Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (16). Execuția fostului președinte Ceaușescu Nicolae

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Din capitolul „Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea)”, prezint acum subcapitolul „Execuția fostului președinte Ceaușescu Nicolae”.

Vezi fragmentele anterioare ale rechizitoriului, comentate pe acest blog:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
– Preluarea puterii de către CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Efectele psihozei şi divizării (tehnici ale dezinformării) – resimţite la nivelul întregii populaţii a României
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN. Gelu Voican Voiculescu (1994): „Lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie”… „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei”
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare prin intermediul mass-media
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare
Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Cazul Otopeni. Conduita inculpatului Rus Iosif – șeful Aviaţiei Militare

În acest subcapitol se discută despre executarea soților Ceaușescu, operațiune care este deasemeni considerată parte a inducerii în eroare și diversiunii. „Uciderea la 25 decembrie 1989 a cuplului Ceauşescu Nicolae şi Elena, după supunerea acestora la un proces penal fără respectarea drepturilor procesuale elementare, a făcut parte integrantă din inducerea în eroare exercitată de grupul politico-militar (vîrfurile decizionale ale CFSN şi ale MApN) ajuns la putere în stat şi a avut drept scop legitimarea în faţa poporului român, ascunderea filosovietismului şi preconstituirii acestei puteri”, spune Parchetul. Aici sînt într-un oarecare dezacord cu Parchetul. Am îndoieli cu privire la „preconstituirea” puterii, pe care le-am exprimat deja în comentariile la capitolele precedente ale rechizitoriului. Ascunderea filosovietismului nici nu s-a prea făcut. CFSN a spus deschis că dorește să mențină România în Tratatul de la Varșovia iar în 1990 la mitingurile opoziției și în presa de opoziție s-a vorbit mult despre filosovietismul FSN. Asta nu l-a împiedicat pe Ion Iliescu să cîștige alegerile cu 85% din voturi în mai 1990. Însă legitimarea în fața poporului român ar putea fi unul dintre motivele uciderii Ceaușeștilor. În fragmentele anterioare ale rechizitoriului s-a arătat deja că la C.C. se făcuse cîte un guvern la fiecare etaj. Deși televiziunea a intrat rapid sub controlul grupului Iliescu și s-a introdus acolo cenzura armatei (cum tot în rechizitoriu s-a explicat anterior), existau încă grupuri de revoluționari care nu recunoșteau CFSN ca autoritate legitimă. În momentul cînd grupul Iliescu organizează procesul și execuția Ceaușeștilor, acesta este un semn că anume acest grup exercită puterea în stat. Inculpatul Gelu Voican Voiculescu, unul dintre cei care au susținut execuția Ceaușeștilor, spusese la Comisia Senatorială Decembrie 1989 (declarație folosită acum împotriva sa): „Am avut o insistenţă în a vrea moartea lor, dar nu dintr-o ură personală, ci ca un raţionament abstract şi impersonal. (…) Orice nouă echipă, orice nou regim nu se impune decît prin acte dure, prin moarte chiar. Impresia mea, că faptul de a-l fi ucis pe Nicolae Ceauşescu a conferit echipei asteia credibilitate şi a impus-o ca respectabilă. Pentru că pînă atunci erau vorbe. Noi, însă am făcut ceva. În trei zile l-am omorît pe Ceauşescu. Am îndrăznit şi ne-am asumat riscul. Atunci, toţi au zis „Ăştia sînt nişte oameni serioşi dacă au cutezat asta, pot să facă încă următorii paşi”. Şi din momentul ăla nimeni nu a mai avut curajul să… ne-a conferit o consistenţă”.

Rechizitoriul nu dezvoltă însă nevoia grupului Iliescu de a se impune în fața grupurilor de revoluționari formate în timpul revoluției și se concentrează doar pe sublinierea faptului că securitatea n-a dorit să-l readucă la putere pe Ceaușescu. Frontul Democratic Român de la Timișoara, anume după execuția Ceaușeștilor a anunțat că se supune FSN-ului (linc), hotărîre care n-a fost însă nici atunci unanimă. Lorin Fortuna, șeful FDR, a fost contestat în cadrul FDR anume pentru această hotărîre, ceea ce a contribuit la înlăturarea sa de la conducerea județului în 12 ianuarie 1990 (vezi 12 ianuarie 1990 – înlăturarea lui Lorin Fortuna de la conducerea judeţului Timiş – linc). La București existau grupuri de revoluționari în CC care nu recunoșteau FSN-ul ca putere legitimă. Imediat după execuția Ceaușeștilor acestea au contestat FSN-ul, aspect care a fost pomenit pe acest blog, dar nu e menționat în rechizitoriu:
– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu
– 26 decembrie 1989: TVR oprește primul miting anti-FSN (video)
– Cazimir Ionescu despre 26 decembrie 1989: La revoluționarii din Comitetul Central… a apărut o foarte periculoasă mișcare contrarevoluționară (video)
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre

Rechizitoriul pretinde că diversiunea făcută de grupul Iliescu a avut ca țintă securitatea, pentru ca în același timp să afirme că securitatea nu a contestat deloc puterea grupului Iliescu și nu a avut nici o acțiune împotriva acestuia. Cred că securitatea a fost o victimă colaterală a încercării șefilor armatei de a ascunde vinovăția lor în reprimarea din zilele de 16-22 decembrie 1989. Fiindcă capii armatei aveau nevoie de un vrăjmaș împotriva căruia să lupte ca să „salveze” revoluția, cel mai plauzibil vrăjmaș pentru opinia publică a fost securitatea.

După părerea mea, cînd un Victor Stănculescu s-a implicat în organizarea procesului și execuției Ceaușeștilor, scopul lui nu era să ascundă vreo orientare pro-sovietică ori vreun complot anterior, ci să ascundă propria sa participare la reprimarea revoluției la Timișoara, participare prin care cîștigase încrederea lui Ceaușescu, care în 22 decembrie 1989 l-a numit ministru al apărării.

Martorul Ion Țecu, locțiitor al comandantului UM 01417 Tîrgoviște (unde erau reținuți soții Ceaușescu), a relatat despre discuția sa cu Nicolae Ceaușescu: „M-a întrebat armata ale cui ordine le execută, iar eu i-am spus că cele ale generalului Guşă, Ceauşescu spunîndu-mi că acesta este un trădător şi că ar fi bine să executăm ordinele generalului Stănculescu. Comunicîndu-i că discutăm cu acesta de o oră, Nicolae Ceauşescu a spus că facem foarte bine, deoarece în cursul acelei dimineţi, la ora 09:00, semnase ordinul de numire a acestuia în funcţia de ministru al apărării naţionale”. Același martor continuă: „Ieşind din camera lor am asistat la o discuţie telefonică a colonelului Kemenici cu Ion Iliescu, în jurul orei 19:00, prin care ultimul îi solicita să execute numai ordinele generalului Stănculescu pentru a păstra secretul operaţiunii (…) Am rămas surprinşi de faptul că atît Nicolae Ceauşescu, cît şi Ion Iliescu ne solicitau să ascultăm ordinele aceluiaşi general – Stănculescu.

Pe lîngă Stănculescu, rechizitoriul atribuie și generalului Nicolae Militaru rol în executarea Ceaușeștilor. „Probatoriul confirmă că generalii Stănculescu Atanasie Victor şi Militaru Nicolae au cunoscut şi s-au interesat în mod direct de situaţia existentă în incinta UM 01417 Tîrgovişte. (…) Analiza probatoriului evidenţiază că cei doi generali (aflaţi la vîrful ierarhiei MApN) au fost direct implicaţi în diversiunea exercitată asupra cadrelor militare ale UM 01417 Tîrgovişte, comunicînd în mod constant cu comandantul acestei unităţi militare, în contextul în care comportamentul acestuia din urmă a fost cel ante-menţionat prin declaraţiile de martor invocate. Cei doi generali (Stănculescu şi Militaru) au fost încă de la început membri CFSN, componenţi ai nucleului decizional condus de Iliescu Ion”.

Aici este o greșeală – generalul Nicolae Militaru (spre deosebire de generalii Victor Stănculescu și Ștefan Gușă) nu a făcut parte din CFSN. El a făcut parte doar din guvernul Petre Roman, dar niciodată din CFSN. În lista membrilor CFSN anunțată de Ion Iliescu la TVR în 22 decembrie 1989 (linc) Militaru lipsește – un indiciu că nu era așa de apropiat de Ion Iliescu precum se pretinde azi (al doilea indiciu fiind faptul că în februarie 1990, cînd a avut de ales între Militaru și Stănculescu, Iliescu l-a ales pe Stănculescu). Mai apoi componența CFSN s-a extins mai ales cu membri din teritoriu, dar Militaru nu a fost niciodată inclus în acest organism. Asta nu exclude posibilitatea ca Militaru să fi participat la „nucleul decizional condus de Iliescu Ion”. În acele momente nu se respectau proceduri formale și era multă improvizație. CFSN s-a întrunit oficial prima dată abia în 27 decembrie 1989, adică după execuția Ceaușeștilor, respectiva execuție neavînd girul CFSN ci doar a unui nucleu decizional mai restrîns condus de Ion Iliescu. Ăsta-i și motivul pentru care am apreciat că acțiunea lui Ion Iliescu de a organiza procesul soților Ceaușescu reprezintă o subminare a puterii de stat a CFSN, și pe acest temei am contestat certificatul de revoluționar a lui Ion Iliescu (linc)contestație respinsă de CPRD (linc).

