Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rechizitoriul în procesul revoluției (12). Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN. Gelu Voican Voiculescu (1994): „Lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie”… „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei” noiembrie 15, 2019


Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Din capitolul „Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea)”, prezint acum subcapitolul „Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN”.

Vezi fragmentele anterioare ale rechizitoriului, comentate pe acest blog:

– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
– Preluarea puterii de către CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN
Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Efectele psihozei şi divizării (tehnici ale dezinformării) – resimţite la nivelul întregii populaţii a României

În acest subcapitol sînt prezentate induceri în eroare care au contribuit la crearea psihozei teroriste efectuate de persoane din conducerea Ministerului Apărării Naționale. Vinovăția inculpaților civili din cadrul CFSN (Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu) provine din faptul că ei au acceptat această dezinformare. Însuși unul din inculpați – Gelu Voican Voiculescu – a declarat în 1994 la Comisia Senatorială că diversiunea „a făcut-o armata (…) lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie, că armata a fost, a făcut și a dres”.

Asta eu bănuiam de mult și rezultă nu doar din declarația lui Gelu Voican Voiculescu, ci și din felul cum s-a comportat FSN după revoluție. Ocrotirea capilor armatei implicați în represiune este un lucru despre care am pomenit de nenumărate ori. Procesele împotriva capilor armatei (de pildă, procesul Stănculescu – Chițac) s-au putut începe abia după ce Ion Iliescu a pierdut puterea. Nu rezultă din rechizitoriu dacă Gelu Voican Voiculescu a asistat personal la o discuție în care lui Iliescu i s-au pus condițiile amintite sau doar face niște presupuneri logice.

Implicarea armatei în reprimarea revoluției a fost prea vizibilă ca să fie ascunsă, de aceea, în orașele în care s-a desfășurat revoluție au apărut mișcări populare prin care se cerea să se spună adevărul. La Timișoara, ca urmare a presiunii populare, guvernul Petre Roman a fost silit să înființeze o comisie de anchetă. Doamna Rodica Marina Giura, care a făcut parte din acea comisie, îmi povestea următoarele (declarație pe care am publicat-o în 1999 în cartea mea „Revoluția din Timișoara și falsificatorii istoriei” și pe acest blog – linc):

„După două zile de activitate a comisiei a apărut un comunicat, chipurile din partea comisiei, cum că din verificările comisiei ministrul de interne Chiţac este nevinovat. Indignată l-am sunat pe primul ministru Petre Roman spunînd că renunţăm, blocăm activitatea comisiei dacă se dau comunicate false în numele nostru. Acesta declară că va lua măsuri împotriva celor vinovaţi. Am aflat ulterior că Gelu Voican dăduse comunicatul. Căutîndu-mă la telefon acesta m-a rugat să nu dau dezminţire, spunîndu-mi că a fost luat la întrebări de Petre Roman. Comisia a dat dezminţire şi ne-am început activitatea. Precizez că iniţial membrii comisiei mă suspectau pe mine de comunicat, deoarece Petre Roman în discuţia cu CADA declarase ca sînt reprezentantul guvernului în comisie”.

Știm acum că generalul Chițac a fost printre cei vinovați de reprimarea revoluției de la Timișoara, între timp s-a emis o hotărîre judecătorească definitivă în acest sens. Din cele spuse de doamna Giura rezultă că inculpatul Gelu Voican Voiculescu însuși a acționat pentru respectarea înțelegerii pe care Iliescu ar fi avut-o cu capii armatei de a șterge cu buretele vinovăția acestora de pînă în 22. Dar am impresia că Rodica Marina Giura nu face parte dintre martorii care au fost audiați de Parchet în actualul dosar.

Declarație în același sens a dat și suspectul Petre Roman (recent reinculpat – linc), care a spus la Parchet în 2017: „Consider că fenomenul terorist este o creaţie internă în care protagoniştii au fost din interiorul ţării. Nu cred în intervenţia străină. (…) ca o părere personală pot concluziona că generalii care au avut intervenţii directe în represiunea ordonată de Nicolae Ceauşescu la Timişoara, Bucureşti şi alte zone, au avut un interes major să facă uitate aceste lucruri şi să iasă din vizorul public”.

„Pactul despre care aminteşte Voiculescu Voican Gelu a fost benefic ambelor părţi. Pentru factorii de decizie ai MApN a însemnat impunitatea dorită, iar pentru „grupul Iliescu” a însemnat garantarea preluării puterii politice, menţinerea la putere, dar şi legitimarea în faţa poporului român”, se afirmă mai departe în rechizitoriu. Este logic, dar găsesc aici o fisură: faptul că generalul Militaru e inclus printre capii armatei care ar fi creat diversiunea. Militaru nu fusese implicat în reprimarea de pînă în 22 decembrie, deci nu avea ce impunitate să ceară. Mai mult, se arătase favorabil pedepsirii vinovaților de reprimarea revoluției în intervenția sa la TVR. Impunitate pentru colaborarea sa cu sovieticii nu avea de ce să ceară că nu se punea atunci problema pedepsirii celor care, cu ani în urmă, colaboraseră cu sovieticii. De pildă, în manifestul „A căzut tirania!” tipărit în 22 decembrie 1989 la Timișoara s-a cerut tragerea la răspundere a celor care ordonaseră să se tragă în popor, dar nu și tragerea la răspundere a spionilor sovietici.

Despre colaborarea lui Militaru cu sovieticii, menționată în cartea „Orizonturi roșii” a lui Ion Mihai Pacepa, carte popularizată înainte de 1989 pentru publicul românesc prin radio Europa Liberă, am mai scris (linc). De la transmiterea către atașatul militar sovietic a unui document secret (carte cu numerele de telefon ale Marelui Stat Major al Armatei) și făcut sex cu o cetățeană sovietică care nu știm dacă era agentă dar putem bănui (studii de specialitate arată că KGB-ul își antrenează agentele să facă sex) s-a ajuns după revoluție la complot pentru răsturnarea lui Ceaușescu. Aflăm din rechizitoriu declarația fostului ministru al apărării Constantin Olteanu (condamnat la închisoare pentru participare la ședința C.P.Ex. în care s-a hotărît reprimarea revoluției) că „generalul Militaru s-a autodenunţat şi a relatat, în scris, legătura lui reală cu GRU”. Legătura lui Militaru cu GRU era cunoscută de regimul Ceaușescu, care îl pedepsise prin marginalizare, nu prin închisoare, iar în contextul căderii regimului Ceaușescu nu se punea problema vreunei pedepsiri suplimentare a lui Militaru. Din păcate, Parchetul nu menționează că ar avea vreun document legat de colaborarea lui Militaru cu sovieticii. Autodenunțul ăsta a lui Militaru ar fi fost interesant, dar Parchetul ne spune despre el doar prin declarația lui Constantin Olteanu, fără însă să indentifice documentul și să-l depună la dosar. De mai multă vreme am cerut publicarea dosarului generalului Militaru (linc), dar nici măcar în acest rechizitoriu nu sînt prezentate documentele din acest dosar legat de colaborarea sa cu sovieticii, ci doar diferite declarații post-factum că ar fi existat acest dosar. Persoane de la CNSAS mi-au spus că nu există acolo dosar al generalului Militaru. Cred că Parchetul ar fi trebuit să ceară de la M.Ap.N. dosarul de cadre, care trebuie să existe.

Dar mărturia lui Constantin Olteanu pare ceva mai serioasă prin faptul că martorul declară că el personal a avut autodenunțul prin care Nicolae Militaru a recunoscut colaborarea cu sovieticii (fără însă să aflăm amănunte concrete despre conținutul acelui autodenunț), spre deosebire de alți martori citați în rechizitoriu, care par să vorbească despre colaborarea lui Militaru cu sovieticii din auzite, fără să explice cum au aflat cele despre care relatează la Parchet.

Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei în anul 2000 (pe vremea președintelui Constantinescu) a declarat Parchetului despre o întreagă rețea de generali din armata română, în frunte cu Militaru, care se aflau în slujba sovieticilor. Se pune întrebarea (la care rechizitoriul nu dă răspuns): De unde știe domnul Chelaru toate acestea? În 1989 era șef de cercetare la o divizie de tancuri din București, în 1978 (cînd Militaru a fost deconspirat ca agent sovietic) avea probabil o funcție mai mică. Nu avea o funcție prin care să fi fost implicat în depistarea agenților sovietici. Dar cînd a ajuns șef al Marelui Stat Major, sigur a avut acces la multe informații (Parchetul subliniază calitatea martorului de fost șef al Marelui Stat Major, deci persoană foarte credibilă). Asta înseamnă că documentele legate de rețeaua sovietică din armata română s-au păstrat la M.Ap.N., n-au dispărut la revoluție, și erau încă acolo în anul 2000 cînd Chelaru era șef al Marelui Stat Major (supraviețuiseră președinției lui Ion Iliescu 1989-1996). Parchetul ar fi trebuit să ceară de la M.Ap.N. documentele legate de rețeaua sovietică din armată, în particular documente legate de Nicolae Militaru, nu să se mulțumească cu declarații de martor.

Martorul Valeriu Pricină spune că „despre generalul Nicolae Militaru consider că nu a fost voinţa Moscovei pentru a-l impune în funcţia de ministru al apărării. Numirea în această importantă funcţie a fost făcută de fostul preşedinte Iliescu Ion, care se simţea dator în faţa acestui general prin prisma relaţiilor personale ilegaliste ce datau de mulţi ani. Dovada acestei situaţii este înlăturarea generalului Militaru, la mijlocul lunii februarie 1990. Dacă Nicolae Militaru ar fi fost impus de Moscova, această înlăturare din funcţie nu s-ar fi produs”. Dacă Pricină nu a fost personal implicat în relațiile ilegaliste Iliescu-Militaru, atunci spusele martorului par mai mult deducții și supoziții. Îmi pun întrebarea dacă într-un proces penal martorii sînt chemați să relateze fapte pe care le cunosc nemijlocit, ori să facă speculații? Dar este un fapt, nu o speculație, că în februarie 1990 Ion Iliescu l-a preferat pe Stănculescu lui Militaru, de unde speculez eu că relațiile între Ion Iliescu și Nicolae Militaru nu erau chiar așa de strînse.

„De la vîrful de comandă al MApN, cu intenţie, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, s-a declanşat o amplă operaţiune militară de inducere în eroare, unică în istoria naţională prin complexitate, soldată cu consecinţe tragice pentru populaţia României”, este concluzia pe care o trage Parchetul. Sînt de acord cu această concluzie, care e susținută de o serie de fapte. De pildă: dezinformările din acele zile se făceau prin telefoane operative din rețeaua M.Ap.N., la care anume armata avea acces, în timp ce rețeaua telefonică a securității fusese decuplată. Întrebarea este cine din vîrfurile armatei a făcut acea operațiune de inducere în eroare? La vîrful armatei erau cei implicați în reprimarea revoluției, singurul outsider neimplicat era generalul Militaru. Eu bănuiesc chiar că și înlăturarea lui Militaru în februarie 1990 s-a făcut tot pentru a evita ca investigațiile despre revoluție să ducă la învinuirea unor șefi ai armatei, fiind manipulați în acest scop ofițerii din CADA. Adică, cînd Militaru părea că va lăsa procesele revoluției să se desfășoare și cu privire la șefii armatei, binevoitori au scos de la naftalină colaborarea sa cu sovieticii, care era reală (dar, după părerea mea, de amploare mult mai mică decît se pretinde), în stilul în care după 12 ianuarie 1990 s-a scos de la naftalină trecutul de securist a lui Dumitru Mazilu, care devenise primejdios pentru Iliescu.

În ceea ce privește diversiunea, Parchetul arată, cu date concrete, implicarea lui Stănculescu. De pildă, martorul Silviu Curticeanu, fost demnitar ceaușist, indică că Stănculescu i-a zis să stea acasă și apoi a venit un TAB care a tras asupra casei sale. Discutînd cu ofițerul care comanda TABul a aflat că anume Stănculescu i-a dat ordin să deschidă focul asupra casei, fiindcă acolo s-ar afla teroriști. Ar fi fost bine ca Parchetul să identifice acel ofițer și să-i ia și lui declarație, ca să nu se bizuie rechizitoriul doar pe martori din nomenclatura comunistă.

Cînd anume a avut generalul Militaru efectiv comanda armatei este o problemă care ar trebui lămurită. Oficial abia în 26 decembrie 1989, dar martorul Virgil Măgureanu (care în mod vizibil încearcă să-l dezvinovățească pe Stănculescu) spune că „din seara de 23 decembrie”: „generalul Stănculescu a fost numit la conducerea armatei de către Ceauşescu, s-a comportat în acest fel până la fuga cuplului prezidenţial, dar şi în perioada care a urmat, până la schimbarea sa din funcţie şi numirea generalului Militaru ca ministru al apărării din seara de 23 decembrie 1989, de către Ion Iliescu”. Militaru însuși a spus, într-o declarație din 1992 dată în dosarul pentru dobîndirea certificatului de revoluționar (linc): „În noaptea de 22/23 Decembrie am urmărit acţiunile Gl. Guşe şi Gl. Vlad în fostul sediu al CC al PCR, iar în zilele de 23 şi 24 decembrie 1989 am urmărit activitatea Conducerii Armatei, Ministerului de Interne şi Departamentului Securităţii Statului, în sediul M.Ap.N. Din după amiaza zilei de 24 decembrie 1989 şi pînă la 16 februarie 1990 am condus acţiunile armatei, de apărare a revoluţiei, în calitate de ministru al apărării naţionale”. Dar această declarație este ignorată de Parchet. Originalul declarației ar trebui să se afle în arhiva SSRMLÎRC (arhiva veche, cu declarații date pe vremea fostei legi 42/1990 pentru certificate pentru care nu s-a mai cerut preschimbarea după noua lege 341/2004), loc unde se pare că Parchetul n-a căutat.

Că momentul preluării efective a comenzii de către Militaru a fost seara de 23 decembrie 1989 (cum zice martorul Măgureanu, și aceasta e varianta reținută de Parchet) ori 24 decembrie 1989 după amiaza, cum a pretins Militaru, e sigur că la începutul diversiunii din după-amiaza de 22 decembrie 1989 Militaru nu a avut cum să fie implicat. Însuși Stănculescu declara la Comisia Senatorială „Decembrie 1989” că atunci cînd Iliescu a spus că ministru al armatei va fi Militaru, dînsul l-a felicitat pe Militaru și i-a oferit locul, dar acela a răspuns „staţi acolo deocamdată, pînă intru în temă”. Aceasta confirmă susținerile lui Militaru că inițial a fost doar observator, și e logic că după atîția ani de lipsă din armată, Militaru avea nevoie de timp ca să-și intre în rol, să învețe cine ce funcție mai are în armată și care sînt liniile de comandă. Inclusiv procesul Ceaușescu, despre care se știe că a fost organizat de Stănculescu, nu de Militaru, e dovadă că Stănculescu mai avea comanda operativă în armată destule zile după 22 decembrie 1989, exact în perioada cu cele mai multe victime în „lupta antiteroristă”. Aș zice că abia după 26 decembrie 1989 cînd Militaru a fost oficial investit ca ministru al apărării, după care și-a adus oameni de încredere din rezervă (a fost un decret prin care o mulțime de ofițeri rezerviști au fost reactivați) și i-a instalat în funcții de comandă a avut Militaru cu adevărat controlul asupra a ceea ce se întîmplă în armată. Dar atunci, în mare parte diversiunea sîngeroasă încetase, deși există excepții (Parchetul pomenește, pe baza jurnalului acțiunilor de luptă, că și în 30 decembrie 1989 o unitate militară a primit ordine să fie atentă că poate urma un atac terorist).

Diversiunea a început chiar înainte de deschiderea efectivă a focului, explică rechizitoriul, fiindcă încă de la ora 14,10 din după amiaza de 22 decembrie generalul Eftimescu, acționînd la porunca lui Stănculescu, a transmis ordin în care se pomenea posibilitatea ca unitățile militare să fie atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. „Pe întregul teritoriu al României, la acea oră (14:10) era linişte, nu se trăgea, nu mai existau violenţe, dimpotrivă, în capitală şi în marile oraşe se sărbătorea cu entuziasm victoria Revoluţiei. Totodată, de ce ar fi existat riscul ca „grupuri înarmate cu arme de foc” să atace obiectivele civile? Pe cine să atace? S-a explicat anterior că DSS, cu toată conducerea şi efectivele, se alăturase mişcării revoluţionare, abandonându-l pe fostul preşedinte. Conducerea DSS se afla la vedere alături de conducerea MApN. Cunoşteau cei din comanda MApN că în seara aceleiaşi zile urma să se tragă? Pe ce se baza o asemenea informaţie?”, se pun întrebări retorice în rechizitoriu, dar e limpede că la ora aceea nu Militaru ci Stănculescu era cel care conducea armata, alături de Gușă care continua să fie șef al Marelui Stat Major și de Eftimescu care era locțiitorul lui Gușă și care a transmis ordine atît înainte cît și după 22 decembrie 1989. Operațiunea de aruncare a vinii pe Militaru desfășurată prin campanii de presă mi se pare ea însăși o diversiune prin care vinovații de diversiunea din decembrie 1989 au căutat să-și ascundă vina oferind opiniei publice un țap ispășitor care nu se mai putea apăra.

„În Cazul Trosca este probată intenţia criminală privindu-l direct pe gl. col. Militaru Nicolae care, în noaptea de 23/24 decembrie 1989, era impus deja ca ministru al apărării de Iliescu Ion. În acelaşi timp, noul ministru a avut în mod sistematic un comportament care a adus psihoza teroristă la cote paroxistice, creînd o imagine descrisă de martorul Măgureanu Virgil ca fiind apocaliptică”, se mai scrie în rechizitoriu. Măgureanu este un martor care în mod vădit încearcă să-l scoată basma curată pe Stănculescu și metoda preferată pentru acest scop (nu numai de Măgureanu ci de o întreagă campanie de presă, încă de pe vremea cînd Stănculescu fusese inculpat) este aruncarea vinii pe Militaru. Dacă-l credem pe Măgureanu, Militaru avea deja comanda efectivă în noaptea de 23/24 decembrie 1989, cînd au fost omorîți uslașii din grupul Trosca (situație care nu diferă însă esențial de măcelărirea altor grupuri de militari lîngă sediul M.Ap.N., unde rechizitoriul vorbește de vina lui Eftimescu). Dar Militaru însuși declara că abia din 24 decembrie 1989 după amiaza a preluat conducerea efectivă, deci că în momentul uciderii celor din grupul Trosca nu era efectiv la comandă. Putem pune la îndoială declarațiile lui Militaru, dar nu văd de ce Măgureanu ar fi mai credibil. E limpede oricum că Parchetul a ignorat ceea ce Militaru însuși a declarat (exceptînd ce a spus la Comisia Senatorială), ceea ce e semn de netemeinicie a rechizitoriului.

„De ce, însă generalul Militaru Nicolae a insistat ca tocmai lt. col. Trosca Gheorghe să fie cel care, în noaptea de 23/24 decembrie 1989, să vină în mod obligatoriu la sediul MApN?”, se întreabă Parchetul, dar faptul că generalul Militaru ar fi fost cel care a insistat ca anume Trosca să se prezinte rezultă doar din declarația de la Comisia Senatorială a lui Victor Stănculescu, care, aflăm din rechizitoriu, este el însuși unul dintre cei care au plănuit diversiunea din 1989. În articolul „Cazul Trosca și implicarea lui Victor Stănculescu” (linc) am arătat că există indicii că Stănculescu însuși e implicat în cazul Trosca dar și că șeful USLA, colonelul Ardeleanu, a declarat într-un interviu publicat de Angela Băcescu în cartea “România ’89. Din nou în calea năvălirilor barbare”, ed. “Zalmoxis”, Cluj-Napoca, 1994, că el personal l-a ales pe Trosca să vină la M.Ap.N. Ardeleanu e mort acum, dar interviul pe care l-a dat contrazice declarația lui Stănculescu. Se poate bănui că Stănculescu și-a făcut încă de pe vremea Comisiei Senatoriale strategia de a arunca vina pe Militaru, în condițiile întrebărilor tot mai frecvente în opinia publică legate de teroriști.

De amintit și interviul din revista „Baricada” dat de Militaru în 1991 reporteriței Adina Angelescu-Stancu. Respectivul interviu se găsește pe internet (linc), reporterița pretinzînd că deține însemnările care au stat la baza lui, cu „adnotările făcute chiar de mîna generalului atunci cînd acesta a solicitat să vadă materialul înaintea publicării”. În interviu Militaru spune că a auzit pentru prima oară numele Trosca doar după moartea acestuia, că în ianuarie 1990 a primit un raport al colonelului Ardeleanu (șeful USLA) cu privire la Trosca, și că el, Militaru, ar fi făcut o sesizare legată de acest caz către șeful Direcției procuraturilor militare, „intrare nr. 52/C/III/91 din 30.09.1991”. „Nimeni însă nu a făcut pînă acum nici cel mai mic pas pentru aflarea adevărului”, se revolta generalul Militaru. Nu rezultă din rechizitoriul actual că Parchetul are cunoștiință despre acea sesizare făcută de Militaru în 1991 despre cazul Trosca ori despre interviul dat revistei „Baricada” în 1991. Martora Adina Anghelescu-Stancu, care ar deține și însemnările făcute de Militaru cu mîna lui pe ciorna interviului, nu a fost contactată.

Istoricul Mădălin Hodor a lămurit că traseul profesional a lui Trosca nu s-a intersectat cu cel a lui Militaru (linc). Parchetul nu contrazice acest lucru, dar a găsit un martor, Nicolae Iosub, care în 2017 a explicat în esență, că Trosca l-a luat la un moment dat la întrebări pe un ofițer care îl vizitase pe Militaru, și, deși „intervenția a fost doar pasageră”, consideră că acel ofițer (nenominalizat) l-a informat mai departe pe Militaru și de atunci a rămas Militaru cu impresia că e supravegheat de Trosca. Dar asta se întîmpla după ce Militaru fusese deja trecut în rezervă (spune chiar martorul), deci Militaru nu putea să-l creadă pe Trosca vinovat de mazilirea sa pe baza unei asemenea informații. Presupunerea martorului Iosub, preluată de parchet, că Militaru voia să se răzbune pe Trosca datorită acestui episod nu are logică. După ce fusese trecut în rezervă și pensionat, nimic altceva nu i s-a întîmplat lui Militaru care ar putea fi calificat drept prigoană din partea regimului Ceaușescu. Și atunci, chiar dacă Militaru avea impresia (greșită) că e supravegheat de Trosca, nu avea motive să se răzbune pe acesta.

În seara de 22 decembrie 1989 focul s-a deschis la ora 18,30, dar misiune de luptă „pentru apărarea sediului CC şi Palatului Republicii, nimicirea elementelor din aceste sedii şi punerea acestora la dispoziţia organelor militare” s-a primit de către regimentul de tancuri din București încă de la ora 18,00. „Conducerea superioară a MApN a ordonat misiuni de luptă, fără ca în momentul emiterii ordinului să existe o situaţie reală de luptă, cu atît mai puţin una care să impună trimiterea în centrul Bucureştilor a unor efective importante de blindate grele”, observă Parchetul, arătînd totodată că o concentrare atît de mare de blindate în mediul urban, în spații mici, contravine tuturor regulilor de luptă și a regulamentelor în vigoare în armata română. Și la Otopeni, încă de la ora 15,00 se dăduseră ordine din care rezultă că se anticipa apariția unor „eventuali teroriști”, deși la acel moment în țară era liniște.

Dezinformările la care au fost supuse Forţele Navale Române de la Marea Neagră, în intervalul 22 decembrie – 30 decembrie 1989, au fost similare „Planului de difuzare a informaţiilor despre inamic” folosit la o aplicaţie a Forţelor Navale, desfăşurată în vara anului 1989, se constată în rechizitoriu. La acea aplicație s-a folosit chiar și cuvîntul „terorist”. Martorul Alexandru Plăviciosu, contraamiral, a declarat că toate informațiile despre teroriști primite în acea perioadă erau false și consideră că „Direcţia Informaţii a Armatei avea capacitatea de a gîndi, planifica şi executa întreaga diversiune (….) Exclud amestecul militar extern şi consider că realizarea acestui plan bine pus la punct a fost opera unei mîini interne”.

Unele jurnale de luptă ale unităților militare au fost falsificate. Apar expresii precum „odiosul dictator” în zilele cînd Ceaușescu era încă comandant suprem, semn că aceste jurnale de luptă au fost completate ulterior. În unele cazuri împușcarea din greșeală a unor militari a fost prezentată ca împușcare în luptă antiteroristă.

Este dovedită totodată și implicarea personală a generalului Victor Stănculescu (pe atunci ministru al apărării) în stoparea cercetărilor, prin faptul că a cerut și obținut trecerea în rezervă a unui procuror militar (Liviu Domșa) care avansase prea mult cu cercetările (legate de reprimarea din orașul Cluj). Aceasta este o dovadă indirectă de vinovăție.

Parchetul a analizat și posibila implicare a agenturilor străine. „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Nu există nicio probă juridică privind participarea unor astfel de forţe în exercitarea inducerii în eroare din decembrie 1989”, este concluzia la care s-a ajuns.

O altă ipoteză analizată în rechizitoriu este cea a acțiunii unor forțe interne total acoperite, care ar fi fost organizate conform doctrinei războiului întregului popor care aparținea regimului Ceaușescu. Este respinsă această variantă, deoarece formațiuni de gherilă care să acționeze în cadrul „războiului întregului popor” trebuiau să intre în acțiune numai în situația decretării stării de război și a cotropirii unei părți a teritoriului național de către forțe armate străine, ceea ce nu a fost cazul. Au fost audiați martori din conducerea armatei, securității și chiar un rezervist care ar fi trebuit să acționeze în asemenea formațiune de gherilă, care toți au confirmat că nu s-au dat asemenea ordine în decembrie 1989.

4. Inducerea în eroare coordonată şi exercitată de vârfurile de comandă militară ale MApN. Acceptarea din partea factorilor politici de decizie ai CFSN

Probele administrate sunt apte a demonstra că inducerea în eroare a fost în mare parte exercitată şi coordonată de la sediul MApN, de către unii dintre componenţii Consiliului Militar Superior, organism militar aflat în subordinea CFSN şi a conducerii acestuia.
Pentru început, vor fi prezentate mai multe declaraţii edificatoare pentru a argumenta această concluzie. Astfel,
1. Comisia Senatorială, dosar nr. 181/J.I.4 – Stenograma nr. 98 din 30.05.1994 – Voiculescu Voican Gelu – Fiind întrebat de senatorul Valentin Gabrielescu asupra autorilor diversiunii, acesta a răspuns „V-am spus, a făcut-o armata, fie cu scopul ca să elimine echipa nedorită care s-a substituit celei care trebuia să fie cu adevărat, fie ca să şteargă şi să poată pune condiţii după aceea, pentru că lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie, că armata a fost, a făcut şi a dres”.

