Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (14). Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare decembrie 2, 2019


Actualizare 6 decembrie 2019: Citind și comentînd rechizitoriul pe bucăți, am avut impresia că procurorii ignoră cazul doborîrii elicopterului cu generalii Nuță și Mihalea. Într-o parte ulterioară a rechizitoriului se pomenește și de acest caz, motiv pentru care retrag acea parte din comentariul meu.

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Din capitolul „Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea)”, prezint acum subcapitolul „Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare”.

Vezi fragmentele anterioare ale rechizitoriului, comentate pe acest blog:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
– Preluarea puterii de către CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Efectele psihozei şi divizării (tehnici ale dezinformării) – resimţite la nivelul întregii populaţii a României
Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN. Gelu Voican Voiculescu (1994): „Lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie”… „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei”
Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare prin intermediul mass-media

Subcapitolul tratează problema războiului radio-electronic din decembrie 1989, pe care-l consideră o diversiune făcută chiar de conducerea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Diversiunea a început în seara de 22 decembrie 1989, cînd a început de altfel întreaga operațiune de inducere în eroare. „Atacul aerian care a debutat în seara zilei de 22 decembrie 1989 a fost integral simulat”, este concluzia Parchetului și se bizuie pe faptul că nu s-au găsit nici un fel de resturi de la țintele aeriene împotriva cărora s-a tras. Armata română dispunea de sisteme de bruiaj prin care se puteau crea ținte false pe ecranele radarelor, și aceste simulări de ținte false se foloseau frecvent în procesul de pregătire militară a cadrelor de radiolocație. Lucrul este confirmat atît de martori cît și de documente. Generalul Mircea Budiaci, audiat ca martor la Parchet, a arătat că în paralel cu simularea că ar fi avut loc desant aerian s-au primit telefoane care le atrăgeau atenția că se debarcă trupe din elicoptere, exact în locul și din numărul de elicoptere care apăreau pe radare, de unde concluzia martorului că aceasta se poate explica „doar prin regizarea acestei situaţii din interiorul ţării”. Alt martor, Nicușor Deca, șef de stat major la o unitate de apărare antiaeriană, a declarat: „afirm, fără dubii, că ce se s-a întîmplat în acele trei zile din decembrie 1989, putea fi un „antrenament”. Această variantă este perfect plauzibilă şi simplă totodată din punct de vedere tehnic”.

Exista însă o metodă de a se depista faptul că țintele care apar pe radare sînt false – să se treacă pe frecvențele de război. Este un aspect pe care l-am semnalat în articolul „Războiul radioelectronic din 1989. Afirmațiile lui Ion Mateescu” (linc). După publicarea articolului pe blog am avut grijă să sesizez și Parchetul asupra acestui aspect. Constat că n-a fost inutil – martorul Ion Mateescu este citat în rechizitoriu și a confirmat și la Parchet ceea ce apăruse și în articolul de pe „blogul lui Marius Mioc” – anume că, la o unitate din București unde s-a trecut pe frecvența de război, imediat s-a văzut că toate țintele care apăreau pe ecranele radarelor sînt false. „Trecerea pe frecvenţă de război a fost interzisă de la eşalonul superior al Comandamentului apărării antiaeriene a teritoriului (CAAT). Nu cunosc cine a dat acest ordin, dar este logic faptul că un astfel de ordin putea fi dat doar de la vîrful CAAT”, declară martorul Ion Mateescu, care indică și o persoană care a primit nemijlocit acel ordin – colonelul Ion Spânu. Colonelul Spânu a încălcat ordinul primit și astfel a văzut că toate țintele aeriene de pe radare sînt false, refuzînd ca urmare să lanseze vreo rachetă împotriva lor. La Craiova însă, unde erau militari mai obedienți, nu s-a trecut pe frecvența de război și au fost lansate aiurea o mulțime de rachete antiaeriene.

Declarația martorului Mateescu se coroborează cu cea a amiralului (r) Alexandru Plăviciosu: „Avînd la bază cunoştinţele mele în domeniu, afirm că imitarea ţintelor aeriene în cele trei nopţi, putea fi făcută de la oricare dintre staţiile de radio-locaţie aflate pe teritoriul României. Aceasta deoarece staţiile erau interconectate, iar dacă de la una erau simulate acele ţinte, acestea erau văzute de celelalte staţii cu aceleaşi elemente de mişcare, tocmai ca totul să pară cît mai real. Introducerea datelor pentru crearea de ţinte false era o operaţiune care pentru un specialist nu necesita mult timp. (…) Dacă s-ar fi trecut la frecvenţele de război, frecvenţele de simulare ar fi fost automat înlăturate, astfel încît toate staţiile de radio-locaţie ar fi putut să vadă realitatea şi anume lipsa oricăror obiecte zburătoare ostile. Din cîte cunosc, şeful CAAT, gl. Mocanu Mircea nu a ordonat trecerea pe frecvenţele de război. (…) Precizez că, pe lîngă intoxicarea staţiilor radar, au existat şi apeluri telefonice prin care factorii de decizie aflaţi în punctul de comandă al CAAT erau anunţaţi cu privire la anumite operaţiuni de desant aerian, parametrii acestui desant fiind aceiaşi cu cei ai ţintelor aeriene. Apelurile telefonice erau făcute în limba română, astfel încît trag concluzia că diversiunea radio-electronică a urmat un plan bine stabilit din timp. Personal apreciez că, întreaga diversiune radio-electronică a fost executată de elemente ale Armatei Române, fără intervenţie din exterior”.

Respectiva diversiune radio-electronică a pricinuit și moartea a 4 piloți militari, cînd un elicopter plecat să se lupte cu vrăjmașii inexistenți s-a prăbușit – iar aici rechizitoriul vorbește despre vinovăția inculpatului Iosif Rus, șeful Aviației Militare. Pe lîngă asta, au existat alte cazuri cînd s-a tras asupra unor elicoptere care primiseră misiuni să zboare pe timp de noapte fără lumini de poziție aprinse, deși se instituise interdicție de zbor în întreaga Românie, dar în care n-au existat victime. Rechizitoriul pomenește despre un caz de elicopter distrus, dar din care echipajul s-a salvat. Remarc ignorarea de către procurori a altui caz de elicopter distrus, în care au fost și morți – anume elicopterul în care se aflau generalii Nuță și Mihalea, doborît lîngă Alba Iulia. Pe lîngă cei doi generali – altminteri niște criminali implicați în reprimarea revoluției de la Timișoara, au murit acolo și membrii echipajului. Cazul are semnificație fiindcă, exact ca prin procesul Ceaușescu, s-a dorit dispariția unor martori care știau despre implicarea în reprimarea revoluției a celor care, în seara de 22 decembrie 1989, au inițiat operațiunea de „inducere în eroare” despre care vorbește rechizitoriu, operațiune prin care respectivii nu doar că au ascuns participarea lor la reprimarea revoluției pînă în 22 decembrie 1989, dar s-au și pretins salvatorii ei.

Parchetul concluzionează: „Nu au fost obţinute probe certe din care să rezulte cine anume a dispus declanşarea diversiunii radio-electronice. Cert este că, dată fiind amploarea fenomenului, o astfel de decizie putea veni doar de la vîrful ierarhic al CAAT şi/sau Aviaţiei Militare. O suspiciune întemeiată, dacă se face o raportare la declaraţiile amintite, există faţă de comandantul CAAT – generalul Mocanu Mircea. (…)
Cu toate acestea, în lipsa unor probe neechivoce, nu se poate concluziona că faptele şefului CAAT au fost de natură a fi plasate în sfera crimelor împotriva umanităţii (articolul 439 din Codul Penal)”.