„Decizia privind judecarea fără respectarea drepturilor procesuale şi executarea cuplului prezidenţial Ceauşescu Nicolae şi Elena a fost luată în deplină cunoştinţă de cauză de forul decizional al CFSN, format din Iliescu Ion, Brucan Silviu, Voiculescu Voican Gelu şi gl. armată (r.) Militaru Nicolae, sarcina organizării procesului şi execuţiei fiind asumată de gl.lt. Stănculescu Victor”, mai afirmă rechizitoriul. Dacă în cazul lui Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Victor Stănculescu, aceștia au recunoscut implicarea în respectivul proces, Militaru însă a tăgăduit. În interviul dat revistei „Baricada” în 1991, prezentat pe acest blog (linc), Militaru spune că nu ar fi participat la luarea hotărîrii de executare a Ceaușeștilor, ci doar a fost informat a 2-a zi și a spus că nu are nimic împotrivă. Parchetul reține prezența lui Militaru în grupul de decizie pe baza spuselor lui Victor Stănculescu – care este unul dintre vinovații de diversiunea despre care e vorba în rechizitoriu și care, la un moment dat, inclusiv prin propagandă în presă, a adoptat tactica aruncării vinii pe Nicolae Militaru. Se mai adaugă și declarația din 2017 a martorului Mihail Montanu, dar ceea ce Militaru însuși spusese este neglijat. „Audiatur et altera pars” trebuie să fie un principiu de bază în justiție. În cazul Militaru, acesta fiind mort nu mai poate fi audiat, dar interviurile date cînd încă mai trăia despre subiectele supuse analizei ar trebui luate în seamă (Parchetul trebuia să o cheme ca martoră pe Adina Anghelescu-Stancu, care a luat acel interviu, căreia să-i ceară și ciorna interviului cu însemnările olografe ale lui Militaru, pe care aceasta pretinde că o are). Nu neapărat fiindcă Militaru ar fi spus adevărul, personal am convingerea că e un mitoman (mai ales cînd povestește despre eroicul său complot), dar afirmațiile sale ar trebui consemnate și apoi eventual combătute. Remarc că alți martori care povestesc despre ședința în care s-a hotărît omorîrea Ceaușeștilor – Silviu Brucan, Petre Roman (declarații din 1994 de la Comisia Senatorială) – nu pomenesc despre prezența lui Militaru acolo, în timp ce Paul Negruți, membru FSN (dar nu mi-e limpede în ce calitate e martor – a participat personal la ședință ori vorbește din auzite?) dă (tot în 2017) o listă foarte lungă cu participanți la ședință, mult mai lungă decît lista reținută în final de Parchet: „în 24 decembrie 1989, seara, toate persoanele aflate în camera de consiliu a MApN, au hotărît împuşcarea soţilor Ceauşescu, motivîndu-se că doar în acest fel se pot linişti lucrurile în ţară. Aceste persoane au fost Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Dan Marţian, Cazimir Ionescu, Mihai Montanu, Florin Bădilici, Manole Gheorghe, Mihai Lupoi, Mihai Ispas, Liviu Caţichi, Gelu Voican Voiculescu, Sergiu Nicolaescu şi numeroşi generali, între care amintesc pe Militaru, Stănculescu, Chiţac”.

Arătam în articolul Despre metodologia cercetării istorice (linc), cît și în polemica cu Sergiu Nicolaescu legată de Comisia Senatorială Decembrie 1989 (linc) (comisie care e acum sursă de bază a cercetărilor pe care se bizuie acest rechizitoriu), că odată cu trecerea timpului memoria martorilor pălește, motiv pentru care valoarea probatorie a unor declarații luată la mult timp după evenimente e scăzută. Situația e agravată de faptul că unii martori nici nu sînt sinceri – au diferite interese personale sau politice de a falsifica istoria. Pentru a stabili exact pe cei care au participat la ședința în care s-a hotărît procesul Ceaușeștilor, ar trebui căutate declarații făcute imediat după revoluție, în presă ori alte locuri, chiar în afara unui cadru juridic formal, iar audierea martorilor după 3 decenii să aibă doar rolul de a oficializa juridic niște afirmații care să fi fost făcute la scurt timp după evenimente.

