Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rechizitoriul în procesul revoluției (10). Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN octombrie 21, 2019


Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Încep acum capitolul „Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea)”. Fiindcă e un capitol mai lung, prezint acum primele 2 subcapitole ale acestuia – cel de introducere și cel legat de inducerea în eroare făcută nemijlocit de conducerea CFSN.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
Preluarea puterii de către CFSN

Capitolul „Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea) este de fapt partea de rechizitoriu în care sînt explicitate faptele pe care se întemeiază trimiterea în judecată a inculpaților.

Primul subcapitol – introducerea – prezintă niște considerații teoretice cu privire la folosirea dezinformării și diversiunii. Sînt lucruri care se predau în Academiile Militare din multe țări, inclusiv România.

Se invocă, printre altele, „Manualul privind planificarea şi executarea inducerii în eroare a adversarului la nivelurile operativ şi tactic” – Ediţia 2013. Pentru puterea argumentației juridice, ar fi fost de preferat invocarea unui manual asemănător tipărit în perioada regimului ceaușist. Se invocă însă și „DO-5 – ordin privind mascarea obiectivelor şi acţiunilor militare la pace şi în situaţii de criză”. Nu se spune din ce an e ordinul acesta. Dacă este de dinainte de 1989, e un argument juridic bun.

În următorul subcapitol se vorbește despre dezinformarea făcută direct de către conducerea CFSN. Sînt prezentate declarații făcute la televiziune personal de către inculpatul Ion Iliescu cît și diferite comunicate ale CFSN din presă care conțin dezinformări. Și pe acest blog ați putut vedea multe din acele intervenții. Parchetul a depus la dosar și înregistrările video. Consider binevenită prezența în rechizitoriu a acestor informații.

Concluzia Parchetului este că „Iliescu Ion, ca iniţiator şi coordonator al comandamentului unic de conducere (organism politico-militar), iar mai apoi în calitate de preşedinte al CFSN (care şi-a subordonat întreaga forţă militară a României), prin apariţiile sale în mod sistematic la TVR şi comunicatele CFSN, a contribuit în mod direct şi nemijlocit, prin dezinformări, la generarea şi amplificare psihozei terorist-securiste, cauză principală a survenirii de numeroase decese şi răniri de persoane, începând cu data de 22 decembrie 1989”.

Aș remarca că se omite de către Parchet faptul că în cadrul psihozei cu teroriștii, s-a acreditat și ideea că aceștia ar fi mercenari străini (vezi, de pildă: Teroriştii se pare nu mai au muniţie. Vor fi prinşi. Sînt libaneji şi sirieni care au fost paraşutaţi – linc). E adevărat că nu Ion Iliescu personal a spus asta, și nici în comunicate oficiale ale CFSN nu apare această versiune. Aruncarea vinii pe agenturili străine e o parte a diversiunii și dezinformării legată de decembrie 1989. Parchetul se concentrează însă doar pe combaterea diversiunii reprezentată de învinuirea securității de activități teroriste de după 22 decembrie 1989.

Printre dezinformările care i se pun în cîrcă lui Ion Iliescu este și faptul că a negat cu insistenţă preconstituirea FSN. „Materialul probator analizat în cadrul capitolului II al prezentei lucrări demonstrează fără echivoc preexistenţa unui grup dizident din care făcea parte inclusiv Iliescu Ion ca lider, care avea drept scop înlăturarea de la putere a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, cu menţinerea României în sfera de influenţă a URSS”, afirmă Parchetul. În comentariile pe care le-am făcut deja la capitolele Constituirea grupului dizident Iliescu (linc) și Preluarea puterii de către CFSN (linc), mi-am exprimat rezerve la faptul că grupul de pălăvrăgitori de Cișmigiu condus de Ion Iliescu avea denumirea de Front al Salvării Naționale și că, anterior revoluției, plănuise acțiuni concrete de înlăturare a președintelui Nicolae Ceaușescu. Face excepție „scrisoarea celor 6” iscălită și de Silviu Brucan, dar e relevant faptul că Ion Iliescu nu s-a aflat printre iscălitorii ei. Nu a îndrăznit sau poate nici nu i s-a cerut, relațiile sale cu cei care au iscălit-o nefiind atît de apropiate cum s-a pretins mai apoi. Silviu Brucan spunea despre presupusul complot următoarele, într-o conferință de presă de la începutul lui ianuarie 1990: „Am fost surprins să aflu că ziare serioase din Vest s-au lăsat înşelate de povestea fantastică a unui complot despre care se spune că a fost organizat în urmă cu şase luni, cu scopul de a-l înlătura pe Ceauşescu de la putere. N-am gîndit niciodată că mass-media din Vest este atît de vulnerabilă la astfel de născociri, de minciuni monumentale. (…) Dacă un astfel de complot ar fi fost într-adevăr organizat cu participarea Frontului şi a armatei, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii să ne lăudăm cu aceasta de la început. Să poţi spune poporului român că Ceauşescu a fost înlăturat ca rezultat al unei conspiraţii bine gîndite şi puse la cale cu mult timp în urmă ar fi constituit un cîştig formidabil şi un mare merit istoric, demn de cele mai calde felicitări ale poporului român”.

Afirmațiile lui Brucan sînt logice și e de observat că abia după ce FSN a fost acuzat că ar fi nelegitim pe motiv că n-ar fi acționat împotriva lui Ceaușescu (a se vedea editorialele lui Octavian Paler din „România Liberă” sau Proclamația de la Timișoara), au început unii membri ai FSN să-și caute legitimitate invocînd acțiuni anticeaușiste pentru care dovezi sînt doar propriile lor vorbe (Silviu Brucan, cu „scrisoarea celor 6”, face excepție). Că Ion Iliescu o fi criticat în cercuri restrînse pe Nicolae Ceaușescu e posibil, dar considerarea grupului de pălăvrăgitori de Cișmigiu a lui Ion Iliescu ca fiind un grup organizat cu planuri concrete de înlăturare a lui Ceaușescu mi se pare îndoielnică. Cu relațiile pe care le avea în cadrul conducerii PCR Iliescu a primit susținere de la activiștii de partid civili și militari. Dar asta era o urmare a lungii sale cariere de activist PCR și nu neapărat al unei activități conspirative. De pildă, dacă Vasile Nicolcioiu, șeful protocolului de partid și de stat, a sprijinit în 22 decembrie 1989 „grupul Iliescu” (se vede și în înregistrarea video făcută de Adrian Sîrbu în clădirea C.C.), e mai degrabă urmare a faptului că-l cunoștea pe Iliescu anterior din lunga carieră de activist și nu dovada unei activități conspirative. Toți activiștii PCR au căutat instinctiv un nou tătuc căruia să i se închine, după fuga lui Ceaușescu.

Urmare a faptului că alcătuitorii rechizitoriului pornesc de la ideea că e vorba de o conspirație făcută cu multe luni înainte, ei nu analizează posibilitatea ca conspirația care a pus la cale inducerea în eroare să fi fost făcută ad-hoc, chiar în acele momente cînd mișcarea populară luase amploare și devenise previzibilă căderea lui Ceaușescu, iar cei implicați în crimele din perioada 16-22 decembrie 1989 (șefi ai armatei, miliției și securității) erau disperați să găsească o metodă de a scăpa de a fi trași la răspundere pentru faptele lor. Din acest motiv nu e analizată posibilitatea ca din conspirația care a urmărit diversiunea și dezinformarea să facă parte persoane care nu au avut legături anterioare cu Ion Iliescu (precum generalul Gușă, numit totuși în CFSN și cu atribuțiuni clare în coordonarea acțiunilor militare, inclusiv după începerea diversiunii) și i se atribuie generalului Stănculescu legături cu Ion Iliescu anterioare revoluției pentru care nu există dovezi.

Se mai afirmă în rechizitoriu că securiștii „au permis pătrunderea revoluţionarilor in sediul CC, contrar ordinelor exprese ale comandantului suprem Ceauşescu Nicolae, deşi aveau capacitatea să nu o facă. Tot conducerea DSS a decis abandonarea preşedintelui Ceauşescu Nicolae”. Aceasta se bizuie pe afirmații post-factum ale securiștilor, care, care, ca de altfel și alți implicați în represiune, au pretins că au fost alături de popor. În fapt, nu securiștii din C.C. l-au abandonat pe Ceaușescu ci Ceaușescu este cel care i-a abandonat pe securiști, hotărînd să fugă cu elicopterul din C.C. Abia după hotărîrea lui Ceaușescu de a părăsi C.C.-ul, au hotărît securiștii să nu mai opună rezistență, și s-a instalat acolo o „panică pe care nu o vezi decît o singură dată în viață”, cum spunea Victor Stănculescu, într-o declarație citată în rechizitoriu. Dar iată cum după 30 de ani, „panica pe care nu o vezi decît o singură dată în viață” se preface în „au permis pătrunderea revoluționarilor în sediul CC deși aveau capacitatea să nu o facă”. Eu am îndoieli că în 22 decembrie 1989, cînd populația Bucureștiului ieșise masiv în stradă, mai avea securitatea (ori altcineva) capacitatea de a-l menține pe Ceaușescu la putere. Am avut îndoieli despre capacitatea securității și în 16 decembrie 1989 cînd eram în mulțimea din jurul casei pastorului Laszlo Tokes, și nu eram acolo decît cîteva sute de persoane. Știu că opinia mea era minoritară, atunci și acum, dar evoluția faptelor a dovedit că era opinia corectă. Sînt aspecte pe care le-am tratat cu multă vreme în urmă în articolul „Securitatea, un tigru de hîrtie” (linc).