Poate se puteau obține și dovezi mai neechivoce despre cine a pus în aplicare diversiunea radioelectronică. Mă gîndesc de pildă că martorul Mateescu l-a indicat pe colonelul Spânu ca persoană care a primit nemijlocit ordinul de a nu se trece pe frecvența de război. Dacă acest Spânu mai trăiește, ar fi putut fi audiat și el, și declarația sa ar fi fost o dovadă directă.

Mircea Mocanu, în declarații date la Comisia Senatorială „Decembrie 1989” încerca să arunce vina pentru războiul radio-electronic pe agenturili străine. Dînsul a murit în 2016 (deci oricum nu mai putea fi trimis în judecată). Pe saitul Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere e scris (linc): „Numele fostului generalul (r) Mircea Mocanu va rămîne în istoria Armatei României ca una din personalitățile de seamă care a contribuit din plin la dezvoltarea Armei Artilerie și Rachete Antiaeriene, conducînd în țară și străinătate nenumărate aplicații cu această armă din dotarea Armatei Române. A purtat cu cinste și demnitate haina militară timp de 52 de ani ca persoană activă și încă 26 de ani ca rezervist”.

Mă gîndesc totodată că în acest proces Ministerul Apărării Naționale ar trebui să figureze nu doar ca parte responsabilă civilmente ci și ca parte civilă care să ceară despăgubiri. Fiindcă în acest război radio-electronic s-au distrus elicoptere militare, s-au lansat aiurea rachete antiaeriene care costă o mulțime de bani, deci Ministerul ar putea figura și ca parte păgubită.

6. Diversiunea radio-electronică, componentă a inducerii în eroare

S-a arătat anterior că, fiind o componentă a inducerii în eroare, diversiunea este definită ca o acţiune secundară care datorită tehnicilor şi metodelor de execuţie utilizate este percepută ca acţiune principală, menită a asigura atingerea obiectivului principal. Scopul diversiunii este de a abate atenţia şi efortul ţintei de la operaţiunea reală sau cea principală. Diversiunea se poate realiza fie printr-un atac direct cu obiectiv limitat, fie printr-o demonstraţie de forţă. În timp ce atacul cu obiectiv limitat implică angajarea directă a ţintei, demonstraţia de forţă exclude contactul direct şi poate implica mijloace tehnice de simulare.
La rândul ei, diversiunea radio-electronică este o formă superioară de diversiune,prin intermediul căreia se realizează bulversarea sistemului de apărare aeriană al unei ţări şi aducerea acestuia în condiţii de inoperativitate.
Începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, sistemul naţional de apărare antiaeriană a fost supus unei diversiuni radio-electronice de o amploare nemaiîntâlnită. În perioada 22-25 decembrie 1989, situaţia din spaţiul aerian al României a fost deosebit de complexă, fiind descoperite, prin sistemele de radio-locaţie multiple ţinte aeriene, cu caracteristici de zbor asemănătoare elicopterelor.
Ca o primă măsură defensivă, CAAT a ordonat închiderea totală a spaţiului aerian românesc. S-a instituit interdicţie generală de zbor. Totodată, s-a ordonat deschiderea focului asupra ţintelor aeriene considerate inamice, iar în perioada 22 -25.12.1989 s-au executat 52 de ieşiri cu avioanele de vânătoare, 26 de ieşiri cu elicopterele militare, aparate militare de zbor care au deschis focul cu rachetele şi cu mitralierele de bord. În acelaşi timp, de la sol au fost lansate 53 de rachete antiaeriene, fiind executate şi sute de mii de trageri antiaeriene cu muniţia de calibru mediu şi mic.
Analiza efectuată ulterior Revoluţiei, a demonstrat că atacul aerian care a debutat în seara zilei de 22 decembrie 1989 a fost integral simulat.
Este important de amintit faptul că, la nivelul anului 1989, sistemul naţional de radio-locaţie era integrat sistemului de radio-locaţie al întregului bloc militar răsăritean (Tratatul de la Varşovia), ţării noastre revenindu-i misiunea apărării flancului sudic al acestei alianţe militare.
Edificator pentru situaţia supusă analizării este materialul întocmit de Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT) intitulat „Constatări, concluzii şi propuneri rezultate din acţiunile de luptă desfăşurate în perioada 15-28 decembrie 1989” din data de 09.04.1990, redactat de comandantul Institutului pentru Tehnică Militară (vol. IV – Documente, pag. 70-78).
Acest document arată următoarele: „Începând cu data de 22.12.1989, orele 18:00, pe ecranele staţiilor de radio-locaţie de cercetare, descoperire şi tragere au apărut ţinte aeriene evoluând în majoritate la altitudini joase şi foarte joase (sub 500 metri) cu viteze de 120-200 Km/h, cu durata de traiect de ordinul minutelor. Aceste caracteristici de zbor au condus la concluzia că ţintele respective fac parte din categoria elicopterelor, numărul lor ridicându-se, în perioada 22-25 decembrie 1989, la 1336, cu un maxim în nopţile de 22/23 şi 23/24 decembrie.
Ţintele au survolat în special patru zone principale pe teritoriul ţării: zona 1 – patrulaterul format din localităţile Tulcea, Constanţa, Călăraşi şi Râmnicu- Sărat; zona 2 – delimitată de localităţile Ploieşti, Piteşti, Turnu-Măgurele şi Craiova; zona 3 – formată pe axa localităţilor Caransebeş, Hunedoara, Sibiu şi zona 4 – formată pe axa localităţilor Sighetu Marmaţiei, Beclean, Târgu-Mureş şi Făgăraş.
Majoritatea ţintelor au apărut noaptea şi de regulă, în aceleaşi zone, s-au semnalat simultan unele fenomene luminoase staţionare, de diferite culori. Apariţiile luminoase, presupuse a fi lumini de elicopter, nu erau însoţite de zgomotul obişnuit al elicopterelor sau avioanelor.
În ziua de 22.12.1989, orele 19:30, când niciun avion sau elicopter propriu nu era în aer, iar pe ecranele radio-locatoarelor situaţia era cea menţionată, s-a dat ordin de combatere a ţintelor din zona de acţiune a armamentului antiaerian.
Rachetele lansate împotriva acestor ţinte fie au explodat în proximitatea ţintei, fie au mers pe traiectorie până la autodistrugere, fie au căzut pe sol. Nu au fost găsite resturi ale ţintelor lovite.
Avioanele de vânătoare trimise la interceptare au descoperit cu ajutorul radarului de bord ţinta indicată, dar vizual ţintele nu au fost sesizate.
Reţelele telefonice şi radio de conducere ale CAAT au fost parţial bruiate, prin primirea de mesaje de înşelare (…)”
.
Referitor la acest fenomen, gl. Budiaci Ştefan Mircea – inspector şef pentru aviaţia de vânătoare, a declarat: „În data de 22.12.1989, orele 17.00, ca urmare a situaţiei existente în ţară, echipa de luptă nr. 1 a intrat în dispozitiv. Din această echipă făceau parte: gen. Negoşanu (şef de stat major C.A.A.T.), gen. Vlăsceanu (comandantul trupelor de radio-locaţie), col. Magdalena Ion (comandantul A.A.- Trupe Terestre), subsemnatul, comandantul Trupelor de Rachete, şeful Secţiei Cercetare – Operaţii din C.A.A.T. În tot acest timp, gen. Rus îşi desfăşura activitatea în comandament.
La ora 17.28, pe sistemele de radio-locaţie au apărut ţinte aeriene, în zona de vest (Ungaria) şi zona de sud (Bulgaria). Aceste ţinte se apropiau de graniţa României şi se reîntorceau spre ţările respective, fără a intra pe teritoriul României. Această mişcare s-a repetat de mai multe ori. Imediat, şeful Secţiei de cercetare (nu-mi amintesc numele lui, a decedat), a luat legătura cu reprezentanţii maghiari, respectiv bulgari ai structurilor de apărare antiaeriană, întrebându-i dacă desfăşoară activităţi în zona de frontieră, în ambele situaţii răspunsul fiind negativ. La foarte scurt timp, respectivele ţinte aeriene au penetrat spaţiul României dinspre Ungaria, în formaţii de elicoptere, la înălţimi între 400-600 m, cu viteze de 300-350 km/oră. S-a luat, din nou, legătura prin telefon cu partea maghiară, aceştia fiind avertizaţi că se va deschide focul asupra acestor ţinte. Concomitent, conform regulamentelor în vigoare, gen. Negoşanu a dat ordin unităţilor din zona Timişoara, să intervină şi să combată ţintele infractoare.
Important de reţinut este că, gen. Negoşanu a dat ordin de închidere a spaţiului aerian al României, acest ordin fiind dat în jurul orelor 17.30. Scopul acestui ordin a fost acela de a deţine controlul asupra situaţiei aeriene şi, personal, apreciez că ordinul a fost unul foarte bun, astfel, fiind evitate posibile incidente cu consecinţe foarte grave.
Personal, am decis ca niciun avion de vânătoare să nu decoleze pentru a intercepta şi doborî ţintele apărute. Motivul pentru care am decis în acest fel a fost, pe de o parte, capabilitatea tehnică redusă a avioanelor din dotare pe timp de noapte (la o înălţime de 400-600 m locatorul de bord al avioanelor noastre nu era eficient – se albea complet – şi în felul acesta orice tentativă de interceptare a unei ţinte care survola la înălţimea respectivă era nulă), iar pe de altă parte, pregătirea de zbor a piloţilor noştri la momentul respectiv era precară, cu atât mai mult, în ceea ce priveşte zborul pe timp de noapte (media orelor de zbor pe pilot era de 15 ore/an, iar pe timp de noapte aveam întreruperi de peste 6 luni).
Ţintele aeriene au continuat să apară pe sistemele de radio-locaţie, fiind ramificate pe două direcţii principale. Un prim culoar era pe aliniamentul Timişoara – Caransebeş – Craiova – Sudul Capitalei. Asupra acestor ţinte s-a deschis foc la Timişoara şi la Caransebeş cu artileria A.A., iar la Craiova s-a deschis focul cu rachete A.A. din apărarea trupelor de uscat. Interesant este faptul că ţintele de pe acest traseu păreau că aterizează undeva în sudul Capitalei inducând ideea conform căreia, în acel loc se efectua o realimentare şi / sau o debarcare de trupe. Aproape concomitent cu dispariţia de pe radare a ţintelor (fapt ce indica o aterizare) la Punctul de Comandă am primit un telefon, pe telefonul de oraş, iar o voce feminină ne anunţa că, la Sud de Bucureşti, din 6 elicoptere, debarcă trupe. Acest aspect poate fi confirmat de toţi cei prezenţi în punctul de comandă. În opinia mea, faptul că acest telefon a coincis cu ceea ce se vedea pe sistemele de radio-locaţie, faptul că numărul de elicoptere despre care vorbea persoana care a telefonat, coincidea cu numărul apărut pe radare, se pot explica doar prin regizarea acestei situaţii din interiorul ţării.
Al doilea culoar de pătrundere a respectivelor ţinte a fost Timişoara – Piteşti – Slobozia. Scenariul amintit în paragraful precedent s-a repetat, în mare măsură, în sensul că, am primit telefon prin care se anunţa că în proximitatea Sloboziei au fost observate 2 autobuze ocupate de terorişti, care se deplasau spre Slobozia. Am aflat, ulterior, că respectivele autobuze erau pline cu muncitori de la Combinatul Chimic Slobozia. Cert este că, ţintele păreau a ateriza în zona unde era cunoscut că Nicolae Ceauşescu deţinea cabane de vânătoare sau case de odihnă, fiind indusă ideea că în acele locuri se aflau baze de aprovizionare – alimentare pentru invadatori.
Ulterior, ţintele aflate la Sud de Bucureşti păreau că decolează şi se deplasează către Călăraşi, continuându-şi deplasarea deasupra Mării Negre, la aproximativ de 40-50 km în larg, după care dispăreau, simulând aterizarea pe un port-elicopter. (…)”