Răposatul Silviu Brucan a fost unul dintre susținătorii execuției cuplului prezidențial, iar rechizitoriul spune că „avea intrare inclusiv la Mihail Gorbaciov cu care s-a întîlnit şi au discutat despre viitorul României pentru perioada post – Ceauşescu”. Că Silviu Brucan s-a lăudat că ar fi avut intrare la Gorbaciov e adevărat, dar Gorbaciov, cînd a fost întrebat despre Silviu Brucan, a spus că habar n-are cine e acesta. Interviul respectiv l-am prezentat deja (linc).

Prin urmare, laudele de sine ale lui Silviu Brucan le privesc cu scepticism și nicidecum nu le-aș atribui valoarea de adevăr absolut, cum o face rechizitoriul. Legat de ascunderea legăturilor cu sovieticii, care ar fi unul din motivele diversiunii, ar mai fi de remarcat că Brucan (ca de altfel și Militaru) nicidecum nu a încercat să ascundă așa ceva. Martorul Eugen Mihăescu (fost senator PRM), care în 1988 locuia în SUA, a declarat că „de la telefonul din apartamentul meu, Brucan a vorbit cu fostul ambasador sovietic Anatoli Dobrinin (…) O parte a perioadei în care Dobrinin a fost ambasador al URSS în Statele Unite a coincis cu perioada în care Silviu Brucan, la rîndul său, era ambasador al R.P. România, trimis de Gheorghe Gheorghiu Dej în Statele Unite (…) la momentul discuţiei Dobrinin era consilier pe probleme de politică externă al preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov (…) A mai vorbit şi la Londra, unde avea legături puternice, pe care le-a rugat să-l sprijine să o întîlnească pe Margaret Thatcher”. Faptul relatat de martor – telefonul dat lui Dobrinin – se poate explica prin faptul că erau vechi cunoștiințe și nicidecum nu înseamnă că Brucan avea intrare la Gorbaciov. Din poziția sa de dizident încerca să-și facă relații cît mai înalte, și în anturajul lui Gorbaciov, și în anturajul lui Thatcher, inclusiv ca o metodă a apărare a sa. Cît de mult a izbutit în încercările sale e discutabil, și încă mai discutabil e dacă a izbutit nu doar să fie luat în evidență de cancelarii străine ca dizident ci și să discute cu demnitari străini despre „viitorul României pentru perioada post–Ceauşescu”. Era în interesul lui Brucan să exagereze importanța relațiilor pe care le are – creînd impresia că are relații sus-puse făcea regimul să evite luarea unor măsuri prea drastice în ceea ce-l privește. După revoluție a rămas în interesul său să-și mențină imaginea de om cu relații sus-puse (inclusiv pentru a impresiona persoane de felul lui Ion Iliescu, față de care, zice rechizitoriul, avea o influență „majoră”).

Soții Ceaușescu fuseseră deja aduși la unitatea militară din Tîrgoviște în 22 decembrie 1989 ora 19. „Reţine atenţia faptul că anterior introducerii în incinta UM 01417 Tîrgovişte, Ceauşescu Nicolae şi Elena s-au aflat în custodia MI – DSS. Prin aceasta se probează în mod indubitabil că nu a existat nicio intenţie din partea conducerii MI – DSS de a-l salva pe fostul preşedinte”, scrie Parchetul. Aspectul nu e totuși atît de relevant cum pretinde Parchetul. Faptul că 4 subofițeri de miliție i-au preluat pe Ceaușești de la Centrul de Protecția a Plantelor din Tîrgoviște și i-au dus la sediul Inspectoratului Județean M.I., de unde au fost duși apoi, de un ofițer de armată și unul de securitate, pînă la UM 01477 nu arată nimic din intențiile conducerii MI ori ale DSS, ci doar din intențiile celor 4 subofițeri de miliție și a ofițerului de securitate. În situația respectivă, cînd la televizor se anunțase deja că dictatorul a fugit, cînd lumea ieșise pe stradă împotriva lui Ceaușescu în toată țara, inclusiv la Tîrgoviște, cei 4 subofițeri de miliție și cel de securitate puteau acționa și fără porunca conducerii MI / DSS. Rechizitoriul nu pomenește de altfel nici o dovadă că ei au acționat la ordinul conducerii MI ori DSS. Se atribuie conducerii MI și DSS merite pentru fapte ale unor cadre de rang mic, fără nici un indiciu că acele fapte au fost săvîrșite din ordinul conducerii instituțiilor. Înclin și eu să cred că în acel moment, cînd în clădirea C.C. ministrul de interne Postelnicu fusese arestat și șeful securității Iulian Vlad era înconjurat de revoluționari și juca teatrul că a fost de partea poporului, conducerile MI și DSS nu au încercat să-l salveze pe Ceaușescu. Dar pentru că nu ar fi fost capabile s-o facă, pentru că la acel moment dacă ar fi dat ordin de acțiune în favoarea lui Ceaușescu, nici propriile cadre de rang mărunt, mai ales cele care nu fuseseră implicate în reprimare pînă atunci (cum e cazul celor din Tîrgoviște) nu ar fi ascultat un asemenea ordin. „Încă de la început DSS ştia exact unde se afla Ceauşescu Nicolae”, zice rechizitoriul, dar citindu-l constatăm că nu DSS ci lt-col. Dinu de la trupele de securitate din Tîrgoviște a știut unde se află Ceaușescu, și nu de la început, ci a aflat împreună cu colegii de la M.Ap.N. de la UM 01477 despre aflarea președintelui la sediul miliției, unde s-a prezentat alături de cei de la M.Ap.N. pentru preluarea cuplului, nu din ordinul conducerii DSS ci după o înțelegere cu colegii din M.Ap.N. Un ofițer de securitate nu înseamnă întreaga instituție, și nu există vreo dovadă că acel ofițer de securitate a raportat apoi conducerii DSS ce aflase.