Dar, tocmai pentru că apreciez capacitățile securității ceaușiste ca fiind mult mai mici decît crede Parchetul, consider corectă concluzia din rechizitoriu că „afirmaţia conform căreia cadrele DSS au declanşat un atac militar este lipsită de logică”. Chiar și în decembrie 1989 am fost uimit să aud de atacul teroriștilor, fiindcă închipuirea mea despre securiști nu era de fanatici devotați lui Ceaușescu ci de oportuniști care vor ceda cînd vor vedea că sînt șanse mai mari ca susținerea lui Ceaușescu să le aducă neplăceri decît să le aducă avantaje.

Dacă ar fi existat intenţia de apărare a lui Ceaușescu, „era facil ca DSS să-l intercepteze pe traseu (…) pe fostul preşedinte, să-i ofere protecţia, iar apoi să organizeze o rezistenţă armată care, în mod cert ar fi fost foarte eficientă”, scrie în rechizitoriu. Aici este o diferență esențială de viziune asupra regimului ceaușist între Marius Mioc și Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General. Rezistența aia armată pentru apărarea lui Ceaușescu, pe care DSS (Departamentul Securității Statului) ar fi putut s-o organizeze și care parchetul apreciază că „în mod cert ar fi fost foarte eficientă”, eu apreciez că „în mod cert ar fi fost ineficientă”. Din punctul meu de vedere în securitate, deși o structură militară teoretic foarte disciplinată, în realitate disciplina era doar mimată, așa cum în întreaga societate doar se mima susținerea față de regimul ceaușist. La fel se mima disciplina și în armată (am explicat în articolele „Stagiul militar la TR, în România comunistă” – linc și Starea jalnică a armatei române în 1989 – linc).

Legat de această diferență de viziune, amintesc și un interviu pe care l-a dat generalul Ștefan Gușă și a fost publicat în 1993 în cartea lui Pavel Coruț „Să te naști sub steaua noastră” (editura Gemenii). Am comentat acel interviu chiar atunci („România Liberă” 7 decembrie 1993), comentariu reluat și pe acest blog (linc). Legat manifestanții din Timișoara din 20 decembrie 1989, zi în care la București încă nu începuse nici o mișcare revoluționară, generalul Gușă spunea: „Mă convinsesem că nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru” (pag. 109 a cărții lui Pavel Coruț). Iată că Gușă are aceeași viziune ca și mine. Dacă în 20 decembrie 1989, cînd Timișoara era aproape singură (doar la Lugoj începuseră niște mișcări) „nici o forță din lume” nu-i putea opri pe manifestanți, cît de realist este să presupui că după fuga lui Ceaușescu din C.C. și cînd nu mai exista județ în care mulțimea să nu manifeste anti-Ceaușescu, securitatea ar fi putut organiza o rezistență care „în mod cert ar fi fost foarte eficientă”?

Atmosfera din clădirea CC e descrisă în declarația martorului Bogdan Popovici, unul din puținii martori pomeniți în rechizitoriu care nu e securist, militar ori activist PCR, și cred că declarația acestui martor e credibilă: „a început să se tragă în interiorul clădirii (…) strigându-se „Terorişti la etaj, terorişti la parter!” fără să existe în mod evident cineva. Practic s-a creat o confuzie în interior şi atunci am observat manifestanţi în civil care la un strigăt „Terorişti dinspre etajele superioare!” îndreptau arma spre scări, în sus, şi trăgeau. De asemenea, cei de sus dacă striga cineva de la etajele inferioare „terorişti” trăgeau de sus în jos”.

Parchetul mai pomenește și despre o ipoteză legată de deschiderea focului în seara de 22, pe care o respinge: „prezenta anchetă a mai vizat o ipoteză, adusă în discuţie de materialul SRI intitulat „Sinteză privind modul cum se reflectă evenimentele din decembrie 1989 în datele aflate în posesia Serviciului Român de Informaţii”. Prin acest material se afirmă că regizorul Nicolaescu Sergiu a plasat, în seara zilei de 22 decembrie 1989, un mic grup de cascadori pe sediul fostului Consiliu de Stat (Palatul Republicii), înarmaţi cu pistoale mitralieră, pentru a produce confuzie şi panică în piaţă. Această acţiune a fost plasată în contextul în care, cu puţin timp înainte, regizorul dezinformase cu privire la aruncarea în aer a sediului CC. Examinarea acestui material evidenţiază că afirmaţiile făcute sunt speculaţii neargumentate în vreun fel, cu atât mai puţin probate cu mijloacele de probă acceptate de legislaţia penală. Mai mult, se constată că materialul este neasumat, nesemnat şi nedatat. Cu toate acestea, au fost efectuate demersuri pentru edificarea cu privire la acest subiect de discuţie. Probele administrate au infirmat veridicitatea speculaţiilor făcute prin materialul amintit”. Refuzul de a considera dovezi materiale neasumate și nesemnate mi se pare firesc.

Parchetul mai citează și discuția lui Ion Iliescu cu ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov, în care acesta menționa dorința sa de a frîna posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda. Este de remarcat că în acea discuție Iliescu îi spune ambasadorului sovietic că Frontul a fost un „instrument gîndit rapid”. Aceasta vine în contradicție cu ideea de FSN ca grup preconstituit cu multă vreme înainte.

IX. Inducerea în eroare (dezinformarea şi diversiunea)

1. Introducere

Probatoriul administrat a demonstrat că, începând cu orele 18:30 ale zilei de 22 decembrie 1989 a fost declanşată la nivelul întregii ţări o amplă şi complexă acţiune de inducere în eroare (dezinformare şi diversiune), unică în istoria naţională. Consecinţa acestei situaţii a fost instaurarea la nivelul întregii populaţii a României a unei psihoze a terorismului. Inducerea în eroare a reprezentat principala cauză a numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti, vătămări fizice sau psihice, privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi distrugerea unor bunuri de patrimoniu.
Acest capitol va releva complexitatea situaţiei supusă analizei, efectele inducerii în eroare, dar şi principalele responsabilităţi privitoare la exercitarea, coordonarea şi acceptarea inducerii în eroare.