2. Roman Petre – declaraţie de martor – sediul SPM, 01.03.2017 (vol. I – Declaraţii, f. 148-165) – „Consider că fenomenul terorist este o creaţie internă în care protagoniştii au fost din interiorul ţării. Nu cred în intervenţia străină. Nu ştiu cine au fost cei care au creat diversiunea, dar ca o părere personală pot concluziona că generalii care au avut intervenţii directe în represiunea ordonată de Nicolae Ceauşescu la Timişoara, Bucureşti şi alte zone, au avut un interes major să facă uitate aceste lucruri şi să iasă din vizorul public.

Prin prisma poziţiilor avute în timpul Revoluţiei, fiind protagonişti ai evenimentelor, dar mai ales prin funcţiile deţinute ulterior (premier, respectiv vice- premier), Roman Petre şi Voiculescu Voican Gelu sunt persoane foarte bine informate cu privire la motivaţiile şi conduitele militarilor şi civililor implicaţi direct în coordonarea şi exercitarea inducerii în eroare din decembrie 1989. În cele ce urmează se va argumenta că într-adevăr, pentru a evita răspunderea penală ca urmare a coordonării represiunii existente până la 22 decembrie 1989, orele 12:06, vârfurile de decizie ale MApN au declanşat o amplă operaţiune de inducere în eroare. Totodată, se va argumenta existenţa unei acceptări cu privire la această operaţiune, din partea factorului politic ce a beneficiat în mod direct şi discreţionar de protecţia şi forţa Armatei pentru a prelua şi păstra puterea de stat. Pactul despre care aminteşte Voiculescu Voican Gelu a fost benefic ambelor părţi. Pentru factorii de decizie ai MApN a însemnat impunitatea dorită, iar pentru „grupul Iliescu” a însemnat garantarea preluării puterii politice, menţinerea la putere, dar şi legitimarea în faţa poporului român.

3. Olteanu Constantin, fost ministru al apărării, declaraţie de martor, sediul SPM, 13.02.2018 (vol. III– Declaraţii, f.233-240) – „Am fost atenţionat de generalul de securitate Nicolae Pleşiţă cu privire la faptul că exista bănuiala asupra generalului Militaru privind colaborarea lui cu GRU (…) Urmare unor verificări, generalul Militaru s-a autodenunţat şi a relatat, în scris, legătura lui reală cu GRU. Această declaraţie s-a aflat asupra generalului Ion Coman, ministru al apărării la acea dată, iar în 1980 mi-a predat-o, odată cu preluarea de către mine a funcţiei (…) Opinez faptul că diversiunea existentă în decembrie 1989 a folosit noii puteri instalată în România. Prin intermediul diversiunii, a fost creat un inamic al revoluţiei şi revoluţionarilor. Doar aşa s-a justificat ideea de revoluţie. Trebuia să existe un duşman împotriva căruia să lupţi şi în acest fel se legitimau. Având în vedere experienţa militară şi funcţiile deţinute în cadrul armatei, afirm cu certitudine că ordinele militare importante, indiferent de natura lor, date în decembrie 1989, puteau fi date exclusiv de la sediul Marelui Stat Major al Armatei. Doar ofiţerii cu grad superior ce şi-au desfăşurat activitatea în acest sediu puteau coordona acţiunile militare importante, la nivel naţional. Doar aici se aflau codurile importante, parolele necesare, instrucţiunile care reglementau activitatea întregii forţe militare a României. Acest martor a decedat pe parcursul efectuării urmăririi penale.

4. Chelaru Mircea – UM 01315 Bucureşti, şef al Compartimentului cercetare din Divizia nr. 57 Tancuri Bucureşti, după revoluţie a îndeplinit funcţia de şef al MStM al Armatei Române (general de corp de armată), declaraţie de martor, sediul SPM, 02.08.2018 (vol. IV – Declaraţii, f.56-64) – „Pentru exercitarea diversiunii au conlucrat două categorii. O primă categorie a fost reprezentată de o reţea a generalilor din armată, orientaţi cu toţii spre Moscova, în sensul că cel puţin aveau studiile militare făcute în URSS. Aceşti generali erau în legătură cu două structuri din fosta URSS. Este vorba de GRU (Serviciul de informaţii al armatei sovietice) şi KGB. O a doua categorie a fost formată din civili controlaţi la rândul lor de serviciile sovietice. Mă refer la persoane precum Teodor Brateş, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu şi alţii (…) Reţeaua generalilor despre care vorbeam mai sus era formată în ordinea importanţei de către gl. Militaru, gl. Kostyal Ştefan, gl. Pletos, gl. Ciubăncan, gl. Pancea, gl. Vasile Ionel, gl. Stănculescu. Despre gl. Nicolae Eftimescu nu am cunoştinţe, însă ştiu că gl. Militaru Nicolae avea un ascendent asupra lui, având în vedere că gl. Eftimescu îi datora gl. Militaru ascensiunea sa profesională. Gl. Eftimescu a săvârşit o serie de greşeli mari în timpul acelei zile. A dat în mod concomitent ordine unor unităţi de tancuri de la Târgovişte şi unui regiment de elicoptere de la Alexeni să se deplaseze spre capitală cu scopul de a ajuta trupele deja aflate în dispozitiv în Bucureşti. Acest ordin s-a dat fără a fi stabilite metode eficiente de comunicare. Gl. Eftimescu şi echipa sa au dat numeroase ordine total contradictorii. De exemplu, s-a emis un ordin de interzicere totală a zborului, iar după aceea, fără a fi anulat acest ordin s-a permis efectuarea unor zboruri militare (…) Acest gen de comportament a produs în mod constant grave disfuncţionalităţi care au dus în mod inevitabil la existenţă focului fratricid cu consecinţe deosebit de grave. Explicaţiile pot fi doar două: grava lipsă de profesionalism sau reaua-credinţă. Îl cunoşteam foarte bine pe generalul Eftimescu şi pot afirma despre el că a avut o inteligenţă sclipitoare, fiind un foarte bun profesionist. Este important de menţionat că, gl. Eftimescu era reprezentantul României la Comandamentul Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia (CFAU) (…) Despre gl. Logofătu ştiu că timp de 15 ani a fost omul de legătură al armatei române cu comandamentele ţărilor membre al Tratatului de la Varşovia. Acesta era un sovietofil”.

5. Jilavu Gheorghe – ofiţer al Direcţiei Informaţii din MStM – al M.Ap.N.- declaraţie de martor, sediul SPM, 06.03.2018 ( vol. V – Declaraţii, f. 30-42) – „În MApN a pătruns un grup de civili, printre care Ion Iliescu (…) Într-o primă fază, generalul Stănculescu, singur, i-a primit pe aceşti civili, după care, în biroul ministrului apărării au pătruns generalul Eftimescu şi alţii. (…) Deşi în Bucureşti şi România nu se trăgea, apăruseră zvonuri că forţe fidele lui Nicolae Ceauşescu vor trece la acţiuni ostile (…) În biroul generalului Eftimescu se afla cel mai complex sistem de telefonie, cu toate unităţile militare din România şi cu Tratatul de la Varşovia (…) În seara zilei de 22 decembrie 1989, în zona ministerului, a început o adevărată canonadă, de la Direcţia Operaţii fiind anunţaţi că ministerul este atacat de forţe ostile (…) Nu am participat în mod direct la apărarea ministerului (…) auzeam, însă cum militarii aflaţi în dispozitivul de apărare deschideau un foc intens împotriva presupuşilor atacatori (…) M-a frapat faptul că, inspectând personal perimetrul exterior al ministerului am constatat existenţa unei zone ce nu a fost deloc afectată de tragerile acelui inamic. Această zonă includea biroul ministrului apărării, biroul şefului Marelui Stat Major şi biroul şefului Operaţii Militare (…) Îmi amintesc un fapt care mi-a atras atenţia şi anume că l-am văzut personal pe generalul Militaru stând liniştit în faţa ferestrelor de la biroul ministrului, chiar în momentele în care afară se trăgea violent. M-a frapat această atitudine a generalului, având în vedere că acesta ignora cu bună ştiinţă focul violent în timp ce noi, ceilalţi, ne-am refugiat pe holurile ministerului în poziţia culcat. La vremea respectivă am apreciat că generalul Militaru este curajos, chiar nebun, însă ulterior am ajuns la concluzia că acesta era conştient despre faptul că în realitate viaţa lui nu se află în pericol (…) În seara zilei de 22 decembrie 1989, de la Direcţia Operaţii s-a ordonat ca în sprijinul efectivelor MApN să vină o companie de intervenţie de la Regimentul 30 Gardă. Această companie a ajuns în faţa ministerului după lăsarea întunericului, momente în care apreciez că cei aflaţi în dispozitivul de pază al ministerului au deschis focul asupra celor veniţi în ajutor. Acest eveniment a avut loc ca urmare a unei lipse totale de cooperare între cele două forţe aliate. Au fost cinci minute de adevărată nebunie, iar militarii de la Regimentul de Gardă, disperaţi fiind, au pătruns în curtea ministerului escaladând gardul împrejmuitor, aspect care în opinia mea, a amplificat confuzia. În urma acestui incident au murit mai mulţi militari (…) După 23 decembrie 1989, grupul de civili condus de Ion Iliescu s-a aflat în mai multe rânduri în sediul ministerului. (…) Fără excepţie, Ion Iliescu şi ceilalţi civili, intrau exclusiv în biroul ministrului apărării (…) În noaptea de 23/24 decembrie 1989, din biroul ministrului apărării naţionale s-a transmis informaţia conform căreia dinspre Chitila vin spre capitală 40 de elicoptere cu misiunea de a ataca inclusiv Ministerul Apărării. Acest zvon a fost răspândit rapid prin minister. Veridicitatea informaţiei nu părea de contestat deoarece era emisă chiar de la biroul ministrului apărării şi astfel nu am pus la îndoială conţinutul informaţiei. Zvonul s-a dovedit a fi total fals, nici un elicopter nu ne-a atacat. De altfel, o gândire lucidă ar fi evidenţiat că nici nu era posibil să se transmită în timp util o astfel de informaţie având în vedere că distanţa aeriană între Chitila şi Ministerul Apărării este de aproximativ 10 km., astfel încât dacă ar fi decolat acele elicoptere ar fi ajuns în foarte scurt timp deasupra noastră şi nu mai era posibilă avertizarea. Presupun că în biroul ministrului se afla generalul Militaru. În aceeaşi noapte, cred că de la Direcţia Operaţii s-a anunţat că forţe teroriste vor ataca ministerul din Cimitirul Ghencea. Drept urmare, s-a dat ordin ca un tanc din dispozitivul de apărare să tragă cu tunul de calibru 100 mm. în osuarul cimitirului. Apreciez că o parte a zvonurilor cu caracter diversionist, deci o parte a diversiunii, a fost exercitată de cadre ale Direcţiei de Informaţii din cadrul MApN (…) Cred că din dispoziţia Direcţiei Operaţii au fost chemate unităţi eterogene în scopul apărării ministerului apărării şi nu au avut o comandă unică, de aceea s-au înregistrat numeroase victime (…) În general, chemarea acestor unităţi se făcea pe timp de noapte sau sosirea lor era preconizată a fi pe timp de noapte, momente care au creat numeroase stări de confuzie, foc fratricid şi victime (…) Arăt că, multe astfel de zvonuri cu caracter diversionist nu puteau proveni decât de la o structură specializată şi m-am gândit că ar fi fost generate de către DIA.

6. Raţiu Gheorghe – şef al Direcţiei I din cadrul DSS, declaraţie de martor, sediul SPM, 09.11.2017 (vol. III – Declaraţii, f.14-27) – „Cunoşteam că Ion Iliescu se afla în atenţia Serviciului de contraspionaj sovietic (UM 0110) făcând obiectul unui dosar de urmărire informativă ca urmare a unor legături cu generalul Militaru, profesorul Măgureanu şi alţii (…) Consider că a fost o mişcare revoluţionară evidentă, căreia i s-a suprapus puciul militar, lovitura de stat militară coordonată de agenţii KGB, pe baza indicaţiilor date de la Moscova (…) Când mă refer la puciul militar, numesc aici pe ofiţerii de rang superior şi anume Stănculescu, Logofătu, Eftimescu, Militaru, ca fiind cunoscuţi în slujba serviciilor de informaţii sovietice. Consider că în armata română a existat un segment de patrioţi, dar şi un segment important de ofiţeri care au efectuat studiile URSS şi se aflau sub influenţa serviciilor acestei ţări (…) Ce a urmat încă din seara de 22 decembrie 1989, a însemnat de fapt punerea în practică a unor momente operative diversioniste, create de MApN. Grupa operativă era formată din generali şi ofiţeri MApN de la Direcţia de organizare-mobilizare, care în mod curent se ocupau de aplicaţii. Motivaţia acestor acţiuni a reprezentat-o ideea că în România au fost infiltraţi terorişti străini care otrăvesc apa, minează obiectivele, atacă populaţia. S-a insinuat faptul că şi securitatea este implicată în asemenea acţiuni. Se dorea impresionarea populaţiei pentru a o determina să facă un pas înapoi şi să sprijine noua conducere (…) Trebuie menţionat faptul că Ion Iliescu era în permanenţă sub influenţa lui Silviu Brucan, care venise în ţară bine instruit de sovietici şi americani în legătură cu evenimentele ce aveau să se desfăşoare în România (…) Afirm cu certitudine că Ion Iliescu şi Silviu Brucan au fost nedespărţiţi în toată perioada respectivă.

7. Pricină Valeriu – mr. MApN, redactor principal la emisiunile militare Radio-TV, declaraţie de martor, sediul SPM, 23.07.2018 (vol. IV – Declaraţii, f. 27-37) – „Consider că, după 22 decembrie 1989, a fost o continuare a diversiunii la o altă scară, naţională, promovată de cei aflaţi în noua conducere, respectiv CFSN, dar şi structura militară de vârf (…) În acest context, s-au înscris şi multe ordine date de anumiţi comandanţi militari pe care le-aş numi cel puţin ciudate, prin care unităţi militare au fost angrenate în focul fratricid sau puse în situaţie de pericol iminent. Au fost ordonate dislocări de forţe militare pe timp de noapte care să afluească spre capitală (…) Personal apreciez că toate deciziile militare luate după data de 22 decembrie 1989, nu puteau fi luate fără implicarea directă a şefilor de direcţii militare (…) Despre generalul Nicolae Militaru consider că nu a fost voinţa Moscovei pentru a-l impune în funcţia de ministru al apărării. Numirea în această importantă funcţie a fost făcută de fostul preşedinte Iliescu Ion, care se simţea dator în faţa acestui general prin prisma relaţiilor personale ilegaliste ce datau de mulţi ani. Dovada acestei situaţii este înlăturarea generalului Militaru, la mijlocul lunii februarie 1990. Dacă Nicolae Militaru ar fi fost impus de Moscova, această înlăturare din funcţie nu s-ar fi produs. (…) Apreciez că, introducerea elementului „sânge” începând cu 16 decembrie 1989, până la 31 decembrie 1989, este specifică bolşevismului stalinist. Este bine cunoscut faptul că, istoric privite lucrurile, bolşevism-stalinismul a operat astfel. Complicitatea internă la o astfel de strategie, acceptarea acestei maniere, o consider cu adevărat criminală. Cei care au acceptat elementul „sânge” se fac cu adevărat vinovaţi pentru ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 (…) Acceptarea acestei situaţii criminale a fost făcută de grupul politico-militar ce a preluat puterea în stat, în cursul lunii decembrie 1989. O analiză obiectivă relevă, fără dubii, că toate cadrele militare cu funcţii importante şi-au păstrat statutul şi după 22 decembrie 1989 deşi, în multe situaţii, au participat în mod direct la represiunea existentă până la data de 22 decembrie 1989. Mai mult, se poate observa că acele cadre de nivel mediu, care au participat intens la represiunea existentă până la data de 22 decembrie 1989, au beneficiat ulterior de avansări succesive în grad militar, fiind aduse în poziţii nefireşti într-un timp foarte scurt (…) Începând cu 01.01.1990 am realizat mai multe documentare ce s-au întemeiat pe discuţii cu militari şi civili implicaţi în diverse momente ale Revoluţiei”.

8. Rogojan Aurel – şef de cabinet al gl. Vlad Iulian, DSS, declaraţie de martor, sediul SPM, 21.06.2018 (vol. V – Declaraţii, f. 267-280) – „De la generalul Vlad am aflat că generalul Guşă a fost chemat de mai multe ori să vină la sediul MApN, care reprezenta atunci centrul de putere, evident, întrucât ordinele pe care le dădea MApN-ul în acel moment, prin generalul Eftimescu Nicolae, contraveneau flagrant celor dispuse de generalul Guşă (…) Generalul Eftimescu conducea nemijlocit operaţiile militare în desfăşurare el fiind de altfel şi şeful Direcţiei Operaţii. Cunosc că era în relaţii foarte bune cu generalul Militaru, era favoritul acestuia (…) România a fost intens infiltrată de oameni ai serviciilor de informaţii sovietice, la toate nivelurile (…) Militari cu studii în URSS au acţionat cu bună ştiinţă în perioada 1989 (…) În acest context, prezenţa activă în luarea deciziilor esenţiale pe linie de MApN a gl. Nicolae Militaru, gl. Gheorghe Logofătu, gl. Nicolae Eftimescu, reprezintă o activitate coordonată a unor oameni iniţiaţi cu privire la evenimentele aflate în desfăşurare (…) Apreciez că Silviu Brucan era omul cu rolul de coordonare întrucât avea multiple conexiuni la Washington, Londra, Moscova, poate şi altele.

9. Şoldea Ştefan – USLA, declaraţie de martor, sediul SPM, 31.07.2018 (vol. IV – Declaraţii, f. 38-45)– „În jurul orelor 21:45 a venit la noi mr. Trosca şi ne-a spus că urma să executăm o misiune antiteroristă în zona sediului MApN. L-am auzit pe mr. Trosca afirmând cu referire la această misiune ceva de genul „Ăştia pe mine mă vor”. (…) Am ajuns, am oprit la locul stabilit, situaţia fiind calmă (…) Mr. Trosca a insistat ca cineva de la MApN să ne preia (…) i s-a spus ca ABI-urile noastre să semnalizeze prin aprinderea şi stingerea farurilor. Imediat după semnalele optice, asupra ABI-urilor s-a deschis focul, apreciez că din partea stângă. În acea parte exista un dispozitiv de apărare ce avea în componenţă foarte mulţi militari, echipaţi cu tehnică diversă, inclusiv cu tancuri şi alte blindate. Deschiderea focului nu a fost provocată de noi. Nu am făcut niciun fel de mişcare susceptibilă de a fi ostilă. După deschiderea focului l-am auzit prin staţie pe mr. Trosca încercând să determine oprirea focului asupra noastră. Acesta striga „Ne omoară, faceţi ceva!”. Am fost rănit în zona cervicală cu un glonţ. Am fost scos din ABI de către un ofiţer de aviaţie, am fost singurul supravieţuitor din ABI-ul cu numărul 2. (…) În momentul în care am fost scos din ABI, l-am observat în dreptul primului ABI pe mr. Trosca zvârcolindu-se între viaţă şi moarte (…) Imediat după scoaterea din ABI am fost dus în antecamera biroului ministrului apărării (…) aveam statut de terorist. Aici fiind, am purtat o discuţie cu colonelul Ardeleanu, şeful USLA, căruia i-am relatat ce s-a întâmplat. În acele clipe, în cabinetul ministrului se aflau generalul Militaru şi Iulian Vlad. S-a apropiat de mine generalul Militaru care m-a întrebat direct dacă mr. Trosca mai trăieşte. I-am răspuns că mr. Trosca este în viaţă, că se zbate într-o stare gravă, dar că încă poate fi salvat. După acest scurt dialog cu generalul Militaru, acesta din urmă a avut o discuţie cu colonelul Ardeleanu care i-a reproşat „Domnule general mi-aţi omorât oamenii!”. Am auzit cum răspunsul generalului a fost „Ce vrei, aşa este la război Ardelene!”. (…) Precizez că, după momentul în care asupra ABI-urilor noastre s-a deschis focul, nu a existat nici un fel de ripostă armată din partea noastră. Precizez că Drumul Taberei, în zona fostului MApN, era foarte bine luminat, iluminatul stradal funcţionând la cote normale. Nu am reuşit să înţeleg cum de a fost posibil ca fără niciun temei, nişte militari ai armatei române să deschidă focul asupra noastră cu consecinţele cunoscute atâta timp cât şi noi serveam aceeaşi patrie.

10. Curticean Silviu – şeful cancelariei lui Ceauşescu Nicolae, declaraţie de martor, sediul SPM, 10.07.2018 (vol. V – Declaraţii, f. 298-308) – „După data de 22 decembrie 1989 am plecat la domiciliul meu (…) Am luat legătura cu Ion Totu şi l-am rugat să îl contacteze pe Victor Atanasie Stănculescu, care părea că este într-o situaţie bună la conducerea ţării, să-mi spună ce am de făcut. Am făcut acest gest întrucât modul de comportare anterior al lui Stănculescu faţă de mine părea unul prietenos. Practic el încerca să se aproprie de mine. Totu mi-a transmis că a vorbit cu Stănculescu şi acesta mi-a indicat să stau acasă. Nu am fost chemat, dar la scurt timp la locuinţa mea a sosit un vehicul blindat (TAB al armatei) şi s-a deschis focul asupra clădirii în care locuiam împreună cu familia. Am reuşit să ies în stradă şi să port o discuţie cu ofiţerul care comanda echipajul, acesta recunoscându-mă s-a mirat că locuiesc acolo şi a motivat că a primit ordin de la Stănculescu să deschidă focul asupra acestei clădiri, întrucât în interior se află terorişti.

11. Maliciuc Ioan – Centrul Militar Judeţean Constanţa, declaraţie de martor, sediul SPM, 14.12.2017 (vol. III – Declaraţii, f. 143-148) – „La 23 decembrie 1989 am fost ales ca fiind primul preşedinte al FSN Judeţean Constanţa (…) M-am ocupat cu prioritate de asigurarea unor comunicaţii eficiente cu restul ţării, dar mai ales cu capitala. În biroul meu au fost instalate mai multe telefoane printre care TO (telefon operativ), o legătură cu MI, o alta cu MApN (…) Mai multe zile la rând, începând cu data de 22 decembrie 1989, pe comunicaţia TO am primit, în repetate rânduri, apeluri prin care au fost lansate diverse dezinformări. S-a spus că dintr-un autoturism Dacia teroriştii deschid focul în localitatea Kogălniceanu, am verificat imediat, demonstrându-se că zvonul a fost total fals. Apoi, pe acelaşi telefon, am fost informaţi că un autobuz plin cu terorişti se îndreaptă spre Constanţa, cu scopul de a lichida FSN-ul local. Am verificat în mod operativ şi am constatat că şi această informaţie a fost total neadevărată. Au existat şi alte situaţii de acest gen. De fiecare dată, centralista mă anunţa că sunt apelat de la biroul ministrului apărării. Mi se spunea ceva de genul „Vă sun din partea Ministrului Apărării Naţionale şi vă anunţ că din informaţiile deţinute rezultă că …. ”, urmând dezinformarea cu privire la teroriştii care trag”.

12. Păstrăvanu Vasile – colonel DIA, declaraţie de martor, sediul SPM, 22.02.2018 (vol. III – Declaraţii, f. 261-268) – „Având în vedere complexitatea diversiunii existente în timpul lunii decembrie 1989, apreciez că acţiunile de coordonare şi exercitare a acestei diversiuni puteau fi făcute doar de la vârful ierarhiei militare”.

13. Mateiciuc Ioan Cristian – UM 01901, Regimentul 61 Elicoptere Boteni, declaraţie de martor, sediul SPM, 01.02.2018 (vol. III – Declaraţii, f. 190-199) – „În dimineaţa de 26 decembrie 1989, am fost chemaţi de la Boteni (…) după lăsarea celor două cadavre ale soţilor Ceauşescu la IML, am revenit la MApN şi cu această ocazie am văzut un spectacol grotesc în faţa intrării, unde zăceau spre batjocora publică cadavrele celor două echipaje USL, cu ABI-urile distruse. Generalul Stănculescu a oprit maşina şi l-a întrebat pe un ofiţer din dispozitivul de pază de ce mai stau acele cadavre întrucât dăduse ordin anterior să fie îndepărtate. Ştiu că ofiţerul i-a răspuns că din ordinul generalului Militaru Nicolae, noul ministru al apărării din acel moment, s-a dispus păstrarea acelor cadavre în acelaşi loc în care se aflau. Acest lucru ne-a oripilat pe toţi, întrucât populaţia se manifesta batjocoritor şi se producea o profanare cruntă a celor decedaţi. În acel moment exista teza potrivit căreia teroriştii sunt securişti şi cred că acesta este lucrul ce trebuia demonstrat prin ordinul generalului Militaru”.

14. Măgureanu Virgil – fost director SRI, declaraţie martor, sediul SPM, 24.05.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 88-105) – „Aş dori să redau momente în care generalul Militaru, numit deja ministrul apărării naţionale, crea o imagine apocaliptică a ceea ce se întâmpla în exteriorul MApN, unde ne aflam cu toţii. Acesta vorbea despre elicoptere şi desanturi iminente, despre atacul presupuşilor terorişti în grupuri numeroase, pentru a ataca diferite obiective în Bucureşti şi în ţară. Am fost martor la aceste expuneri ale generalului Militaru, însă am remarcat şi observaţia generalului Stănculescu care spunea că aproximativ 95% din cele auzite nu pot fi adevărate. Cred că episodul Trosca şi tragedia acelui moment sunt urmare acţiunii deliberate a generalului Militaru. Afirm că la armată nu a existat un gol de putere, asta prin faptul că generalul Stănculescu a fost numit la conducerea armatei de către Ceauşescu, s-a comportat în acest fel până la fuga cuplului prezidenţial, dar şi în perioada care a urmat, până la schimbarea sa din funcţie şi numirea generalului Militaru ca ministru al apărării din seara de 23 decembrie 1989, de către Ion Iliescu (…) Consider că o parte din efectele insurgenţei, morţi şi răniţi, s-a datorat şi dezorganizării provenite de la cel mai înalt nivel”.