Motivul invocat pentru execuția soților Ceaușescu – primejdia eliberării cuplului prezidențial de către forțe fidele – „a fost în totalitate fals”. Dar s-a încercat să se creeze aparența acestei primejdii. Asupra unității militare din Tîrgoviște unde erau reținuți Ceaușeștii „au fost simulate în mod succesiv atacuri, prin complicitatea directă a gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor, gl. col (r) Militaru Nicolae şi col. Kemenici Andrei, totul cu ştiinţa factorilor decizionali ai CFSN. Scopul a fost justificarea eliminării fizice a fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae şi a soţiei acestuia. (…) Examinarea declaraţiilor martorilor Ţecu Ion, Stoica Iulian, Birton Iosif şi Mareş Ion (protagonişti direcţi ai evenimentelor din incinta UM 01417 Tîrgovişte) evidenţiază că au existat trei tentative de ucidere a soţilor Ceauşescu, înainte de organizarea falsului proces din 25 decembrie 1989. Aceşti martori au arătat că prin implicarea directă a col. Kemenici Andrei, care a fost în permanentă legătură cu factorii de decizie din MApN (generalii Stănculescu şi Militaru), s-a creat aparenţa atacării unităţii, chiar a ocupării unităţii de către forţe ostile şi astfel aparenţa necesităţii uciderii cuplului prezidenţial. Aceste declaraţii sînt bine completate de stenogramele aparţinînd gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor şi inculpatului Voiculescu Voican Gelu care au recunoscut că au încercat eliminarea cuplului prezidenţial înainte de procesul din 25 decembrie 1989. Doar ca urmare a eşecului uciderii acestora, a apărut necesitatea organizării unui simulacru de proces”, adaugă rechizitoriul.

După revoluție s-a făcut și o comisie a armatei care a cercetat cele întîmplate la Tîrgoviște. Multe declarații îl incriminează pentru diversiune pe comandantul unității, colonelui Andrei Kemenici. Martorul Ion Mateescu spune: „după Revoluţie am făcut parte din Comisia OC1 (Ordinul Circular 1), care a avut drept scop aflarea adevărului despre cele petrecute în unitate în timpul Revoluţiei. Concluzia cercetărilor a fost că, fără dubii, Unitatea 01417 Tîrgovişte, nu a fost atacată pe perioada Revoluţiei (…). S-a concluzionat că asupra cadrelor unităţii s-a exercitat doar presiune psihologică, în special prin telefon. De altfel, personal am constatat că asupra unităţii nu s-a tras niciun foc de armă, aşa cum în mod fals se acreditează ideea. Nu înţeleg de ce col. Kemenici ne anunţa că, de exemplu, dinspre liceul situat vis-a vis de unitate, s-a deschis focul asupra noastră. După această dezinformare, din interiorul unităţii s-a deschis focul masiv asupra acestui liceu, fără ca situaţia concretă să impună deschiderea focului. (…) s-a putut constata foarte uşor că pe faţadele tuturor clădirilor din jurul unităţii noastre se vedeau efectele tragerii intense, în timp ce unitatea noastră nu avea nicio urmă de glonţ. Această situaţie a făcut ca imediat după calmarea situaţiei, col. Kemenici să-i dea ordin unui zugrav să astupe nişte denivelări de la faţada unităţii pentru a se crea impresia unei trageri dinspre exterior. Personal apreciez că toate concluziile trase de comisia constituită au fost folosite, de fapt, pentru a se afla ce anume cunoaştem, pentru ca ulterior, prin abuz, documentele obţinute să fie luate de Ministerul Apărării Naţionale, pentru ascunderea adevărului. Personal m-am opus predării materialului, însă acest material a dispărut în momentul desfiinţării ulterioare a unităţii. Cunosc o situaţie în care, într-una din zilele Revoluţiei, col. Kemenici i-a dat ordin unui militar să se deplaseze pe acoperişul unui bloc din aproprierea unităţii şi de acolo să execute foc de armă pentru a crea impresia atacării unităţii. Acel militar a executat ordinul, a marcat focul de armă, iar consecinţa a fost că dinspre unitate s-a deschis foc de mitralieră înspre blocul respectiv”.