După Revoluţia din decembrie 1989, în mod constant, oficialii MApN au acreditat ideea conform căreia diversiunea radio-electronică din decembrie 1989, putea fi exercitată doar de o super-putere militară, fiind invocate adesea URSS şi SUA. În acest sens a opinat şi gl. (r) Mocanu Mircea, comandantul CAAT la nivelul anului 1989.
Au fost efectuate cercetări pe această temă, constatându-se că în spaţiul public au apărut materiale scrise prin care se afirma că diversiunea radio-electronică din decembrie 1989 a fost exercitată de către forţe militare interne, cu ajutorul sistemului automatizat Almaz-2-Vozduh, care permitea generarea de multiple ţinte aeriene false, această posibilitate având drept scop de bază pregătirea militarilor angrenaţi în apărarea antiaeriană a teritoriului ţării. Despre Almaz-2-Vozduh, s-a scris că reprezenta o tehnologie militară produsă în URSS, aflată şi în dotarea armatei române. Rolul acestei tehnologii de vârf pentru vremea respectivă era unul de interfaţă necesară conducerii concomitente a câtorva sute de unităţi de aviaţie şi de apărare antiaeriană a teritoriului. Interfaţa conferea posibilitatea interconectării tuturor sistemelor interne de radiolocaţie astfel încât ţintele aeriene detectate de o staţie de radiolocaţie (radar) puteau fi operate în mod unitar de întregul sistem, iar aviaţia de vânătoare putea fi dirijată în mod eficient la ţintă, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru lansarea la ţintă a rachetelor antiaeriene. (vol. IV – Documente, pag. 100-126)
Pornind de la aceste informaţii, s-a solicitat Statului Major General al Armatei Române o situaţie privind dotarea forţelor armate cu tehnologia respectivă.
Pe cale de consecinţă, la dosar a fost ataşat „Inventarul tematic privind dotarea armatei cu sistemul Almaz” (vol. IV – Documente, pag. 36-47).
Analiza acestui document relevă că, prin hotărârea CAAT din 23.04.1979, s-a dispus înzestrarea MApN cu aparatura automatizată Almaz şi mijloacele de transmisiuni din completele automatizate de conducere ale armelor. Sunt conţinute numeroase informaţii despre implementarea tehnicii de luptă Almaz-Vozduh, făcându-se referire inclusiv la ordinele, rapoartele, schiţele şi temele de proiectare privitoare la construcţia şi utilizarea punctelor de comandă Almaz. În timp, tehnologia Almaz s-a îmbunătăţit, astfel încât au fost achiziţionate sistemele Almaz-2 şi Almaz-3.
„Inventarul tematic cu aplicaţiile desfăşurate în anul 1989” ataşat dosarului, relevă că forţele militare interne foloseau ţintele false de aviaţie în procesul de pregătire al militarilor de radio-locaţie (vol. IV – Documente, pag. 48- 62).
Pornind de la această realitate, cu ocazia audierii gl. Budiaci Ştefan Mircea, ofiţerul a fost chestionat cu privire la posibilitatea imitării ţintelor aeriene din interiorul ţării. Acesta a declarat: „Cunosc faptul că armata României era dotată cu sistemul automatizat Almaz. De fapt, acest sistem automatizat de dirijare a avioanelor de vânătoare către ţinte, era în dotarea C.A.A.T. Apreciez că, din moment ce prin acest sistem se primeau informaţii cu privire la poziţionarea ţintelor, este posibil ca prin intermediul aceluiaşi sistem să fie generate şi alte „ţinte”. Sistemul Almaz era operat din cabine de comandă mobile, ce aparţineau de C.A.A.T. şi exista pe lângă nodurile radio-tehnice de pe întregul teritoriu al ţării. Nu cunosc numărul exact al acestora. Staţiile Almaz erau operate de operatori/navigatori de aviaţie din cadrul C.A.A.T. În primăvara anului 1990 îndeplineam funcţia de şef de Stat Major în cadrul Aviaţiei Militare şi, în această calitate am avut iniţiativa unei analize ample a evenimentelor din decembrie 1989, Am convocat cadrele de conducere din unităţile de aviaţie şi am analizat întreaga situaţie. Concluziile s-au materializat printr-un material de analiză care, dacă mai există, ar trebui să se afle în arhivele Comandamentului Aviaţiei Militare. Concluzia analizei a fost că cineva şi-a bătut joc de noi timp de 2 zile”.

