D din CC, unde era asigurat cu pază. Camera menţionată se afla la parter chiar în faţa ofiţerului de serviciu (…) Nu mai reţin exact ora la care am predat armamentul (pistolul şi pistolul mitralieră, muniţia aferentă), dar era înainte de fuga lui Ceauşescu, posibil în jurul orei 10:00 (…) Ordinul de depunere a armamentului l-am primit de la comandantul gărzii, cpt. Turza Maximilian. Acesta nu ne-a precizat din partea cui a primit respectivul ordin. Nu cunosc, dar este posibil ca ordinul iniţial să fi plecat de la gl. Vlad Iulian (…) Atât noi subofiţerii, dar şi ofiţerii din câte am văzut, am ieşit pe la spaţiul rezervat colectării gunoiului şi astfel în momentul în care cuplul Ceauşescu decola cu elicopterul eu mă aflam deja în zona Hotelului Intercontinental (…) Nu am cunoscut nimic legat de regimul armamentului predat de către mine. Am înţeles ulterior că după ce populaţia a pătruns în CC au fost luate multe arme, fie abandonate de personalul militar, fie prin forţarea încuietorilor la locurile de depunere ori la depozite. Cineva cunoscut îmi povestea că în subsolul clădirii s-ar fi aflat un întreg depozit de armament „în stoc”.

9. Şoldea Ştefan, fost subofiţer USLA, declaraţie de martor, sediul SPM, 31.07.2018 (vol.IV – Declaraţii, f. 38-45) – „Am fost component al USLA începând cu anul 1987 făcând parte din Detaşamentul Special de Intervenţie (…) Ziua de 22.12.1989 m-a găsit în sediul fostului CC al PCR. Împreună cu alţi 3 colegi de la USLA am fost solicitaţi să intrăm în sediu la orele 06:00, ora de schimbare a serviciului (…) În acea primă parte a zilei de 22.12.1989 nu m-am aflat în proximitatea preşedintelui României sau a anturajului acestuia. Cu excepţia faptului că în mai multe încăperi ale CC am observat militari ai trupelor de securitate înarmaţi inclusiv cu puşti mitralieră, nu am asistat la evenimente deosebite (…) Afirm însă că, în jurul orelor 11:00, prin intermediul staţiei radio aflată în dotare am auzit în mod direct ordinul transmis de gl. Vlad Iulian. Acesta, folosind indicativul „88” a spus ceva de genul: „Nu vă opuneţi voinţei poporului”. Imediat după acest mesaj, eu şi cei 3 colegi ne-am depus armamentul din dotare (fiecare avea un pistol mitralieră şi un pistol mic Stecikin) într-o încăpere aflată la parterul sediului. În aceeaşi încăpere şi-au depus armamentul din dotare cu tot cu muniţie unii dintre componenţii Direcţiei a V-a, astfel apreciez că în acea cameră au fost practic aruncate aproximativ 30-40 de arme. Îmi amintesc faptul că un coleg de la Direcţia a V-a a închis uşa metalică de acces, iar apoi cu toţii au părăsit sediul.”

10. Iosif Dan – revoluţionar, Comisia Senatorială, dosar nr. 154/J.I.4, Stenograma nr. 89 din 28.04.1994 – „Oamenii au intrat pe geamurile laterale şi celelalte geamuri. Când am intrat , forţa armată era cu arma la picior şi cu sectorul detaşat. Col. Cernat ne-a spus că nu există niciun risc din partea lor, că nu vor trage în populaţie. Am intrat, eram victorioşi şi am început să găsim arme (…) Nu cunoşteam clădirea în interior şi a durat foarte mult până am reuşit să ajungem pe clădire. Din păcate, însă s-a ajuns prea târziu pentru a-l prinde pe Ceauşescu. Când am ajuns pe clădire, elicopterul se ridica (…) Foarte mulţi oameni care au luat arme, au lăsat fie buletinul, fie legitimaţia de serviciu, a fost adusă şi muniţia care a fost strânsă din clădirea CC şi care a fost foarte multă (…) După ce s-au dat arme, fiecare şi-a luat câte un punct de observaţie (…) Au venit băieţii şi mi-au spus că unul, îmbrăcat cu vestă antiglonţ, vrea să vorbească cu mine. A venit şi a spus că este col. Ardeleanu, şeful USLA şi că doreşte să se predea, împreună cu oamenii lui.”