Martorul Ion Țecu spune: „în cursul lunii martie 1990, am aflat că domnul comandat Kemenici ordonase zidarului unităţii să creeze, prin lovituri în perete, aparenţa unor focuri de armă executate asupra unităţii noastre”, declarație care se coroborează cu spusele martorului Iulian Stoica: „Ulterior evenimentelor, din ordinul comandantului Kemenici, zugravul unităţii a executat cu dalta nişte urme pe peretele comandamentului pe care ulterior le-a acoperit cu mortar, în scopul creării aparenţei unor lovituri de gloanţe”, cu ale martorului Iosif Birton „după terminarea evenimentelor am constatat că toate clădirile unităţilor militare nu aveau nicio urmă de glonţ. În prima parte a anului 1990 l-am văzut pe zugravul unităţii urcat pe o scară în faţa clădirii comandamentului care efectua unele retuşuri cu ipsos, aspect care m-a contrariat deoarece ştiam că nu existau găuri sau crăpături care să necesite reparaţii. L-am întrebat pe acesta de ce face reparaţiile, iar zugravul mi-a răspuns că executa ordinul primit de la colonelul Kemenici pentru a acoperi urmele de gloanţe. Întrucît urme de gloanţe nu existau, l-am întrebat „Care urme de gloanţe?”, iar el mi-a răspuns că aşa a primit ordin”, cu ale martorului Ion Mareș: „La scurt timp după evenimentele din Decembrie 1989, din dispoziţia comandantului Kemenici, zugravul unităţii a creat aparenţa unor lovituri de glonţ pe faţada comandamentului” și cu ale zugravului Samuel Iolu: „La începutul anului 1990… am fost chemat de către comandantul unităţii, col. Kemenici Andrei, care mi-a ordonat să pregătesc faţada comandamentului pentru zugrăvire. Acesta mi-a solicitat în mod expres să fac să pară că s-a tras în noi”.

Așadar, nu numai că a fost inducere în eroare și dezinformare în 1989 cînd s-a pretins că unitatea de la Tîrgoviște e atacată, dar comandantul unității, colonelul Kemenici, a continuat dezinformarea și în 1990, creînd urme false de gloanțe pe clădirea unității.

La unitatea militară unde era reținuți Ceaușeștii s-au primit diferite telefoane care să anunțe atacuri iminente. Remarc cu privire la sursa telefoanelor că se citează doar declarații de martor, nu și documente (jurnalul de luptă ar trebui să fie documentul unde se consemnează telefoanele primite, mai ales dacă sînt de la eșaloanele superioare ale M.Ap.N.) și lipsește declarația comandantului unității, colonelul Kemenici, cel care a primit acele telefoane. Martorii citați au putut afla de la cine s-ar fi primit telefoanele numai de la comandantul lor, Kemenici. Dar acesta a fost personal implicat în diversiune și putea fi implicat și în dezinformări despre conținutul ori sursa telefoanelor.