Pe măsura desfăşurării urmăririi penale, au fost audiaţi mai mulţi martori cu privire la diversiunea radio-electronică din decembrie 1989. Aceştia au declarat că în anii anteriori Revoluţiei, antrenamentele cu ţinte aeriene false reprezentau o practică des întâlnită privind pregătirea militară a cadrelor din sistemul de apărare antiaeriană a României. Au mai arătat că ţintele simulate puteau fi multiple (de ordinul zecilor, aşa cum s-a întâmplat în decembrie 1989) şi că puteau fi generate foarte uşor de la toate staţiile de radio-locaţie aflate în teritoriu. Întrucât sistemul naţional de radio-locaţie era integrat (inclusiv datorită tehnologiei Almaz), ţintele false generate apăreau pe ecranele tuturor staţiilor de radio-locaţie.
Relevante în acest sens sunt următoarele declaraţii:

Amiralul (r.) Plăviciosu Alexandru, (declaraţie de martor, sediul SPM, 11.06.2018 – vol.V – Declaraţii, f. 238-245), fost comandant al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare al Armatei şi adjunct al Departamentului pentru Producţie şi Înzestrarea Armatei, a declarat că „Sistemul naţional de radio-locaţie era perfect integrat sistemului Tratatului de la Varşovia, tehnologia fiind importată din fosta URSS. Cu certitudine fiecare staţie de radio-locaţie în parte era livrată şi cu tehnica necesară imitării de ţinte aeriene. Aceste sisteme existau cu scopul de a fi folosite la antrenamentele militarilor. Cunosc faptul că, astfel de exerciţii se desfăşurau în mod curent. Având la bază cunoştinţele mele în domeniu, afirm că imitarea ţintelor aeriene în cele trei nopţi, putea fi făcută de la oricare dintre staţiile de radio-locaţie aflate pe teritoriul României. Aceasta deoarece staţiile erau interconectate, iar dacă de la una erau simulate acele ţinte, acestea erau văzute de celelalte staţii cu aceleaşi elemente de mişcare, tocmai ca totul să pară cât mai real. Introducerea datelor pentru crearea de ţinte false era o operaţiune care pentru un specialist nu necesita mult timp. Arăt că, exista posibilitatea pentru militarii din sistemul de radio-locaţie să identifice ţintele respective ca fiind false, însă acest lucru se putea întâmpla doar dacă se ordona schimbarea regimului de lucru al radio-locatoarelor în sensul trecerii de la frecvenţele de pace la frecvenţele de război. Dacă s-ar fi trecut la frecvenţele de război, frecvenţele de simulare ar fi fost automat înlăturate, astfel încât toate staţiile de radio-locaţie ar fi putut să vadă realitatea şi anume lipsa oricăror obiecte zburătoare ostile. Din câte cunosc, şeful CAAT, gl. Mocanu Mircea nu a ordonat trecerea pe frecvenţele de război. Nu cunosc motivul pentru care nu s-a făcut acest lucru, pentru că dacă s-ar fi trecut pe frecvenţele de război totul s-ar fi clarificat. Precizez că, pe lângă intoxicarea staţiilor radar, au existat şi apeluri telefonice prin care factorii de decizie aflaţi în punctul de comandă al CAAT erau anunţaţi cu privire la anumite operaţiuni de desant aerian, parametrii acestui desant fiind aceiaşi cu cei ai ţintelor aeriene. Apelurile telefonice erau făcute în limba română, astfel încât trag concluzia că diversiunea radio-electronică a urmat un plan bine stabilit din timp. Personal apreciez că, întreaga diversiune radio-electronică a fost executată de elemente ale Armatei Române, fără intervenţie din exterior.

Deca Nicuşor – şef de stat major la UM 01826 Ianca, Apărare Antiaeriană, audiat în calitate de martor, la sediul SPM în data de 20.11.2018 (vol. IV – Declaraţii, f. 160-165), a precizat că „După absolvirea Academiei Militare şi a Şcolii de artilerie antiaeriană şi radiolocaţie Braşov, în anul 1979 am fost repartizat la UM 01826 Ianca. Începând de la acea dată şi până în decembrie 1989, lunar se făceau antrenamente cu ţinte fictive, pentru verificarea capacităţii de ripostă. În cadrul acestor exerciţii, în mod fictiv, pe ecranele radio- locatoarelor puteau fi induse ţinte false, cu diferite caracteristici de zbor, în funcţie de cerinţele fiecărui exerciţiu în parte. Numărul de ţinte fictive varia de la o ţintă până la zeci de ţinte fictive. De exemplu, un militar în radio-locaţie îşi începea pregătirea cu o ţintă, iar la finalul stagiului era perfect antrenat să facă faţă unei situaţii cu zeci de ţinte aeriene fictive. Arăt că, exerciţiile cu ţinte fictive erau conduse fie de la eşalonul superior, fie de către divizioanele respective de artilerie şi rachete antiaeriene. Atunci când exerciţiile erau conduse de la Divizia 16 ApAAT din Ploieşti (UM 01907), puteau fi induse ţinte fictive în întregul sistem de radio-locaţie din zona de responsabilitate, adică jumătatea de est a ţării.
Punând lucrurile cap la cap, cu experienţa mare în domeniu, afirm, fără dubii, că ce se s-a întâmplat în acele trei zile din decembrie 1989, putea fi un „antrenament”. Această variantă este perfect plauzibilă şi simplă totodată din punct de vedere tehnic”
.