Pentru o eficientă înţelegere a fenomenului este necesară o aplecare asupra aspectelor doctrinare (MApN) ale inducerii în eroare. Au fost avute în vedere „DO-5 – ordin privind mascarea obiectivelor şi acţiunilor militare la pace şi în situaţii de criză”, „Manualul privind planificarea şi executarea inducerii în eroare a adversarului la nivelurile operativ şi tactic” – Ediţia 2013, „Tratat de dezinformare” scris de Vladimir Volkoff, „Manual de camuflare pentru toate armele şi serviciile” şi „Deception and Surprise in War” de Barton Whaley. (vol. XIV – Documente – Anexă)
Aşadar, doctrina militară defineşte inducerea în eroare ca fiind un proces sistematic prin care se transmit informaţii false unei ţinte desemnate cu scopul de a o determina să interpreteze incorect situaţia şi, ca urmare, să ia decizii eronate şi să acţioneze în avantajul iniţiatorului acţiunilor.
Componentele de bază ale inducerii în eroare sunt Diversiunea şi Dezinformarea.
Diversiunea este definită ca fiind orice acţiune secundară care datorită tehnicilor şi metodelor de execuţie utilizate este percepută ca acţiune principală, menită a asigura atingerea obiectivului principal. Scopul diversiunii este de a abate atenţia şi efortul ţintei de la operaţiunea reală sau cea principală. Diversiunea se poate realiza fie printr-un atac direct cu obiectiv limitat, fie printr-o demonstraţie de forţă. În timp ce atacul cu obiectiv limitat implică angajarea directă a ţintei, demonstraţia de forţă exclude contactul direct şi poate implica mijloace tehnice de simulare.
Dezinformarea reprezintă toate informaţiile false, parţial false, incomplete sau extrase din context, diseminate cu scopul inducerii în eroare a ţintei.
Termenul de dezinformare a apărut pentru prima oară în limba rusă, după al Doilea Război Mondial, cu rolul de a desemna practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare. Ulterior, termenul a fost preluat în limba engleză, iar în anul 1972 Chambers Twentieth Century Dictionary, a definit dezinformarea ca fiind „scurgere deliberată de informaţii care induc în eroare”. În Franţa, în anul 1974, dicţionarul Grand Robert a stabilit că dezinformarea este „utilizarea tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele”.
Vladimir Volkoff – „Tratat de dezinformare” – defineşte dezinformarea ca fiind „o manipulare a opiniei publice în scopuri politice, folosind informaţii tratate cu mijloace deturnate”.
Spre deosebire de diversiune, care acoperă partea non-verbală a inducerii în eroare, dezinformarea acoperă aspectele care ţin de transmiterea mesajelor utilizând mijloacele de comunicare, inclusiv mass-media. Dezinformarea generează creşterea confuziei în rândul ţintei (fie ele mase populare sau grupuri sociale), interpretarea eronată a situaţiei etc.
Dezinformarea este o acţiune subversivă care, în principiu are trei scopuri:
1. să demoralizeze ţinta şi să dezorganizeze grupările care o constituie;
2. să discrediteze autoritatea, pe apărătorii, funcţionarii şi notabilităţile ţintei;
3. să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenţie spontană, cu scopul cuceririi non-violente a puterii de către o minoritate.
Tehnicile dezinformării includ: demonizarea, divizarea (crearea a două tabere oponente în naţiunea adversarului) şi psihoza (informaţia falsă este considerată reală de cvasiunanimitatea opiniei publice, iar ţinta este indusă într-o stare iraţională care nu-i permite să vadă altceva decât în sensul dezinformării).
Cu referire la demonizare, doctrina subliniază că aceasta nu ţine de domeniul propagandei ci de cel al dezinformării, deoarece se bazează pe date trucate şi face parte dintr-un plan de ansamblu. Constă, pur şi simplu, în a spune cât mai multe lucruri rele posibil despre inamic, adesea într-un mod absolut gratuit, dar bazându-se pe suporturi ale dezinformării – informaţii false, declaraţii false, fotografii false.
Divizarea (maniheismul) ca tehnică a dezinformării, urmăreşte aproape întotdeauna să creeze două tabere, a celor buni şi a celor răi.
O operaţiune de dezinformare reuşită creează în rândurile publicului, pe de o parte, o cvasiunanimitate a caracterului psihotic şi pe de altă parte, o stare iraţională care îl împinge să nu mai vadă decât ceea ce se întâmplă în sensul dezinformării, să o îmbogăţească, să se dezinformeze el însuşi, astfel dezinformatul devenind dezinformator. Aceste manifestări, care ţin de ceea ce se numeşte „zvonul public” şi au fost studiate din abundenţă de către sociologi, constituie materia asupra căreia acţionează dezinformatorul. Se poate spune că, acesta a atins succesul deplin atunci când dezinformarea ajunge să se lipsească de contribuţia lui.
Ţinta dezinformării o reprezintă opinia publică!
Analiza aspectelor doctrinare mai sus invocate (indubitabil valabile şi la nivelul anului 1989), prin raportare la starea de fapt ce urmează a fi devoalata, relevă că întreaga populaţie a României a fost supusă în timpul Revoluţiei, în mod deliberat şi profesionist, la o amplă inducere in eroare (unică în istoria naţională). Totodată, este elocvent a se reţine că în timpul Revoluţiei au fost folosite cu succes toate tehnicile de dezinformare. Demonizarea i-a privit pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, anturajul imediat al acestora, dar şi acele forţe dispuse (chipurile) a-i apăra pe aceştia (cadrele DSS, în principal). Divizarea s-a făcut pe deplin resimţită prin crearea începând cu 22.12.1989 a două tabere aparent oponente. Pe de o parte, se situau poporul, Armata şi CFSN, iar pe de altă parte, elementele securist-teroriste, loiale fostului preşedinte. Psihoza teroristă instaurată a influenţat cvasiunanimitatea opiniei publice, aceasta fiind indusă în sfera iraţionalului, consecinţele acestei stări fiind deosebit de grave. Prin modul de propagare al dezinformării – TVR, Radio şi presa scrisă, ţinta psihozei teroriste au constituit-o civilii, dar şi militarii , pe întregul teritoriu al României. În această situaţie, efectele dezinformării s-au regăsit în numeroase cazuri de foc fratricid, consecinţele fiind survenirea de decese, răniri şi distrugeri de bunuri materiale.
Se mai poate observa că scopul inducerii în eroare din cursul lunii decembrie 1989 a fost pe deplin realizat având în vedere că masele populare au fost într-adevăr neutralizate în timp ce puterea totală în stat a fost acaparată de o minoritate politico- militară (grupul Iliescu).
După cum se va putea constata la finalul prezentei lucrări, printr-o analiză de ansamblu, toate deciziile importante luate începând cu 22 decembrie 1989, nu au implicat manifestarea de voinţă a maselor revoluţionare, fiind luate exclusiv de grupul de decizie politico-militară din CFSN.

***

2. Inducerea în eroare exercitată în mod direct de conducerea CFSN, prin apariţiile televizate şi comunicatele oficiale aparţinând CFSN – noua putere în România

22 decembrie 1989, TVR, în direct, aprox. orele 19:30, Iliescu Ion, în spatele căruia s-a aflat, stând în picioare, Voiculescu Gelu Voican a afirmat: „Aşa cum aţi văzut, ne-am întâlnit în Comitetul Central, am comunicat cu oamenii din piaţă (…) În momentele în care ne constituiam, ne organizam în sediul Comitetului Central, o grupă din unităţile securităţii, unitate special pregătită ca să-l apere pe Ceauşescu, ascunsă undeva prin subsoluri, în nişte tuneluri care comunicau între sediu şi Palatul Republicii, a reuşit să se refugieze şi când era piaţa plină de lume au început să tragă asupra cetăţenilor şi asupra sediului central unde se aflau oameni de bine care se constituiau în această structură nouă. Este o ultimă zvârcolire a acestei fiare încolţite care loveşte până şi înainte de moarte (…) şi care a reuşit să producă noi tragedii, noi dureri, noi victime pe altarul luptei pentru eliberare naţională (…) Vreau să fac apel la cei care se află în faţa sediului Comitetului Central (…) încă nu a fost lichidat nucleul acesta de bezmetici, încă se trage (…) trebuie lichidat acest nucleu de sinucigaşi (…) În sediu se află gral Guşă şi alţii care vor rezolva situaţia (…) Apelăm la toţi cetăţenii ca să elibereze piaţa şi zona din jurul palatului, ca să poată pătrunde armata (…) Nu a reuşit contralovitura acestei unităţi de sinucigaşi şi de terorişti.” (vol. XI – Documente, pag. 5-13, inclusiv suport optic)

Analiza acestei apariţii televizate a lui Iliescu Ion relevă mai multe aspecte. Astfel:

a) Iliescu Ion a acreditat ideea conform căreia constituirea CFSN a avut loc în acele momente ale zilei de 22 decembrie 1989 (intervalul orar 17:00 – 19:00). De altfel, această teză a fost reluată şi ulterior, fiind negată cu insistenţă preconstituirea FSN. Realitatea, însă, contrazice această afirmaţie. Materialul probator analizat în cadrul capitolului II al prezentei lucrări demonstrează fără echivoc preexistenţa unui grup dizident din care făcea parte inclusiv Iliescu Ion ca lider, care avea drept scop înlăturarea de la putere a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, cu menţinerea României în sfera de influenţă a URSS. Printre obiectivele acestui grup dizident figurau impunerea lui Iliescu Ion ca viitor preşedinte al României şi a gl. col. (r.) Militaru Nicolae ca ministru al apărării, obiective realizate după 22 decembrie 1989.

b) Iliescu Ion a afirmat că o unitate a cadrelor de securitate special pregătite şi fidele fostului preşedinte i-a atacat pe revoluţionarii aflaţi în faţa fostului CC al PCR şi pe aceia care se aflau în sediul Comitetului Central. Probatoriul administrat în cauză a demonstrat că nu a existat temei pentru o astfel de acuzaţie foarte gravă. Nu există nicio probă pe baza căreia să se concluzioneze că militari din fostul DSS i-au atacat pe revoluţionarii din faţa CC al PCR sau pe cei aflaţi în sediu. Iliescu Ion îi numeşte pe atacatori ca fiind securişti, bezmetici, sinucigaşi, terorişti. Prin aceste afirmaţii neverificate a fost dezinformată opinia publică şi s-a contribuit în mod decisiv la instaurarea psihozei securist-teroriste, dorindu-se a se demonstra că militarii fostei securităţi sunt ostili Revoluţiei (aşadar poporului român şi armatei române) şi noii conduceri a statului. Sunt bine probate numeroasele situaţii de foc fratricid între cadrele MApN şi cadrele DSS, survenite începând cu noaptea de 22/23.12.1989. Trebuie subliniat din nou că această afirmaţie a fost făcută de persoana care se bucura de autoritate totală (Iliescu Ion) şi care era privită la nivelul întregii societăţi ca fiind noul lider politic. Mijlocul de difuzare a acestei dezinformări a fost TVR care, la nivelul lunii decembrie 1989 se bucura de prezumţia totală de bună-credinţă cu privire la informaţiile diseminate. Ştirea a fost preluată şi prezentată de Radiodifuziunea Română şi transmisă la nivel naţional.
Analizată in profunzime, afirmaţia conform căreia cadrele DSS au declanşat un atac militar, este lipsită de logică. S-a arătat in capitolul V al acestei lucrări că întreaga conducere a DSS şi toate cadrele militare ale Direcţiei a V-a şi USLA au permis pătrunderea revoluţionarilor in sediul CC, contrar ordinelor exprese ale comandantului suprem Ceauşescu Nicolae, deşi aveau capacitatea să nu o facă. Tot conducerea DSS a decis abandonarea preşedintelui Ceauşescu Nicolae astfel încât acesta, aşa cum se va arăta intr-un alt capitol, a rămas singur, fără protecţie si astfel a fost privat de libertate în incinta UM Târgovişte, iar apoi executat. În momentele apariţiei televizate, Iliescu Ion cunoştea că generalul Vlad Iulian – şeful DSS, s-a alăturat Revoluţiei şi împreună cu gl. lt. Guşă Ştefan se afla în sediul CC. Despre conduitele şefilor Direcţiei a V-a şi USLA s-a făcut deja vorbire. Totodată, şeful Direcţiei I din DSS – Gheorghe Raţiu îşi declarase deja ataşamentul faţă de noua putere. Prin declaraţia sa de martor dată la sediul SPM în data de 09.11.2017 (vol. III – Declaraţii, pag. 14-27), acesta a arătat că „Primisem indicaţia din partea generalului Vlad de a colabora deplin cu conducătorii maselor răsculate şi în sensul celor ordonate doream să identific nucleul conducător. De la centralistă am aflat că există o activitate intensă la cabinetul unde se află telefonul 261, cabinetul colonelului Pârcălăbescu, şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice. Am format acel număr şi la capătul firului mi-a răspuns chiar Ion Iliescu. Am adus la cunoştinţă că noi, şefii direcţiilor din securitate, suntem alături de masele populare şi dorim să ne punem în slujba Revoluţiei. Cunoşteam că Ion Iliescu se afla în atenţia serviciului de contraspionaj, UM 0110, făcând obiectul unui dosar de urmărire informativă, urmare a unor legături cu generalul Militaru, profesorul Măgureanu şi alţii. Reacţia acestuia a fost plină de entuziasm, de parcă ne cunoşteam de mult timp şi m-a întrebat dacă îl cunosc pe generalul Stănculescu Victor. La declaraţia mea afirmativă, Ion Iliescu m-a îndrumat către generalul menţionat, urmând să îl contactez la numărul de telefon 262, ceea ce am şi făcut.”
Aşadar, fiind evidentă conduita DSS de abandonare a lui Ceauşescu Nicolae, este lipsit de logică să acuzi acelaşi DSS că în seara zilei de 22 decembrie 1989 i-a atacat pe revoluţionarii din Piaţa Palatului şi din sediul CC, cu scopul readucerii la putere a dictatorului. Dacă ar fi existat o asemenea intenţie, era facil ca DSS să-l intercepteze pe traseu (ceea ce, după cum se va demonstra într-un alt subcapitol s-a şi întâmplat) pe fostul preşedinte, să-i ofere protecţia, iar apoi să organizeze o rezistenţă armată care, în mod cert ar fi fost foarte eficientă. Istoria a demonstrat că lucrurile nu s-au întâmplat aşa, în realitate neexistând vreo intenţie din partea DSS de a-l salva pe Ceauşescu Nicolae.