15. Ghiţă Grigorie – comandantul trupelor de securitate din cadrul fostului DSS, declaraţie de martor, sediul SPM, 18.01.2018 (vol. III – Declaraţii, f. 161-170) – „În noaptea de 22/23 decembrie 1989 am primit un mesaj telefonic de la generalul Eftimescu Nicolae în sensul că unitatea pe care o comandam va fi atacată de desanturi aeriene. Nu a existat vreun desant (…) Impunerea generalului Militaru ca ministru al apărării s-a putut face doar de noua forţă politică a României, forţă ce avea în subordine Consiliul Militar Superior”.

Se poate observa că militarii ale căror declaraţii au fost invocate sunt componenţi ai tuturor structurilor militare. Printre aceştia se află doi foşti miniştri ai apărării şi un şef de stat major al Armatei. Declaraţiile sunt foarte bine armonizate între ele, dar şi cu cele prezentate anterior, pe parcursul întregului rechizitoriu.
Probele administrate în cauză au demonstrat că la orele 14:10 ale zilei de 22 decembrie 1989, de la MApN au fost emise notele telefonice cu numerele 38 şi 39. Notele au fost trimise tuturor unităţilor militare din România, fiind ordonate de gl. Eftimescu Nicolae – prim locţiitor al şefului MStM şi şef al Direcţiei Operaţii din MStM – ca urmare a Directivei ministrului apărării naţionale – gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor.
Aşa cum s-a văzut în capitolul precedent, s-a ordonat ca unităţile militare să execute doar ordinele militare transmise de la MApN. Apoi, s-a mai ordonat ca unităţile militare să treacă la paza armată a obiectivelor civile de importanţă deosebită şi să tragă în eventualitatea că vor fi atacate de grupuri înarmate cu arme de foc.
Întrebarea firească, prin raportare la ordinul supus discuţiei, este de ce a fost necesar un astfel de ordin. Pe întregul teritoriu al României, la acea oră (14:10) era linişte, nu se trăgea, nu mai existau violenţe, dimpotrivă, în capitală şi în marile oraşe se sărbătorea cu entuziasm victoria Revoluţiei. Totodată, de ce ar fi existat riscul ca „grupuri înarmate cu arme de foc” să atace obiectivele civile? Pe cine să atace? S-a explicat anterior că DSS, cu toată conducerea şi efectivele, se alăturase mişcării revoluţionare, abandonându-l pe fostul preşedinte. Conducerea DSS se afla la vedere alături de conducerea MApN. Cunoşteau cei din comanda MApN că în seara aceleiaşi zile urma să se tragă? Pe ce se baza o asemenea informaţie?
Cert este că, în jurul obiectivelor civile şi militare de interes major aflate în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării, au fost cantonate treptat forţe militare excesiv de numeroase şi total eterogene. Foarte grav este faptul că masarea acestor forţe în perimetre reduse s-a făcut fără asigurarea unei comunicări eficiente între efectivele militare astfel încât, de cele mai multe ori, acestea nu se cunoşteau între ele şi nici măcar nu cunoşteau cu claritate propriile misiuni în care au fost angrenate.
Nu trebuie omisă realitatea conform căreia, în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989, efectivele militare se aflau deja într-o stare avansată de oboseală fizică şi mentală, ca urmare a faptului că încă de la data de 17 decembrie 1989 se aflau în alarmă parţială de luptă („Radu cel Frumos”), stresul fiind accentuat de declararea de către preşedintele Ceauşescu Nicolae a stării de necesitate, pe întregul teritoriu al României, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989.
În acelaşi timp, s-a constatat că o mare parte a efectivelor militare ce au afluit spre centrul Bucureştilor şi spre centrele marilor aglomeraţii urbane ale ţării, erau formate şi din militari în termen neexperimentaţi, insuficient pregătiţi, mulţi dintre ei fiind încorporaţi în toamna anului 1989.
Toate aceste realităţi erau cunoscute conducerii MApN. Gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor, gl. Eftimescu Nicolae, gl. Logofătu Gheorghe (şeful Academiei Militare), gl. Hortopan Ion (şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor) şi ceilalţi ofiţeri de la vârful ierarhiei militare ştiau despre situaţia „trupei”.
Este important de subliniat că începând cu orele 14:10 ale zilei de 22 decembrie 1989, toate forţele militare ce şi-au început deplasările pe întregul teritoriu al ţării au fost dislocate şi coordonate spre dispozitive exclusiv prin intermediul ordinelor MApN, având în vedere că notele telefonice 38 şi 39 stipulau expres că urmau a se executa doar ordinele date de la vârful instituţiei militare. Examinarea jurnalelor de luptă ataşate dosarului arată că aceste note au fost primite şi executate întocmai.
Începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989 şi continuând cu noaptea ce a urmat, la ordin, spre Bucureşti au afluit în mod succesiv efectivele unor unităţi militare din teritoriu. În acest sens, gl. Guşă Ştefan a declarat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 241/J.I.4 (Stenograma nr.3 din 21.09.1993) că „Am încercat să stăvilesc aceste cereri de a aduce la Bucureşti mari unităţi care nu erau necesare (…) se dezorganiza sistemul de apărare al ţării (…) Erau suficiente forţe în capitală şi apoi, nu ştiam cine ne atacă, se vorbea despre terorişti, dar teroriştii nu se nimicesc cu regimente de tancuri (…) dar ca să vină Focşanii, Galaţii, Râmnicu-Sărat şi Moldova e o mare greşeală (…) se descoperea poarta de est a ţării (…) Culmea este că s-a spus că-i din ordinul meu.” Într-adevăr, acest ordin de chemare spre Bucureşti a efectivelor militare din teritoriu, nu putea fi dat de gl. Guşă Ştefan care în seara zilei de 22 decembrie 1989 şi întreaga noapte ce a urmat s-a aflat în sediul CC. În schimb, la Ministerul Apărării Naţionale se afla întreaga conducere a armatei, în frunte cu gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor şi gl. Eftimescu Nicolae. Fără implicarea directă a celor doi, ministru şi şef al Direcţiei Operaţii, nu era posibilă punerea în mişcare a unor mari unităţi din teritoriu spre Bucureşti.

Relevant pentru situaţia expusă este „Tabelul cu efectivele şi tehnica de luptă care au acţionat în garnizoana Bucureşti, în perioada 22-31 decembrie 1989 şi la sediul Ministerului Apărării Naţionale pentru paza şi apărarea sediului, protecţia conducerii provizorii a statului şi respingerea şi anihilarea elementelor teroriste” (vol. 35, dos. nr. 11/P/2014– MApN, pg. 390).
Conform acestui tabel,
În dispozitivul de pază al MApN au existat, în afara forţelor proprii, 2173 militari cu 63 de tancuri, 49 de TAB-uri şi 6 mitraliere AA de la UM 01210 Bucureşti, UM 01305 Bucureşti, UM 01270 Bucureşti, UM 01303 Bucureşti, UM 01046 Bucureşti, UM 01026 Bucureşti, UM 01845 Bucureşti, UM 01704 Bucureşti, UM 01436 Bucureşti, UM 01247 Galaţi, Academia Militară, UM 01085 Piteşti, UM 01171 Buzău, UM 01031 Cernica.
La sediul fostului CC al PCR au fost 567 de militari, cu 10 TAB-uri, de la UM 01026 Bucureşti, UM 01305 Bucureşti, UM 01908 Bucureşti şi UM 01051 Bucureşti.
Piaţa şi Sala Palatului – 418 militari cu 42 de tancuri şi 3 TAB-uri de la UM 01220 Bucureşti, UM 01060 Bucureşti, UM 01046 Bucureşti şi UM 01842 Titu.
La TVR – 1591 militari cu 12 tancuri de la UM 01200 Bucureşti , UM 01060 Bucureşti, UM 01842 Bucureşti, UM 01270 Focşani, UM 01065 Popeşti, UM 01303 Târgovişte, UM 01841 Caracal, UM 01845 Câmpia Turzii, UM 01248 Medgidia.
La Aeroportul Otopeni – 1174 de militari cu 14 tancuri şi 1 TAB de la UM 01305 Bucureşti, UM 01065 Bucureşti, UM 01841 Bucureşti, UM 01258 Râmnicu-Sărat, UM 01913 Otopeni şi UM 01847 Boboc.
La Aeroportul Băneasa – 436 de militari cu 5 tancuri şi 3 TAB-uri de la UM 01305 Bucureşti şi UM 01888 Bucureşti..
La Radiodifuziunea Română – 476 de militari cu 1 tanc şi 3 TAB-uri de la UM 01210 Bucureşti şi UM 01908 Bucureşti.
În Piaţa Victoriei – 295 de militari cu 9 TAB-uri de la UM 01305 Bucureşti, UM 01026 Bucureşti şi UM 01908 Bucureşti.
La Palatul Cotroceni – 96 militari de la UM 01305 Bucureşti.
La Palatul Primăverii – 150 de militari de la UM 01026 Bucureşti.
La Palatul Telefoanelor – 244 de militari cu 12 tancuri şi 8 TAB-uri de la UM 01210 Bucureşti, UM 01305 Bucureşti, UM 01046 Bucureşti şi UM 01026 Bucureşti.
La Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor (CIT) – 190 de militari şi 11 tancuri de la UM 01069 Braşov, UM 01727 Giurgiu şi UM 01303 Bucureşti.
La Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT) – 390 de militari de la UM 01210 Bucureşti, UM 01842 Bucureşti, UM 01847 Bucureşti, UM 01845 Bucureşti şi UM 01829 Bucureşti.
La Centrul de Instrucţie al Geniului – 140 de militari de la UM 01305 Bucureşti.
La Comenduirea Garnizoanei – 43 militari cu 1 TAB de la UM 01918 Bucureşti.
La Casa Centrală a Armatei – 30 de militari de la UM 01026 Bucureşti.
La Academia Militară – 16 militari cu 4 tancuri de la UM 01046 Bucureşti şi UM 01230 Pantelimon.
La Depozitul Măgurele – 31 de militari de la UM 01210 Bucureşti.
La Depozitul Domneşti – 21 de militari cu 1 TAB de la UM 01210 Bucureşti.
La Consiliul Popular al Sectorului 4 – 31 de militari de la UM 01305 Bucureşti.
La Procuratura Militară – 13 militari de la UM 01026 Bucureşti.
La Poliţia Capitalei – 35 de militari ai Academiei Militare.
La Punctul de comandă de rezervă al MI – 70 de militari de la UM 01841 Bucureşti.
La Penitenciarul Jilava – 51 de militari cu 2 tancuri şi 5 TAB-uri de la UM 01305 Bucureşti.
La Vila Postelnicu – 16 militari de la UM 01841 Bucureşti.
La obiectivul Stejar – 43 de militari de la UM 01847 Bucureşti.
La Şcoala Militară de Ofiţeri de Securitate şi Miliţie Băneasa – 515 militari de la UM 01668 Bucureşti, UM 01612 Bucureşti şi UM 01829 Bucureşti.
La Unitatea Specială R – 116 militari de la UM 01667 Bucureşti şi UM 01270 Bucureşti.
La Depozitul Brăneşti – 55 de militari de la UM 01230 Bucureşti şi UM 01270 Bucureşti.
La Telegraful Central – 12 militari cu 1 TAB de la UM 01210 Bucureşti.
Alte locuri de pe raza garnizoanei Bucureşti – 1594 militari cu 2 TAB-uri cu toţii de la unităţi militare din Bucureşti.
În concluzie, doar în Bucureşti, în preajma obiectivelor importante (civile şi militare), aşadar pe străzile capitalei, au desfăşurat acţiuni de luptă, concomitent, 11032 de militari, cu 166 de tancuri şi 108 TAB-uri. Aceste forţe au aparţinut unităţilor militare din Bucureşti, dar şi din Galaţi, Piteşti, Buzău, Cernica, Focşani, Târgovişte, Caracal, Câmpia Turzii, Medgidia, Otopeni, Boboc, Râmnicu-Sărat, Braşov şi Giurgiu.

Acţiunile de luptă s-au desfăşurat în acelaşi timp cu paza şi apărarea cazărmilor proprii, a depozitelor de armament şi în caz de nevoie, cu îndeplinirea misiunii de bază, respingerea unei eventuale agresiuni externe. Pentru această categorie de misiuni au participat forţe militare , altele decât cele enumerate.
Analiza regulamentelor militare privind lupta cu blindatele grele, evidenţiază că Armata Română nu avea la nivelul anului 1989 prevăzută posibilitatea ca tancurile proprii să fie implicate în lupta de gherilă urbană. Pe cale de consecinţă, nici militarii tanchişti nu erau instruiţi să lupte în mediul urban împotriva unor formaţiuni special pregătite pentru diversiune urbană, aşa cum se acredita de la vârful de comandă al MApN că ar fi presupuşii terorişti. Cu toate acestea, conducerea MApN a masat în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării un număr impresionant de blindate grele, fiind în deplină cunoştinţă de cauză asupra pericolului ce-l reprezenta un astfel de ordin. Opinia gl. Guşă Ştefan cu privire la aducerea efectivelor de tancuri în mediul urban, este în mod deosebit relevantă, având în vedere că acesta era un specialist în lupta cu blindatele grele, pregătirea sa de bază fiind de tanchist.
Efectivelor militare din stradă li s-au interpus cele ale Gărzilor Patriotice. Conform „Documentarului privind acţiunile desfăşurate de Statele Majore şi Gărzile Patriotice pe timpul evenimentelor din decembrie 1989” se desprinde că „În perioada 22-28.12.1989 au participat la îndeplinirea diverselor misiuni peste 250.000 de luptători care au acţionat independent sau în subordonarea unităţilor militare” (vol. V – Documente, pag. 83-90). Nu trebuie omişi civilii înarmaţi cu arme militare, al căror număr nu se cunoaşte, dar prin raportare la probatoriul cauzei, acest număr a fost în orice caz mare. Trebuie spus că probatoriul administrat nu a evidenţiat fără dubii cine anume a dispus înarmarea organizată a populaţiei civile.
Volumul 4 (pag. 2-22) – „Jurnale acţiuni de luptă”, cuprinde Registrul Istoric al Regimentului 20 Tancuri Bucureşti. În legătură cu misiunile de luptă executate de această unitate la data de 22.12.1989 se arată că „În jurul orelor 18:00 s-a primit misiunea de luptă pentru apărarea sediului CC şi Palatului Republicii, nimicirea elementelor din aceste sedii şi punerea acestora la dispoziţia organelor militare (…) Subunităţile de tancuri au plecat din cazarmă în jurul orelor 18:20 (…) Au ajuns în Piaţa Palatului 33 de tancuri (…) S-a deschis focul asupra inamicului din palat. Ordinul demonstrează că, la fel ca în cazul notelor telefonice 38 şi 39 transmise anterior, conducerea superioară a MApN a ordonat misiuni de luptă, fără ca în momentul emiterii ordinului să existe o situaţie reală de luptă, cu atât mai puţin una care să impună trimiterea în centrul Bucureştilor a unor efective importante de blindate grele. La orele 18:00, în Piaţa Palatului nu se trăgea. Întregul probatoriu administrat a relevat că incidentele din această zonă au debutat la orele 18:30. În mod firesc se pune întrebarea de ce a fost emis un astfel de ordin. Avea conducerea MApN informaţii că în perimetrul Pieţii Palatului urma să se deschidă focul? Mai mult, analiza ordinului supus discuţiei arată că acesta este neclar, generator de confuzie, atâta timp cât nu se precizează nimic concret despre inamicul care trebuia nimicit, situaţia tactico-operativă fiind complet ignorată. Şi apoi, ce inamici se aflau în CC la acel moment, încât să fie necesară nimicirea lor cu blindatele!? În realitate, ordinul este de-a dreptul criminal, deoarece în Piaţa Palatului, la acea oră se aflau zeci de mii de revoluţionari, dar şi forţe militare deja instalate în dispozitiv. Gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor, ministru al apărării în acel moment, ştia că în perimetrul fostului CC se află mulţi civili înarmaţi cu armament militar, fiind martor ocular al înarmării acestora cu armele abandonate de componenţii Direcţiei a V-a din fostul DSS. Ştia de asemenea faptul că tancurile trimise pentru „nimicirea elementelor” din CC şi Piaţa Palatului aveau să ajungă în zonă pe timp de noapte. Aceleaşi concluzii sunt valabile şi pentru generalul Eftimescu Nicolae, fără a cărui contribuţie, ca şef al Direcţiei Operaţii, nefiind posibilă deplasarea spre Bucureşti a unor efective de blindate grele. În acest context, revine în atenţie declaraţia martorului Jilavu Gheorghe care a relatat că la sediul MApN se discuta despre iminenţa unor acţiuni ostile ale unor forţe fidele fostului preşedinte, încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie, când în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării era linişte.
Relatarea martorului Jilavu Gheorghe este confirmată şi de declaraţia făcută de maiorul Buzescu Dan (UM 01913 Otopeni) care a spus. „În după amiaza zilei de 22.12.1989, în jurul orei 15.00, am primit misiunea să formez o echipă cu care, la nevoie, să intervenim împotriva eventualilor terorişti care ar acţiona în zona punctului de control”. (vol. 2 – Catastrofă aviatică 23.12.1989, pag. 147) Declaraţia a fost făcută la data de 20 ianuarie 1990, aşadar nu se pune problema ca ofiţerul MApN să fi avut memoria alterată cu privire la ora primirii ordinului.
Astfel de informaţii, apărute şi diseminate la primele ore ale după-amiezii zilei de 22 decembrie 1989, presupun fie că aşa-zişii terorişti au fost atât de neprofesionişti încât şi-au anunţat din timp intenţiile, renunţând la elementul surpriză, fie că serviciile de informaţii ale armatei erau foarte eficiente şi au aflat din timp despre acţiunile ostile ale duşmanului terorist. Prima variantă se exclude, iar cea de a doua presupune că se ştia inclusiv faptul că efectivele aşa-zişilor terorişti urmau a fi formate dintr-un număr restrâns de trăgători izolaţi, aşa cum s-a acreditat după Revoluţie. În aceste condiţii, este nefiresc să masezi în jurul ministerului şi în alte zone sute de tancuri şi TAB-uri.

⦁ În vederea unei eficiente edificări cu privire la folosirea blindatelor grele de către forţele armate ale României, a fost studiat „Regulamentul Tc – 3 de luptă al subunităţilor de tancuri (batalion, companie, pluton, tanc)” din data de 09.04.1988 (vol. XIV Documente – anexă). Analiza acestui regulament militar relevă că, prin capitolul intitulat „Destinaţia şi rolul subunităţilor de tancuri”, se stabileşte că forţele blindate puteau îndeplini (la nivelul anului 1989) două tipuri de misiuni: în lupta de apărare şi în lupta ofensivă. Pentru prima variantă, subunităţile de tancuri puteau „să lovească inamicul în curs de afluire, prin acţiuni şi trageri de la distanţe mari; să nimicească prin trageri directe blindatele, în special tancurile, mijloacele de foc şi personalul inamicului, pe timpul apropierii şi să oprească atacul acestuia; să limiteze pătrunderea acestuia, folosind cu iscusinţă manevra de foc şi caracteristicile terenului; să participe la nimicirea trupelor de desant aerian şi maritim”. În lupta ofensivă, subunităţile de tancuri puteau „să rupă apărarea inamicului, nimicind tancurile, blindatele, mijloacele de foc şi personalul acestuia; să dezvolte impetuos ofensiva în adâncime; să forţeze din mişcare cursurile de apă (canalele), în cooperare cu subunităţile de infanterie; să urmărească impetuos inamicul care se retrage”. Acelaşi regulament militar stipula că unica situaţie în care tancurile armatei române puteau acţiona în mediul urban era atunci când executau „Ofensiva pentru eliberarea localităţilor şi zonelor industriale”. Apoi, se arăta fără echivoc faptul că „Localităţile, prin caracteristicile lor constructive şi ale terenului pe care sunt dispuse, pot fi uşor adaptate pentru apărare şi constituie obiective puternice în cadrul dispozitivului de apărare organizat de inamic pe teritoriul vremelnic ocupat” (articolul 462 din regulament). Rezultă, cât se poate de clar, că forţele blindate puteau fi folosite în misiuni de luptă reale DOAR dacă erau angrenate în lupta cu un inamic străin şi DOAR după decretarea în prealabil a stării de război. În cazul particular, excepţional de folosire a blindatelor în mediul urban, era impusă ca premisă obligatorie ocuparea unei părţi a teritoriului României de către un inamic, se subînţelege străin.
Aşadar, folosirea în misiuni de luptă (în mod sistematic), în mediul urban, a unor efective numeroase de blindate, atât înainte cât şi după 22 decembrie 1989, a fost ilegală, a contravenit regulamentelor militare şi prin consecinţele survenite (raport de cauzalitate) la nivelul unei părţi însemnate a populaţiei a României, întruneşte elementele crimelor împotriva umanităţii. Factorii militari de decizie (cei care au îndeplinit în mod succesiv funcţia de ministru al apărării, şeful Direcţiei Operaţii, Şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor) cunoşteau aceste aspecte, le-au încălcat cu intenţie directă, pentru a-şi atinge scopurile urmărite, scopuri devoalate pe parcursul expozitivului. Toate aceste conduite au fost acceptate de factorii politici de decizie, în intervalul de timp 16-31 decembrie 1989.
Mai mult, analiza aceluiaşi regulament arată că în ipoteza specială a ducerii luptei în oraşe, subunităţile de tancuri trebuiau să ducă lupta fracţionat, pe plutoane şi tancuri (aşadar în număr mic sau chiar cu un singur tanc), nicidecum să fie masate în acelaşi perimetru mai multe regimente de blindate. Or, începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, vârful decizional al MApN a ordonat afluirea succesivă a mai multor regimente de blindate spre aceleaşi perimetre urbane (cu suprafeţe mici), pe timp de noapte şi în condiţiile lipsei totale de coordonare între aceste forţe, realităţi care au avut deznodământ tragic de foarte multe ori. Este vorba, în special despre zonele Băneasa – Otopeni şi CC- Palatul Republicii/Regal. Probă în acest sens sunt consemnările jurnalelor de luptă ataşate dosarului.
Situaţia prezentată impune concluzia conform căreia, în realitate, de la vârful de comandă al MApN, cu intenţie, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, s-a declanşat o amplă operaţiune militară de inducere în eroare, unică în istoria naţională prin complexitate, soldată cu consecinţe tragice pentru populaţia României.
Drept urmare, pe fondul acestui gen de decizii ale vârfurilor de comandă din MApN, au survenit stările de fapt dramatice descrise în subcapitolul precedent. Ansamblul situaţiei trebuie să includă psihoza sub imperiul căreia se aflau toate aceste categorii de forţe. Iar pentru instaurarea şi amplificarea psihozei au contribuit în mod esenţial factorii de decizie ai CFSN, începând cu apariţia televizată a lui Iliescu Ion şi Voiculescu Voican Gelu din seara zilei de 22 decembrie 1989.
Informaţia falsă diseminată de Iliescu Ion (secondat de Voiculescu Voican Gelu) prin intermediul TVR, conform căreia militarii DSS se află la originea atacului împotriva Armatei, revoluţionarilor şi conducerii noii puteri politico-militare (completată ulterior de o avalanşă de dezinformări similare) a dobândit în timp scurt proporţii uriaşe şi s-a cristalizat într-o psihoză a terorismului ce a atins pe alocuri cote paroxistice.
Psihoza terorismului a fost urmată în mod firesc de nevoia psihologică a fiecărei persoane aflată sub imperiul stării de iraţionalitate de a identifica un adversar ostil. Iar acest adversar a fost uşor de identificat de marea masă (civili şi militari) din moment ce persoana cu cel mai înalt grad de notorietate şi credibilitate în acele momente – Iliescu Ion – afirma la TVR că adversarul este „securist, bezmetic, sinucigaş, terorist, fiară încolţită, fanatic, de o cruzime care nu-şi găseşte calificative, care împuşcă din orice poziţie şi e îmbrăcat cu haine civile”. La nivelul lunii decembrie 1989 starea de spirit a populaţiei la adresa cadrelor MI – DSS era (în mod justificat) ostilă, aşa că identificarea acestor cadre cu duşmanul terorist a fost cu atât mai facilă, dovadă în acest sens fiind răspândirea rapidă la nivelul întregii populaţii a convingerii că „securist egal terorist”.
Pe fondul stării de spirit care s-a creat, distorsionarea realităţii devenea oricând posibilă, terorist-securistul era identificat în orice persoană, mai ales pe timp de noapte, când s-au întâmplat majoritatea evenimentelor tragice de foc fratricid din timpul Revoluţiei. Aşa fiind , oricând amicul putea fi transformat în inamic, aceasta fiind realitatea la nivelul întregii ţări.
În completarea celor expuse anterior, este opinia senatorului Gabrielescu Valentin, preşedintele Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din 1989. Acesta a concluzionat: „Aşa cum s-au desfăşurat luptele cu „teroriştii” la televiziune, tot cam aşa s-au desfăşurat şi la MApN unde s-au produs trei tragice evenimente soldate cu pierderi grele (…) Între dispozitivele de apărare ale MApN deja alcătuite şi alte forţe trimise pentru întărirea acestui obiectiv, în noaptea de 22/23 decembrie 1989 s-au creat incidente (…) Între dispozitivele care trecuseră la apărarea MApN şi forţe aparţinând Regimentului de Gardă, unităţi de cercetare de la Buzău (UM 0404 Buzău) şi facultăţi militare. Forţele Regimentului de Gardă au înregistrat doi morţi, subunitatea de cercetări Buzău a avut şi ea pierderi, 4 morţi şi 7 răniţi, iar din rândul ofiţerilor-elevi şi-au pierdut viaţa un număr de 5 persoane şi au fost rănite alte 9 persoane. Practic, forţele aflate în apărarea apropiată a ministerului deja intrate în dispozitiv, nu fuseseră înştiinţate la timp şi în totalitatea lor despre apariţia legitimă în zonă a celorlalte forţe militare care se deplasau pentru a intra, la rândul lor, în dispozitivul de apărare şi pentru a contribui astfel la întărirea pazei localurilor MApN. Cum înştiinţarea nu ajunsese la nivelul tuturor eşaloanelor, iar sistemul de parole şi de recunoaştere nu fusese pus la punct încă în condiţiile de natură a asigura pătrunderea în dispozitiv fără incidente s-au creat momente de nerecunoaştere între aceste forţe pe fondul cărora, în mod inerent, acestea au deschis focul reciproc unele asupra celorlalte. În condiţii similare, în noaptea ce a urmat de 23/24 decembrie, două echipaje ABI aparţinând USLA, care s-au abătut de la traseu, s-au prezentat pe timpul nopţii pe bulevardul Drumul Taberei. Cum cei aflaţi în dispozitivul exterior de apărare nu aveau informaţii despre natura misiunii acestora, Batalionul de tancuri de la Târgovişte, în urma ordinelor primite, a deschis foc de nimicire cu mitralierele de pe tanc asupra celor două ABI-uri. În urma incidentului a fost ucis lt.col. Trosca Gheorghe, şeful de stat major al USLA, şi alte 6 persoane ambarcate pe cele două ABI-uri (…) De notat că starea de confuzie fusese sporită şi în condiţiile în care în noaptea anterioară, parte din forţele venite să contribuie la apărarea ministerului, fiind primite cu foc, se refugiaseră în blocurile de peste drum (în special ofiţerii elevi de la Facultatea Tehnică Militară). De acolo, la rândul lor, au ripostat cu foc asupra ministerului ceea ce a dus la intensificarea tragerilor executate în zonă, creând pentru moment senzaţia unui adevărat război (…) În general, în acele zile fierbinţi, în zona MApN s-a înregistrat un consum foarte mare de muniţie. Drept consecinţă, cifra totală a morţilor şi răniţilor din această porţiune reprezintă 47 de morţi şi 98 de răniţi. Pe fondul tragerilor executate în zona, s-au produs, la întâmplare, şi victime din rândul populaţiei civile”.