Mateescu Ion, prin declaraţia sa de martor, din data de 24.09.2018, la sediul SPM – vol. IV – Declaraţii, f. 112-121), a relevat că: „Sunt ofiţer de artilerie antiaeriană şi rachete, fiind absolvent al Şcolii militare de specialitate de la Braşov. După absolvirea acestei şcoli am fost repartizat la o unitate de rachete KUB, unitate care la vremea respectivă era unică pe teritoriul României, fiind din punct de vedere tehnic la cel mai ridicat nivel. Aici am fost numit în funcţia de şef de staţie pentru cercetare şi dirijare. Imediat după numirea pe această funcţie am participat la un curs de specializare privitor la exploatarea acestei tehnici militare de tip nou.
După cum este bine cunoscut, începând cu 22 decembrie 1989, sistemul naţional de radio-locaţie şi luptă antiaeriană a fost suspus unei diversiuni radio-electronice fără precedent. S-a creat impresia că România este atacată pe calea aerului de numeroase aeronave, pe diverse culoare de pătrundere.
În altă ordine de idei, menţionez faptul că staţiile de radio-locaţie funcţionau pe două frecvenţe de radio-locaţie. O frecvenţă „de pace” şi o alta „de război”. Frecvenţa „de pace” era mult mai permisivă şi putea fi detectată de specialişti şi ulterior, bruiată, având drept efect apariţia pe ecranele staţiilor de radio-locaţie a unui număr mare de ţinte aeriene, aşa cum s-a întâmplat în timpul revoluţiei.
Ca o paranteză, precizez că fiecare staţie de radio-locaţie avea propriul sistem de bruiaj (imitator de ţinte). În caz de antrenament, prin intermediul staţiei de bruiaj, erau generate ţinte false, folosite pentru antrenamentul echipajelor staţiei de radio-locaţie. Bruiajul de la staţiile de radio-locaţie putea fi exercitat într-o rază limitată din punct de vedere teritorial. Aparatura de bruiaj nu putea fi detaşată fizic de staţia de radio-locaţie.

În paralel, la eşalon de armată existau staţii de bruiaj (companie de bruiaj) care puteau exercita bruiajul pe o rază mare (de ordinul sutelor de km).
În afara frecvenţei de pace, aşa cum am arătat mai sus, exista frecvenţa de război. Aceasta era frecvenţa de luptă, folosită în caz de război şi niciodată la pace. Frecvenţa de război era foarte eficientă, având în vedere că se folosea ca metodă de lucru, aşa-zisul salt în frecvenţă. Prin această metodă se făcea, practic, imposibilă bruierea staţiei respective de radio-locaţie. Altfel spus, generarea ţintelor false nu mai era posibilă. Pe lângă aceasta, în caz de război existau metode suplimentare de detectare a ţintelor reale cum ar fi vizorul optic de televiziune. Fiecare staţie era prevăzută cu o cameră de luat vederi ce avea menirea să vizualizeze ţinta aeriană până la o distanţă de minim 30 km. În acest fel era posibilă tragerea eficientă.
Prin urmare, dacă în decembrie 1989 s-ar fi folosit frecvenţa de război, s-ar fi dedus imediat, fără dubii, că în spaţiul aerian al României nu au existat ţinte aeriene ostile.
Din câte cunosc, trecerea pe frecvenţă de război a fost interzisă de la eşalonul superior al Comandamentului apărării antiaeriene a teritoriului (CAAT). Nu cunosc cine a dat acest ordin, dar este logic faptul că un astfel de ordin putea fi dat doar de la vârful CAAT. În schimb, cunosc o persoană care a primit în mod nemijlocit acest ordin, aceasta fiind col. Spânu Petre, cel care era comandantul Regimentului 48 rachete antiaeriene KUB – Bucureşti.
Mai cunosc faptul că col. Spânu Petre a trecut pe frecvenţa de război şi astfel a constatat că ecranele staţiei sale de radio-locaţie au devenit curate, în spaţiu nefiind ţinte ostile. Drept urmare, acesta nu a lansat nicio rachetă, deşi au fost făcute presiuni serioase asupra sa, în vederea lansării.
În altă situaţie, însă, la regimentul KUB de la Craiova condus de Nica Marin, nu s-a trecut pe frecvenţa de război (în baza aceluiaşi ordin de a nu se trece – bănuiesc), fiind lansat un număr de 27 rachete KUB. Totuşi, acest lucru nu s-a făcut pur şi simplu, având în vedere că rachetele KUB erau vârful de gamă în domeniu şi nu permiteau lansarea, fără ca în mod real, să existe o ţintă fizică în spaţiu. Această piedică a lansării putea fi înlăturată totuşi, printr-o comandă de autodistrugere a rachetei prevăzută pentru situaţia în care potenţialul inamic ocupa dispozitivul subunităţii. O a doua situaţie în care rachetele KUB pot fi lansate, este aşa-zisa „lansare cu prindere în aer”, folosită atunci când dispozitivul este atacat de un număr mare de ţinte. În cazul regimentului de la Craiova, comandantul Nica a lansat rachetele prin metoda „lansare cu prindere în aer”. A făcut acest lucru fără să observe efectul la ţintă. Efectul la ţintă este o obligaţie militară a ofiţerului de pe staţia de dirijare prin care, după lansarea primei rachete, se verifică dacă ţinta a fost sau nu distrusă. La Craiova, dacă s-ar fi făcut aceasta verificare s-ar fi conştientizat faptul că prima rachetă nu a lovit nimic şi astfel, lansările ulterioare nu ar fi fost necesare.
Opinez că responsabilitatea pentru lansarea, în mod inutil, a unui număr aşa de mare de rachete KUB a pornit de la ofiţerul ce opera pe staţia de dirijare şi a mers până la comandant.
Prin raportare la cele spuse de mine mai sus, se desprinde concluzia certă că persoana care a dat ordin ca staţiile de radio-locaţie să nu treacă pe frecvenţa de război, a participând astfel în mod direct la exercitarea diversiunii radio-electronice. Despre acest ordin ar trebui să existe consemnări în ordinul de zi al regimentelor de apărare antiaeriană a teritoriului sau a trupelor. Precizez că situaţia concretă din decembrie 1989, fiind emis indicativul militar „Radu cel Frumos” – alarmă parţială de luptă, permitea trecerea pe frecvenţa de război. Pe baza experienţei profesionale apreciez că bruiajul asupra sistemelor de radio-locaţie a fost făcut din interior, eventul cu participarea unor specialişti sovietici veniţi în ţară ca turişti. Existau forţe militare interne care aveau ca obiect de activitate diversiunea, inclusiv cea radio-electronică. Bruiajul asupra staţiilor se putea face cu ajutorul unei aparaturi mobile de mici dimensiuni. Era suficient ca prin intermediul acestor mijloace să fie bruiate concomitent mai multe staţii de radio locaţie pentru a se crea haosul existent. Această aparatură era foarte
mobilă, nu avea nevoie de sursă de alimentare şi putea fi transportată în apropierea staţiilor de radio locaţie cu un simplu autoturism, eventual chiar cu mâna”.