c) Iliescu Ion a precizat că atacul respectivilor securişti/ bezmetici/ sinucigaşi/ terorişti a creat noi tragedii şi victime pe altarul luptei pentru libertate. Nici această afirmaţie nu are acoperire în realitate, fiind la rândul ei o dezinformare ce a amplificat psihoza teroristă şi a accentuat divizarea dintre cele două tabere aparent duşmane. Primele victime prin împuşcare apărute în acel perimetru al capitalei au survenit mai târziu, în cursul zilei de 22 decembrie, după ce psihoza teroristă a început să se instaleze.
Gl. lt. Guşă Ştefan a declarat în faţa Comisiei Senatoriale pentru Studierea Evenimentelor din Decembrie 1989, dosar nr. 241/J.I.4 (Stenograma nr. 3 din 21.09.1993) că „Ceva totuşi m-a frapat. Această piaţă era plină de oameni, eu m- am uitat de sus, n-a căzut nimeni. Reţin cât voi trăi (…) pe la 18:30 a început (…) dar n-am văzut niciun mort, încă o dată spun.”
În faţa aceleiaşi comisii, dosar nr. 149/J.I.4 (Stenograma nr. 54/23.02.1994) Caramitru Ion a precizat că „În faţa CC erau masate tancuri, TAB-uri care trăgeau fără oprire în Palat (…) mi se părea absurd din punct de vedere militar ce făceau (…) de altfel, toată perioada cât am stat în balcon (…) nu s-a tras niciun glonţ spre balcon. N-a venit niciun foc pe contrasens. După câteva zile, curios şi eu să văd ce s-a întâmplat, am trecut din nou pe acolo şi nici măcar urme nu se văd (…) Deci, tancurile trăgeau peste masa de oameni care ocupaseră piaţa şi care nu se temeau sau simţeau că ceva nu e ridicat împotriva lor. În orice caz, această operaţie militară şi atunci ca şi acum mi se pare aberantă, ar putea fi un mod subtil de a întreţine o spaimă metafizică. Mai târziu s-a numit teama de terorişti.”
La rândul său, gl. Neagoe Marin (fostul şef al Direcţiei a V-a din DSS, Comisia Senatorială, dosar nr. 143/J.I.4, Stenograma nr. 207 din 13.11.1995, confirmată prin declaraţia de martor din data de 06.11.2018), a relatat că „Eu la ora 16:00 eram în sediul CC, unde era linişte, nu începuse nimic. Eu am dat ordin ca toată lumea să plece acasă (…) I-am dat telefon lui Stănculescu, el se dusese la MApN, l-am sunat acolo pe telefonul scurt şi i-am spus „Vezi că puştile mele sunt jos”, să înţeleagă că treaba e terminată (…) Am asigurat atât Frontul şi pe alţii pentru ca să nu se gândească că în stradă există vreun om al Direcţiei a V-a, că răspundeam cu capul (…) Dacă aş fi vrut să nu rămână nimeni în piaţă nu rămânea nimeni în piaţă.”.
Popovici Bogdan – în decembrie 1989 student la Facultatea de Regie şi Film, declaraţie de martor, sediul SPM, 08.08.2018 (vol. IV – Declaraţii, f. 65-72) – „În data de 22 decembrie 1989 (…) în fostul CC intrau şi ieşeau oameni (…) Am intrat, ne-am plimbat prin toată clădirea (…) Am observat camere în care se aflau arme şi oameni în civil care împărţeau arme oricui pe baza buletinului de identitate (…) Am ajuns în balconul CC-ului (…) a început să se tragă în interiorul clădirii (…) strigându-se „Terorişti la etaj, terorişti la parter!” fără să existe în mod evident cineva. Practic s-a creat o confuzie în interior şi atunci am observat manifestanţi în civil care la un strigăt „Terorişti dinspre etajele superioare!” îndreptau arma spre scări, în sus, şi trăgeau. De asemenea, cei de sus dacă striga cineva de la etajele inferioare „terorişti” trăgeau de sus în jos”.

Afirmaţiile celor patru martori enumeraţi sunt perfect confirmate de imaginile video trimise în mod oficial de TVR şi ataşate prezentului dosar ca fiind probe (vol. XI – Documente, pag. 4, suport optic HDD, apoi extrase relevante, cu transcriere – pag. 14-41, inclusiv suport optic). Televiziunea Română, în transmisie directă din Piaţa Palatului, a surprins momentul deschiderii focului în acest perimetru. În timpul unui discurs cu tentă revoluţionară ţinut în balconul fostului CC, se aud în mod distinct şi clar rafale provenite probabil de la unul sau mai multe pistoale mitralieră. Concomitent, o persoană a afirmat că rafalele sunt trase de pe Palatul Republicii. Imediat după aceste rafale, din balcon, mulţimea este îndemnată la calm, afirmându-se că focurile de armă sunt generate ca urmare a intervenţiei militarilor M.Ap.N. în Palatul Republicii (cu aproximativ 20 de minute mai devreme este filmat momentul în care de la balconul CC-ului sunt trimişi 10 militari M.Ap.N. în Palatul Republicii pentru a verifica această clădire ca urmare a zvonului că de acolo s-ar fi deschis focul). În pofida apelurilor liniştitoare, forţele MApN dispuse în jurul fostului CC al PCR, au deschis un foc generalizat cu tot armamentul aflat în dotare. Timp de aproximativ 15 minute, a fost filmată, moment cu moment, o adevărată canonadă, declanşată de aceste forţe. Cu toate acestea, se observă că masele de revoluţionari au realizat rapid că nu se află în pericol. Calitatea imaginilor filmate este foarte bună şi se observă că atât militarii aflaţi în piaţă cât şi revoluţionarii sunt calmi, chiar detaşaţi şi că nu există persoane ucise sau rănite. Acestea sunt indicii cât se poate de relevante care demonstrează că asupra manifestanţilor din piaţă nu s-a tras. Mai mult, în timpul respectivei canonade, vorbitorii de la balconul CC au rămas pe loc într-o stare evidentă de calm, fără ca asupra lor (şi, implicit, asupra CC) să se fi deschis focul. Sunt surprinse incendiile izbucnite în interiorul Palatului Republicii, dar şi incendiul care a cuprins rotonda Bibliotecii Naţionale. Imediat după oprirea tragerilor, de la microfonul aflat pe balconul CC a luat cuvântul un bărbat care s-a recomandat a fi comandantul dispozitivului de apărare şi care a spus: „Să înceteze focul (…) au ajuns militarii dincolo! Nimeni nu a tras în dumneavoastră şi nimeni nu a murit! Vă rog încetaţi focul! Militari, încetaţi focul! Am dat foc palatului şi nu trebuia! Nimeni nu a tras în noi! Vă rog încetaţi focul! Militari, încetaţi focul! Nu trage nimeni în noi! S-au tras mii de gloanţe şi nimeni nu a murit! Militarii români să nu mai tragă!”
După epuizarea acestor evenimente tensionate, din balconul CC au continuat să ia cuvântul şi să se adreseze mulţimii diverse persoane, printre care şi Iliescu Ion. Asupra acestuia din urmă nu a planat niciun fel de pericol şi chiar a avut posibilitatea să constate în mod direct că în piaţă nu există victime. Cu toate acestea, prin intervenţia televizată, Iliescu Ion a indus în eroare opinia publică şi a afirmat că incidentul prezentat mai sus s-a soldat cu noi victime, tragedii.