În anul 1990 societatea română se confrunta cu numeroase încercări de a afla adevărul despre revoluţia care tocmai condusese la înlăturarea dictaturii, dar care a lăsat totodată, sute de familii îndoliate în urma deceselor survenite şi mii de răniţi (unii, mutilaţi pentru tot restul vieţii).
Totodată, au apărut în spaţiul public zvonuri conform cărora puterea nou instalată are anumite lucruri de ascuns, cu referire la evenimentele petrecute. Neîncrederea populară s-a manifestat virulent în cursul anului 1990, prin ample demonstraţii de protest la care se cerea insistent adevărul despre Revoluţie şi se aduceau diferite acuzaţii unor persoane din conducerea statului, cu privire la o presupusă complicitate a acestora cu cei care au încercat să reprime revoluţia în primele zile ale desfăşurării ei, sau cu organizarea unei complexe diversiuni privitoare la pretinşii terorişti (după plecarea fostului dictator de pe sediul CC al PCR).
În acest context, pentru a răspunde unei presiuni crescânde din partea populaţiei, dar şi a unor organizaţii civile, au fost demarate ori continuate anchetele şi cercetările penale începute deja de către autorităţile abilitate ale statului, iar Senatul României a considerat necesar să voteze constituirea unei „Comisii Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989”, iniţiativă aprobată de Parlamentul României.
Această primă comisie a activat în legislatura 1990-1992, sub conducerea senatorului FSN Nicolaescu Sergiu, care a dat publicităţii un raport propriu, la finele anului 1992. În ansamblu, materialul rezultat s-a referit la decesul generalului Milea Vasile (concluzia fiind că a fost vorba, fără îndoială, de un gest suicidar al fostului ministru al apărării), la împrejurările în care au decedat generalii Nuţă Constantin şi Mihalea Velicu şi la acţiunile fostului Departament al Securităţii Statului (DSS), fără a face consideraţii de natură a clarifica activitatea acestei instituţii în contextul revoluţiei.
Neexistând răspunsurile aşteptate, în legislatura 1992-1996, Parlamentul României a aprobat constituirea unei noi comisii senatoriale, cu acelaşi titlu şi atribuţii ca şi prima, care să-i continue activitatea şi să emită un raport oficial. Comisia a avut la conducere pentru scurt timp pe senatorul Dumitrescu Ticu Constantin, iar după demisia acestuia, pe senatorul PNŢ-CD Gabrielescu Valentin.
Componenţa Comisiei a fost în concordanţă cu modul de reprezentare a partidelor politice în Parlamentul acelei legislaturi, respectiv PDSR, PNL, PNŢ- CD, PUNR, PD, PSM şi UDMR, astfel încât membrii comisiei nu au reuşit să ajungă la un consens, la un răspuns oficial asumat despre ceea ce însemna „adevărul despre Revoluţie”.
În pofida eşecului ce a ţinut mai degrabă de considerente politice, materialul rezultat, câteva sute de stenograme întocmite în urma audierilor de martori, reprezintă o sursă deosebit de valoroasă de mărturii ale celor mai mult sau mai puţin implicaţi în evenimentele cercetate, la nivel local şi naţional.
Faptul că au fost audiate persoane care au deţinut funcţii importante, unele cu rol evident de decizie în societatea civilă, dar şi în sistemul naţional de apărare, într-o perioadă relativ apropiată de data producerii faptelor cercetate, conferă autenticitate şi credibilitate acestor depoziţii.
Alăturate, mărturiile recompun o imagine de ansamblu apropiată de realitatea acelor zile şi contribuie, fără îndoială, la descifrarea unor întâmplări care au rămas fără răspuns o perioadă nepermis de îndelungată.
Întrucât Comisia a adoptat ca procedură oficială de lucru, depunerea jurământului de martor înaintea fiecărei audieri, cu explicarea, înţelegerea şi asumarea de către cel ascultat a consecinţelor juridice ce decurg din posibila ascundere sau denaturare a adevărului, stenogramele ce au rezultat, reprezintă copii fidele ale sutelor de mărturii depuse şi sunt astfel demne de a fi considerate înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă, întrucât, din conţinutul lor, rezultă numeroase fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Surprinde, în acest context, decizia finală de a clasifica în mod oficial conţinutul „Raportului” întocmit şi de a nu da publicităţii materialul rezultat. Abia în urma demersurilor efectuate de procurorii militari angajaţi în cercetările actuale, s-a cerut şi s-a obţinut declasificarea tuturor stenogramelor, ele putând astfel fi ataşate la dosarul cauzei, pentru a servi aflării adevărului
.
Concluzia senatorului Gabrielescu, după cum şi întregul Raport, sunt fundamentate pe o amplă şi judicioasă cercetare efectuată de membrii Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din 1989 (peste 300 de dosare conţinând stenogramele persoanelor audiate). În acelaşi timp, probatoriul administrat în dosarul nr. 11/P/2014 conduce spre aceleaşi concluzii exprimate de şeful Comisiei Senatoriale . Relevante sunt numeroasele declaraţii existente în acest dosar (vol.1 – 35, intitulate MApN; vol. 1-114, intitulate TVR; vol. 1-50, intitulate Radio; vol. 1-14, intitulate Palatul Telefoanelor; vol. 1-191, intitulate Piaţa Universităţii; vol. 1-98, intitulate CC – Sala Palatului; vol. 1-50, intitulate Timişoara; vol. 1-105, intitulate Braşov; vol. 1-40, intitulate Constanţa; vol. 1-26, intitulate Craiova; vol. 1-35, intitulate Brăila; vol. 1-18, intitulate Buzău; vol. 1- 17, intitulate Reşiţa; vol. 1-109, intitulate Jurnale de luptă).