Relevantă este inclusiv declaraţia martorului Buzdugan Vladimir, fost comandant al aerodromului militar Bacău (vol. III – Declaraţii, pag. 110-115) care a spus: „În zilele de după 22 decembrie 1989, noaptea, din punctul de comandă au fost văzute formaţii ce păreau a fi elicoptere. La un moment dat, am văzut că formaţiunea a început să vireze la dreapta, aspect ce coincidea cu traseul şoselei ce venea dinspre Bucureşti. Am realizat că e posibil să fie o simulare. Am trimis o echipă formată din militari înarmaţi (…) La întoarcere, mi s-a raportat că pe drum au întâlnit un autoturism care, în momentul în care militarii s-au apropiat, a virat la dreapta şi a dispărut. În acel moment, pentru mine a fost clar că a fost o simulare (….) Într-o noapte, a fost primit un telefon care sesiza că în apropierea staţiei radio de aducere apropiată, staţie care era situată la aproximativ un kilometru de aerodrom, a aterizat un elicopter. Imediat, şeful de stat major, însoţit de un grup de militari înarmaţi, s-au deplasat la locul indicat, dar nu au găsit nimic”

Aşa cum s-a arătat anterior, generalul Budiaci Ştefan Mircea, aflat la vârful ierarhiei Aviaţiei Militare în decembrie 1989, a opinat că „La Punctul de Comandă am primit un telefon, pe telefonul de oraş, iar o voce feminină ne anunţa că, la sud de Bucureşti, din şase elicoptere, debarcă trupe (…) Opinez că, faptul că acest telefon a coincis cu ceea ce se vedea pe sistemele de radio-locaţie, faptul că numărul de elicoptere despre care vorbea persoana care a telefonat coincidea cu numărul apărut pe radare, se poate explica doar prin regizarea acestei situaţii din interiorul ţării.”
Cu referire la persoanele ante-invocate, ies în evidenţă funcţiile ocupate şi pregătirea lor profesională. Declaraţiile acestora se află în deplină concordanţă. Martorii au arătat fără echivoc nu doar că imitarea ţintelor aeriene era facil a fi făcută din interiorul ţării, dar inclusiv că acest gen de diversiune s-a exercitat din interior.

La rândul său, fostul ministru al apărării, Spiroiu Nicolae a declarat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 244/J.I.4 (Stenograma nr. 1 din 26 august 1993) următoarele: „Din datele pe care le aveam, din rapoartele comandamentului apărării teritoriului, s-a confirmat că au existat ţinte aeriene. Dar vreau să vă mai spun că de 10-15 ani există simulatoare de ţinte care se folosesc în procesul de instruire al radio-locatoriştilor şi care simulează ţinte”.

Cunoscut fiind că prin intermediul Întreprinderii de Comerţ Exterior Romtehnica, înainte de 1989, se importa şi tehnică militară specială, au fost depuse diligenţe pentru a se afla dacă în ţara noastră a fost adusă tehnologie specifică ducerii războiului radio-electronic. De la arhivele militare s-a aflat că în Planul de înzestrare al Armatei pentru anul 1987, figura importul din Polonia a unor complete de „simulare a desantului prin paraşutare”. Nu s-au găsit probe suplimentare. Totuşi, a fost probată astfel cel puţin preocuparea MApN pentru achiziţionarea unor tehnologii pentru realizarea diversiunii radio-electronice în sensul simulării desantului prin paraşutare. Este evident că genul acesta de diversiune putea fi făcut doar la adăpostul întunericului, diversiunea constând în aceea că din elicoptere staţionare desantează trupe. O astfel de aparatură, ar fi făcut posibilă apariţia luminilor colorate, staţionare despre care s-a relatat în materialul „Constatări, concluzii şi propuneri rezultate din acţiunile de luptă desfăşurate în perioada 15-28 decembrie 1989” elaborat de CAAT în aprilie 1990.
Faţă de toate cele menţionate mai sus, se poate concluziona că diversiunea radio-electronică din decembrie 1989 a fost exercitată de pe teritoriul României, de forţe interne.
Totodată,se evidenţiază că diversiunea radio-electronică a debutat aproape simultan cu inducerea în eroare exercitată şi coordonată de unii componenţi ai Consiliului Militar Superior – MApN.

În cele ce urmează va fi redată declaraţia pilotului Dumitru Toma militar în cadrul Regimentului 59 Elicoptere Tuzla. Declaraţia a fost luată la 15.03.2018 (11/P/2014, vol.V – Declaraţii, f.48-55) şi prin dezvăluirile excepţionale şi totodată dramatice este aptă a plasa diversiunea radio-electronică în contextul mai larg al inducerii în eroare exercitată de la vârful comenzii MApN. Pilotul militar a spus: „În decembrie 1989 aveam gradul de maior la R59 Elicoptere Tuzla (…) Primele misiuni de zbor au avut loc în noaptea de 22/23 decembrie 1989. În noaptea respectivă am executat trei misiuni. Misiunile au fost executate în formaţiuni de câte trei elicoptere, iar eu, având funcţia cea mai mare, eram comandantul formaţiunilor. Toate cele trei misiuni au avut acelaşi scop, respectiv de identificare a eventualelor ţinte aeriene semnalate în spaţiul aerian al Dobrogei şi pentru a contracara eventualele acţiuni de debarcare a unor forţe care veneau din largul Mării Negre. În mod total neobişnuit şi chiar neregulamentar dispoziţia primită a fost ca misiunea să fie executată fără folosirea luminilor de poziţie şi la aterizare, fără balizajul pistei. (…) Deşi din punctul de comandă ni se semnalau puncte luminoase, nici eu, dar nici colegii mei de formaţiune, nu am observat astfel de ţinte aeriene (…) În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, la orele 07.00, am primit din nou o misiune asemănătoare pe traiectul Tuzla – Platformele de foraj marin din Marea Neagră – Insula Sahalin – cabana Uzlina de lângă localitatea Murghiol, pentru a verifica situaţia din punct de vedere al protecţiei platformelor, identificarea eventualelor elicoptere inamice şi distrugerea cabanei soţilor Ceauşescu de la Uzlina, unde fuseseră semnalate elicoptere inamice. Niciuna dintre aceste situaţii nu s-a confirmat. Platformele erau sigure, iar în zona cabanei nu au fost semnalate nici un fel de aparate de zbor.(….) Doresc să mai precizez un episod important din timpul acestei misiuni. Unul dintre elicoptere, cel cu numărul 89, a avut probleme tehnice, în sensul că filtrul de combustibil de la unul dintre motoare s-a colmatat. În astfel de situaţii, procedura prevede că în maximum 10-15 minute trebuie schimbat sau curăţat filtrul. Toate cele trei elicoptere am aterizat în perimetrul unităţii de grăniceri de la Sfântul Gheorghe. Situaţia a fost foarte tensionată deoarece cunoşteam că exista un ordin ca toate aparatele de zbor să rămână la sol, iar cele care zboară să fie doborâte. Cu toate acestea, nu au existat probleme cu grănicerii. (…) La întoarcerea din misiune, am solicitat aprobarea de aterizare pe Aeroportul Mihail Kogălniceanu, întrucât nu aveam suficient combustibil pentru a ne reîntoarce la Tuzla. Deşi am primit aprobarea de la punctul de comandă, în momentele venirii la aterizare, asupra noastră s-a deschis foc de către toate unităţile ce asigurau paza aeroportului. Au fost lovite elicopterele 82 şi 76, dar am reuşit să aterizăm. În mod miraculos nu au existat persoane rănite în urma acestui incident. Inclusiv elicopterul cu numărul 89 a aterizat cu bine.(….) În dimineaţa de 24 decembrie 1989, am primit ordin verbal să execut împreună cu elicopterul 89 o misiune în zona Adamclisi, deoarece existau informaţii că în zonă ar exista un elicopter ostil. Pe timpul executării acestei misiuni, elicopterul cu numărul 89 aflat în spatele meu, s-a prăbuşit. Personal, am auzit o explozie puternică, dar nu am vizualizat împrejurările producerii exploziei. Am efectuat recunoaşterea în zona de prăbuşire şi am constatat că nu există supravieţuitori. Muniţia de bord începuse să explodeze.(….) La întoarcere am fost înconjurat de personalul aeroportului şi, spre surprinderea mea, am fost acuzat că eu aş fi doborât elicopterul. Cu ocazia verificărilor, s-a constatat că nu există elemente de muniţie lipsă la elicopterul pilotat de mine”.