În legătură cu deschiderea focului în Piaţa Palatului începând cu orele 18.30 ale zilei de 22 decembrie 1989, prezenta anchetă a mai vizat o ipoteză, adusă în discuţie de materialul SRI intitulat „Sinteză privind modul cum se reflectă evenimentele din decembrie 1989 în datele aflate în posesia Serviciului Român de Informaţii” (vol. XIX – Documente pag. 284). Prin acest material se afirmă că regizorul Nicolaescu Sergiu a plasat, în seara zilei de 22 decembrie 1989, un mic grup de cascadori pe sediul fostului Consiliu de Stat (Palatul Republicii), înarmaţi cu pistoale mitralieră, pentru a produce confuzie şi panică în piaţă. Această acţiune a fost plasată în contextul în care, cu puţin timp înainte, regizorul dezinformase cu privire la aruncarea în aer a sediului CC. Examinarea acestui material evidenţiază că afirmaţiile făcute sunt speculaţii neargumentate în vreun fel, cu atât mai puţin probate cu mijloacele de probă acceptate de legislaţia penală. Mai mult, se constată că materialul este neasumat, nesemnat şi nedatat.
Cu toate acestea, au fost efectuate demersuri pentru edificarea cu privire la acest subiect de discuţie. Probele administrate au infirmat veridicitatea speculaţiilor făcute prin materialul amintit.

d) Iliescu Ion aduce la cunoştinţa opiniei publice faptul că în CC gl. lt. Guşă Ştefan (şeful MStM), alături de alte persoane, se ocupă de problemele militare. Omite, însă, să arate că alături de gl. Guşă s-au aflat permanent gl. Vlad Iulian (şeful DSS) şi alte cadre de conducere ale securităţii. Desigur că, o informare corectă a opiniei publice ar fi făcut ca acuzaţiile împotriva teroriştilor-securişti să nu aibă logică, mai ales că toate cadrele de conducere din fostul DSS (inclusiv gl. Neagoe Marin – Direcţia a V-a, col. Ardeleanu Gheorghe – şeful USLA şi col. Raţiu Gheorghe – şeful Direcţiei I) şi-au manifestat adeziunea la Revoluţie şi la noua conducere de stat.
e) Iliescu Ion i-a îndemnat pe revoluţionarii din Piaţa Palatului să părăsească respectiva zonă pentru a permite venirea unor noi forţe militare care să rezolve problema generată de „securişti-terorişti”. Această solicitare ridică două probleme. În primul rând, în Piaţa Palatului existau numeroase forţe MApN complet echipate pentru a face faţă oricărei situaţii cu caracter militar, astfel încât suplimentarea efectivelor militare (pe timp de noapte!) a fost total nejustificată. În al doilea rând, Iliescu Ion a justificat schimbarea ulterioară din funcţie a gl. lt. Guşă Ştefan, inclusiv pentru că acesta ceruse ca revoluţionarii să fie convinşi să părăsească străzile marilor oraşe, solicitare considerată de Iliescu Ion ca fiind total neavenită (Comisia Senatorială, dosar nr. 224/J.I.4, Stenograma nr. 174 din 17.12.1994, Iliescu Ion„Guşă a venit la mine, foarte agitat, foarte tulbure, să-mi ceară să ies la Televiziune şi să cer populaţiei Bucureştiului să părăsească străzile, să se retragă toţi în case şi întreprinderi. În condiţiile astea de anarhie totală din oraş, armata nu poate să facă ordine. Am căutat să stau de vorbă cu el, să-i explic că asta ar fi o mare gafă şi o mare prostie politică”). Drept urmare, este surprinzătoare solicitarea făcută la 22 decembrie 1989 ca masele de revoluţionari să părăsească zona CC.
Prin această apariţie televizată, în seara zilei de 22 decembrie 1989, Iliescu Ion a contribuit în mod direct şi nemijlocit la generarea şi amplificarea psihozei terorist-securiste, dezinformând opinia publică prin întregul său discurs. A fost, practic, o succesiune de dezinformări, în condiţiile în care prin dezinformare şi diversiune a fost indusă psihoza teroristă, cauză principală a multiplelor decese şi răniri de persoane, după 22 decembrie 1989.

La data de 22.12.1989, în jurul orelor 22:30, la TVR, Iliescu Ion a dat citire Comunicatului către ţară al CFSN. Acest comunicat a fost preluat a doua zi de toate publicaţiile centrale din România.
Iliescu Ion a anunţat, printre altele, că întreaga putere în stat a fost preluată de CFSN, căruia i s-a subordonat Consiliul Militar Superior, ce urma să coordoneze întreaga activitate a Armatei şi a Ministerului de Interne.
Totodată, Iliescu Ion a precizat că „Scopul FSN este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român (…) Toate ministerele şi organele centrale în actuala lor structură se vor subordona FSN”.
Principiile proclamate prin acest comunicat se află în opoziţie evidentă cu voinţa reală a lui Iliescu Ion exprimată de acesta la întrevederea cu ambasadorul URSS la Bucureşti – Evgheni Tiajelnikov, ce a avut loc la data de 27.12.1989 la sediul Ministerului de Externe. În dialogul cu diplomatul sovietic, noul lider politico-militar al României a spus: „Mult m-am mai gândit la trecerea aceasta, că dacă nu vom fi capabili să acţionăm cu forţe organizate, că dacă partidul însuşi nu este în stare să-şi asigure rolul conducător şi să rămână, atunci a fost clar pentru mine de la început că dacă nu se produce acest lucru se produce explozie, dar o explozie periculoasă pentru partid (…) Acum trebuie lucrat prin individual ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Şi eu cred că din punct de vedere politic preocuparea principală a celor câţiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe cale revoluţionară şi să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendinţe care se manifestă şi în alte ţări socialiste. Instrumentul gândit rapid a fost ideea acestui front, Frontul Salvării Naţionale (…) am proclamat ideea plurităţii politice, nu am spus mai mult decât pluritate, nu am confundat pluripartismul cu pluripartide. Nu excludem posibilitatea apariţiei de partide, de tot felul de organizaţii, ba chiar din punctul nostru de vedere cu cât vor fi mai multe cu atât mai bine, decât dacă s-ar crea o singură forţă. Îi lăsăm să se difuzeze şi apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului (…) Îi chemăm pe toţi sub platforma Frontului” (vol. V – Documente, pag. 61-82)