Rechizitoriul mai citează speculații ale senatorului Șerban Săndulescu, membru al Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, care spunea „după 22 decembrie 1989, sub oblăduirea directă a lui Ion Iliescu sîntem martorii rekaghebizării României” nominalizînd apoi persoane care ar fi agenți GRU / KGB: „1. Generalul Militaru, agent notoriu GRU (…) după 22 decembrie Ion Iliescu l-a numit ministrul forţelor armate în locul generalului Guşă care era vinovat, deoarece s-a opus chemării de trupe sovietice în România. A reactivat cel puţin 40 de ofiţeri superiori, mulţi generali, cu studii în Uniunea Sovietică şi care făceau parte din aceeaşi tagmă. 2. Generalul Vasile Ionel, agent GRU, a fost numit de Ion Iliescu şef al Marelui Stat Major. (…) 3. Cico Dumitrescu (…) 4. Generalul Pancea Marin, cunoscut ca agent GRU (…) Am dat numai cîteva exemple, numărul lor este imens (…) Unii dintre agenţii GRU şi KGB sînt acum parlamentari, alţi se află în guvern şi mulţi au fost trimişi ambasadori”. Parchetul adaugă: „Opinia senatorului este confirmată de probatoriul administrat, la dosarul cauzei fiind ataşate inclusiv decretele de reactivare a militarilor menţionaţi în citat şi decretele de numire a acestora în funcţii militare importante”. Probatoriul care ar trebui să confirme opinia senatorului ar trebui să fie dosarele de la CNSAS care să arate că aceștia sînt agenți KGB ori GRU, nu decretele de reactivare și numire în funcție. Or, nu văd în această parte a rechizitoriului invocate documente CNSAS (deși Parchetul a colaborat cu CNSAS și a primit documente de acolo). Nu e nici o îndoială că aceste reactivări și numiri în funcție au existat. Nimic nefiresc, în contextul în care armata fusese implicată în reprimarea revoluției, ca după revoluție la conducerea armatei să fie numiți oameni noi. Dacă acești oameni noi erau agenți KGB / GRU trebuie dovedit cu documente despre fiecare în parte, nu cu simpla observație că unii au făcut studii în URSS ori că un om politic din partidul advers a vorbit despre numărul „imens” de KGB-iști. Este de observat că după ce generalul Militaru a aranjat rechemarea în activitate și numirea în funcții a mai multor ofițeri superiori (consider că abia de atunci Militaru a avut cu adevărat controlul asupra armatei) luptele cu „teroriștii”, adică acea diversiune despre care vorbește parchetul, au scăzut rapid în intensitate. Așadar, reactivarea în armată a acelor persoane, că or fi fost sau nu caghebiști, a oprit diversiunea cu teroriștii începută în seara de 22 decembrie 1989, cînd acele reactivări încă nu se întîmplaseră și vechea gardă ceaușistă era încă la comandă. Generalul Gușă trebuia să fie înlăturat fiindcă participase la crimele de la Timișoara, nu pentru că se opusese chemării de trupe sovietice care niciodată nu au dorit să intre în România. Legat de pretinsa încercare a sovieticilor de a trimite trupe în România, a se vedea articolele mele anterioare:
– Cu cine a vorbit generalul Guşă în C.C. cînd a refuzat ajutor străin?
– Minciuni neruşinate (şi plagiat) la ziarul “Adevărul”
Cu întîrziere, ziarul „Adevărul” recunoaşte că a minţit despre la tancul sovietic care, în decembrie 1989, s-ar fi pregătit să treacă graniţa la Galaţi

Rechizitoriul nu susține că ar fi existat vreo încercare a sovieticilor de trimite trupe în România, dar îl citează pe Săndulescu cu aerul că ar fi adevărat ce spunea individul.

Este o lipsă a rechizitoriului că nu s-a investigat posibilitatea implicării și a generalului Gușă în diversiunea cu teroriștii. Acesta avea exact aceleași motive ca și Stănculescu (implicarea în crimele de la Timișoara) să creeze diversiunea, avea și mijloace, fiind șeful Marelui Stat Major și dînd ordine militare în cursul operațiunilor „antiteroriste” (e filmat în C.C. cînd face asta) și porunci diversioniste ale sale au fost pomenite în unele situații concrete, începînd cu apariția la TVR a lui Cico Dumitrescu în 22 decembrie 1989 (linc) și continuînd cu declarațiile colonelului Niculescu (linc). S-au luat în seamă doar declarațiile lui Gușă de la Comisia Senatorială, unde acesta se arăta deranjat de diversiunea la care a fost supusă armata, mimînd completa surprindere și inocență.