Declaraţia scoate în evidenţă câteva elemente foarte grave. În primul rând şi extrem de grav este că de la vârful Aviaţiei Militare, condusă de gl. Rus Iosif, s-a permis efectuarea unor zboruri militare de noapte, fără folosirea luminilor de poziţie, în timp ce era instituită interdicţia generală de zbor. Aceste zboruri care nu se puteau efectua fără informarea comandantului aviaţiei militare au pus în pericol grav viaţa echipajelor. Pericolul s-a adeverit cu ocazia misiunii din 23 decembrie 1989. Fiind interdicţie de zbor şi nefiind asigurate comunicaţiile militare, este evident că trupele de la sol survolate şi militarii bateriilor antiaeriene în raza cărora au intrat cele trei elicoptere, au avut toate motivele să le considere ostile şi să deschidă focul asupra lor. Toate acestea sunt efectele inducerii în eroare exercitată la nivel superior. Nu în ultimul rând, se observă că misiunile ordonate au avut la bază informaţii false, diversioniste. Aşa se face că în dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989, patru piloţi militari şi-au pierdut viaţa, în condiţiile amintite. Prin declaraţia de inculpat din data de 27 martie 2019 (vol. Declaraţii Inculpaţi şi Avize), generalul Rus Iosif a opinat că cel mai probabil acest incident s- a datorat unei erori de pilotaj (atingerea solului, în condiţiile zborului la foarte joasă înălţime)

Acesta nu a fost singurul caz de acest gen. Pilotul Mateiciuc Ioan Cristian (martor, sediul SPM, 01.02.2018 – vol.III – Declaraţii, f. 190-199) a declarat următoarele: „La 22/23.12.1989 unitatea noastră a fost ţinta unor trageri stranii din afara perimetrului cazărmii. Practic asupra celor trei unităţi care se aflau pe acelaşi areal (noi elicopteriştii, divizionul de rachete şi unitatea de apărare AA) s-au efectuat nişte trageri luminoase fără zgomot care reprezentau o flacără sau o lumină roşie care se îndrepta către noi aproape în plan orizontal şi în apropierea unităţii descria o mişcare ascendentă aproape la 90 grade se transforma într-o lumină albă ca de blitz ce se stingea la un moment dat fără niciun sunet. Ne-am gândit că pot fi rachete dirijate pentru ca aceste manevre la unghi drept nu sunt caracteristice decât unei lansări supravegheate. Tragerile au durat toată noaptea până dimineaţa, cu pauze destul de mari şi mă refer aici la un pachet de trei-patru trageri iniţiale din direcţia cimitirului Sălcuţa ce se afla lângă drumul naţional pe relaţia Bucureşti-Titu. Urma o pauză şi luminile au apărut din partea opusă, iar mai târziu dinspre localitatea Conţeşti, situată undeva la jumătatea celor două trageri iniţiale şi pe comunicaţia cale ferată Bucureşti-Titu. Am descris acest lucru pentru a sublinia faptul că operaţiunile respective puteau fi executate de un singur om sau un singur echipaj care se putea deplasa succesiv în cele trei puncte, deoarece exista o cale de comunicaţie rutieră pe acest traseu. Nu am reacţionat în nici un fel, însă activitatea a fost de natură a ne ţine sub tensiune până în zorii zilei de 23.12.1989. A fost singura noapte în care s-a acţionat astfel asupra noastră. Era clar o diversiune cu scopul de a ne timora şi a slăbi capacitatea noastră de luptă. A existat un singur episod în care în cursul nopţii, cred că din ordinul comandantului a fost ridicat un elicopter condus de căpitan Z. E. cu rolul de a cerceta aerian pe cât posibil, în condiţii de întuneric total, împrejurimile şi locurile acelor trageri misterioase.
Aparatul a avut interdicţie de a folosi luminile interioare şi exterioare şi de altfel la scurt timp s-a prăbuşit chiar în zona unităţii, însă prin manevrele excelente ale pilotului nimeni nu a fost rănit. În schimb elicopterul a luat foc şi a fost distrus în întregime. Muniţia din interior a accelerat procesul de combustie.”

Nu au fost obţinute probe certe din care să rezulte cine anume a dispus declanşarea diversiunii radio-electronice. Cert este că, dată fiind amploarea fenomenului , o astfel de decizie putea veni doar de la vârful ierarhic al CAAT şi/sau Aviaţiei Militare. O suspiciune întemeiată, dacă se face o raportare la declaraţiile amintite, există faţă de comandantul CAAT – generalul Mocanu Mircea.
Aflat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 269/J.I.4 (Stenograma nr. 39 din 03 februarie 1994), şeful apărării antiaeriene a teritoriului a opinat că: „După părerea mea, această diversiune se putea face cu ajutorul unui satelit artificial al pământului sau cu un avion de cercetare AWACS care emite de la o distanţă de 300 – 400 km de frontieră. Este vorba despre un Boeing echipat cu aparatură electronică. Cunoaştem că asemenea avioane există în dotarea SUA şi NATO”. Să nu fi cunoscut şeful apărării antiaeriene ceea ce au declarat martorii enumeraţi, dar şi un fost ministru al apărării ? Exclus. Acesta a fost comandantul CAAT în intervalul 1975 – 1990, având astfel o experienţă vastă în domeniul radio-locaţiei cunoscând foarte bine dotarea şi capacităţile tehnice ale aparaturii existente. Aşa fiind, afirmaţiile făcute în faţa membrilor Comisiei Senatoriale sunt dezinformări, menite să ascundă identitatea persoanelor responsabile de exercitarea diversiunii radio-electronice. De altfel, susţinerile gl. Mocanu Mircea nu sunt logice. În primul rând, pentru ca trei nopţi consecutive spaţiul aerian al Tratatului de la Varşovia să fie survolat de un aparat de zbor tip AWACS, era de neconceput pentru anul 1989. Apoi, pentru ca diversiunea radio-electronică să poată fi exercitată din stratosferă, timp de mai multe nopţi la rând, era nevoie de o reţea întreagă de sateliţi ultra – performanţi, presupunând că exista posibilitatea tehnică pentru ca din satelit să se poată pătrunde pe frecvenţele interne de radiolocaţie.
Cu toate acestea, în lipsa unor probe neechivoce, nu se poate concluziona că faptele şefului CAAT au fost de natură a fi plasate în sfera crimelor împotriva umanităţii (articolul 439 din Codul Penal).