11. Lăcătuşu Vasile – revoluţionar, declaraţie de martor, sediul SPM, 16.02.2017 (vol.I – Declaraţii, f.88-95) – „În decembrie 1989 eram inginer şi lucram la Întreprinderea Semănătoarea din Bucureşti (…) Pe 22.12.1989, am plecat de dimineaţă spre serviciu şi m-am abătut intenţionat de la traseu pentru a merge pe strada Batiştei unde am constatat că angajaţii de la salubritate depuneau eforturi pentru a curăţa zona şi a înlătura urmele celor petrecute în noaptea precedentă (…) Am ajuns în faţa CC-ului chiar în clipele în care am observat că elicopterul prezidenţial a decolat. După acest moment, în dezordinea creată, am constatat că se poate intra în CC, iar eu şi soţia mea am pătruns în sediu pe o fereastră laterală situată lângă uşa de intrare. Aici l-am recunoscut pe un bărbat despre care ştiam că face parte din garda personală a lui Nicolae Ceauşescu. Îl ştiam pe acesta din vedere, ţinând cont că l-am văzut la televizor în preajma preşedintelui, dar şi pentru că s-a întâmplat de mai multe ori să stăm la coadă la aceeaşi benzinărie de unde ne luam raţia de carburant (…) Ne-am recunoscut reciproc, am schimbat două-trei cuvinte, după care nu l-am mai văzut (…) Ulterior, am urcat la etaj şi am pătruns în biroul nr. 1 folosit de Nicolae Ceauşescu. Ţin să precizez că în clădire împreună cu mine au intrat multe alte persoane care nu se cunoşteau între ele, întreaga noastră conduită fiind una total spontană, fără existenţa vreunei premeditări. Ajuns în biroul nr. 1, erau persoane care începuseră să distrugă diverse tablouri sau fotografii cu Ceauşescu (…) La un moment dat, în timp ce încercam să sintetizăm pe hârtie, în scris, ideile noastre despre viitorul ţării s-a auzit că într-un alt birou al CC-ului ar fi fost descoperiţi primul ministru Dăscălescu şi Ilie Verdeţ (…) Precizez că, anterior, într-o încăpere a CC-ului au fost descoperite arme care s-au împărţit revoluţionarilor pe bază de buletin. Nu cunosc cine a luat decizia distribuirii armamentului, însă această idee mi s-a părut de la bun început suspectă.”

12. Maluţan Vasile – pilot, Comisia Senatorială, dosar nr. 230/J.I.4, Stenograma nr. 178 din 25.05.1995 – „Alarma propriu-zisă a fost dată pe la 11:25, când am primit ordin să plecăm, eu eram comandant pe elicopterul Dauphin – principal (…) Am venit, am aterizat pe terasă, era pregătită pentru că am văzut antenele culcate, terasa era liberă pentru aterizare (…) Am aterizat, aşteptarea a fost de circa 20 de minute (…) Au apărut (…) Îi aduceau mai mult pe sus, erau atât de speriaţi! Erau transfiguraţi, pur şi simplu. Au urcat buluc în elicopter (…) Au mai urcat Bobu, Manea Mănescu şi cei din gardă – Rusu Marian şi Raţ Florian (…) Am decolat! Procesul de decolare a fost destul de dificil (…) L-am lansat, cred că am coborât vreo trei etaje sub nivelul clădirii, după care am intrat în viteză şi am reuşit să ies (…) Am luat înălţimea de siguranţă, am intrat în viraj către Nord şi l-am întrebat pe Ceauşescu „În ce direcţie?” (…) Mi-a indicat să merg către Snagov (…) le-am comunicat celor de la bază că mergem către „Balta Mică” – aşa era ştiut Snagovul.”