La data de 23 ianuarie 1990, CFSN a decis transformarea FSN în formaţiune politică. Acest fapt a provocat proteste şi demisiile unor componenţi ai FSN, printre care Caramitru Ion, Cornea Doina, Rusan Otilia Valeria (Ana Blandiana) şi Dinescu Mircea. Au urmat proteste de stradă ale reprezentanţilor partidelor politice înfiinţate după Revoluţie. Pentru stoparea tensiunilor, s-a convenit constituirea unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), care a activat în intervalul 09.02-20.05.1990. CPUN a fost format în proporţie de 50% din membri FSN, cealaltă jumătate fiind formată din reprezentanţii altor partide politice (câte trei membri pentru fiecare partid). CPUN a devenit noul organism provizoriu al puterii de stat, încetându-şi activitatea după validarea de către Curtea Supremă de Justiţie a alegerilor generale desfăşurate la 20 mai 1990. Se constată astfel, că planul declarat în cadrul discuţiilor cu ambasadorul URSS la Bucureşti („Îi lăsăm să se difuzeze şi apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului (…) Îi chemăm pe toţi sub platforma Frontului”), s-a materializat.
Iliescu Ion, fără a avea vreun mandat din partea Poporului Român, a hotărât, bazându-se pe propria convingere politică, direcţia ideologică a statului român, angajându-se într-un demers care urma să stopeze anumite tendinţe cu adevărat democratice. Conduita concretă afişată de Iliescu Ion la întâlnirea cu ambasadorul sovietic nu este compatibilă cu democraţia proclamată în mod public.
În cursul zilei de 23 decembrie 1989, Iliescu Ion are o nouă apariţie în direct la TVR. În plus, presa centrală din 24 decembrie 1989 a preluat discursul sub titlul „Informare din partea CFSN – prezentată la televiziune de Ion Iliescu” (cotidianele Libertatea, România Liberă, Scânteia Poporului, Tineretul Liber).
“Dragi cetăţeni, am avut o zi plină şi grea. Venim chiar de la Comandamentul militar al FSN. Datorită acţiunilor criminale ale unor bande de terorişti instruiţi special pentru lupta împotriva maselor populare, activitatea noastră normală nu s-a putut desfăşura normal în cursul acestei zile. Am fost nevoiţi să dăm prioritate acţiunilor coordonate de luptă împotriva teroriştilor. Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgând în locuinţe, în cetăţeni, provocând victime în rândul militarilor, este încă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturii Ceauşescu (…) Acţiunile diversioniste, teroriste, criminale ale grupelor de terorişti, care vor să împiedice funcţionarea noii puteri şi să destabilizeze societatea noastră (…) Nu este vorba de un număr mare de elemente teroriste (…) teroriştii acţionează din clădiri locuite, chiar din apartamente (…) Este o perfidie fără seamăn, o cruzime care nu găseşte calificative potrivite (…) Teroriştii sunt organizaţi ca puşcaşi, dotaţi, însă bine cu armament şi instruiţi în mod deosebit (…) De asemenea, trebuie să vă spunem că teroriştii nu sunt în uniforme. Ei sunt civili. De multe ori caută să creeze confuzie, şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oameni din formaţiunile de apărare (…) Împuşcă din orice poziţie (…) La comandamentul militar pe care l-am avut am stabilit câteva măsuri imediate (…)”.
Analizând conţinutul acestui mesaj se constată că liderul CFSN Iliescu Ion a arătat în mod explicit că s-a implicat în activităţile cu caracter militar, desfăşurate la Consiliul Militar Superior, organism subordonat CFSN şi conducerii acestuia.
Apoi, Iliescu Ion face vorbire despre conduitele abominabile ale bandelor de terorişti. Afirmaţiile conform cărora teroriştii sunt civili îmbrăcaţi în haine civile, cu banderole tricolore, sunt deosebit de grave şi prezintă un evident caracter dezinformator, în condiţiile în care era binecunoscut că în marile oraşe ale României se aflau concomitent şi în acelaşi loc numeroase efective militare şi mase de revoluţionari (îmbrăcaţi bineînţeles în haine civile, cu brasarde tricolore), unii înarmaţi cu arme militare. Urmările unor astfel de afirmaţii au fost dintre cele mai grave, având în vedere că psihoza teroristă era deja instalată în data de 23 decembrie 1989, la nivelul întregii populaţii a României. Sunt bine probate numeroasele situaţii de foc fratricid care au avut la bază convingerea celor care au deschis focul că s-au aflat într-o confruntare deschisă cu elementele „teroriste”. Astfel, este bine conturat raportul de cauzalitate dintre afirmaţiile lui Iliescu Ion şi focul fratricid existent în timpul revoluţiei.
La 24 decembrie 1989, prin hotărârea CFSN, unităţile Ministerului de Interne, inclusiv Departamentul Securităţii Statului, au fost integrate în MApN. Cu toate acestea, campania împotriva securist-teroriştilor („unelte oarbe ale regimului Ceauşescu”), a continuat. Mass-media a făcut la rândul ei eforturi pentru a identifica Securitatea cu teroriştii.
Cotidianul “Adevărul” nr. 1 – luni 25 decembrie 1989 – Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale“Prăbuşirea odioasei dictaturi a clanului Ceauşescu a adăugat o ultimă pagină cronicii sângeroase a anilor de suferinţe îndurate de poporul român. Elemente declasate şi iresponsabile rămase fidele tiranului au încercat să continue practica teroristă a vechiului regim, dedându-se la provocări, atacuri asupra populaţiei civile, ucigând fără discriminare oameni neînarmaţi, atacând instituţii publice, întreprinderi industriale, obiective militare, unităţi comerciale, spitale şi locuinţe (…) Armata este singura deţinătoare a armelor, braţul ferm al apărării intereselor poporului. Toţi cei care au intrat în aceste zile în posesia armamentului şi a muniţiilor, indiferent de împrejurări, trebuie să-l predea de urgenţă, cel mai târziu până luni 25 decembrie ora 17.00”. Comunicatul a accentuat starea generală de teroare, dar a demonstrat inclusiv faptul că factorii decidenţi din CFSN erau absolut conştienţi că o parte a populaţiei civile deţine armament. În felul acesta, este subliniată gravitatea apariţiei televizate a lui Iliescu Ion din data de 23 decembrie 1989 prin care a adus în discuţie comportamentul criminal al teroriştilor îmbrăcaţi în haine civile care „împuşcă din orice poziţie”.
Cotidianele “Adevărul” şi “România Liberă” (miercuri – 27 decembrie 1989), pe prima pagină au tipărit sub titlul „Imperativul momentului. Umăr lângă umăr, cuget lângă cuget pentru continuarea drumului victorios al Revoluţiei! În cadrul unei emisiuni a Televiziunii Române libere au luat cuvântul, marţi după-amiază preşedintele CFSN şi primul ministru. Cuvântul rostit de Ion Iliescu, preşedintele CFSN“ – „Stimaţi concetăţeni, suntem prinşi într-un program foarte încordat, dar am ţinut să fim prezenţi în studio (…) am vrut să punctăm câteva chestiuni (…) O primă idee: revoluţia noastră are o particularitate deosebită. Ea este rezultatul unei acţiuni spontane a maselor, expresie a nemulţumirii acumulate de-a lungul anilor (…) Este total falsă ideea care s-ar putea să se acrediteze că a fost o lovitură de stat realizată de câteva forţe organizate (…) Adevărul este că acest CFSN este emanaţia mişcării şi nu a precedat mişcarea (…) Caracterul cel mai veninos al acţiunii teroriste (…) care caută să terorizeze populaţia este de a ne împiedica să facem acest lucru (…) Vă daţi seama că scopul acţiunilor teroriste este de a împiedica stabilizarea vieţii economico-sociale şi de a transfera nemulţumirea maselor populare spre noua conducere”.
Prin acest comunicat Iliescu Ion a insistat că el şi CFSN sunt emanaţia mişcării revoluţionare şi nu au precedat această mişcare. Aşa cum s-a arătat mai sus, afirmaţiile lui Iliescu Ion reprezintă o dezinformare. Este foarte bine probat că FSN, incluzându-l pe Iliescu Ion in calitate de lider, a existat înainte de izbucnirea evenimentelor din decembrie 1989.

Se acreditează inclusiv ideea că acţiunile aşa zişilor terorişti sunt îndreptate împotriva conducerii CFSN, aspect în totalitate fals întrucât probatoriul administrat a relevat fără dubii că pe întreaga durată a desfăşurării evenimentelor din decembrie 1989, activitatea CFSN nu a fost perturbată în vreun fel.
Cotidianele “Libertatea”, „România Liberă” şi „Tineretul Liber” – marţi 26 decembrie 1989 – Comunicat al CFSN – “Luni 25 decembrie 1989, a avut loc procesul lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu (…) capetele de acuzare au fost: 1. Genocid – peste 60.000 de victime (…) 5. Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci străine”.
Probatoriul administrat a demonstrat că toate capetele de acuzare aduse fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae nu au fost conforme adevărului. Liderii CFSN erau informaţi că numărul victimelor la acel moment nu era cel prezentat în comunicat (60.000 morţi). În realitate, cele mai multe persoane au decedat după data de 22 decembrie 1989, dată de la care fostul preşedinte şi anturajul acestuia au fost deposedaţi total de prerogativele puterii in stat şi nu se fac responsabili pentru decesele survenite după această dată. Nu în ultimul rând, avansarea sumei de un miliard de dolari ca fiind depusă de Ceauşescu Elena şi Nicolae în conturile unor bănci străine, pentru folos propriu, este total neîntemeiată. Prin raportare la tehnicile dezinformării, care includ demonizarea, aceste informaţii aduse la cunoştinţa opiniei publice sunt concordante cu ansamblul inducerii în eroare din decembrie 1989. (probele privind presa scrisă editată în decembrie 1989 sunt indicate la subcapitolul „inducerea în eroare prin intermediul mass-media”)
Având în vedere cele mai sus menţionate, se desprinde concluzia conform căreia inculpatul Iliescu Ion, ca iniţiator şi coordonator al comandamentului unic de conducere (organism politico-militar), iar mai apoi în calitate de preşedinte al CFSN (care şi-a subordonat întreaga forţă militară a României), prin apariţiile sale în mod sistematic la TVR şi comunicatele CFSN, a contribuit în mod direct şi nemijlocit, prin dezinformări, la generarea şi amplificare psihozei terorist-securiste, cauză principală a survenirii de numeroase decese şi răniri de persoane, începând cu data de 22 decembrie 1989. Este stabilit astfel, raportul de cauzalitate dintre conduitele amintite şi gravele consecinţe survenite.
Urmarea imediată a acestor conduite a fost complexă, a presupus producerea unor rezultate multiple asupra unui număr mare de persoane, generând totodată o stare de pericol pentru existenţa unei părţi însemnate a populaţiei civile de pe întregul teritoriu al României.
Trebuie arătat că în cariera sa profesională anterioară, Iliescu Ion a fost secretar al CC al PCR, secretar al Comitetului Judeţean Iaşi, secretar cu propaganda al CJ Timiş, director al Editurii Tehnice Bucureşti, aşadar avea o amplă experienţă profesională la vârfurile structurilor PCR. În decembrie 1989 Iliescu Ion avea vârsta de 59 de ani. În aceste condiţii, Iliescu Ion trebuia şi putea să prevadă că intervenţiile sale prin mass-media au fost de natură a genera şi amplifica psihoza teroristă, aşa cum de altfel s-a întâmplat.
Prin raportare la doctrina militară privind inducerea în eroare, se evidenţiază că toate conduitele mai sus prezentate se încadrează perfect tehnicilor dezinformării, care includ demonizarea, divizarea (crearea a două tabere oponente) şi psihoza. Trebuie reamintit că doctrina militară stabileşte inclusiv faptul că ţinta dezinformării o reprezintă opinia publică.
Apariţiile televizate ale lui Iliescu Ion (şef de stat) şi comunicatele CFSN au respectat întocmai tehnicile dezinformării. Ceauşescu Nicolae şi securiştii/ bezmeticii/ sinucigaşii/ teroriştii au fost demonizaţi, atribuindu-li-se comportamente abominabile. Totodată, au fost create două tabere diametral opuse (cei buni, adică revoluţionarii, armata, şi noua conducere a ţării, „oamenii de bine” şi cei răi, adică fostul preşedinte, securiştii/teroriştii fideli vechiului regim). Consecinţa exercitării acestei tehnici a fost instaurarea psihozei teroriste la nivelul întregii populaţii a României, cu consecinţe tragice.
Focul fratricid (existent la scară largă atât în Bucureşti, cât şi în marile oraşe ale ţării), tragerile haotice, consumul uriaş de muniţie, au fost efecte directe ale instaurării psihozei teroriste.
Cercetările au relevat că în perioada Revoluţiei din decembrie 1989, forţele armate ale României au tras aproximativ 12.600.000 de cartuşe!
Totodată, în intervalul de timp 22-25 decembrie 1989 s-au executat 52 de ieşiri cu avioanele de vânătoare, 26 de ieşiri cu elicopterele militare, aparate militare de zbor care au deschis focul cu mitralierele de bord şi rachete. De la sol au fost lansate 53 de rachete antiaeriene, de diverse tipuri (vol. 1-11 – Armament şi vol. 1-109 Jurnale Luptă)
Acest consum uriaş de muniţie, într-un interval de 6 zile, denotă efectele profunde şi generalizate ale psihozei teroriste ce a existat în timpul Revoluţiei, ca urmare a dezinformării şi diversiunii. În acelaşi timp, un asemenea consum de muniţie demonstrează inclusiv intenţia diversionistă venită de la structura de comandă a MApN. Prin această canonadă, populaţia României a fost manipulată pentru a i se inocula că între cele două pretinse tabere se desfăşoară un adevărat război. Există martori, foşti militari, care au afirmat că un asemenea consum de muniţie este mai degrabă specific unui război, purtat la scară largă, cu un inamic străin, bine determinat.
Datele existente în prezentul dosar arată că totalul persoanelor decedate în intervalul 16-27.12.1989 a fost de 1006, din care 153 până la 22 decembrie 1989. După data de 22 decembrie 1989, au decedat 853 de persoane.
În acelaşi timp, în intervalul 16-27.12.1989, au fost rănite 2988 de persoane, din care 890 până la 22 decembrie 1989. Din total, 2157 au fost rănite după data de 22 decembrie 1989.