S-a arătat anterior că gl. Eftimescu Nicolae – prim locţiitor al şefului MStM şi şef al Direcţiei Operaţii a avut o conduită intenţionat diversionistă, soldată cu militari decedaţi şi răniţi din rândul paraşutiştilor de la Buzău şi din rândul studenţilor Academiei Militare. Martorii enumeraţi au făcut referire şi la alte conduite ale acestui ofiţer superior care au contribuit la amplificarea psihozei teroriste.
Tot aşa, în „Cazul Trosca” este probată intenţia criminală privindu-l direct pe gl. col. Militaru Nicolae care, în noaptea de 23/24 decembrie 1989, era impus deja ca ministru al apărării de Iliescu Ion. În acelaşi timp, noul ministru a avut în mod sistematic un comportament care a adus psihoza teroristă la cote paroxistice, creând o imagine descrisă de martorul Măgureanu Virgil ca fiind „apocaliptică”.
Înainte de analiza speţei în care echipajul USLA condus de lt.col. Trosca Gheorghe a fost ucis în faţa MApN, se vor analiza circumstanţele numirii în funcţia de ministru al apărării a gl. col. (r) Militaru Nicolae.
După cum s-a arătat deja, acest general a fost marginalizat de fostul preşedinte Ceauşescu Nicolae, ca urmare a faptului că a fost demascat ca fiind colaborator al serviciilor de informaţii militare ale URSS. Acelaşi general s-a dovedit a fi şeful aripii militare a „grupului complotist Iliescu”. Aşa se face că, începând cu 23 decembrie 1989, generalul Militaru Nicolae a fost impus de Iliescu Ion în importanta funcţie de ministru al apărării, cu urmări dezastruoase, decizie ale cărei consecinţe incumbă noului şef de stat şi guvern – Iliescu Ion.
Contextul în care s-a luat hotărârea de numire a fost aceea în care, până la acel moment, funcţia de ministru al apărării a fost exercitată de gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor, iar rolul acestuia a fost realmente determinant pentru răsturnarea regimului Ceauşescu şi pentru preluarea puterii de către CFSN.
Gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor – Comisia Senatorială, dosar nr. 172/J.I.4, Stenograma nr 12 din 01 noiembrie 1993 – a precizat: „Încă odată vă spun, cel care a venit lângă mine a fost Iliescu, între timp au început să intre ceilalţi, a venit lângă mine şi mi-a spus „tovarăşe Stănculescu, noi am hotărât ca ministrul apărării să fie generalul Militaru”, fără nicio explicaţie. Am simţit ceva. În primul rând, nu m-a deranjat asta, ci faptul că am înţeles că este o lipsă de încredere în persoana mea. M-am îndreptat către dânsul în trei paşi , l-am felicitat, i-am spus „luaţi loc” şi mi-a spus „staţi acolo deocamdată, până intru în temă”.
Roman Petre – Comisia Senatorială, dosar nr. 92/J.I.4, Stenograma nr. 90 din 08.03.1994 – „Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut domnul Iliescu a fost să-l numească pe Militaru. Eu opinam să fie Stănculescu ministrul apărării, dar dumnealui a spus că îl ştia mai de mult”.
Voiculescu Voican Gelu – Comisia Senatorială, dosarele nr. 187-188/J.I.4, Stenograma 16 din 17 noiembrie 1993 – „Stănculescu stătea pe scaun şi Iliescu zice „ Aveţi ceva împotrivă să preia conducerea armatei şi a ministerului generalul Militaru?” şi Stănculescu foarte ritos s-a ridicat în picioare şi a spus „Vă felicit, poftiţi vă rog, chiar în clipa asta” şi i-a oferit scaunul.”
Aşadar, Iliescu Ion este cel care l-a impus pe generalul Militaru Nicolae în funcţia de ministru al apărării. Cei doi se cunoşteau de mult timp, fiind liderii „grupului complotist Iliescu” şi la 23 decembrie 1989 au pus în practică obiectivul preconizat al grupului: Iliescu Ion şef de stat, generalul Militaru Nicolae ministru al apărării. Martorul Pricină Valeriu a conchis în mod realist afirmând că „Numirea în această importantă funcţie a fost făcută de fostul preşedinte Iliescu Ion, care se simţea dator în faţa acestui general prin prisma relaţiilor personale ilegaliste ce datau de mulţi ani”. Acelaşi martor a apreciat în mod logic faptul că numirea s-a făcut fără o presiune din partea URSS. Într-adevăr, în contextul din decembrie 1989 şi al începutului de an 1990, când România era parte a Tratatului de la Varşovia, dacă URSS ar fi impus numirea generalului Militaru Nicolae, nu ar fi fost posibilă înlăturarea sa din funcţie, survenită în cursul lunii februarie 1990 (când a fost reinstalat în funcţia de ministru al apărării gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor).
Acest general, ministru al apărării în fapt, a ordonat în noaptea de 23/24 decembrie 1989 venirea echipajelor USLA conduse de lt. col. Trosca Gheorghe, în zona MApN, pentru a neutraliza pretinsele grupuri teroriste care atacau ministerul. Urmare aceleiaşi grave lipse de comunicare, s-a ajuns ca forţele MApN aflate în perimetrul ministerului să deschidă foc asupra celor două ABI-uri, cu consecinţele cunoscute.
Gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor – Comisia Senatorială, dosar nr. 88/J.I.4, Stenograma nr. 130 din 6 septembrie 1994- „La MApN a fost o treabă (….) În momentul când s-a propus să se facă această mişcare, Trosca a fost nominalizat de Militaru ca el să conducă. Ardeleanu (şeful USLA) i-a spus că nu poate pentru că nu are pe cine să lase la conducere, pentru că Trosca era singurul. Militaru a spus că nu, el să vină acolo, să dovedească faptul că forţele lui sunt alături de Revoluţie. De două ori Ardeleanu i-a spus că nu, pentru că treaba trebuia să se petreacă seara. Eu am aflat că se face această mişcare şi i- am spus că este noapte, că transmisiunile merg prost şi oricând se poate întâmpla o nenorocire. Eram în birou când au fost opriţi la primul aliniament (….) Când am auzit primele bubuituri i-am spus: „Nu v-am spus că se întâmplă o nenorocire?”, iar el a spus : „Ca la război, ca la război, multe se pot întâmpla.” Cu asta s-a închis discuţia şi abia dimineaţă am văzut despre ce e vorba şi s-a dat acea versiune de terorişti”.
Voiculescu Voican Gelu – Comisia Senatorială, dosar nr. 181/J.I.4, (Stenograma nr. 98/30.05.1994) – a declarat „Cazul cu Trosca, Cotuna, care iarăşi este o afacere foarte dubioasă, şi eram acolo în MApN când a fost, am văzut nişte lucruri ca unul care eram într-o cameră acolo, adică reacţia lui Militaru, Vlad, care a plâns, sunt nişte vinovăţii certe, dar vă întreb: procuratura militară va merge împotriva armatei, va scoate armata sau pe militari vinovaţi de problema aceasta?”.
Montanu Mihail, declaraţie martor, sediul SPM, 07.02.2017 (vol. I – Declaraţii, f. 36-47)– „Despre cazul Trosca, pot afirma că m-am aflat lângă colonelul Ardeleanu Ion (şeful USLA) când asupra ABI-urilor în care se afla inclusiv Trosca, s-a deschis foc. Pot afirma că linia de comunicaţii radio dintre colonelul Ardeleanu şi Trosca era viciată, în sensul că noi auzeam mesajele venite dinspre ABI-uri, însă Trosca şi ceilalţi nu recepţionau ce li se transmitea de către colonelul Ardeleanu. Fiind martor la comunicaţiile lui Trosca, am auzit cum acesta afirma că a venit pentru a apăra sediul ministerului şi că prezenţa lui nu trebuie să fie considerată ca fiind ostilă. Nu cunosc care este motivul pentru care asupra acelor ABI-uri s-a intervenit în forţă, dar ştiu că, ulterior, s-a speculat în sensul că responsabil pentru acel incident a fost generalul Militaru. Mai ştiu că, în acele momente extrem de tensionate colonelul Ardeleanu a făcut un atac cerebral, vizibil, prin faptul că i s-a instalat o pareză facială dreapta. Îmi amintesc inclusiv faptul că după consumarea incidentului, mai mult timp s-a instalat o linişte mormântală printre militarii aflaţi în jurul meu”.
Martorul Oprea Daniel, sediul SPM, 19.04.2018 (vol.V – Declaraţii, f. 133-141) – „(…) Ne-am retras la bază şi în cursul aceleiaşi zile am fost martorul momentului în care căpitanul Cotuna şi lt. col. Trosca Gheorghe au fost chemaţi în clădirea în care funcţiona comandamentul. Eu nu ştiu dacă în acel moment col. Ardeleanu era sau nu prezent în unitate, dar la întoarcerea în birourile noastre căpitanul Cotuna a afirmat că el şi Trosca au primit ordin să se deplaseze cu 3 echipaje cu ABI-uri la sediul MApN în vederea acordării de sprijin pentru anihilarea unor terorişti. Cei doi au hotărât să îşi formeze propriile echipaje.
După ce au plecat cele trei ABI-uri, eu am primit ordin să rămân cu al patrulea vehicul în curtea unităţii , pentru a asigura apărarea sediului. În acest fel aveam staţia deschisă şi eram în legătură cu ofiţerul de serviciu şi cu celelalte ABI-uri. Am avut astfel ocazia să aud în difuzor discuţiile purtate şi să aflu că unul dintre cele 3 ABI-uri s-a defectat în zona Gării, motiv pentru care Trosca mi-a ordonat să pornesc la drum pentru completarea efectivelor. Eu urma să ajung tot la MApN. Pe drum, am auzit în difuzor când Trosca purta o discuţie cu Bleorţ (aflat la comandă la unitate) în care îi spunea că în conformitate cu înţelegerea prealabilă cu cei de la MApN, au făcut 3 semnale intermitente cu farurile şi au rămas în aşteptare. Imediat s-au auzit focuri răzleţe, de fapt chiar în timpul acestei discuţii şi atunci Trosca a reluat rugămintea de a fi contactat MApN-ul pentru a se realiza întâlnirea întrucât se trage asupra ABI-ului. În acel moment focul nu era intens erau doar trageri izolate, aşa auzeam eu. Cred că Bleorţ a confirmat ceva de genul „Da, o să iau legătura”, apoi împuşcăturile au continuat şi Trosca a revenit cu o nouă rugăminte pentru realizarea legăturii la care nu a mai răspuns nimeni. În acel moment Trosca mi s-a adresat direct prin staţie să nu mă mai deplasez la MApN întrucât se trage asupra lor, lucru pe care l-am şi făcut. Ca şef de echipaj am ordonat întoarcerea vehiculului. Pe drum am auzit noi apeluri ale col. Trosca, aproape disperate, pentru că ţinea legătura şi cu căpitanul Cotuna încercând o dezangajare din faţa ministerului, însă ABI-ul din faţă se defectase, practic motorul nu mai pornea. Acela a fost momentul în care s-a tras asupra celor 2 ABI-uri cu toate tipurile de arme, au fost distruse, iar Trosca şi majoritatea din echipaje au fost ucişi. Părerea mea personală este că s-a dorit uciderea lui Trosca în acel incident creat special”
.
Apoi, martorul Isac Constantin (reprezentant CFSN care, în seara zilei de 23 decembrie 1989, era aşteptat la MApN), sediul SPM, 07.12.2004 – „În luna decembrie 1989 lucram ca inginer la Centrul de Cercetare Proiectare Ţevi Bucureşti (…) În ABI m-a întâmpinat Trosca, şef de stat major la USLA şi am luat loc în faţă, între Trosca şi conductor. Trosca a luat legătura cu baza anunţând că a preluat obiectivul „Ionescu”, adică pe mine, şi că îşi continuă misiunea ordonată (…) Am mers fără probleme până ce am depăşit calea ferată de pe Ho Si Min, după care s-a tras o rafală de armă spre noi, care ne-a găurit ABI-ul fără să rănească pe cineva. Prin radio i s-a transmis lui Trosca să mă ducă la poarta MApN, comunicându-i-se că trebuie să se oprească la 15-20 de metri de tancul oprit în faţa porţii. Astfel, am oprit la distanţa ordonată faţă de tanc şi, după noi, a oprit al doilea ABI (…) Prin Trosca am anunţat conducerea unităţii că am ajuns la MApN. Am primit indicaţia să cobor din ABI, să merg pe lângă gardul MApN, până la poarta principală. Înainte de a coborî, tancul din stânga noastră a tras o rafală de mitralieră rănindu-i pe cei din spatele meu, respectiv unul a fost rănit la umăr şi celălalt la maxilar. Mr. Trosca a luat legătura radio anunţând că se trage în noi. Eu am căutat să-i liniştesc pe cei răniţi. De la USLA s-a comunicat că va veni o salvare ca să ne ia de acolo (…) Trosca a primit informaţia de la USLA că tancul din faţa noastră ne va face trei semnale luminoase de recunoaştere şi apoi să-l urmăm. După ce tancul din faţa noastră ne-a făcut trei semnale luminoase, noi am răspuns tot cu trei semnale luminoase, după care tancul din stânga a început să tragă din nou în noi. Trosca a anunţat prin radio că se trage în noi şi am fugit toţi din ABI. Trosca s-a ascuns după roata din spate, iar eu, în spatele lui, pe burtă. Apoi Trosca a fugit la al doilea ABI, încercând să intre. Eu am fugit lângă o Dacie, lângă care era un cadavru, apoi am sărit un gard viu şi am mers lângă un bloc de unde am privit ce a făcut în continuare tancul. Am văzut că Trosca bătea cu pumnii în uşa ABI-ului să intre. Din cele două ABI-uri nu s-a tras împotriva tancurilor. M-am băgat sub o prelată ce era pusă pe un autoturism. A urmat o acalmie, iar apoi s- a tras din nou, am auzit ţipete şi împuşcături (…) Dimineaţa, în jurul orei 05:00, a ieşit dintr-un bloc un civil. Eu eram îngheţat şi am constatat că eram rănit la picioare, eram plin de sânge. M-am dus după cetăţeanul care ieşise din bloc (…) Pe 24.12.1989, în jurul orei 11:00, am mers la MApN. Am observat că fuseseră schimbate poziţiile celor două ABI-uri, iar cadavrele luptătorilor USLA erau lângă maşini pe care scria „terorişti”. În ABI-uri erau multe tuburi de cartuşe cu toate că noi nu am tras din interior. Deci, cineva a pus intenţionat tuburi de cartuşe în ABI-uri (…) Pe Trosca, pe care îl lăsasem viu, l-am văzut mort lângă ABI”.
Această declaraţie este foarte importantă întrucât provine de la un civil, implicat direct în evenimentul din noaptea de 23/24 decembrie 1989. Declaraţia sa poate fi citită integral în vol. 20, pg. 13 – MApN„Victime prin împuşcare”, fiind dublată de Stenograma J.I.4, volumul 278 (Comisia Senatorială)
Din probele administrate, a rezultat că generalul Militaru Nicolae manifesta o profundă aversiune faţă de cadrele DSS, izvorâtă probabil din faptul că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aceste cadre l-au deconspirat ca fiind colaborator al unui serviciu de informaţii străin. De ce, însă generalul Militaru Nicolae a insistat ca tocmai lt. col. Trosca Gheorghe să fie cel care, în noaptea de 23/24 decembrie 1989, să vină în mod obligatoriu la sediul MApN, în circumstanţele prezentate? Răspunsul l-a dat martorul Iosub Nicolae (Contrainformaţii militare – Birou rezervişti) care, la data de 21.10.2017, la sediul SPM, (vol. II – Declaraţii, f. 274-283) a declarat următorul lucru: „Aş dori să menţionez un fapt care poate clarifica cauza decesului colonelului Trosca în decembrie 1989 în faţa MAPN. Nu mai reţin exact anul, însă Trosca deţinea funcţia de înlocuitor la comandă în cadrul Serviciului de Contrainformaţii al Armatei I. În cursul unei zile am primit informaţia că gl. Militaru care se afla în rezervă la acea dată, a primit la domiciliul său vizita unui ofiţer din cadrul armatei. Am identificat autovehiculul cu care se deplasase ofiţerul ca aparţinând parcului auto din cadrul Armatei I, astfel încât şeful meu l-a chemat pe colonelul Trosca şi i-a expus datele privind informaţiile culese, cerându-i să ne sprijine prin identificarea ofiţerului care efectuase cursa respectivă şi stabilirea împrejurărilor discuţiilor cu Militaru etc. Colonelul Trosca era un temperament vulcanic şi reîntors la unitatea sa, l-a identificat şi l-a chemat pe ofiţer în biroul său, contrar uzanţelor muncii şi pe un ton agresiv i-a cerut informaţiile referitoare la întâlnirea cu Militaru. Nu cunosc ce date i-a oferit acel ofiţer, dar cu siguranţă în cel mai scurt timp l-a informat pe gl. Militaru asupra faptului că este supravegheat şi este în atenţia colonelului Trosca. Deşi intervenţia acestuia a fost doar pasageră, la solicitarea noastră, eu cred că numele a rămas în memoria gl. Militaru şi când s-a ivit momentul oportun, acesta s-a răzbunat pentru episodul respectiv, luând măsurile care au condus la decesul lui Trosca din noaptea de 23/24.12.1989 în faţa MApN. În acea perioadă col. Trosca era şeful de Stat Major al trupelor USLA”.
După cum s-a arătat anterior, generalul Militaru Nicolae, în calitate de şef al aripii militare a „grupului complotist Iliescu”, avea preconcepţia unui viitor conflict armat cu cadrele Securităţii.
Foarte grav este că deşi echipajele USLA nu au prezentat comportamente ostile Revoluţiei, din ordinul gl. mr. Militaru Nicolae (a se revedea declaraţia martorului Mateiciuc Ioan Cristian ), cadavrele luptătorilor USLA au fost lăsate la vedere, în faţa ministerului, mai multe zile, spre a fi batjocorite crunt de către populaţie. Imaginile cu privire la acest caz sunt edificatoare. Comportamentele inumane (decapitarea unui cadavru, înfigerea capului în osia ABI-ului distrus, urinarea pe cadavre, înfigerea de ţigări în orbitele ochilor acestora) reprezintă tot o expresie a stării de psihoză, mai precis a urii induse împotriva aşa-zişilor securist-terorişti.
La fel de grav a fost că pe ABI-urile respective a fost inscripţionat cu cretă de culoare albă, cu majuscule, „TERORIŞTI”. Generalul Chelaru Mircea a arătat prin declaraţia de martor că această inscripţie a fost ordonată tot de la comanda MApN.
Este o probă edificatoare de diversiune şi dezinformare exercitate de la vârful MApN, cu ştiinţa celor din minister, inclusiv a factorilor de decizie din CFSN care, deşi au cunoscut că militarii decedaţi ai USLA nu sunt terorişti, nu au intervenit pentru stoparea acestui gen de comportament. Nimeni nu a intervenit în spaţiul public pentru a arăta adevărul cu privire la acest incident. În acest fel, a continuat, cu intenţie directă, inducerea în eroare a opiniei publice, care a primit încă un argument (fals dar impresionant) că între cele două tabere aparent inamice se desfăşoară un adevărat război, pe viaţă şi pe moarte.
În sensul celor mai sus arătate, este filmarea făcută în dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989, la sediul USLA unde generalul Vlad Iulian – şeful DSS, lângă care se aflau generalul Hortopan Ion – membru al Consiliului Militar Superior şi Montanu Mihail – membru CFSN, a anunţat cadrele USLA despre tragicul incident petrecut în noaptea precedentă, când lt.col. Trosca Gheorghe şi alţi şase luptători USLA au fost ucişi în faţa MApN. Filmarea îl prezintă pe gl. Vlad Iulian, evident stresat, spunând: „Mă bucur din adâncul inimii că sunt între dumneavoastră. Niciodată, să ştiţi, că n-aţi fost părăsiţi. Niciodată n-aţi fost uitaţi. Şi niciodată nu veţi fi uitaţi, pentru tot ce aţi făcut bun pentru această ţară. Suntem astăzi onoraţi de prima vizită în unitatea noastră a domnului inginer Mihail Montanu, aici de faţă, membru al Consiliului Naţional al Frontului Salvării Naţionale. Este prezent şi tovarăşul general colonel Ion Hortopan, membru al Biroului Executiv al Consiliului de Conducere al Ministerului Apărării Naţionale, comandantul trupelor de infanterie şi tancuri (…) Vă anunţ încetarea din viaţă a şefului statului major al unităţii, colonelul Trosca şi a unui om tânăr şi minunat, care a fost şeful serviciului, nu ştiu cum (…) care la număr, detaşamentului special de intervenţie antiteroristă, colonelul, maiorul, sau nu mai ştiu (…) Au murit în împrejurări tragice. Nu au tras împotriva nimănui niciun cartuş. Din păcate, moartea s-a produs într-un accident de nedorit. Nu este vina, bineînţeles, a lor, dar nici a acelora care din greşeală au săvârşit acest lucru regretabil” (vol. XI – Documente, pag. 100-103, inclusiv suport optic). Aşadar, vârfurile decizionale ale MApN şi CFSN au cunoscut de la bun început că echipajul USLA nu a desfăşurat acţiuni ostile Revoluţiei, însă s-au angrenat în deplină cunoştinţă de cauză în diversiunea privitoare la acest caz.
În mod deosebit este relevantă pentru înţelegerea „cazului Trosca” declaraţia martorului Montanu Mihail, membru CFSN, (Comisia Senatorială, Stenograma nr.14 din 10.11.1993 – dos.J.I.4, vol.169). Acesta a relatat următoarele: „La un moment dat, pe 23 decembrie, vine generalul Militaru şi zice: „Ne atacă teroriştii – securitatea!”. Vlad, care era şi el prezent, a spus: „Ai mei, am dat ordin să fie consemnaţi în unităţi, iar dintre ai mei, singurii care au forţă de izbire sunt cei de la Brigada antiteroristă, ori comandantul lor e aici, se jură cu mâna pe scriptură că ai lui sunt în cazarmă, iar armamentul e sigilat.” Militaru îl acuză: „Nu se poate, pentru că sunteţi trădători”. Înainte de venirea generalului Militaru, eu am stat de vorbă şi cu Ardeleanu şi cu Neagoe şi cu Vlad, au dat în scris că unităţile sunt consemnate în cazărmi, armamentul este sigilat şi au făcut şi un jurământ de credinţă pentru patrie şi revoluţie. Cert este că foile acelea două, mi-au fost subtilizate din buzunar şi au dispărut. Pe 23 decembrie, după-amiază, generalul Militaru a dat ordin să plece cineva să verifice unitatea USLA. Este interesant că nu a trimis un ofiţer care să aibă capacitatea de a analiza situaţia, l-a trimis pe un subofiţer Rizea, plutonier pe vremea aceea (…) L-a chemat Militaru pe Ardeleanu şi i-a spus: „Cheamă un echipaj de la tine, să ne ajute să identificăm cine sunt teroriştii în zona noastră aici, să ne ajute să-i anihilăm”. Iar Ardeleanu a ridicat o problemă tehnică: cum să-i deplaseze de la unitate până aici, în nebunia care era în oraş. Fie sunt consideraţi terorişti şi armata, pe traseu, trage în ei, fie lumea se ia de ei, îi atacă şi atunci ăştia vor fi nevoiţi să se apere şi iar iese o chestie neplăcută. Totuşi Militaru îi dă ordin, la ordin nu se mai discută, pune mâna pe telefon Ardeleanu şi îl convoacă pe adjunctul lui, pe Trosca, să pregătească trei echipaje şi să vină la MApN. Am fost de faţă când s-a dat acest ordin prin telefon. Ardeleanu chiar începuse efectiv să plângă (…) Bun, se dă ordin la USLA să vină aceste echipaje. Dar interesant este că, mi-a ajuns la ureche, un ofiţer mi-a spus „Ne atacă teroriştii, se pregăteşte un atac terorist împotriva noastră, ştiu că vine o trupă puternică să ne atace”. (…) Ca la câteva ore, să pice bomba. Ăia apropiindu-se de minister, din tancurile care erau în faţa ministerului, s-a deschis foc şi echipajele au fost distruse. Deci s-a făcut jocul de aşa manieră, ca să îi scoată pe ăia terorişti, teroriştii care atacă sediul ministerului, sediu în care se afla noua structură de putere a statului. (…) Militaru se comporta ca ministru al apărării (…) Deci, are loc chestiunea, tensiuni mari acolo, iar Militaru a dat ordin ca USLA şi Direcţia a V-a să se prezinte a doua zi în revistă de front pe stadionul Ghencea. Atunci am intervenit, pentru că orice revistă de front se face cu echipamentul din dotare, deci cu armamentul respectiv. Dacă ăştia ar fi defilat prin oraş înarmaţi, soldaţii care erau prin oraş, neputând fi anunţaţi, ar fi tras în ei. (…) Militaru mi-a spus „Ce ştii dumneata, eu sunt general de armată, ştiu ce fac.” L-am abordat pe Iliescu şi i-am spus că nu sunt de acord ca aceste unităţi să se deplaseze prin oraş în condiţiile date şi că mă ofer să mă ocup de verificarea acestor unităţi la faţa locului.(…) Am organizat deplasarea cu Hortopan, cu Vlad, mai era încă un colonel, cu Ardeleanu. Am urcat într-un TAB şi am plecat. Aşadar, în 24 decembrie dimineaţa, am plecat la USLA. Ştiam unde au sediul şi unde îmi spusese Ardeleanu că are tot efectivul consemnat în cazarmă, cu echipamentele sigilate. Am ajuns acolo şi prima surpriză a fost când i-am văzut pe cei care ne-au ieşit în întâmpinare plângând în hohote. I-am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-au spus că ei ştiu că ne-am dus să-i omorâm, pentru că în urma incidentului cu Trosca aveau ştampila de terorişti. Am intrat în curtea unităţii. Toţi aliniaţi. A prezentat un ofiţer revista de front, raportul, a vorbit Ardeleanu, a vorbit Vlad, Hortopan, am vorbit şi eu. Aplauze, urale. Toate chestiile astea sunt filmate. După ce am vorbit afară, am intrat înăuntru pentru identificarea nominală a prezenţei. (…) Pe această chestiune şi mie şi unităţii USLA ni s-a făcut o înscenare, de către cel care a făcut un colaj pe baza materialului filmat în unitatea USLA. S-a făcut un mixaj din care reieşea că USLA este totuşi teroristă. Voican Voiculescu i-a dat ordin colonelului Baiu să facă acest colaj.
La rândul său, Voiculescu Voican Gelu a fost martor direct al conduitei ministrului apărării Militaru Nicolae. Chiar dacă se poate admite că nu a putut interveni în timp util pentru a stopa desfăşurarea evenimentului, complicitatea ulterioară este condamnabilă şi reprezintă acceptarea inducerii în eroare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Iliescu Ion. Cei doi aveau autoritatea necesară pentru a impune clarificarea situaţiei. Neacţionând, au contribuit în mod direct şi intenţionat la continuarea manipulării opiniei publice cu privire la existenţa unui adevărat război între MApN şi cadrele fostului DSS.
De altfel, „cazul Trosca” a fost judicios analizat inclusiv prin dosarul SPM numărul 1059/P/1991. Copiile volumelor I şi II ale acestui dosar au fost ataşate prezentului dosar, cu scopul facilitării unei temeinice edificări asupra acestei speţe cu urmări tragice pentru echipajul USLA.(vol. VIII – Documente)
Presa centrală a continuat dezinformarea cu privire la „cazul Trosca”, contribuind la manipularea opiniei publice în sensul că teroriştii există şi sunt componenţi ai fostului DSS. Pentru exemplificare:
România Liberă din 25 decembrie 1989, sub titlul „Nimicirea gorilelor mercenare”, scris de Victor Dinu, a arătat că „Lupte de un dramatism fără seamăn s-au dat în împrejurimile MApN. Târziu, după miezul nopţii de 23 spre 24 decembrie, două tanchete tip ABI, care nu sunt în dotarea forţelor noastre armate, au încercat să pătrundă prin forţă în clădire, folosind ca acoperire tricolorul. Bravii şi eroicii noştri ostaşi, aflaţi la datorie, le-au nimicit pur şi simplu cu focuri de tunuri. Şapte mercenari, angajaţi în slujba tiranului, au fost lichidaţi pe loc. Trei dintre ei au reuşit pe moment să fugă, sperând într-un miracol al scăpării. Zadarnic! Una dintre gorile s-a căţărat pe scările primului bloc de locuinţe, trăgând cu disperare în tot ce întâlnea în cale. A fost repede reperată şi anihilată. Celelalte două bestii cu chip de om au fost prinse după câteva ore în urma unor lupte crâncene. Aceasta va fi soarta tuturor mercenarilor! Episodul s-a încheiat fără nicio victimă în rândul ostaşilor şi ai locatarilor blocului. Bravo, militari ai Armatei Române!”. Articolul este însoţit de imaginea celor două ABI-uri distruse în faţa sediului MApN.
România Liberă, 26 decembrie 1989, sub titlul „Ucigaşii de meserie ai teroristului numărul 1” scris de mr. Mihai Flora – redactor la „Apărarea Patriei”, precizează că „Am avut prilejul să-i cunosc pe ei, pe terorişti (…) Stau pentru prima data de vorbă cu un terorist în carne şi oase, la punctul de prim ajutor organizat în minister. E pansat la gât. Faţa lată, fălcile puternice, gât gros de luptător, spatele ca un zid. Deşi este rănit aproape de carotidă, toată alura sa exprimă forţă brutală, siguranţa odioasă a lipsei de suflet. Susţine că a venit, în timpul nopţii, să ajute armata. Cu ce a venit? Cu unul dintre cele două ABI-uri. Deşi ceilalţi membri ai echipajelor zac pe asfalt, cu trupurile sfârtecate, este calm, manifestă sânge rece şi (…) multă, multă îndărătnicie. Nu recunoaşte cu niciun chip că a venit cu gânduri rele, deşi, cu o noapte înainte, o maşină de acelaşi tip a provocat pierderi substanţiale în dispozitivul de apărare al ministerului(…) Mai stăm de vorbă cu încă doi. Aceleaşi priviri reci, care ar vrea parcă să ne sfâşie (…) Ceva adevărat tot aflăm de la ei, fac parte din USLA (…) Sfârşitul lor nu poate fi altul decât al conducătorului lor, teroristul numărul 1, odiosul dictator”. Articolul este completat de o fotografie, reprezentând cele două ABI-uri şi trei cadavre aflate în faţa acestora. De remarcat este faptul că „teroristul” despre care se vorbeşte în articol, este chiar martorul Şoldea Ştefan, a cărui declaraţie impresionantă a fost amintită anterior şi care relatează din postura de luptător USLA implicat direct în incident.
Cu referire la evenimentele desfăşurate în zona Ministerului Apărării Naţionale, teza oficială inoculată de conducerea post-decembristă a MApN a fost aceea conform căreia câţiva trăgători izolaţi au „terorizat” forţa militară uriaşă anterior descrisă, timp de mai multe nopţi, prin trageri izolate executate de la nivelul superior al blocurilor de locuinţe situate vis-a-vis de sediul MApN (Drumul Taberei din Bucureşti). Explicaţia nu este logică sau credibilă. Dacă într-adevăr s-a tras asupra ministerului, situaţia putea fi rezolvată printr-o cercetare militară adecvată şi ocuparea spaţiilor din care se executau tragerile. Acest lucru nu s-a făcut. Or, tocmai această inacţiune, denotă fie o incompetenţă profesională de neacceptat, fie o evidentă rea-intenţie . Prima variantă se exclude, întrucât în acele zile, în sediul MApN şi-a desfăşurat activitatea întreaga conducere a MApN şi MStM (cu excepţia gl. lt. Guşă Ştefan care a activat în fostul CC al PCR). Conducerea era alcătuită din generalii Militaru şi Stănculescu (rămas într-o primă fază, după schimbarea din funcţia de ministru al apărării, adjunct al noului ministru Militaru) şi şefii tuturor direcţiilor militare (inclusiv Direcţia Operaţii şi Direcţia Informaţii a Armatei) – practic Consiliul Militar Superior.
Senatorul Gabrielescu Valentin, preşedintele Comisiei Senatoriale, a opinat corect că „Se poate afirma că factorii cu atribuţii de comandă rămaşi în minister aveau nu numai posibilitatea, dar şi dreptul şi obligaţia să adopte o atitudine agresivă, în loc de a se situa pe poziţii de aşteptare, ar fi trebuit să dea ordine în consecinţă, să identifice toate punctele de unde s-a tras sau de unde se presupunea că s-a tras în noaptea de 22/23.12.1989 ca, a doua zi, în 23.12.1989, cu subunităţi de cercetare, să se scotocească toate aceste obiective, să se cureţe obiectivele şi să fie ocupate.”
Reţine atenţia că factorii de decizie de la vârful MApN au indus în eroare în mod sistematic, prin repetarea aceluiaşi gen de conduită. Au fost date multiple ordine inutile de deplasare pe timp de noapte a unor unităţi militare, în condiţiile în care nu erau asigurate coordonarea şi comunicarea între aceste unităţi. Regimente întregi de blindate grele au primit ordine de luptă în interiorul oraşelor ţării, fără ca militarii tanchişti să fie pregătiţi pentru lupta urbană. Au fost create în mod repetat condiţiile pentru apariţia inevitabilă a focului fratricid, fără a fi luate măsurile necesare stopării acestui fenomen. S-a persistat în mod succesiv pentru a fi manipulată opinia publică în sensul că „securist-teroriştii” luptă cu înverşunare împotriva Revoluţiei. Toate aceste conduite au avut efecte tragice pentru întreaga populaţie a României (civili şi militari).
Şeful Comisiei Senatoriale – Valentin Gabrielescu a mai concluzionat că „În localităţile unde luptătorii din Gărzile Patriotice au primit armament şi muniţie şi unde revoluţionarii s-au înarmat sau li s-a distribuit armament, a apărut şi fenomenul terorist, însoţit de pierderi grele în morţi şi răniţi, ca la Bucureşti sau Braşov. În acele localităţi unde Gărzile Patriotice nu au intervenit sau nu au avut muniţie, unde revoluţionarii nu au fost înarmaţi, apar foarte puţine sau chiar deloc lupte cu teroriştii. Mai curând am putea conchide că acolo unde aceste trei forţe înarmate au acţionat simultan, în acelaşi oraş, pe aceleaşi străzi, fără o comandă unică, fără să ştie unii de alţii, pe timp de noapte şi în stresul provocat de un potenţial inamic, care putea să apară de pe uscat, din aer sau de pe mare, s-au produs grave erori de fapt”.
Concluzia senatorului este pe deplin susţinută de probatoriul administrat în cauză. Începând cu după amiaza zilei de 22 decembrie 1989 întreaga forţă militară a României a fost coordonată doar de Consiliul Militar Superior, care la rândul său a fost direct subordonat CFSN şi liderilor acestuia. Aşa fiind, coordonarea deficitară dintre aceste categorii de forţe este responsabilitatea Consiliului Militar Superior şi, implicit, responsabilitatea CFSN şi a liderilor acestuia.
Gl. lt. Guşă Ştefan (Comisia Senatorială, Stenograma nr. 3 din 21.09.1993) a precizat „Cât am putut le-am spus să nu cumva să dea armament la Gărzile Patriotice, pentru că nu era război de apărarea patriei, unde să suplimentezi nişte forţe lângă armată. Pentru că noi aveam experienţă, se mai îmbăta câte unul, am considerat că nu era momentul, pentru că, de ce să nu recunoaştem, unii erau sub euforia acelei fugi a lui Ceauşescu, de aia s-au şi întâmplat în unele locuri nişte nenorociri, inclusiv la Buzău, am aflat după Revoluţie, sub acţiunea băuturii s-au împuşcat în sediul Comitetului Judeţean”.
În acest context, este oportun a fi reamintit OZU nr. 1 din 22 decembrie 1989 prin care „pe baza hotărârii CFSN”, Gărzile Patriotice au participat cu întregul efectiv şi toată capacitatea de luptă la înfăptuirea şi apărarea Revoluţiei.
Conduita rău-intenţionată a factorilor decizionali din MApN, este foarte bine reflectată de „Jurnalele de luptă” şi „Registrele Istorice” ale unităţilor militare implicate în operaţiunile desfăşurate în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, ataşate dosarului. În completarea celor anterior expuse, merită a fi analizat, în mod succint , „Registrul Istoric” aparţinând Regimentului 1 Tancuri Târgovişte care, începând cu noaptea de 22/23 decembrie 1989 a desfăşurat misiuni de luptă în Bucureşti. Documentul conţine următoarele: „Pe data de 22.12.1989 la orele 20.20 s-a primit ordin pentru a pune în zece minute coloana de tancuri, în mişcare spre Bucureşti (….) S-a primit ordin ca o parte din tehnică să meargă la comandamentul Armatei 1, iar o altă parte la sediul MApN (….) Intrând în dispozitiv, tancurile au participat la respingerea acţiunilor teroriste (….) Pe data de 23 decembrie s-a ordonat de la MApN scotocirea locurilor de unde au acţionat forţele teroriste (….) A continuat respingerea forţelor teroriste din Bucureşti (….) La Gara de N coloana a fost atacată şi dispersată, s-a pierdut legătura între tancuri (….) Către seară s-a primit o misiune de cercetare a cimitirului Ghencea (….) S-a acţionat cu trei tancuri pentru nimicirea grupului terorist din cimitir (…) La 24 decembrie un tanc a fost lovit, s-a acţionat cu alte trei tancuri pentru respingerea atacului. Tancul lovit a fost lovit de un tanc TR 800 al Regimentului 1 Mecanizat. (…) Pe data de 25 decembrie s-a primit un telex pentru executarea unui marş pe distanţă mare (…) Toate tancurile au fost scoase în stradă la Bucureşti. S-a primit ordin să se introducă muniţia de tun în tancuri şi să se organizeze un dispozitiv pentru respingerea unui atac cu tancuri rebele. La instalarea dispozitivului, nefiind realizată cooperarea, un tanc a executat foc cu tunul asupra tancului căpitanului N. (….) La 26 decembrie s-a dat ordin să se acţioneze cu două tancuri pentru nimicirea unui tun tractat (….) La 30 decembrie s-a primit următoarea dispoziţiune: „Ca urmare a retragerii forţelor teroriste din capitală şi grupării acestora în puncte favorabile de acţiune, este de aşteptat ca acţiunile teroriste să se declanşeze prin surprindere, folosindu-se armament cu caracteristici tehnice ridicate. Este de aşteptat ca acţiunile acestora să se desfăşoare în mod diversionist, folosind avantajele terenului. Probabil se vor executa ambuscade, loviri prin surprindere, îndeosebi la punctele obligatorii de trecere. Dispozitivul trebuie să se deplaseze în viteză (….) Totodată, să se asigure respingerea acţiunilor teroriste şi capturarea efectivelor acestora. În cazul acţiunilor elementelor teroriste se va continua deplasarea cu viteză mărită, concomitent cu nimicirea şi capturarea acestora” (….) Nu s-au semnalat acţiuni ale elementelor teroriste (vol. 6 – Jurnale acţiuni luptă, pag.116-130)
Sunt multe de spus despre aceste consemnări. În mod succint totuşi, se va evidenţia caracterul diversionist al ordinelor emise de eşaloanele superioare, primite de aceşti militari de bună credinţă, care nu erau instruiţi pentru a participa la lupte urbane şi totuşi au fost implicaţi cu rea-intenţie într-o situaţie pe care nu au putut-o gestiona. În plus, aceiaşi militari au fost supuşi unor presiuni psihice uriaşe, prin inocularea existenţei unui inamic foarte eficient şi foarte bine dotat cu tehnică militară, care va acţiona sigur împotriva lor cu scopul nimicirii. În realitate, probatoriul a demonstrat că acest inamic a fost inventat de factorii decizionali ai MApN în complicitate cu factorii de decizie ai CFSN. Acelaşi probatoriu a evidenţiat că toate acţiunile de luptă despre care se face referire în documentul amintit au fost purtate împotriva altor forţe MApN dispuse în acelaşi perimetru de acţiune, fără ca între unităţile implicate în incidente să fie asigurată o minimă, dar foarte necesară comunicare.
Pentru o completă edificare cu privire la inducerea în eroare din decembrie 1989, s-a apelat inclusiv la studiul literaturii care a abordat acest complex fenomen, fiind avute în vedere şi sursele deschise de informare (internet). Astfel, s-a constatat că în spaţiul public a apărut informaţia conform căreia dezinformările la care au fost supuse Forţele Navale Române de la Marea Neagră, în intervalul 22 decembrie – 30 decembrie 1989, au fost similare „Planului de difuzare a informaţiilor despre inamic” folosit la o aplicaţie a Forţelor Navale, desfăşurată în vara anului 1989 (p.v. şi înscrisurile de la pag. 19-29, vol. IV Documente). Pe cale de consecinţă, s-au solicitat de la Statul Major al Forţelor Navale lămuririle necesare, iar prin adresa cu numărul A 16964, din data de 27 decembrie 2017, această instituţie militară a înaintat în copie „Planul de difuzare a informaţiilor despre inamic” folosit, într-adevăr, în vara anului 1989 (pag. 2-18, vol. IV, Documente). Analiza acestei aplicaţii tactice, datată 30 august 1989, evidenţiază că la rubrica „inamicul” (acţiunile ipotetice ale unei forţe militare străine împotriva căreia Armata în ansamblul ei trebuia să riposteze) au fost consemnate următoarele acţiuni (sinteză): „Elemente de cercetare-diversiune în raioanele (….) # Scafandrii de luptă acționează în raza portului Mangalia # Au fost descoperite mine în raioanele (….) # Execută debarcări şi trageri de luptă # În Delta Dunării au fost semnalate subunităţi izolate # Subunităţi de cercetare-diversiune şi terorişti au avariat instalaţiile Combinatului Petrochimic Năvodari # Lansează mine cu aviaţia # Atac aerian # Întrebuinţează desantul aerian # Loveşte porturile # Debarcă desant aerian # Lovituri aeriene # Acţionează prin incursiuni şi ambuscade # Acţionează cu grupări mici # Elicoptere izolate au debarcat grupuri de cercetare-diversiune # Au fost semnalate emisii de scurtă durată la intervale constante de timp # Scafandrii militari acţionează”.
Este de remarcat că în luna august 1989 forţele armate ale României uzitau în cadrul aplicaţiilor tactice termenul de „terorist”. În ceea ce priveşte similitudinile cu dezinformările din decembrie 1989, pentru comparaţie, se impune a fi analizat jurnalul de luptă aparţinând UM 02150 Constanţa, Brigada 27 Fluvial-Marină (volumul 41 „Jurnale de luptă”, pag. 10-40) pentru a se constata că, într-adevăr, similitudinile există. În strânsă legătură cu acest subiect se află declaraţia martorului Plăviciosu Alexandru, contraamiral, în decembrie 1989 adjunct al ministrului transporturilor (sediul SPM, 11.06.2018, vol. V Declaraţii, pag. 238-245), care a precizat următoarele: „După orele 12.00 ale zilei de 22 decembrie 1989, atât pe telefonul de oraş cât şi pe telefonul operativ au început să sune diverse persoane care mă informau cu privire la diverse activităţi ostile. De exemplu, am fost anunţat că personalul unor nave libiene ancorate în Portul Constanţa urma să desfăşoare activităţi ostile. Apoi, scafandrii autonomi ce urmau să mineze marile nave, desant aerian la Capul Midia, atacuri terestre, atacuri aeriene etc. Aceste informaţii, coroborate cu ce se transmitea la televizor, au facilitat ca în mod rapid să se instaureze o adevărată psihoză teroristă. Eram aşa de stresat, încât în mai multe nopţi la rând, am ordonat întunecarea portului şi scoaterea navelor petroliere din radă (….) Toate informaţiile care anunţau scenarii alarmiste s-au dovedit false (…) Opinia mea este că beneficiarii diversiunii, în ansamblul ei, sunt cei care au preluat puterea în stat, începând cu 22 decembrie 1989. Consider că Direcţia Informaţii a Armatei avea capacitatea de a gândi, planifica şi executa întreaga diversiune (….) Exclud amestecul militar extern şi consider că realizarea acestui plan bine pus la punct a fost opera unei mâini interne.
Importantă este şi declaraţia martorului Floca Vasile, ofiţer la Centrul de Instrucţie al Marinei Militare, care a relatat următoarele: „În ziua de 23 decembrie, dimineaţa, s-a primit pe firul scurt, la gruparea operativă a unităţii, o informaţie de la Divizia Maritimă, conform căreia dinspre Călăraşi au trecut Dunărea cu bacul, două autobuze cu terorişti, care se îndreaptă spre Mangalia. Am realizat că este vorba despre un scenariu din planul de difuzare a informaţiilor către inamic. Diferenţa consta în aceea că, acum aveam de-a face cu autobuze şi nu cu blindate şi că veneau de la Călăraşi şi nu din Bulgaria.” (vol. III – Declaraţii, pag.116-122) De altfel, întreaga declaraţie a acestui martor reliefează în mod eficient diversiunea la care au fost supuşi militarii forţelor navale.
Deosebit de importante pentru prezenta analiză sunt şi consemnările Stenogramei „Şedinţei cu ofiţerii din direcţiile centrale ale MApN, organizată de CFSN, la care a participat domnul Virgil Măgureanu şi ulterior domnul Aurel Dragoş Munteanu – directorul TVRL, din ziua de 06.01.1990”. În primul rând, această întâlnire a evidenţiat tensiunile majore de la nivelul MApN în legătură cu numirea lui Militaru Nicolae în funcţia de ministru al apărării şi readucerea în activitate a unor generali marginalizaţi anterior. Apoi, a fost exprimat în mod unanim dezacordul cu privire la marginalizarea generalului Guşă Ştefan (despre acest aspect se va face vorbire într-un alt capitol). Nu în ultimul rând, s-au adus grave acuze asupra modului în care factorii decizionali ai armatei au acţionat în zilele Revoluţiei. Cu titlu de exemplu, se vor cita următoarele intervenţii ale ofiţerilor cu funcţii superioare în MApN, existente în timpul şedinţei: „Este cunoscută încetineala de care au dat dovadă, sau poate reaua-voinţă de care au dat dovadă, în a da ordinele care trebuiau date pentru apărarea unui obiectiv important cum a fost Ministerul Apărării Naţionale (Aplauze). S-a creat un dispozitiv de luptă, un dispozitiv de apărare în contradicţie totală cu cele mai elementare cunoştinţe ale unui comandant de pluton (Aplauze). S-au dispus linii de apărare succesive fără nicio coordonare a focului, fără o conducere a focului, s-a creat un dispozitiv fără legături de transmisiuni. Rezultatul a fost – să se facă anchetă! – că mulţi dintre cei care au căzut, care nu mai sunt printre noi, au căzut din gloanţele propriilor lor camarazi, care au tras într-un dispozitiv prost conceput şi fără legătură (….) S-au transmis ordine difuze că vin elicoptere străine cu desant aerian, s-a ordonat ca întregul dispozitiv să tragă. Au trecut orele şi elicopterele nu au sosit. După un timp s-a anunţat că elicopterele sunt ale noastre, să nu tragem în ele. Dar elicopterele erau deasupra obiectivului. Ordinul ultim, prin care s-a ordonat să nu se tragă nu a mai ajuns la tot dispozitivul. Şi atunci, s-a tras cu salve puternice de foc, iar ostaşii noştri au doborât propriile elicoptere. Cine se face vinovat pentru acestea? (….) Din incompetenţă s-a cerut ca paraşutiştii să vină în sprijin, din incompetenţă au fost ţinuţi la poarta ministerului, s-a tras asupra lor, au murit, pentru că nu a existat nicio legătură între cei care erau în interior şi cei care au fost ceruţi în sprijin”. Aceste afirmaţii au fost făcute la data de 06 ianuarie 1990. Ofiţeri cu funcţii importante din cadrul MApN, au invocat încă de atunci reaua-credinţă a factorilor decizionali ce au avut rol determinant la Revoluţie. Desigur, în spaţiul public astfel de afirmaţii (din interiorul MApN) nu au existat. La aceiaşi şedinţă s-a mai spus că: „Generalul Militaru a blamat armata în prima apariţie la televiziune. A strigat să înceteze măcelul, care încetase de câteva ore”; „S-a condus contrar tuturor principiilor pe care le-am învăţat şi le cunoaştem”; „Personalul (militar) a fost supus unei terori crunte din cauza incapacităţii organizării şi conducerii apărării în incinta acestui minister”