Poziţia oficială a Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, existentă la scurt timp după evenimente, poate fi analizată prin examinarea materialului intitulat „Sinteză privind acţiunile de dezinformare şi bruiaj radio- electronic executate în intervalul 22.12.1989 – 21.01.1990 asupra unităţilor de apărare antiaeriană, de aviaţie şi de marină”. Cu toate că prin acest material se trece sub tăcere posibilitatea de a simula ţintele aeriene într-un mod facil de către toate unităţile de radio-locaţie dispuse pe teritoriul ţării, la capitolul „Concluzii” nu se poate omite constatarea conform căreia „La aceste acţiuni au participat forţe interne şi, probabil, forţe externe”. Se observă că se concluzionează în mod categoric cu privire la participarea forţelor interne, dar se lasă loc de dubiu cu privire la o aşa zisă participare externă. Materialul nu identifică „forţele interne” ci se afirmă doar că a fost vorba de elemente fidele fostului regim, aspect care, prin prisma probatoriului administrat în prezenta cauză şi a realităţii istorice, este derizoriu. (vol. X – Documente, pag. 229-238)
În completarea celor menţionate prin paragraful precedent vine Raportul numărul S.AV 21 din data de 04 ianuarie 1990 întocmit de Comandamentul Aviaţiei Militare, prin care se concluzionează următoarele despre acţiunile din perioada 22-30 decembrie 1989: Nu a existat nici un pericol sau intervenţie străină asupra României. În perioada respectivă, în spaţiul aerian al ţării, nu a zburat niciun avion, elicopter, în sprijinul sau aparţinând elementelor teroriste (…) Rapoartele privind doborârea unor elicoptere de către artilerie sau rachetele antiaeriene nu au suport material, întrucât nimeni nu a găsit nici cea mai mică bucată din ţintele aeriene combătute” (vol. XIII – Documente, pag.57)
Ca urmare a tuturor argumentelor invocate, se poate considera că diversiunea radio-electronică din decembrie 1989 a fost parte integrantă a inducerii în eroare din decembrie 1989. Multiplele trageri cu armamentul antiaerian, ieşirile cu avioanele şi elicopterele de luptă, au accentuat starea de aparent război total cu duşmanul securist-terorist, amplificând totodată psihoza terorismului atât în rândul populaţiei civile cât şi în rândul militarilor. Trebuie menţionat că la TVR şi în presa centrală s-a repetat informaţia conform căreia forţele securist-teroriste folosesc elicoptere pentru a ataca forţele MApN şi populaţia României. Nu în ultimul rând, ca urmare a diversiunii radio-electronice, cel puţin patru persoane au decedat.

(va urma)

Mai citește:
Războiul radioelectronic din 1989. Afirmațiile lui Ion Mateescu
– Diversiunea radio-electronică – o opinie a Parchetului Militar
– Discrepanțe între pozițiile Parchetului cu privire la revoluție în 1994 și 2016. Războiul radio-electronic
– PÎCCJ: Comandantul aviației militare, generalul Iosif Rus, „a dat ordin ca elicopterelor de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să le fie schimbate, prin revopsire, cocardele tricolore de pe fuselaj și înlocuite cu alte însemne, de alt format geometric”
– În 1990 scriam despre „acoperirea adevărului despre revoluție printr-un potop de minciuni”
Înalta Curte de Casație și Justiție respinge cererea de reîncepere a urmăririi penale față de Petre Roman și Teodor Brateș în „dosarul revoluției”
– Petre Roman și Teodor Brateș, din nou învinuiți în dosarul revoluției
– Petre Roman în 1997, cînd se mai deschisese o dată dosarul revoluției: „Căutarea adevărului reprezintă pentru toți cei care am fost în revoluție o dorință nestrămutată… Mi se pare însă că ar fi foarte grav ca să mergem pe firul unei răzbunări… Petre Carp spunea: Greșelile politice se îndreaptă, nu se răzbună… Pînă în decembrie ’89 n-aveam nici o legătură cu politica” (video)
– 1997. Ion Iliescu cercetat penal pentru revoluție. Emisiune a lui Marius Tucă (video)
– Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus trimiși în judecată în „dosarul revoluției”. Nici un cuvînt despre „agenturili străine” în comunicatul Parchetului
– Motivația diversiunii din revoluție, conform Parchetului General. 2 structuri pomenite – „Consiliul Militar Superior” și „grupul de decizie politico-militară al CFSN”. În esență, Parchetul susține ideile prezentate de multă vreme pe acest blog
– O impresie greșită: În „dosarul revoluției” Parchetul ar fi considerat securitatea nevinovată
– Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției
– O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989
– George Șerban, autorul Proclamației de la Timișoara, decembrie 1997: „Pe 22 decembrie nu s-a întîmplat nici o lovitură de stat… Clanul Ceaușescu a fost trădat de capii armatei, securității și miliției. Trădarea acestora s-a întîmplat însă numai în ultimul moment, și nu a fost făcută de dragul revoluției… ci de teama acesteia… Acțiunea lor contrarevoluționară, cunoscută sub denumirea de diversiunea teroriștilor, a însemnat o baie de sînge” (video)
– Lorin Fortuna, decembrie 2014: S-a declanșat „atacul teroriștilor”, care s-a dovedit a fi însă o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată de o grupare din M. Ap. N. condusă de Victor Atanasie Stănculescu (video)
– Petre Roman: „teroriştii (…) erau cei mai mulţi ai armatei – de ce? Pentru că generalii aveau o mare teamă, ei fuseseră represiunea şi la Timişoara şi la Bucureşti, şi au creat această diversiune”
– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu
– 26 decembrie 1989: TVR oprește primul miting anti-FSN (video)
– Cazimir Ionescu despre 26 decembrie 1989: La revoluționarii din Comitetul Central… a apărut o foarte periculoasă mișcare contrarevoluționară (video)
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre
– Octavian Paler – Iluziile au durat numai o lună. „Dictatura a fost răsturnată fără participarea Frontului. A fost răsturnată … de către popor, ieşit spontan pe străzi”
– Octavian Paler – Delapidarea revoluției (1993). „Lucrurile se agravează și mai mult prin teza complotului internațional care ar fi organizat și realizat înlăturarea lui Ceaușescu. Nu-ți trebuie prea multă logică pentru a-ți da seama că de o asemenea perspectivă asupra revoluției au nevoie, în primul rînd, cei care urăsc, de fapt, revoluția”
– Octavian Paler – După patru ani (1993). „Ce legătură mai are cu revoluția regimul Iliescu?”
– Minciuni anticomuniste marca Sorin Ilieșiu
– Extrase din rechizitoriul în „dosarul revoluției” – disponibile public

 

2 Responses to “Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (14). Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare”

  1. ZEBRA Says:

    Ar fi interesant de studiat activitatea din 24.12
    1989 a unitatii de rachete de la Fetesti, in cazul ,,prabusirii” elicopterului 89 de la Tuzla.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.