Situaţia pe judeţele ţării, ulterior datei de 22 decembrie 1989, se prezintă astfel: jud. Alba – 11 decedaţi, 22 răniţi; jud. Arad – 19 decedaţi, 35 răniţi; jud. Argeş – 1 decedat, 6 răniţi; jud. Bacău – 1 rănit; jud. Bihor – 1 decedat, 2 răniţi; jud. Brăila – 35 decedaţi, 81 răniţi; jud. Braşov – 68 decedaţi, 147 răniţi; Bucureşti – 409 decedaţi, 1079 răniţi; jud. Buzău – 26 decedaţi, 57 răniţi; jud. Caraş Severin – 16 decedaţi, 49 răniţi; jud. Cluj – 12 decedaţi, 35 răniţi; jud. Constanţa – 18 decedaţi, 69 răniţi; jud. Dâmboviţa – 10 decedaţi, 30 răniţi; jud. Dolj – 22 decedaţi, 62 răniţi; jud. Galaţi – 2 decedaţi, 2 răniţi; jud. Giurgiu – 3 decedaţi, 6 răniţi; Harghita şi Covasna – 2 decedaţi, 8 răniţi; jud. Hunedoara – 7 decedaţi, 15 răniţi; jud. Ialomiţa – 6 decedaţi, 18 răniţi; jud. Iaşi – 1 decedat, 1 rănit; Ilfov – 71 decedaţi, 102 răniţi; jud. Mehedinţi – 1 decedat; jud. Mureş – 4 decedaţi, 3 răniţi; jud. Neamţ – 2 răniţi; jud. Prahova – 1 rănit; jud. Sibiu – 86 decedaţi, 241 răniţi; jud. Timiş – 19 decedaţi, 79 răniţi; jud. Vâlcea – 2 răniţi; jud. Vrancea – 3 decedaţi, 2 răniţi. (a se vedea vol. V-XII ale rechizitoriului)
Analiza acestor statistici relevă că represiunea ordonată de fostul preşedinte Ceauşescu Nicolae (la care au participat toate forţele interne, respectiv MI – DSS, MApN), a avut consecinţe mai puţin grave decât consecinţele diversiunilor şi dezinformărilor (inducerea în eroare) existente după 22 decembrie 1989 şi generalizate la nivelul întregii ţări. Această situaţie face cu atât mai imperioasă stabilirea stării de fapt existente şi tragerea la răspundere penală a persoanelor direct implicate în exercitarea şi acceptarea conduitelor diversioniste.

⦁ Voiculescu Voican Gelu a devenit membru al CFSN începând cu date de 22 decembrie 1989, iar apoi a fost numit oficial viceprim-ministru al Guvernului României, prin Decretul nr. 5 din data de 28 decembrie 1989, publicat în Monitorul Oficial nr. 5 din 27 decembrie 1989.
Audiat fiind de Comisia Senatorială, dosar nr. 181/J.I.4 (Stenograma nr. 98 din 30 mai 1994 ) acesta a relatat pe larg despre relaţia avută cu Iliescu Ion, începând cu ziua de 22 decembrie 1989. A menţionat că : „Toţi eram în jurul lui Iliescu, v-am explicat împrejurarea în care eu şi Ispas ne-am lipit de Iliescu şi lipiţi am rămas (….) Sunt omul care nu s-a desprins de Iliescu până în dimineaţa în care am plecat la Târgovişte (25 decembrie 1989 ), ştiu tot ce s-a întâmplat din momentul intrării lui în studioul 4 şi până am plecat la Târgovişte”
Analiza acestei declaraţii, prin coroborare cu probatoriul cauzei, evidenţiază că Voiculescu Voican Gelu, în calitate de factor decizional al CFSN, a co-participat la toate conduitele lui Iliescu Ion, cel puţin în intervalul de timp 22- 25 decembrie 1989 (data plecării sale la Târgovişte unde a participat la procesul cuplului Ceauşescu).
Pe cale de consecinţă, toate acuzaţiile formulate împotriva lui Iliescu Ion în prima parte a acestui subcapitol sunt valabile şi în ceea ce îl priveşte pe Voiculescu Voican Gelu. Acesta din urmă a participat direct la dezinformările publice şi astfel a contribuit în mod direct (raport de cauzalitate), alături de Iliescu Ion, la generarea şi acutizarea psihozei terorist-securiste.

⦁ În ceea ce-l priveşte pe Roman Petre, probele administrate nu au fost apte a demonstra că acesta a contribuit în mod direct la dezinformările publice cu privire la conduita aşa-zişilor securişti-terorişti. De altfel, analiza probelor a relevat că în primele zile ale Revoluţiei, Roman Petre nu a fost un veritabil factor de decizie al noii puteri. Mai mult, prin comunicatele oficiale ale CFSN, acesta a vorbit doar despre problemele economice ale României şi a arătat preocupare spre rezolvarea unor probleme curente de natură economică.