⦁ O altă modalitate de a întreţine psihoza terorismului a constituit-o dezinformarea sistematică exercitată prin sistemul militar de telefonie. Întregul material probator al dosarului a evidenţiat existenţa unei avalanşe de dezinformări în sensul acţiunilor militare ostile desfăşurate de forţele teroriste, situaţie ce apare inclusiv în declaraţiile amintite la începutul acestui subcapitol. Toate garnizoanele militare importante ale României au fost dezinformate în mod sistematic, timp de mai multe zile, și prin intermediul sistemului militar de telefonie. Martorul Maliciuc Ioan (MApN) a precizat că „De fiecare dată, centralista mă anunţa că sunt apelat de la biroul ministrului apărării. Mi se spunea ceva de genul „Vă sun din partea Ministerului Apărării Naţionale şi vă anunţ că din informaţiile deţinute rezultă că (…) ”, urmând dezinformarea cu privire la teroriştii care trag”. În legătură directă cu această afirmaţie, martorul Jilavu Gheorghe (Direcţia Informaţii a MStM) a prezentat următoare situaţie: „În biroul generalului Eftimescu se afla cel mai complex sistem de telefonie, cu toate unităţile militare din România (…) Cele mai multe legături telefonice în cadrul MApN se găseau în două puncte vitale. Unul, la cabinetul ministrului apărării şi al doilea la nivelul Marelui Stat Major incluzând aici şeful Marelui Stat Major cât şi Direcţia Operaţii unde activa gen. Eftimescu. Nu am auzit în niciun moment despre comunicaţiile armatei să fi fost întrerupte, deşi acestea ar trebui să se afle în atenţia principală a posibililor terorişti sau diversionişti. Din câte cunosc, comunicaţiile au rămas integre (….) Am putea spune că un alt centru nevralgic al comunicaţiilor se afla la sediul DIA având locaţia la etajul 4, în aceeaşi clădire. Aceste informaţii sunt completate de precizările martorului Dumitrescu Ionel (UM 02348 Bucureşti – MApN) care a arătat că „La nivelul anului 1989 Ministerul Apărării Naţionale dispunea de mai multe sisteme de telefonie. Într-o ordine a importanţei lor aceste sisteme erau următoarele: telefonul „roşu” era acel telefon prin intermediul căruia ministrul apărării român putea discuta cu omologii săi din cadrul Tratatului de la Varşovia; telefonul „operativ” (TO) exista atât în biroul ministrului apărării, fiind folosit până la nivelul şefilor de direcţii din cadrul ministerului; telefonul scurt guvernamental (SG) era folosit la nivelul municipiului Bucureşti şi pornea de la biroul ministrului până la şefii de direcţii (existau totuşi şi excepţii de la această regulă cum ar fi cazul colonelului Mircea Dumitru care dispunea în biroul său chiar şi de telefonul „roşu”, aceasta întrucât era un bun vorbitor al limbii ruse şi or de câte ori era nevoie acesta era folosit pentru traducerile discuţiilor dintre partea română şi partea sovietică); telefonul scurt militar era folosit pentru discuţiile purtate între unităţile militare, doar în Bucureşti, era tras prin canalizarea oraşului pe cabluri aparţinând armatei, însă uneori trecea şi pe cablurile civile aparţinând Direcţiei de Telecomunicaţii Bucureşti. Acest sistem era folosit până la nivelul şefilor de birou; telefoanele MI cu 4 cifre erau folosite până la nivelul şefilor de secţie, asigurau comunicaţia cu unităţile Ministerului de Interne, doar la nivelul mun. Bucureşti; telefoanele CFR, la nivel de Bucureşti asigurau comunicaţia cu Direcţia Militară a CFR, dar în caz de nevoie era asigurată comunicaţia inclusiv cu personalul civil din cadrul CFR; telefoanele cu ieşire la internaţional, folosite de la ministru până la şefii de direcţii; telefoanele de interior asigurau comunicarea în interiorul ministerului, însă puteau fi folosite şi pentru comunicarea cu alte unităţi militare”.
Probatoriul administrat a demonstrat inclusiv faptul că pe perioada exercitării inducerii în eroare prin intermediul comunicaţiilor militare, DSS a fost lipsit în mod deliberat de posibilitatea comunicării prin propriul sistem de telefonie. Totodată, încă din seara de 22 decembrie 1989 MApN şi-a dublat legăturile telefonice. Sunt aspecte importante care vin în sprijinul concluziei conform căreia dezinformarea prin comunicaţiile militare a fost făcută de la MApN. Faptul că începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, Armata a avut practic comunicaţii noi, face imposibilă penetrarea, într-un timp atât de scurt, a noii reţele de către o altă entitate.
În sensul acesta, sunt următoarele declaraţii:
Martorul Paraschivescu Aurelia, sediul SPM, 08.07.2005 – „În luna decembrie 1989 lucram ca centralistă la Centrala telefonică din Drumul Taberei nr. 1 (Centrul Naţional de Telecomunicaţii) (…) Am primit indicaţii şi astfel am deconectat legăturile STS (TO) iar apoi le-am repus în funcţiune (…) Am făcut circuite telefonice noi, începând din 22.12.1989, noaptea, pentru MApN, pentru garnizoana de la Răzoare, la CIT – Ştirbei Vodă, unitatea de aviaţie şi unităţile din Ghencea. Aceste telefoane erau directe, fără numere, pentru unităţile militare.”
Martorul Vulpe Viorel, sediul SPM, 12.07.2005 – „În luna decembrie 1989 lucram ca tehnician la Centrul Naţional de Telecomunicaţii din Drumul Taberei. Am intrat în serviciu pe data de 21.12.1989 şi am rămas până la data de 26.12.1989.(…) Am stat numai la centrală şi reţin că am tăiat legăturile telefonice ale Securităţii din ordinul inginerului Piţigoi. S-au făcut legături telefonice noi, în sensul că, începând din 22.12.1989 am tras cablu pentru legături telefonice directe între unităţile militare şi între acestea şi CFSN.”
Martorul Filoti Dumitru, sediul SPM, 05.10.2005 – „În luna decembrie 1989 eram şeful Centrul Naţional de Telecomunicaţii din Drumul Taberei (…) Am fost sunat pe 22.12.1989 de generalul Cerbu care ne-a cerut să scoatem de sub observaţie liniile telefonice, respectiv cele 4 linii telefonice, cărora le-am scos siguranţele electrice şi astfel nu mai funcţionau. În schimb, eu şi Danu Grigore (şeful reţelei), ne-am deplasat la hotelul armatei „Haiducul” unde ne-am întâlnit cu generalul Cerbu care ne-a cerut să dezactivăm cele patru circuite. Am instalat linii telefonice directe în tancurile care au venit acolo, erau 17 tancuri. Echipele subordonate lui Danu Grigore s-au ocupat de instalarea unor telefoane solicitate de MApN”.
Martorul Guţă Ştefan, sediul SPM, 07.07.2005 – „În 1989 eram angajat ca electromecanic la Direcţia de Telecomunicaţii – Secţia Frecvenţă (comunicaţii la mare distanţă) (…) Una dintre primele măsuri luate de noi a fost aceea de a întrerupe reţeaua guvernamentală de telefonie, lucru pe care l-am făcut din dispoziţia şefilor care, am înţeles că ar fi primit dispoziţie telefonică în acest sens.(…) La cererea unor reprezentanţi ai MApN am creat noi circuite telefonice cu diverse unităţi militare din provincie, practic ajungându-se ca numărul acestora aproape să se dubleze.”
Martorul Blaj Lucian, sediul SPM, 03.10.2005 – „În decembrie 1989 eram angajat ca electromecanic în cadrul Centrului Naţional de Telecomunicaţii (…) Arăt că Filoti Dumitru şi Danu Grigore au fost solicitaţi la MApN şi acolo au creat circuite telefonice noi pentru armată. Mai ştiu că la centrala noastră au fost întrerupte circuitele telefonice ce erau utilizate de către unităţile Ministerului de Interne, nu ştiu cine a cerut acest lucru.”
Martorul Simişan Ioan, sediul SPM , 08.07.2005 – „În 1989 eram electromecanic la centrala telefonică din Drumul Taberei nr. 1 (…) Am întrerupt circuitele abonaţilor problemă şi legăturile cu Securitatea, din ordinul şefului, acesta primind un telefon în acest sens. Aceste legături nu le-am mai refăcut. Erau circuitele TO şi alte circuite. În noaptea de 23 decembrie au fost trimise nişte reglete (circuite telefonice) la MApN. Eu şi un coleg am făcut legăturile necesare funcţionării, în centrala noastră.”
Martorul Bejenaru Alexandrina, sediul SPM, 07.07.2005 – „În decembrie 1989 lucram în funcţia de şef de staţie transmisiuni, în cadrul Serviciului Transmisiuni (…) Pe perioada cât mi-am desfăşurat serviciul am asigurat buna funcţionare a echipamentului existent, asigurând în acelaşi timp şi noi circuite cu oraşele mari din ţară, unde se desfăşurau evenimente. Toate aceste circuite erau speciale şi asigurau legăturile între comandamentele militare importante ale ţării.”
Aceste declaraţii se regăsesc în vol. 28 – „MApN – declaraţii angajaţi Centrala Telefonică Drumul Taberei”.
Comunicaţiile militare ale fostului DSS au fost întrerupte pe întregul teritoriu al ţării, dovadă în acest sens fiind şi Jurnalul de luptă aparţinând Brigăzii 29 – Vedete Torpiloare Mangalia unde se precizează că la „22 decembrie 1989, orele 18:00, prin grija şefului transmisiunilor a fost neutralizat sistemul de legături al miliţiei, securităţii şi organelor de contra-informaţii din raion”. Se observă că această măsură a fost ordonată la orele 18:00, moment în care pe întregul teritoriu al României nu se trăgea (vol. 42 – Jurnale acţiuni de luptă, pg. 45, dosar nr. 11/P/2014).
Martorul Budiaci Ştefan Mircea – locţiitorul comandantului Aviaţiei Militare, (sediul SPM, 22.03.2017 – vol. I – Declaraţii, f. 219-230) a precizat că: „În aceeaşi zi, după ce la Televiziune a apărut grupul de revoluţionari, printre care, Ion Caramitru, Mircea Dinescu şi alţii, am decis ca întreaga structură de conducere a aviaţiei militare să se alăture revoluţiei. Ca o primă măsură de precauţie am decis tăierea legăturilor de comunicaţii ce aparţineau structurilor de contrainformaţii militare şi arestarea tuturor C.I.-iştilor. Tăierea legăturilor s-a făcut cu un topor, iar toţi C.I.-ştii au fost introduşi într-o încăpere, sub pază militară”.
Despre această situaţie, generalul Vlad Iulian, şeful DSS, a declarat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 240/J.I.4 (Stenograma nr. 7 din 19.10.1993) – „Ar mai fi o problemă: De ce din 22 decembrie, după-amiaza, până în 25 decembrie legătura unităţilor de Securitate cu teritoriul au fost tăiate? Cel care a făcut această operaţie, din ordinul generalului Stănculescu, a fost col. Pintelie Ştefan, adjunctul ministrului transporturilor şi telecomunicaţiilor. Eu l-am promovat pe acesta şi a devenit ministru. M-am revoltat atunci pentru că acea acţiune a dăunat foarte mult, nu au mai existat legături cu unităţile din teritoriu. Când am constatat că legăturile sunt tăiate, am cerut să vină la mine cel care avea telefoanele TO şi mi-a spus că trunchiul de la minister a fost tăiat din ordinul lui Pintelie. L-am întrebat de ce a făcut asta şi mi-a spus că a fost ordin de la Stănculescu. L-am întrebat şi pe acesta şi s-au repus legăturile pentru o oră, apoi iar s-au tăiat.”
Generalul Popescu Nicolae – în decembrie 1989 comandant al trupelor de transmisiuni MApN, a declarat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 262/J.I.4 (Stenograma nr. 48 din 15.02.1994) – „Pe 22 decembrie 1989 a venit Pintelie şi amândoi am lucrat la grupa operativă, cu planul de întrerupere a unor legături TO, guvernamentale. S-a făcut acest plan cu întreruperea legăturilor guvernamentale şi TO ale demnitarilor comunişti din Bucureşti, ale Ministerului de Interne şi DSS, din provincie de la judeţenele de partid, de la securitate şi Ministerul de Interne. Aceste lucruri le-am stabilit cu generalul Stănculescu (…) Am lăsat numai la marile unităţi şi unităţile armatei. Dacă ar fi rămas numerele pe care le-am tăiat, era pericol de diversiune, s-ar fi putut vorbi de la ele şi spune diverse lucruri, puteau ieşi necazuri.”
În acelaşi timp, aşa cum se va devoala într-un alt subcapitol, începând cu 22 decembrie 1989, orele 15.00, TVR şi Radiodifuziunea au fost militarizate. Aşadar, se desprinde concluzia conform căreia toate comunicaţiile, de pe întregul teritoriu al României, începând cu 22 decembrie, au aparţinut exclusiv MApN.

⦁ Proba indirectă, dar elocventă pentru concluzia conform căreia operaţiunea sistematică de inducere în eroare a fost făcută de la MApN, o reprezintă preocuparea conducerii acestei instituţii de distrugere a probatoriului relevant pentru aflarea autorilor inducerii în eroare, imediat după evenimentele din decembrie 1989.
Fostul ministru al apărării Spiroiu Nicolae, a declarat în calitate de martor (sediul SPM, 12.10.2017 – vol.II – Declaraţii, f. 235-245) că Din ordinul ministrului apărării, generalul Militaru, s-a dispus întocmirea Jurnalelor de luptă sau refacerea lor acolo unde a fost cazul, prin reconstituirea evenimentelor, de cele mai multe ori din memorie. În această situaţie, sunt convins că au existat cazuri în care conţinutul jurnalelor a servit pro cauza acţiunilor unităţilor militare, în justificarea unor măsuri sau întâmplări, fără a respecta întru totul adevărul (…) În 1993 deţineam funcţia de ministru al apărării şi cunoşteam că un colectiv condus de şeful Marelui Stat Major lucrează la elaborarea „Cărţii albe” a participării armatei la Revoluţia din 1989. Eu am atenţionat membrii comisiei senatoriale să manifeste prudenţă cu privire la conţinutul acestei lucrări, întrucât nu toate lucrurile sunt reale. Spuneam acest lucru şi din experienţă proprie pe baza cercetărilor pe care le-am efectuat personal. Ca un exemplu, arăt că, la Braşov, am cercetat cazul decesului unui militar despre care comandantul afirma că a fost împuşcat de terorişti, în jurnalul de luptă al unităţii, iar eu am descoperit la finele cercetării că de fapt a fost împuşcat de un camarad prin mânuirea imprudentă a armamentului personal. În aceeaşi situaţie am constatat fapta comandantului, care a simulat ulterior o tragere exterioară prin geamul dormitorului pentru a da mai multă credibilitate unei acţiuni externe a aşa zişilor terorişti. Pentru că aceste lucruri au fost menţionate în mod denaturat şi în jurnalele de luptă, am făcut cercetări şi mi-am dat seama că acel jurnal, dar şi alte jurnale de luptă, nu au fost completate în timp real în perioada Revoluţiei, ci au fost refăcute, în unele situaţii, şi au conţinut date nereale. Un alt caz este acela al maistrului militar C., decedat chiar în cazarmă, în urma împuşcării accidentale de către un coleg de serviciu. Am fost intrigat de faptul că colegii săi au susţinut că dintr-un canal aflat în cazarmă ar fi ieşit teroriştii care l-au împuşcat. Acest lucru nu era credibil întrucât canalul era subdimensionat , în sensul că avea 10 cm în diametru şi nu puteau veni teroriştii în acest fel.”
Cazul de foc fratricid relatat de fostul ministru al apărării, a făcut obiectul cercetării dosarului penal numărul 844/1995 instrumentat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Braşov, a cărui copie integrală a fost ataşată ( vol. IX – Documente, pag. 81-205).
Prin declaraţia de martor (sediul SPM, 02.08.2018 – vol. IV – Declaraţii, f. 56- 64), gl. de armată Chelaru Mircea, fost şef al MStM al MApN, a precizat: „Arăt că în mod cert, jurnalele de luptă ale unităţilor militare implicate în acţiuni militare în cursul lunii decembrie 1989 au fost refăcute pentru a se ascunde astfel marile erori de comandă existente în acele zile. Ordinul de falsificare a venit de la vârful Ministerului Apărării. Scopul acestui ordin a fost ascunderea cu precădere a marilor greşeli existente începând cu 22 decembrie 1989 (…) Părerea mea este că armata, ca entitate, a fost împinsă şi atrasă în diversiunea finalului de lună decembrie, respectiv între 22-31 decembrie 1989 şi prin modul în care un număr de generali de la vârful acesteia s-au implicat în mod nefast şi premeditat în desfăşurarea evenimentelor. Numirea generalului Militaru la conducerea MApN a facilitat luarea unor decizii dezastruoase, chiar criminale, în legătură cu sarcinile armatei şi a condus la implicarea ei în latura diversionistă a acţiunii, fără ca militarii să conştientizeze acest lucru. Generalul Militaru a activat o serie de generali şi ofiţeri superiori trecuţi în rezervă şi şi-a format un nucleu, ca grup de lucru, luând în mod arbitrar deciziile cu privire la activitatea forţelor armate. Mă refer aici şi la faptul că noua funcţie i-a permis refularea unor sentimente de frustrare din perioada în care s-a aflat în rezervă, sentimente ce au culminat cu uciderea ofiţerului Trosca şi aproape a întregii sale echipe. Ştiu că din ordinul generalului Militaru, pe turelele celor două ABI-uri distruse, un ofiţer a scris cu vopsea cuvântul „TERORIŞTI”. (…) Alături de generalul Militaru s-au aflat în permanenţă generalii Eftimescu, Vasile Ionel, Logofătu, Cheler, Pletos.”
Aceste afirmaţii sunt foarte grave, însă sunt confirmate, în parte, de examinarea jurnalelor de luptă aflate la dosar. Aceasta, având în vedere că prin multe jurnale nu s-a consemnat nimic referitor la intervalul critic din decembrie 1989, ca şi când în acest interval nu au existat niciun fel de evenimente. În alte câteva situaţii, s-a făcut referire la „tiranul Ceauşescu” sau la luptele cu teroriştii, încă din data de 21 decembrie 1989 (de exemplu, volumele 44 şi 67 „Jurnale de luptă”, pag. 68 respectiv pag. 19). Cu toate acestea, multe jurnale de luptă au rămas nealterate, fiind autentice, aspect care reiese şi din eficienta lor coroborare cu celelalte probe administrate. Aceste documente militare au fost în mod deosebit utile înţelegerii complexelor fenomene din decembrie 1989 şi implicit utile soluţionării dosarului.
Totodată, s-a probat inclusiv implicarea gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor în stoparea cercetărilor care probabil ar fi dovedit implicarea unor cadre MApN în exercitarea inducerii în eroare din decembrie 1989.
Cercetările penale efectuate de procurorii militari au fost obstrucţionate în timp, cel mai elocvent exemplu fiind cel care priveşte evenimentele din decembrie 1989 de la Cluj-Napoca. Procurorul militar şef al Parchetului Militar Cluj-Napoca, colonelul magistrat Domşa Liviu a întreprins cercetări aprofundate, care conduceau la posibila punere sub acuzare a unor ofiţeri din MApN, inclusiv gl. Topliceanu Iulian – fost Comandant al Armatei a IV-a, însă pentru a stopa investigaţiile, gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor, ministru al apărării în perioada 16.02.1990 – 30.04.1991, s-a adresat direct Procuraturii Generale – Direcţia Procuraturilor Militare (titulaturi conform acelei perioade) şi a cerut în mod imperativ trecerea în rezervă a ofiţerului magistrat menţionat, acţiune care s-a şi finalizat în acest fel. Declaraţia procurorului militar Domşa Liviu, se regăseşte în dosar nr. 212/J.I.4, Stenograma nr. 87 din 27.04.1994, aparţinând Comisiei Senatoriale pentru cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.
O altă problemă constatată în timp a fost aceea a unor mistificări existente la nivelul diverselor unităţi militare din ţară cu privire la decesul unor militari în timpul evenimentelor din decembrie 1989. În primii ani de după Revoluţie, au existat situaţii când, deşi focul fratricid a reprezentat cauza unor decese, s-a acreditat ideea conform căreia decesele au fost cauzate de luptele duse împotriva teroriştilor. Elocvente sunt şi dosarele penale nr. 1703/P/1999 şi 87/P1998, instrumentate de procurorii Parchetului Militar Teritorial Bucureşti. În primul dosar, prin rechizitoriul din 24.02.2000, s-a reţinut că „În decembrie 1989 învinuitul P.G. era lt.maj. în cadrul UM 01864 AX Reşiţa, jud. Caraş-Severin. Începând cu 17.12.1989 unitatea a fost alarmată (…) În seara zilei de 22.12.1989, învinuitul P.G. şi soldatul C.D. au avut misiunea să asigure paza unităţii, pe latura dinspre pădure, lângă gardul exterior. La un moment dat, de teamă că vor fi atacaţi, cei doi s-au retras spre interiorul unităţii (…) Învinuitul şi soldatul C.D. s-au amplasat după o movilă de pământ (…) În noaptea de 22/23 decembrie s-a declanşat focul în unitate, trăgându-se în mai multe direcţii. Lt. maj. Smaranda Ioan s-a deplasat spre gardul exterior al unităţii, după care a revenit spre interior însoţit de soldaţii Pongratz Norbert şi Pădurean Liviu. Deplasarea au făcut-o în salturi. Observând grupul de trei persoane care se deplasa spre locul unde se afla, învinuitul P.G. a deschis foc automat, fără nicio somaţie. Ulterior, învinuitul a afirmat că a deschis focul deoarece a crezut că lt. maj. Smaranda a fost luat ostatic de doi terorişti (…) În urma focului tras de învinuit au fost împuşcaţi mortal lt. maj. Smaranda Ioan şi sold. Pongratz Norbert, soldatul Pădurean Liviu fiind grav rănit. Soldatul Pongratz Norbert a prezentat şapte plăgi împuşcate, din care una craniană, două toracice şi patru la nivelul membrelor inferioare (…) După ce i-a împuşcat pe cei trei militari, învinuitul a deschis foc automat spre ambulanţa care venise să ridice victimele (…) Învinuitul a recunoscut parţial săvârşirea faptelor, precizând că a deschis focul spre 3 siluete, fără somaţie, şi că spre ambulanţă a tras din greşeală. Martorii oculari declară că încă din dimineaţa de 23.12.1989 învinuitul şi-a dat seama că a ucis şi rănit pe colegii săi, a avut o cădere psihică, în sensul că a intenţionat să se sinucidă. Fiind examinat de comisia medico-legală, s-a apreciat că la momentul săvârşirii faptelor, învinuitul a prezentat o reacţie acută la stres, având diminuată capacitatea psihică de apreciere a conţinutului şi consecinţelor faptelor, având discernământul scăzut”. Autorul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tentativă de omor deosebit de grav. A fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate de 15 ani.
Al doilea dosar priveşte rechizitoriul din 14.12.1998, întocmit de procurorii aceluiaşi parchet militar, prin care învinuitul T.D., fost militar în termen la UM 01929 Reşiţa, jud. Caraş-Severin, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor. În sarcina învinuitului s-a reţinut că „În noaptea de 23/24 decembrie 1989 acesta, împreună cu lt.maj. P.I., au primit misiunea de a ocupa un post de observare lângă o gură de aerisire a punctului de comandă. În jurul orei 01.00, lt. maj. P.I. l-a lăsat pe învinuit în postul menţionat, spunându-i că se va deplasa la magazia de muniţie pentru a lua câteva grenade (…) După câteva minute, învinuitul, ce se găsea în poziţia culcat, a observat în faţa sa, la o distanţă de aproximativ 15 metri, o persoană aflată în mişcare. Nesocotind prevederile legale cu privire la uzul de armă, care îl obligau să tragă numai după somaţia legală, învinuitul a tras o rafală de pistol mitralieră, iar persoana a căzut pe loc la pământ (…) Învinuitul s-a deplasat la locul respectiv constatând că persoana împuşcată mortal este de fapt lt.maj. P.I.”.
Printr-o decizie definitivă, autorul T.D. a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 15 ani închisoare.
Sunt două cazuri relevante de omor cu autori cunoscuţi de la bun început, prezentate iniţial ca fiind situaţii în care militarii respectivi au fost catalogaţi ca fiind omorâţi de forţele teroriste, mistificare care în mod evident a fost cunoscută eşaloanelor superioare ale MApN. Adevărul cu privire la aceste cazuri s-a aflat doar după ce o parte a militarilor unităţilor în cauză au fost disponibilizaţi în anul 1997, în timp ce autorii omorurilor au fost menţinuţi în serviciul activ. Nemulţumirile faţă de această situaţie au dus la formularea unor denunţuri prin care a fost devoalată realitatea.
După cum s-a văzut din declaraţia fostului ministru al apărării Spiroiu Nicolae, dar şi din Sinteza realizată de Secţia Parchetelor Militare în anul 1994, situaţii de acest gen s-au regăsit la nivel naţional.
O altă dificultate privind soluţionare prezentei cauze penale a constituit-o neefectuarea autopsiilor cadavrelor rezultate în urma evenimentelor revoluţionare. Lămuriri cu privire la această situaţie a dat martorul Beliş Vladimir, care a relevat că de la vârful ierarhic al organelor de procuratură din acea perioadă, s-a dispus în sensul neefectuării acestei proceduri medico-legale. (vol. II – Documente, pag. 312-314 sau vol. 143, fila 14, dosar – Piaţa Universităţii – Jilava)

Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Nu există nicio probă juridică privind participarea unor astfel de forţe în exercitarea inducerii în eroare din decembrie 1989. Trebuie menţionat că în orice ţară a lumii unde se desfăşoară evenimente precum revoluţiile, serviciile de informaţii ale diverselor state (în principal ale statelor puternice) desfăşoară activităţi de culegere a informaţiilor, cu scopul informării precise asupra evoluţiilor socio-politice ale ţării unde se desfăşoară evenimentul. Date fiind poziţia geo- strategică a României, desfăşurarea „războiului rece” între cei doi mari poli de putere ai lumii (USA şi URSS), schimbările radicale aflate în plină desfăşurare în Europa de Est, este explicabil că serviciile de „intelligence” ale diverselor state să fie interesate de evoluţiile din România. Nu au existat probe că reprezentanţii acestor structuri de informaţii au participat prin acţiuni armate pe teritoriul României.
În lucrarea „Punctul de vedere preliminar al SRI privind evenimentele din decembrie 1989”, Comisia Senatorială, dosarele nr. 70/J.I.4 şi 5/J.I.3, se menţionează că „Problema unei anumite implicări externe în desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989, este firesc să se bucure de o marjă oarecare de credibilitate dacă se are în vedere contextul regional în care se situa ţara noastră la acea dată. Din această perspectivă, ca urmare a producerii evenimentelor politice majore cunoscute, care au condus la sucombarea regimurilor comuniste din Europa de Est, este logic ca România să fi devenit obiect al unor preocupări speciale şi al acţiunilor unor centre de putere care, din raţiuni diferite, erau interesate de eşecul celei mai conservatoare structuri comuniste din această parte a continentului (…) Începând cu data de 9 decembrie 1989, numărul „turiştilor” sovietici în autoturisme particulare a crescut vertiginos. Fenomenul prezenta unele caracteristici care, deşi sesizate la timpul respectiv, nu au generat concluzii şi măsuri corespunzătoare. Majoritatea ocupanţilor autoturismelor se aflau „în tranzit spre Iugoslavia”, dar unora nu li s-a permis intrarea în această ţară, întrucât la bordul maşinilor s-au depistat arme (…) Există şi date care nu lasă dubii asupra calităţii ocupanţilor. Astfel, cu ocazia unor controale efectuate de organele de poliţie ale judeţului Dolj, din documentele prezentate a rezultat calitatea de militar a majorităţii „turiştilor”. (…) În unele cazuri, s-a stabilit cu certitudine că este vorba de cadre de spionaj. (…) Pe ansamblu, totuşi, se impune o observaţie: În raport cu numărul enorm de sovietici aflaţi pe teritoriul României în timpul Revoluţiei, numărul celor implicaţi în evenimente este redus, majoritatea comportându-se ca şi cum ar fi aşteptat un ordin care nu a mai venit.”
Cu referire la „ordinul care nu a mai venit”, se poate presupune că un astfel de ordin (indiferent ce însemna el), nu a fost necesar, întrucât întreaga putere politico-militară a României, începând cu 22 decembrie 1989, a fost agreată şi acceptată de URSS.
Martorul Plăviciosu Ion Alexandru (persoană cu pregătire excepţională, care a deţinut funcţii de maximă importanţă în sistemul militar – MApN), în legătură cu inducerea în eroare din decembrie 1989, a declarat că: Exclud amestecul militar extern şi consider că realizarea acestui plan, pentru că a existat cu certitudine un plan bine pus la punct, a fost opera unei mâini interne. Nu înlătur sprijinul extern, dar mă refer la latura logistică, cea a informaţiilor şi cea politică (vol. V – Declaraţii, pag.238-245).
Probabil, cel mai în măsură să analizeze subiectul prezenţei străine pe teritoriul României în decembrie 1989 este martorul Lupu Vasile – adjunctul fostei UM 0110 din cadrul DSS, unitate specială care avea ca obiect de activitate protecţia informativă faţă de acţiunile pe teritoriul ţării noastre a agenţilor ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, inclusiv URSS. Acesta, la data de 19.06.2017, sediul SPM (vol.II – Declaraţii, f. 141-148), a arătat că: „În perioada premergătoare lunii decembrie 1989, dar preponderent în această lună, a fost înregistrat un aflux de turişti sovietici care străbăteau România pe 3 trasee diferite, şi anume zona Iaşi – Bucureşti – Craiova – Drobeta Tr. Severin, cu ieşire către R.S.F. Iugoslavia, zona Iaşi – Pasul Oituz – Braşov – Sibiu – Timişoara, cu ieşire spre Iugoslavia şi a treia rută, din direcţia Nord, şi anume prin trecerile de frontieră Halmeu şi Borş, cu deplasare spre Baia Mare – Arad – Timişoara şi ieşire tot spre Iugoslavia.(….) Din datele furnizate de serviciile de frontieră rezulta că numărul turiştilor sovietici s-a dublat în anul 1989 faţă de anul anterior, ceva de ordinul a 60.000, faţă de 30.000 anterior. Ca regulă, aceştia tranzitau România, cu scopul declarat de a merge în Iugoslavia, ca turişti (….) Fenomenul ne-a atras atenţia întrucât se circula, în special, în autoturisme Lada, de producţie recentă, în grupuri de 3- 4 maşini şi câte 2-3 pasageri, majoritatea bărbaţi, cu vârsta până în 50 ani, ţinută atletică şi vorbitori, în general, de limbă română(….) Deşi serviciile noastre au monitorizat atent aceste grupuri, nu a rezultat nimic compromiţător care să devoaleze eventual o anumită misiune a acestora. Nici comunicaţiile între ei nu erau relevante, fiind în general reduse ca număr. Atrăgea atenţia şi faptul că deşi eram în sezon de iarnă, evitau locurile de cazare publică, ce ar fi impus înregistrarea lor şi rămâneau în parcări, grupaţi. Nu am înregistrat nici un fel de activitate ostilă, care să necesite intervenţii şi apoi, în timpul evenimentelor, aproape nimeni nu a realizat că majoritatea acestor turişti nu se mai aflau în ţară. Părea ca finalul unei misiuni îndeplinite. Noi am interpretat atunci, în prima parte a prezenţei lor, ca având un posibil rol determinant, ca fiind o avangardă a altor forţe posibile care, însă nu s-au mai identificat întrucât lucrurile au decurs corespunzător. Deschiderea graniţelor, măsură pe care o consider profund greşită, a facilitat ieşirea ori intrarea necontrolată din şi în ţară. După fuga lui Ceauşescu, fostul D.S.S. a fost subordonat M.Ap.N. şi au fost luate o seamă de măsuri organizatorice care au condus practic la încetarea activităţii noastre.”
De altfel, la dosar au fost ataşate tabelele cu situaţia numerică a intrărilor şi ieşirilor prin punctele de trecere a frontierei de stat, în intervalul de timp 01-31 decembrie 1989 (vol. XIV – Documente, pag. 9-42).

⦁ Cercetările efectuate în prezentul dosar au avut în vedere inclusiv o eventuală implicare în exercitarea inducerii în eroare a unor forţe interne total acoperite. Doctrina militară a României socialiste prevedea concepţia potrivit căreia, într-un eventual război al întregului popor român pentru apărarea patriei, un rol deosebit de important în zădărnicirea şi nimicirea oricărei agresiuni imperialiste revenea localităţilor, tuturor centrelor industriale şi agricole ale ţării.
La dosar au fost ataşate „Principiile, criteriile şi normele de integrare a unor subunităţi militare şi de gărzi patriotice în cadrul luptei de rezistenţă” – CC al PCR din 30.05.1988 (vol. I – Documente Gărzi Patriotice, pag. 7-10). În esenţă, materialul stabileşte că „În concepţia PCR, apărarea patriei se realizează de către întreaga societate, prin forme extrem de diversificate, inclusiv prin mişcarea de rezistenţă (…) Potrivit Legii nr. 14/1972 una din sarcinile principale ce revin consiliilor locale de apărare este de a constitui şi pregăti încă din timp de pace, formaţiuni ale luptei de rezistenţă, în condiţiile ducerii luptei pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic şi să conducă acţiunile acestora în timp de război. Aceste formaţiuni alcătuiesc nucleul de bază al mişcării de rezistenţă care va acţiona în spatele inamicului, în situaţia că acesta ar reuşi să cotropească anumite zone din teritoriul naţional (…) Integrarea în mişcarea de rezistenţă se realizează la ordin sau din proprie iniţiativă. Trecerea din proprie iniţiativă în mişcarea de rezistenţă este specifică subunităţilor mai mici care, din anumite motive, au pierdut legătura cu eşaloanele superioare”.
O primă observaţie priveşte realitatea conform căreia structurile de rezistenţă îşi intrau în atribuţii doar dacă România se afla în stare de război şi dacă inamicul ar fi ocupat militar o parte a teritoriului naţional. În decembrie 1989 România nu a fost în stare de război şi nici nu a fost ocupat parţial teritoriul ţării. Aşadar, „subunităţile mici” despre care se vorbeşte în materialul supus analizei şi care ar aminti teoretic de pretinşii trăgători izolaţi invocaţi de conducerea MApN, nu se puteau activa fără ordin, în lipsa decretării stării de război. De asemenea, nici nu s-a pus problema pierderii legăturilor cu eşaloanele superioare. Începând cu 22 decembrie 1989, unicul eşalon superior era Consiliul Militar Superior. Nu în ultimul rând, luptătorii din formaţiunile de rezistenţă au fost pregătiţi să acţioneze împotriva unui inamic străin şi nu împotriva propriilor concetăţeni. Nicidecum luptătorii din aceste formaţiuni nu aveau o pregătire militară şi psihologică de a ataca sediul central al MApN, alte unităţi militare, sediul CC al PCR sau pe cetăţenii români.
Au fost audiaţi foşti militari cu funcţii importante în sistemul de apărare al ţării, cu toţii afirmând că nu au cunoştinţă despre activarea în decembrie 1989 a structurii de rezistenţă sau a unei alte structuri militare total acoperite. Astfel,
Martorul Olteanu Constantin, fost ministru al apărării, a declarat la sediul SPM, în data de 13.02.2018, (vol. III – Declaraţii, f. 233-240) că „În cadrul doctrinei emanate de la Nicolae Ceauşescu privind războiul întregului popor se punea accentul pe rezistenţa în faţa inamicului, iar în cazul în care armata ar fi fost înfrântă sau aflată în retragere, în teritoriul vremelnic ocupat să acţioneze forţe din cadrul populaţiei care să culeagă atât informaţii necesare continuării luptei de către armata regulată, dar şi să producă pe cât posibil daune directe inamicului, prin acte de diversiune, sabotaje etc. În cadrul forţelor care acţionau pentru apărarea patriei, putem discerne între armata propriu-zisă, forţele miliţiei şi securităţii, gărzile patriotice, tineretul cuprins în forma de Pregătire pentru Apărare a Patriei (PTAP), Crucea Roşie şi nucleele de rezistenţă. Eu nu am cunoscut prea mult despre nucleele de rezistenţă, dar în calitate de şef al Statului Major Central al Gărzilor patriotice ştiam bine atribuţiile acestor forţe şi ştiam că trebuie să coopereze în caz de război şi cu facţiuni civile care trebuiau să rămână în spatele frontului în teritoriul vremelnic ocupat. Sigur că rolul acestora din urmă era acela de a împiedica pe toate căile posibile ca inamicul să se organizeze ori să îşi conducă trupele prin teritoriul nostru, inclusiv prin acte de sabotaj, diversiune etc.(…) Nu am auzit niciodată despre denumiri precum reţeaua R, reţeaua 246 sau 274, cu referire directă la reţeaua de rezistenţă”.
Martorul Şarpe Paul – locţiitor al şefului Direcţiei Informaţii din cadrul MApN (DIA) a declarat la sediul SPM în data de 26.02.2018 (vol. III – Declaraţii, f. 281-288), faptul că „Până în anul 1968 doctrina militară a ţării noastre coincidea cu cea a ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, în care conducerea era asigurată în primul rând de URSS. Până la acea dată inamicul era definit ca Blocul NATO sau ţările componente ale acestui Bloc. După ocuparea Cehoslovaciei în 1968 prin forţele de intervenţie ale unor state aparţinând Tratatului de la Varşovia, doctrina noastră militară a suferit o modificare, în sensul că inamicul putea fi perceput în oricare din punctele cardinale fără a numi o ţară anume. Comandantul suprem de la acea vreme Nicolae Ceauşescu a stat la baza elaborării doctrinei militare privind apărarea ţării de către întregul popor într-o mişcare ce ar fi cuprins toate forţele, atât militare, dar şi cele civile ce urmau a fi organizate.
În cadrul acestei doctrine s-a pus problema de aplicabilitate pentru toate armele, astfel încât şi direcţia noastră a căutat să elaboreze un plan privind modul de luptă în cazul ocupării vremelnice a unor zone din ţara noastră.
Aşa s-a născut ideea de a constitui la nivel naţional un sistem de cercetare din cadrul rezerviştilor care să culeagă informaţii asupra mişcărilor inamicului, a tehnicii acestuia, a traseelor posibile de urmat etc. şi să le transmită în timp util forţelor care acţionau pentru îndepărtarea inamicului. Am precizat că activitatea urma a fi de cercetare pentru că la rândul nostru, cei din Direcţia de Informaţii, aveam acel specific de cercetare strategică (….)
Din câte cunosc eu, biroul era încadrat cu circa 4-5 ofiţeri. Periodic aceştia mergeau în teritoriul de responsabilitate unde luau legătura cu comandanţii CMJ-urilor şi verificau fişele de mobilizare ale militarilor rezervişti.
Ofiţerii erau organizaţi regional, asta însemnând că aveau în responsabilitate mai multe judeţe.
Nu cunosc dacă şi comandanţii de la CMJ-uri ştiau despre misiunile lor în timpul deplasărilor, dar le acordau întregul sprijin.
Ofiţerii consultau fişele şi alegeau după criterii anume stabilite rezervişti cu anumite calităţi atât morale cât şi fizice. Recrutarea acestora se făcea pe bază de voluntariat, dintr-o masă eterogenă de funcţii, vârste, dar numai bărbaţi şi ca element principal era pregătirea acestora în perioada de stagiu militar la una din unităţile de cercetare de pe lângă marile unităţi din ţară.
De asemenea, se avea în vedere posibilitatea de legendare a celor recrutaţi în cazul ocupării vremelnice a teritoriului de către inamic pentru a putea justifica prezenţa în localităţile respective fără a trezi suspiciunile inamicului. Deţineau diverse funcţii ca: inginer, director de întreprinderi, muncitori etc.
Ei trebuiau să justifice de ce nu au fost preluaţi pe front la mobilizare.
Evidenţele celor aleşi se ţineau în mod separat într-o mapă sigilată şi la dispoziţia ofiţerului de informaţii, la sediul CMJ-ului.
Periodic ofiţerii mergeau în teritoriu unde stăteau de vorbă cu membrii reţelei pentru aducerea la cunoştinţă a unor probleme noi în lupta de cercetare. Practic se efectua o instruire. Nu aveau nici un fel de armament tocmai pentru a rămâne în perfectă conspirativitate şi pentru a nu se angaja în activităţi armate.
Deşi ar fi trebuit să existe căi de legătură pentru transmiterea datelor culese, noi nu am reuşit să îi dotăm pe recruţi cu aparate de emisie – recepţie, practic nu au avut niciun fel de staţii.
Numele de „276” ca indicativ a provenit de la faptul că în Nomenclatorul de specialităţi militare din cadrul Statului Major General al MAPN erau ocupate poziţiile până la 275. Cea despre care mă refer eu şi anume activitatea de cercetare în teritoriul vremelnic ocupat a primit indicativul „276” pentru a asigura şi conspirativitate. Deşi nu era intitulată astfel ea era cunoscută în general ca „Reţeaua 276” pentru că existau rezervişti recrutaţi la nivelul întregii ţări.
Eu nu cunosc nimic despre nucleele de rezistenţă care nu au nicio legătură cu „Reţeaua 276”. Ştiu că în cadrul planurilor pe care Direcţia de Operaţii din cadrul Marelui Stat Major le întocmea, se vorbea atât de forţele militare regulate cât şi de forţe de sprijin, iar între acestea existau gărzi patriotice şi „alte forţe de rezistenţă” fără a fi numite.
Gărzile Patriotice se subordonau unui Stat Major al Gărzilor Patriotice în cadrul CC al PCR, iar alte forţe de rezistenţă, posibil să fie subordonate Secţiei Militare din cadrul CC al PCR, însă nu am cunoştinţă.
Din punct de vedere al factorului extern arăt că, în decembrie 1989 datele şi informaţiile pe care le deţinea Direcţia de Informaţii nu evidenţiau un iminent atac militar din afara ţării asupra teritoriului nostru”.

Martorul Tofan Nicuşor din DIA (sediul SPM, 17.02.2018 – vol. III – Declaraţii, f. 213-222) a adus lămuriri suplimentare în sensul analizei. La rândul său, martorul Babei Zaharia, fost în DIA (sediul SPM, 05.02.2018) a precizat că „Eu nu cred, sau aproape sunt sigur că nu a fost activată reţeaua de rezistenţă în teritoriul vremelnic ocupat, întrucât nu eram în stare de război.
Cercetările efectuate au permis chiar identificarea unui membru al structurilor de rezistenţă. Acesta a fost de acord să ofere informaţii despre modul de organizare şi misiunile ce s-ar fi desfăşurat în caz de război şi ocupare vremelnică a ţării. Declaraţia acestuia se află în vol. V, Declaraţii (pg.251-260) şi cuprinde următoarele: „Înainte de 1989 am lucrat ca maistru electromecanic la Combinatul Chimic Bacău. Am efectuat stagiul militar în tinereţe şi aveam gradul de sergent în structura militară rezervist. Stagiul militar l-am efectuat la UM 01847 C din Buzău. În această unitate am primit instrucţia şi pregătirea necesară ca cercetaş şi de asemenea la lecţiile teoretice învăţam doctrina militară a ţării (…).
După terminarea stagiului militar am avut o viaţă normală cu activitatea profesională pe care am urmat-o, iar în 1986 am mai participat la o concentrare timp de 30 zile la Ghimbav. Practic, concentrarea a condus la o reîmprospătare a cunoştinţelor mele şi a celorlalţi participanţi în materie de cercetare.
Ca o precizare, eu am făcut pregătirea pentru cercetare-informare prin paraşutare în spatele liniilor inamice în teritoriul vremelnic ocupat.
La terminarea stagiului militar incipient în 1973 nu mi s-a spus nimic în legătură cu o posibilă misiune pe care să o am în viitor. Acest lucru a fost identic şi pentru pregătirea din 1986, însă în anul următor, cred, posibil 1987 am fost chemat la Centrul Militar Judeţean Bacău, unde am fost contactat de către un ofiţer MApN cu grad de lt. colonel. Afirma că se numeşte V. D., însă nu sunt sigur că acesta era numele său real.
Eu locuiam în municipiul Bacău şi scopul întâlnirii a fost acela de a pune la cale un mod conspirat de a duce lupta în eventualitatea în care o parte din teritoriul României ar fi fost ocupat vremelnic de către inamic, fără a fi precizat cine anume. Pregătirea s-a făcut doar individual pentru păstrarea conspirativităţii.
Eu nu cunosc din ce structură a MApN provenea acel ofiţer pentru că niciodată nu mi s-a confesat. Primele 3-4 poate chiar 5 întâlniri au avut loc în sediul CMJ. Această repetabilitate a întâlnirilor era la circa o jumătate de an. Sunt convins că întâlniri similare au existat şi cu alte persoane pe care eu nu le-am cunoscut niciodată, însă am bănuit acest lucru întrucât la concentrarea din 1986 de la Ghimbav am întâlnit doi băcăuani cărora le ştiam doar prenumele. Intuiam că prezenţa lor la concentrare era urmare a acelei pregătiri comune pe care noi trebuia să o facem şi în acelaşi scop. Nu am legat relaţii de prietenie cu aceştia, nu le-am cunoscut numele de familie. De altfel se şi recomanda ca în cazul în care ne-am fi recunoscut între noi şi ne-am fi întâlnit ulterior acest lucru să nu se mai întâmple pentru a fi păstrată conspirativitatea. La concentrarea din 1986 am observat că au participat în general oameni din zona Moldovei şi cred că şi din partea Munteniei, mai degrabă partea de sud-est a Munteniei.
Revenind la perioadele în care mă întâlneam cu acel ofiţer la CMJ Bacău, de fiecare dată acelaşi (afirma că este de origine din zona Ardealului, însă răspunde de noi adică de Bacău şi probabil alte sectoare). În întâlnirile noastre discutam despre posibilul moment al ocupării vremelnice de către inamic, situaţie în care urma să-mi procur rezerve de hrană şi să rămân ascuns într-un anumit loc indicat până la liniştirea oarecum a situaţiei militare în zonă, iar apoi să mă deplasez într-un alt sector indicat până când cineva urma să mă contacteze pentru a-mi stabili misiunea de luptă.
Am fost pregătit şi pentru a legenda eventuala prezenţă a mea într-un anumit sector. Urma să port o salopetă de muncitor cu scule de lucru specifice electricienilor, iar în cazul în care aşi fi fost întrebat să afirm că mă deplasez la o intervenţie necesară pe linie de depanat. Am fost pregătit şi pentru a mă autoverifica şi a-mi asigura propria protecţie pentru a nu fi urmărit. În acest ultim caz urma să port anumite obiecte specifice în mână cum ar fi un patent în mâna dreaptă în caz că sunt urmărit într-o poziţie a corpului, într-un limbaj non verbal ce putea fi descifrat de camarazii noştri pentru a nu ne mai contacta între noi. Eu nu m-am întâlnit niciodată cu ceilalţi doi concetăţeni la alte concentrări, iar atunci când aceste întâlniri aveau loc absolut întâmplător în oraş, purtam scurte discuţii neutre fără vreun angajament privind activitatea pentru care fusesem pregătiţi. Ştiam că suntem verificaţi chiar de către superiorii noştri cu privire la respectarea acestor reguli şi gândeam că pot fi unele provocări simulate pentru a verifica modul nostru de comportare. Era un mod de verificare a loialităţii noastre, dar şi a modului în care reuşeam să ne păstrăm conspirativitatea. Ca să fiu sincer cred că nu toate întâlnirile cu ofiţerul de contact au fost la sediul CMJ. Îmi amintesc că în ultimii ani înainte de 1989 m- am întâlnit cu acesta atât la hotelul partidului din Bacău cât şi la sediul securităţi (…). Am avut o ultimă întâlnire în iulie sau august 1990 cu un ofiţer în ţinută civilă (menţionez că şi ofiţerul meu de legătură era întotdeauna în ţinută civilă), care a afirmat că are gradul de lt. major, că este coleg cu ofiţerul meu de legătură, dar că acesta este bolnav şi îl înlocuieşte temporar. Întâlnirea a avut loc la sediul CMJ Bacău tot ca urmare a chemării printr-un militar de la CMJ, însă eu nu am avut încredere în noul personaj şi am dat răspunsuri neconforme cu realitatea. Cred că a înţeles destul de repede acest lucru, pentru că întrevederea s-a încheiat cu promisiunea din partea lui că ne vom mai revedea. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, iar până în prezent nimeni nu mai m-a contactat în această chestiune (….)