Analiza declaraţiilor precedente, relevă succesiunea evenimentelor deosebit de importante petrecute în prima parte a zilei de 22 decembrie 1989. Se poate observa că persoanele citate au făcut parte atât din rândul structurilor militare (MApN, DSS), cât şi din rândul civililor (revoluţionari autentici şi personal civil calificat din fostul aparat de stat).
Conţinutul declaraţiilor se armonizează foarte bine, astfel încât se desprinde că persoanele menţionate au relatat în mod obiectiv despre adevărul acelor momente.
Important este că, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, forţele de ordine nu au mai folosit violenţa împotriva revoluţionarilor, realizându-se în fapt o pactizare generală cu revoluţionarii.
De altfel, inclusiv Raportul Comisiei Senatoriale privind acţiunile desfăşurate în revoluţia din decembrie 1989, stabileşte că „În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 nu s-a acţionat în nicio împrejurare prin folosirea armelor de foc împotriva manifestanţilor”.
După cum s-a mai precizat, momentul decolării elicopterului prezidenţial de pe terasa fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român (orele 12:06), reprezintă în fapt, pierderea prerogativelor puterii de stat de către cuplul prezidenţial Ceauşescu şi, implicit, sfârşitul dictaturii în România.

(va urma)

Mai citește:
– 1997. Ion Iliescu cercetat penal pentru revoluție. Emisiune a lui Marius Tucă (video)
– Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus trimiși în judecată în „dosarul revoluției”. Nici un cuvînt despre „agenturili străine” în comunicatul Parchetului
– Motivația diversiunii din revoluție, conform Parchetului General. 2 structuri pomenite – „Consiliul Militar Superior” și „grupul de decizie politico-militară al CFSN”. În esență, Parchetul susține ideile prezentate de multă vreme pe acest blog
– O impresie greșită: În „dosarul revoluției” Parchetul ar fi considerat securitatea nevinovată
– Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției
– Tulburarea mitingului lui Ceauşescu din 21 decembrie 1989. Parchetul General în 2017 şi Agenţia France Presse în 21 decembrie 1989
– O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989
– George Șerban, autorul Proclamației de la Timișoara, decembrie 1997: „Pe 22 decembrie nu s-a întîmplat nici o lovitură de stat… Clanul Ceaușescu a fost trădat de capii armatei, securității și miliției. Trădarea acestora s-a întîmplat însă numai în ultimul moment, și nu a fost făcută de dragul revoluției… ci de teama acesteia… Acțiunea lor contrarevoluționară, cunoscută sub denumirea de diversiunea teroriștilor, a însemnat o baie de sînge” (video)
– Lorin Fortuna, decembrie 2014: S-a declanșat „atacul teroriștilor”, care s-a dovedit a fi însă o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată de o grupare din M. Ap. N. condusă de Victor Atanasie Stănculescu (video)
– Petre Roman: „teroriştii (…) erau cei mai mulţi ai armatei – de ce? Pentru că generalii aveau o mare teamă, ei fuseseră represiunea şi la Timişoara şi la Bucureşti, şi au creat această diversiune”
– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu
– 26 decembrie 1989: TVR oprește primul miting anti-FSN (video)
– Cazimir Ionescu despre 26 decembrie 1989: La revoluționarii din Comitetul Central… a apărut o foarte periculoasă mișcare contrarevoluționară (video)
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre
– Octavian Paler – Iluziile au durat numai o lună. „Dictatura a fost răsturnată fără participarea Frontului. A fost răsturnată … de către popor, ieşit spontan pe străzi”
– Octavian Paler – Delapidarea revoluției (1993). „Lucrurile se agravează și mai mult prin teza complotului internațional care ar fi organizat și realizat înlăturarea lui Ceaușescu. Nu-ți trebuie prea multă logică pentru a-ți da seama că de o asemenea perspectivă asupra revoluției au nevoie, în primul rînd, cei care urăsc, de fapt, revoluția”
– Octavian Paler – După patru ani (1993). „Ce legătură mai are cu revoluția regimul Iliescu?”
– Minciuni anticomuniste marca Sorin Ilieșiu
– Cum a fost achitat colonelul Filip Teodorescu în procesul revoluției de la Timișoara
– Extrase din rechizitoriul în „dosarul revoluției” – disponibile public

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.