⦁ Totodată, se constată că urmare directă a tirului deosebit de intens existent în Piaţa Palatului în seara zilei de 22 decembrie 1989, două obiective de patrimoniu (Biblioteca Centrală Universitară şi Palatul Republicii/Regal) au suferit uriaşe distrugeri, prin incendiere. Au fost distruse în mod ireparabil foarte multe bunuri ale patrimoniului naţional, valoarea acestora fiind practic inestimabilă. Cu privire la incendierea acestui edificiu de patrimoniu, a fost obţinută declaraţia fostului director general al Bibliotecii Centrale Universitare, Stoica Iulian care, la 10.10.2017, sediul SPM (vol.II – Declaraţii, f. 257-273) a declarat următoarele: „Lumea a venit în număr mare în piaţă, într-o bucurie imensă şi nimic nu prevestea ce urma să se întâmple, cred că în jurul orelor 14,00-15,00 în piaţă şi-au făcut apariţia şi tancurile armatei în scopul protejării. Sau aşa am crezut eu, pentru că după ce s-a întunecat,afară au început împuşcăturile. Eu nu am putut localiza de unde au început tragerile pentru că temerea era mult prea mare şi cu toţii ne adăposteam, chiar ne culcam la pământ. Însă am putut observa că forţele militare existente au început o ripostă susţinută. Nici astăzi nu ştiu împotriva cui. Din păcate se trăgea puternic asupra clădirii în care se afla BCU, tezaur de cultură şi depozit al unor valori culturale inestimabile. Mi-am luat inima în dinţi şi am coborât în stradă în încercarea de a opri tirul asupra acestei clădiri. L-am întrebat pe primul militar, un soldat, de ce trage asupra clădirii bibliotecii şi mi- a spus că din ordinul ofiţerului care se afla prezent acolo, maior Mureşan. Ulterior, am auzit că a devenit general pe probleme de cultură. Am văzut multe tancuri aliniate în acel sector toate cu faţa spre bibliotecă. Am mers la acest ofiţer şi i-am reproşat că trage asupra bibliotecii, însă acesta a replicat, adevărat sau mincinos, nu pot să-mi dau seama, că nu cunoaşte ce adăposteşte respectiva clădire şi că de acolo s-ar fi tras asupra militarilor. L-am rugat să transmită prin staţie tuturor echipajelor din tancuri să înceteze focul, însă acesta a afirmat că şi dacă ar face-o nu l-ar asculta nimeni. În prezenţa mea ofiţerul a ordonat prin staţia tancului său celorlalte echipaje să oprească tragerea, însă nu cunosc dacă apelul era şi transmis sau dacă sistemul funcţiona, deoarece nu a avut niciun efect, toate echipajele continuând să tragă. S-a tras asupra bibliotecii cu tot armamentul din dotare, mă refer aici atât la mitraliere, inclusiv cea de calibrul mare cât şi cu tunul de pe tanc. Am întrebat personal şi alţi militari, mergând de la tanc la tanc, de ce doresc să distrugă aceste valori, însă mi s-a răspuns cu insolenţă „Domnu’, nu staţi dvs. pe tanc la noapte, eu stau pe tanc, decât să plângă mama mai bine să plângă mă-sa, facem noi linişte”. Disperat că nu reuşesc să opresc tirul am mers personal până la intrarea „C” din clădirea CC şi am mers până în holul central unde am fost oprit de militari şi civili înarmaţi. Deşi am precizat scopul venirii mele, mi s-a spus că este periculos să ajung la etajul 7 unde sunt cei care pot lua decizii şi că nu mă sfătuiesc să merg la acel nivel, deoarece pot fi împuşcat. Am scris atunci pe o bucată de hârtie ruptă dintr- un sac ce conţinea pufuleţi următoarele cuvinte: „se distruge o bogăţie naţională, ordonaţi oprirea focului”. Am încercat să transmit acest mesaj militarilor pentru a fi dus la cei care iau decizii. Un militar a preluat hârtia, însă altul l-a atenţionat că riscă enorm să fie împuşcat şi atunci s-a renunţat la orice demers. Am lăsat hârtia militarilor în speranţa că mesajul va fi dus celor care coordonează acţiunea şi m-am îndreptat spre ieşirea principală. Uşa din fier forjat rămânea închisă, dar fereastra era deschisă şi puteai comunica cu exteriorul. Aşa l-am întâlnit pe regizorul Sergiu Nicolaescu, aflat în stradă de partea cealaltă. Îl cunoşteam, şi am remarcat că purta pantaloni militari bufanţi şi o tunică de tip militar, iar la gât avea un pistol de tip mitralieră. I-am adus la cunoştinţă şi acestuia, într-un gest de disperare, că se distruge o avuţie naţională şi l-am rugat să intervină pentru a opri tirul asupra imobilului BCU. Mi-a răspuns: „Ce ştii dumneata, vin asupra Bucureştiului câteva regimente, nu ne arde de focul de aici”. Aşadar nu am rezolvat nimic şi m-am întors către BCU cu dorinţa de a intra, însă nu am mai putut, bucăţi din zid cădeau în urma tragerilor, iar acoperişul ardea. Deoarece nu mai puteam intra, am plecat acasă. De aici am sunat de câteva ori la pompieri şi am sesizat nenorocirea, însă mi s-a răspuns că nu lucrează sub gloanţe. A doua zi, 23.12.1989, în jurul orei 12,00, am revenit la sediul bibliotecii şi am găsit un dezastru. Rafturi întregi cu cărţi erau mistuite de incendiu, însă cenuşa păstra forma volumelor iniţiale. Am chemat pe M. R., H. P. şi alţi câţiva angajaţi şi am inspectat biblioteca şi am făcut o constatare a prejudiciului. În acel moment nu se mai trăgea, dar mai ardea lemnul în pod. Am remarcat că, sporadic se trăgea din direcţia palatului Regal asupra bibliotecii şi chiar câteva gloanţe mi-au şuierat pe la ureche. Consider că aceste trageri au fost urmate de apariţia noastră la nivelul podului. Părea că se trage din aripa aflată în apropierea Hotelului Athenee Palace, respectiv Bd. Ştirbei. Împreună cu cei menţionaţi mai sus cu mijloace minime, respectiv cu apa de la hidranţii fără presiune am reuşit să stingem focarul care încă mai exista. Din păcate pagubele sunt iremediabile, întrucât s-au distrus circa 500.000 volume valoroase, de exemplu: întreaga bibliotecă Maiorescu, saci întregi cu corespondenţă Coşbuc, perioada românească a lui Mircea Eliade şi altele. Nu cunosc nici astăzi, după atâţia ani, cine au putut fi aşa numiţii terorişti”.

⦁ Conform Codului Penal (art. 443), constituie infracţiunea de „utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă”, declanşarea unui atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile protejate, în special clădiri consacrate artei, monumentelor istorice etc. Această infracţiune este imprescriptibilă. Pe cale de consecinţă, atât sediul Bibliotecii Centrale Universitare cât şi Palatul Regal/Republicii fiind monumente istorice, se impune a fi efectuate cercetări penale pentru a se stabili dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de articolul 443 din Codul Penal şi persoanele responsabile pentru comiterea acestei infracţiuni. Însă, pentru o eficientă efectuare a urmăririi penale în prezenta cauză, se impune disjungerea cauzei sub aspectul edificării cu privire la existenţa infracţiunii incriminată prin articolul 443 din Codul Penal.

(va urma)

Mai citește:
– 1997. Ion Iliescu cercetat penal pentru revoluție. Emisiune a lui Marius Tucă (video)
– Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus trimiși în judecată în „dosarul revoluției”. Nici un cuvînt despre „agenturili străine” în comunicatul Parchetului
– Motivația diversiunii din revoluție, conform Parchetului General. 2 structuri pomenite – „Consiliul Militar Superior” și „grupul de decizie politico-militară al CFSN”. În esență, Parchetul susține ideile prezentate de multă vreme pe acest blog
– O impresie greșită: În „dosarul revoluției” Parchetul ar fi considerat securitatea nevinovată
– Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției
– Tulburarea mitingului lui Ceauşescu din 21 decembrie 1989. Parchetul General în 2017 şi Agenţia France Presse în 21 decembrie 1989
– O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989
– George Șerban, autorul Proclamației de la Timișoara, decembrie 1997: „Pe 22 decembrie nu s-a întîmplat nici o lovitură de stat… Clanul Ceaușescu a fost trădat de capii armatei, securității și miliției. Trădarea acestora s-a întîmplat însă numai în ultimul moment, și nu a fost făcută de dragul revoluției… ci de teama acesteia… Acțiunea lor contrarevoluționară, cunoscută sub denumirea de diversiunea teroriștilor, a însemnat o baie de sînge” (video)
– Lorin Fortuna, decembrie 2014: S-a declanșat „atacul teroriștilor”, care s-a dovedit a fi însă o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată de o grupare din M. Ap. N. condusă de Victor Atanasie Stănculescu (video)
– Petre Roman: „teroriştii (…) erau cei mai mulţi ai armatei – de ce? Pentru că generalii aveau o mare teamă, ei fuseseră represiunea şi la Timişoara şi la Bucureşti, şi au creat această diversiune”
– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu
– 26 decembrie 1989: TVR oprește primul miting anti-FSN (video)
– Cazimir Ionescu despre 26 decembrie 1989: La revoluționarii din Comitetul Central… a apărut o foarte periculoasă mișcare contrarevoluționară (video)
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre
– Octavian Paler – Iluziile au durat numai o lună. „Dictatura a fost răsturnată fără participarea Frontului. A fost răsturnată … de către popor, ieşit spontan pe străzi”
– Octavian Paler – Delapidarea revoluției (1993). „Lucrurile se agravează și mai mult prin teza complotului internațional care ar fi organizat și realizat înlăturarea lui Ceaușescu. Nu-ți trebuie prea multă logică pentru a-ți da seama că de o asemenea perspectivă asupra revoluției au nevoie, în primul rînd, cei care urăsc, de fapt, revoluția”
– Octavian Paler – După patru ani (1993). „Ce legătură mai are cu revoluția regimul Iliescu?”
– Minciuni anticomuniste marca Sorin Ilieșiu
– Cum a fost achitat colonelul Filip Teodorescu în procesul revoluției de la Timișoara
– Extrase din rechizitoriul în „dosarul revoluției” – disponibile public
– Apelul FSN difuzat de radio Europa Liberă în 29 august 1989
– Ion Iliescu citeşte la TVR programul CFSN şi componenţa acestuia
– Nicolae Militaru despre afirmaţia sa că „Frontul există de 6 luni”
– Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta”
– Europa Liberă, 22 decembrie 1989: „Puterea a fost preluată de Frontul pentru Salvarea Patriei, sub conducerea fostului ministru de externe Corneliu Mănescu (…) Bate astăzi în România un vînt puternic dinspre NE; este vîntul de libertate” (audio)
– Europa Liberă, 23 decembrie 1989 dimineaţa. Nestor Rateş: „Pentru moment nu există alternativă … Pînă ce alegeri libere se vor putea ţine, este vorba de un regim de tranziţie care nu poate fi condus decît de asemenea oameni ca Mănescu sau Iliescu (audio)
– Pregătirile CFSN de preluare a puterii

 

One Response to “Rechizitoriul în procesul revoluției (10). Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN”

  1. Bâlc Says:

    Mulțumesc pentru tot ce faci d-le Mihoc!!!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.