Cu privire la dotare, arăt că eu nu am primit nimic de la ofiţerul de legătură. Acesta m-a instruit, însă să fiu atent ca în momentele acelea de cumpănă privind ocuparea vremelnică a teritoriului să urmăresc emisiunile şi transmisiile radio, iar în momentul în care se va difuza parola „Nicu” sub formă repetată, în posibile mai multe feluri de exprimare, eu să înţeleg că a fost declanşată operaţiunea în care îmi pot începe misiunea. Întrucât nu am constatat în decembrie 1989 ocuparea militară a vreunui teritoriu din ţară noastră, nu am auzit nici cuvântul „Nicu” ca parolă exprimată conform instruirii mele, nu m-am considerat activat şi mi-am desfăşurat viaţa cotidiană. Ni se spunea că parola nu va fi difuzată pe canalul de televiziune întrucât în acea perioadă emisiunea se reducea la circa 2 ore pe zi. Rămânea radiodifuziunea care acoperea întreaga ţară şi putea transmite fără oprire. Nu aveam misiunea să purtăm armament, sarcina mea fiind strict limitată la culegerea de informaţii despre inamic, mişcările acestora şi modul de organizare în teritoriu etc.(….) Analizând acum împreună cu procurorii militari lucrarea ce se intitulează „Lupta de rezistenţă în mediul urban” concepută de un colectiv de ofiţeri ai MApN în care se descriu acţiunile operative ale nucleelor de rezistenţă împotriva prezumtivului inamic, pot afirma că într-adevăr noi nu eram meniţi să efectuăm doar misiuni de culegere de informaţii. Pregătirea complexă în cadrul instrucţiei din perioada stagiului militar ne crea abilităţi atât pentru munca de culegere de informaţii cât şi pentru lupta operativă de rezistenţă în faţa inamicului.(….) Eu ştiu că neexistând o ocupaţie militară vremelnică nu am primit parola, nu am fost contactat şi personal nu am desfăşurat nicio acţiune cu caracter militar sau de altă natură, ostilă patriei.”
Relevantă pentru subiectul supus analizei este şi declaraţia martorului Tudor Alexandru (sediul SPM, 26.06.2018 – vol.V – Declaraţii, f. 281-285) care a spus: „Din anul 1965 când am absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Securitate şi până la data de 30.12.1989 am activat în cadrul Departamentului Securităţii Statului. În anul 1989 aveam gradul de lt. colonel. (….) Mi se prezintă astăzi de către procurorii militari faximilul revistei „Securitatea” nr. 1 (85/1989 cu nr. de documente clasificate „D00334, vol. 21”). Îmi amintesc că revista era editată de DSS şi cuprindea articole de interesul instituţiei respective. Avea un caracter de circuit închis şi se adresa exclusiv membrilor DSS. Nu reţin exact dar mi s-a spus astăzi că nr. 1 ar fi apărut în luna martie 1989 ceea ce este posibil. Nu îmi amintesc, însă cred că avea o apariţie trimestrială. Mi se prezintă de asemenea, articolul de la pagina 25 care se intitulează „Lupta de rezistenţă în cadrul războiului de apărare a patriei. Particularităţi ale participării unităţilor centrale şi teritoriale de securitate la organizarea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic”. Articolul se întinde până la pagina 34 şi este semnat de mine lt. col. Tudor Alexandru şi de căpitan C. N. Este adevărat că am conceput acest articol, însă nu mai reţin de ce apare şi numele căpitanului C. N., întrucât eu îmi amintesc că la redactare am lucrat împreună cu şeful biroului meu, maiorul B.G. (….) Este adevărat că articolul este structurat pe mai multe capitole, concept de luptă, formele şi scopurile luptei, constituirea şi organizarea formaţiunilor de rezistenţă, procedeele de luptă şi în sfârşit particularităţile participării unităţilor teritoriale la organizarea şi ducerea luptei de rezistenţă. Arăt că articolul are caracter teoretic şi a fost redactat în temeiul doctrinei naţionale de apărare a patriei din care s-a şi inspirat. Toate aceste procedee de ducere a luptei se referă la momentul ipotetic al ocupării vremelnice a teritoriului naţional de către un inamic nedefinit şi eu nu cunosc ca pe timp de pace să se fi luat măsurile despre care se menţionează în articol. Deşi am lucrat la compartimentul mobilizare, eu nu am cunoştinţă de existenţa vreunei reţele intitulată „R” sau „S” sau „246” (….) Nu am cunoştinţă despre aplicarea în practică a termenilor menţionaţi în articol şi am convingerea că el îşi avea aplicabilitatea ca teorie în cazul unui conflict real şi a invadării teritoriului de către un inamic extern. Acest lucru nu s-a întâmplat, însă, în decembrie 1989, astfel încât nu am cunoştinţă de posibila activitate a nucleelor de rezistenţă. Ele erau consemnate ca unităţi de luptă în cadrul Sistemului Integrat de Apărare Naţională din care teoretic făceau parte Armata Naţională, Trupele de Securitate, Gărzile Patriotice, tineretul în pregătirea pentru luptă, organizaţiile de femei şi Crucea Roşie, Apărarea Civilă şi către sfârşit chiar aceste nuclee. Teoretic aceste entităţi trebuiau să coopereze în plan militar pentru slăbirea şi distrugerea inamicului extern.”
Elementul comun al celor mai sus prezentate este faptul că pentru activarea structurilor de rezistenţă era necesară în prealabil decretarea stării de război şi ocuparea vremelnică a teritoriului României.

În timp, mass-media a speculat cu privire la implicarea activă în decembrie 1989 a membrilor unor formaţiuni interne total acoperite. Probabil, cel mai mediatizat a fost „cazul Molan”.
Sinteza făcută de SPM în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, Comisia Senatorială, dosar nr. 53/J.I.3, la capitolul intitulat „Suspecţi de acte terorist-diversioniste” reţine că „La 24 decembrie 1989 Parchetul Militar Braşov a dispus începerea urmăririi penale pentru deţinere ilegală de armament şi muniţie comisă de civilul Molan Tudor (…) În aceeaşi zi, s-a dispus şi arestarea preventivă a celui în cauză, fiind depus în Arestul Miliţiei judeţene Braşov (…) În noaptea de 8/9 ianuarie 1990, Molan Tudor a decedat în arest, la 09.03.1990 s-a dispus încetarea urmăririi penale. Din cercetări a rezultat că în dimineaţa zilei de 23.12.1989, după ce în cursul nopţii s-au înregistrat numeroşi morţi şi răniţi în zona centrală din Braşov, Molan Tudor a fost prins în timp ce ieşea din Cimitirul Evanghelic, aflat în zona centrală a oraşului, având asupra sa o armă semiautomată cu lunetă şi muniţie aferentă. Întrucât nu s-a supus imediat somaţiilor de a arunca arma din mână, ba din contră a îndreptat arma spre militari, soldatul M.M. a tras o rafală de pistol mitralieră la picioare fără a-l lovi. A fost apoi imobilizat de cetăţeni care, înfuriaţi, au început să-l lovească (…) Din ordinul gl. Florea – comandantul garnizoanei şi preşedintele local al FSN – Molan Tudor a fost interogat de militari, care au consemnat datele obţinute pe două plicuri albe. Pe aceste plicuri au fost consemnate numele şi adresele mai multor persoane, care ca şi el ar fi primit arme de la lt. maj. de securitate Morariu, fiind plasaţi în diferite locuri cu misiunea de a trage în demonstranţi (…) În timpul cercetărilor, la 23.12.1989, Molan Tudor a spus că în urmă cu aproximativ un an l-a cunoscut pe lt.maj. Morariu de la Securitate care la 20.12.1989 l-a convocat într-o vilă, că i-a dat o armă cu lunetă pentru a trage în demonstranţi, dintr-un cavou aflat în cimitirul german (…) Că în seara de 22.12.1989, împreună cu alte două persoane pe care nu le cunoaşte, au tras cu armele în manifestanţi şi în soldaţi, după care s-a dus acasă. În dimineaţa de 23.12.1989, mergând la serviciu cu arma asupra sa, a fost reţinut (…) La 25.12.1989, Molan Tudor a fost interogat de procurorul militar, declarând în mare aceleaşi fapte (…) Începând din 31.12.1989, Molan Tudor şi-a schimbat declaraţiile, susţinând că în dimineaţa de 23.12.1989, mergând la serviciu, în dreptul şcolii de partid, doi indivizi necunoscuţi l-au obligat să ia de la ei arma cu lunetă , l-au condus la cimitir, de unde a tras şi el câteva focuri de armă. După ce au tras, cei doi au fugit, iar el a ieşit din cimitir şi a fost prins. I-a înlăturat complet din declaraţii pe ofiţerii de securitate. Persoanele indicate în declaraţiile iniţiale au negat orice legături cu faptele relatate de Molan Tudor. În 27.12.1989, Molan Tudor a fost condus în cimitir, dar în procesul verbal s-a consemnat că nu a fost în măsură să indice cavoul de unde a tras şi unde a stat ascuns. Prin cimitir s-au găsit unele tuburi de cartuşe, pentru arma ZB şi pentru pistol mitralieră calibru 7,62 mm. Inexplicabil este faptul că până la 27.12.1989 nu a existat nicio preocupare în legătură cu arma şi muniţia găsite asupra lui Molan Tudor. Nu se ştie unde a stat şi cine a preluat-o până la această dată (…) La 27.12.1989, procurorul militar a întocmit o notă în care a consemnat că i s-a confirmat telefonic de către comandantul UM 01090 Predeal că arma respectivă aparţine acelei unităţi şi a fost în dotarea soldatului I.L. care a fost împuşcat mortal în noapte de 22/23.12.1989 în apropierea poştei din Braşov.
Cazul a făcut şi obiectul cercetărilor recente, fiind obţinute declaraţiile martorilor Băncilă Mircea, Paraschiv Nicolae, Morariu Lazăr, Negulescu Sorin şi Neghină Gheorghe, martori oculari privind conduita lui Molan Tudor, prinderea, agresarea şi detenţia acestuia. Relatările pot fi analizate în cuprinsul volumului III – Declaraţii. Este prezentată o stare de fapt confuză, aşa cum rezultă şi din Sinteza amintită. Cert este că, imediat după reţinere, Molan Tudor a suferit violenţe fizice extreme în zona toracico-abdominală şi la cap, astfel încât întreaga sa conduită ulterioară a fost grevată de consecinţele acestor traumatisme. Cel mai important element este identificarea armei găsită asupra lui Molan Tudor ca aparţinând unei unităţi MApN. Pe cale de consecinţă, se poate afirma că nu există probe certe care să-l catalogheze pe Molan Tudor ca fiind terorist sau membru al vreunei structuri militare interne total legendate. De altfel, circumstanţele în care acesta a fost reţinut (plimbându-se pe străzile din Braşov, pe lumina zilei, cu arma în mână, la vedere) nu denotă un comportament militar profesionist. Întreaga situaţie trebuie examinată în contextul general din Braşov, context prezentat în subcapitolul precedent.(pentru o completă edificare asupra cazului, a se consulta vol. XVII – Documente, aici fiind ataşate copii relevante din dosarul original de urmărire penală)

***

Prin raportare la toate cele mai sus expuse, se concluzionează că

Începând cu după amiaza zilei de 22.12.1989, a fost lansată o amplă, sistematică şi complexă inducere în eroare (diversiuni şi dezinformări), coordonată de unii componenţi ai Consiliului Militar Superior (structură aflată în subordinea CFSN), acceptată şi asumată de factorii decizionali ai CFSN. Violenţa a fost provocată şi indusă în mod intenţionat. Dintre componenţii Consiliului Militar Superior, au săvârşit în mod intenţionat acte de diversiune şi dezinformare gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor (colaborator al DSS), gl. armată Militaru Nicolae (colaborator al serviciilor militare secrete sovietice) şi gl. lt. Eftimescu Nicolae (indicat de mulţi martori cu funcţii importante ca fiind colaborator al serviciilor de informaţii sovietice). Complici la aceste conduite au fost, cu bună ştiinţă, ceilalţi şefi de direcţii din cadrul MApN.
Militarii cu grade superioare din cadrul Consiliului Militar Superior, au avut drept scop exonerarea de răspundere penală pentru coordonarea represiunii exercitată împotriva poporului român, până la data de 22.12.1989, orele 12:00 (represiune la care au participat toate structurile militare, adică MI – DSS, MApN şi GP).
Factorii civili de decizie ai CFSN (Iliescu Ion, Voiculescu Voican Gelu, Brucan Silviu) au avut drept scop accederea la puterea politică în statul român, consolidarea poziţiei dobândite şi legitimarea în faţa poporului.
Relevante pentru aceste concluzii sunt inclusiv relatările făcute de Voiculescu Voican Gelu în faţa Comisiei Senatoriale, dosarele nr. 187 şi 188/J.I.4 (Stenograma nr. 16 din 17.11.1993) – „Echipa asta a fost: Iliescu, Roman, Brucan, Sergiu, Marţian, Mazilu, eu, Ispas şi Montanu, care rămânea tot timpul la MApN. Asta a fost echipa conducătoare (…) Omul care a ţinut armata în mână în această perioadă este Stănculescu şi care putea să facă foarte multe lucruri. Rolul lui Stănculescu este decisiv (…) Stănculescu era solidar cu Guşă şi Chiţac pe linia Timişoara, toate dosarele alea s-au stopat, Gigi Diaconescu a fost înlocuit, iar eu l-am propulsat pe omul meu, pe Mugurel Florescu care, de prin aprilie (1990) a fost procuror adjunct militar”.
La rândul său, Roman Petre, fostul premier, în faţa aceleiaşi Comisii Senatoriale, dosar nr. 92/J.I.4 (Stenograma nr. 90 din 08.03.1994) – În momentul acela, principalul om care dădea ordine era domnul Iliescu! Era preşedintele CFSN. Iar următorul era Militaru, numit ministru al apărării. Eu nu eram nimic, eu eram ceea ce mă autonumisem, ca să mă pot duce ici şi acolo: „împuternicit”, dar nu aveam nicio calitate”.

Cercetările penale au evidenţiat că Armata, prin forţa împrejurărilor, s-a constituit în garant al reuşitei Revoluţiei, situându-se astfel alături de popor, acolo unde îi şi era locul. Însă, factorii de decizie, militari cu funcţii importante care au condus efectiv represiunea în intervalul 17-22.12.1989, au dorit să-şi asigure impunitatea pentru viitor, poziţionându-se imediat alături de conducerea CFSN. Cele trei valuri succesive de avansări în grad militar ce au urmat, demonstrează existenţa unui pact (confirmat de Voiculescu Voican Gelu), noua putere instalată, având nevoie nu doar de legitimare în faţa poporului, dar şi de susţinerea fără echivoc din partea singurei forţe militare care acţiona unitar la nivel naţional. De altfel, reprezentanţii armatei (unii controversaţi) au fost incluşi de facto în structurile centrale, judeţene şi locale ale noii puteri.
Prin acţiunile lor, ofiţerii ante-menţionaţi au trădat atât interesele poporului român, cât şi interesele Armatei, având în vedere numărul foarte mare de militari decedaţi ca urmare a inducerii în eroare exercitată în decembrie 1989.
Nu în ultimul rând, inducerea în eroare coordonată şi exercitată în mod sistematic de la MApN, acceptată şi oficializată de factorii de decizie ai CFSN, a pus o mare parte a populaţiei civile din România într-o stare iminentă de pericol major cu privire la viaţa, integritatea fizică şi psihică a acesteia. Ca o consecinţă tragică a acestui adevăr, trebuie precizat că din totalul celor 862 de persoane ucise după 22 decembrie 1989, mulţi au fost copii, doar la 23 decembrie 1989 fiind ucişi 8 copii, cel mai mic în vârstă având doar 2 luni.

***

Pentru o imagine de ansamblu asupra situaţiei din decembrie 1989, sunt necesare câteva precizări despre Consiliul Militar Superior. După cum s-a arătat anterior, la data de 22 decembrie 1989, în cursul şedinţei ce a avut loc la sediul MApN (aproximativ orele 16.00-16.45), Iliescu Ion a propus constituirea unui comandament unic civil şi militar care avea să coordoneze inclusiv operaţiunile militare, pe întregul teritoriu al României. Propunerea s-a materializat, iar în seara aceleiaşi zile, „în direct” la TVR, Iliescu Ion a dat citire Comunicatului către ţară al CFSN şi a anunţat că acest organism a preluat puterea de stat subordonându-şi inclusiv Consiliul Militar Superior, ce urma să coordoneze activităţile MApN şi MI.
Se constată că această nou înfiinţată structură a fost similară Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, înfiinţat prin Decretul numărul 5 din anul 1965 şi desfiinţat de puterea instalată la 22 decembrie 1989. Preşedinţia CARSR îi aparţinea lui Ceauşescu Nicolae (care era inclusiv comandantul suprem al forţelor armate) iar componenţi erau primul-ministru, ministrul apărării, şeful MStM, ministrul de interne, şeful DSS, ministrul afacerilor externe şi alte persoane desemnate de CC al PCR.
Au fost depuse diligenţele necesare pentru a afla componenţa Consiliului Militar Superior, în acest sens fiind solicitat sprijinul MApN (adresa 11/P/2014 din 15.11.2017, vol. IV – Documente, pag. 32). Pe cale de consecinţă, au fost dezarhivate şi ataşate dosarului două proiecte, privind Decretul Lege de înfiinţare a Consiliului Militar Superior şi Regulamentul de funcţionare al CMS (vol. IV – Documente, pag. 176-181). Aceste drafturi, care îl prezintă pe Iliescu Ion ca fiind preşedinte al CMS, sunt nesemnate şi nedatate, astfel încât nu au putere probatorie şi pot constitui eventual indicii cu privire la intenţiile noii puteri politico-militare.
Totodată, la dosar a fost ataşat Ordinul ministrului apărării naţionale cu privire la înfiinţarea oficială a Consiliului Militar Superior, din data de 03 ianuarie 1990 (vol. IV – Documente pag. 183-180).
Pentru intervalul 22-31 decembrie 1989, nu au fost identificate documente oficiale aparţinând Consiliului Militar Superior, aspect firesc având în vedere că actul de înfiinţare al CMS a fost emis la începutul lunii ianuarie 1990. Pe cale de consecinţă, în acest interval au emis ordine militare, în virtutea funcţiilor de comandă deţinute, militarii aflaţi în vârful ierarhiei militare.
Cert este că organismul denumit Consiliul Militar Superior s-a subordonat CFSN (şi astfel lui Iliescu Ion – Şef de stat şi Comandant Suprem asumat de conducerea MApN – unica instituţie neafectată de vidul de putere). Apoi, întregul probatoriu administrat în prezenta cauză evidenţiază că în intervalul 22-31 decembrie 1989, generalii care au îndeplinit funcţia de ministru al apărării, şefii de direcţii din cadrul MApN, şeful Aviaţiei Militare, şeful Apărării Antiaeriene a Teritoriului au emis ordine militare, iar aceste ordine au fost executate de toate unităţile militare ale României. Trebuie reamintit că la 22 decembrie, prin notele telefonice 38 şi 39 s-a ordonat să fie executate doar ordinele venite de la MApN. Aşadar, comanda militară (subordonată CFSN) a aparţinut persoanelor cu funcţiile menţionate, practic Consiliul Militar Superior.
Stănculescu Victor Atanasie, fost ministru al apărării şi colaborator al DSS, a decedat la 19 iunie 2016. Urmare a eficientei colaborări cu CNSAS, la dosar a fost ataşat angajamentul de colaborare cu Direcţia a IV-a din DSS semnat de acesta în anul 1953, pe când avea gradul de căpitan (vol. VII – Documente, pag. 43-46).
Militaru Nicolae, fost ministru al apărării şi colaborator al serviciilor militare de informaţii sovietice, a decedat la 27 decembrie 1997.
Eftimescu Nicolae, Şef al Direcţiei Operaţii, conform declaraţiilor unor martori cu funcţii militare foarte importante a fost colaborator al serviciilor militare de informaţii sovietice, a decedat la 06 ianuarie 2006.
Dinu Ştefan, fost şef al Direcţiei Informaţii a Armatei (DIA), a decedat la 29 martie 2012.
Mocanu Mircea, şeful Comandamentului de Apărare Antiaeriană a Teritoriului (CAAT), a decedat la data de 29 decembrie 2016.
Hortopan Ion, fost şef al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor (CIT), a decedat la data de 06 aprilie 2000.
Logofătu Dumitru, fost şef al Academiei Militare, indicat de martorii cu funcţii militare importante ca fiind colaborator al serviciilor militare de informaţii sovietice, a decedat în anul 1993.
Chiţac Mihai, fost ministru de interne, a decedat la data de 01 noiembrie 2010.
Guşă Ştefan, fost şef al MStM, a decedat la data de 28 martie 1994.

***

Cu privire la conduita lui Roman Petre se constată că, în pofida suspiciunilor iniţiale, probatoriul administrat nu a demonstrat că acesta a fost un veritabil factor de decizie al CFSN în intervalul 22-27 decembrie 1989 (dată la care prin Decretul numărul 1 din 26 decembrie 1989 a fost numit oficial prim-ministru al Guvernului României). Fostul premier nu a făcut parte din „grupul complotist Iliescu”, a participat activ la mişcarea de protest din Bucureşti împotriva regimului Ceauşescu (începând cu după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989), iar apoi, la 22 decembrie 1989, cu impetuozitate s-a prezentat şi a vorbit la TVR, s-a deplasat la MApN separat de Ion Iliescu şi de anturajul acestuia, a luat cuvântul şi din balconul fostului CC al PCR, astfel încât a dobândit notorietate atât în faţa maselor revoluţionare cât şi în rândurile factorilor de decizie din MApN. Pe parcursul evenimentelor din ziua de 22 decembrie 1989, Roman Petre s-a alăturat anturajului lui Iliescu Ion, sesizând corect că acestuia i-au dat girul factorii decizionali ai MApN. Desigur, a contat şi faptul că tatăl său, Roman Valter (fost militant şi comunist român, decedat în anul 1983), a fost apropiat de Iliescu Ion şi Brucan Silviu. Cu toate acestea, iniţial, Roman Petre a fost respins vehement de Brucan Silviu (aspect ce rezultă din vizionarea DVD-ului depus la dosar de martorul Sârbu Adrian, dar şi din analiza diverselor mărturii ale persoanelor audiate în cauză) şi doar după aflarea identităţii tatălui său a fost acceptat, fără să devină un factor decizional în legătură cu hotărârile determinante pentru cursul evenimentelor.

(va urma)

Mai citește:
– 1997. Ion Iliescu cercetat penal pentru revoluție. Emisiune a lui Marius Tucă (video)
– Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus trimiși în judecată în „dosarul revoluției”. Nici un cuvînt despre „agenturili străine” în comunicatul Parchetului
– Motivația diversiunii din revoluție, conform Parchetului General. 2 structuri pomenite – „Consiliul Militar Superior” și „grupul de decizie politico-militară al CFSN”. În esență, Parchetul susține ideile prezentate de multă vreme pe acest blog
– O impresie greșită: În „dosarul revoluției” Parchetul ar fi considerat securitatea nevinovată
– Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției
– Tulburarea mitingului lui Ceauşescu din 21 decembrie 1989. Parchetul General în 2017 şi Agenţia France Presse în 21 decembrie 1989
– O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989
– George Șerban, autorul Proclamației de la Timișoara, decembrie 1997: „Pe 22 decembrie nu s-a întîmplat nici o lovitură de stat… Clanul Ceaușescu a fost trădat de capii armatei, securității și miliției. Trădarea acestora s-a întîmplat însă numai în ultimul moment, și nu a fost făcută de dragul revoluției… ci de teama acesteia… Acțiunea lor contrarevoluționară, cunoscută sub denumirea de diversiunea teroriștilor, a însemnat o baie de sînge” (video)
– Lorin Fortuna, decembrie 2014: S-a declanșat „atacul teroriștilor”, care s-a dovedit a fi însă o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată de o grupare din M. Ap. N. condusă de Victor Atanasie Stănculescu (video)
– Petre Roman: „teroriştii (…) erau cei mai mulţi ai armatei – de ce? Pentru că generalii aveau o mare teamă, ei fuseseră represiunea şi la Timişoara şi la Bucureşti, şi au creat această diversiune”
– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu
– 26 decembrie 1989: TVR oprește primul miting anti-FSN (video)
– Cazimir Ionescu despre 26 decembrie 1989: La revoluționarii din Comitetul Central… a apărut o foarte periculoasă mișcare contrarevoluționară (video)
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre
– Octavian Paler – Iluziile au durat numai o lună. „Dictatura a fost răsturnată fără participarea Frontului. A fost răsturnată … de către popor, ieşit spontan pe străzi”
– Octavian Paler – Delapidarea revoluției (1993). „Lucrurile se agravează și mai mult prin teza complotului internațional care ar fi organizat și realizat înlăturarea lui Ceaușescu. Nu-ți trebuie prea multă logică pentru a-ți da seama că de o asemenea perspectivă asupra revoluției au nevoie, în primul rînd, cei care urăsc, de fapt, revoluția”
– Octavian Paler – După patru ani (1993). „Ce legătură mai are cu revoluția regimul Iliescu?”
– Minciuni anticomuniste marca Sorin Ilieșiu
– Cum a fost achitat colonelul Filip Teodorescu în procesul revoluției de la Timișoara
– Extrase din rechizitoriul în „dosarul revoluției” – disponibile public
– Apelul FSN difuzat de radio Europa Liberă în 29 august 1989
– Ion Iliescu citeşte la TVR programul CFSN şi componenţa acestuia
– Nicolae Militaru despre afirmaţia sa că „Frontul există de 6 luni”
– Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta”
– Europa Liberă, 22 decembrie 1989: „Puterea a fost preluată de Frontul pentru Salvarea Patriei, sub conducerea fostului ministru de externe Corneliu Mănescu (…) Bate astăzi în România un vînt puternic dinspre NE; este vîntul de libertate” (audio)
– Europa Liberă, 23 decembrie 1989 dimineaţa. Nestor Rateş: „Pentru moment nu există alternativă … Pînă ce alegeri libere se vor putea ţine, este vorba de un regim de tranziţie care nu poate fi condus decît de asemenea oameni ca Mănescu sau Iliescu (audio)
– În 1983 Nicolae Militaru îi scrie lui Nicolae Ceauşescu: „În ultimii 25 ani viaţa mea a fost permanent legată de Dumneavoastră”
– Pacepa în „Orizonturi roşii”: „Nicolae Militaru, unul din generalii favoriţi ai lui Ceauşescu”
– Uslaşul Trosca şi alţi 4 rămîn fără titluri de revoluţionar. Necesitatea publicării dosarului generalului Militaru
– Dosarul de revoluţionar al generalului Militaru
Adina Anghelescu-Stancu – Interviu din 1991 cu generalul Nicolae Militaru
Cazul Trosca și implicarea lui Victor Stănculescu
Istoria comisiei guvernamentale din 1990, care a propus trimiterea în judecată a lui Stănculescu şi Chiţac
– Pregătirile CFSN de preluare a puterii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.