„Se concluzionează că uciderea la 25 decembrie 1989 a cuplului Ceauşescu Nicolae şi Elena (…) a făcut parte integrantă din inducerea în eroare exercitată de grupul politico-militar (vîrfurile decizionale ale CFSN şi ale MApN) ajuns la putere în stat şi a avut drept scop legitimarea în faţa poporului român, ascunderea filosovietismului şi preconstituirii acestei puteri”, spune rechizitoriul. Lipsește din această concluzie principala motivație a diversiunii – asigurarea impunității pentru conducerea armatei implicată în reprimarea de pînă în 22 decembrie (omorîrea lui Ceaușescu făcea să dispară un martor care cunoștea exact cine s-a implicat în represiune), deși această motivație fusese menționată în fragmentele anterioare ale rechizitoriului. Se adaugă niște motivații îndoielnice (ascunderea filosovietismului și preconstituirii puterii) – reamintesc declarația lui Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta” (linc). Se mai vorbește în esență corect despre motivația legitimării în fața poporului român, ignorîndu-se însă existența unor grupuri de revoluționari care încă nu recunoșteau autoritatea FSN. Fără pomenirea acestor grupuri de revoluționari, argumentația are de suferit.

8. Execuţia fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae

Prin capitolul V al prezentei lucrări s-a arătat că la orele 12.06 ale zilei de 22 decembrie 1989, elicopterul prezidenţial pilotat de colonelul Maluţan Vasile, avându-i la bord pe Ceauşescu Nicolae şi Elena, Mănescu Manea, Bobu Emil şi două gărzi prezidenţiale, a decolat de pe sediul CC al PCR, cu destinaţia Snagov. La scurt timp, după ce au survolat aeroporturile Otopeni şi Băneasa, elicopterul a aterizat în incinta complexului prezidenţial aflat pe malul lacului Snagov. Conform declaraţiilor pilotului Maluţan Vasile, preşedintele Ceauşescu Nicolae a solicitat fără succes ca la Snagov să-i fie trimise două elicoptere cu trupe de însoţire. Apoi, în elicopter au urcat doar Ceauşescu Nicolae şi Elena însoţiţi de cele două gărzi personale. Au rămas la Snagov Mănescu Manea şi Bobu Emil care, ulterior, în cursul aceleiaşi zile, au fost arestaţi. Elicopterul a decolat, iar preşedintele a indicat iniţial ca nouă destinaţie baza de elicoptere de la Boteni, apoi s-a răzgândit şi a solicitat deplasarea spre Piteşti. În faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 230/J.I.4 (Stenograma nr.178 din 25.05.1995), Maluţan Vasile a relatat: „Deci, el n-a fost stabil, cred eu. Nu a avut o idee fixă să meargă într-un anumit punct. A oscilat”. Pilotul şi-a continuat relatarea şi a precizat că, dorind să scape din situaţia în care se afla, i-a raportat fostului preşedinte că elicopterul a fost încadrat de radio-locaţia de la sol şi astfel exista riscul doborârii. Strategia a reuşit şi Ceauşescu Nicolae a ordonat aterizarea imediată pe o şosea, în apropierea localităţii Boteni. La scurt timp, Maluţan Vasile a decolat spre baza de la Otopeni, lăsându-i pe soţii Ceauşescu şi cele două gărzi lângă şoseaua respectivă.

Raţ Florian, maior al Direcţiei a V-a din cadrul DSS, garda personală a preşedintelui Ceauşescu Nicolae, a relatat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr.141/J.I.4 (St. nr. 209 din 16.11.1995) următoarele: „Maluţan ne-a spus că trebuie să coborâm pentru că ne-au reperat şi ne doboară cu o rachetă. (…) Am coborât din elicopter iar el (Ceauşescu) ne-a spus să vedem de o maşină. (…) A venit o Dacie roşie dinspre Târgovişte, iar şoferul s-a hotărât să ne ducă. (…) În maşină erau şoferul, Ceauşescu Nicolae, Elena şi Rusu Marian. Şoferul, un medic pe nume Deca, a spus că ne dă cheile dacă vrem să conducem noi, dar Ceauşescu a spus să meargă el pentru că e maşina lui. Apoi, Rusu Marian mi-a spus să urc eu în locul lui deoarece va veni cu o altă maşină. Am urcat lângă ea, stăteam cu teamă (…) Am plecat, am intrat în comuna Văcăreşti, maşina nu funcţiona bine şi şoferul ne-a spus că ne duce la cineva care ne va duce mai departe. (…) În comună, într-o curte, un cetăţean spăla o Dacie neagră şi Deca a spus că acela e cetăţeanul căutat. (…) S-a făcut transbordarea în maşina neagră, în aceiaşi formaţie, cu Ceauşescu în faţă lângă şofer (…) Şoferul a spus că ne va duce la locul lui de muncă, la Fabrica de plante medicinale (…) Ceauşescu a spus să mergem la judeţeana de partid din Târgovişte (…) Am trecut peste o linie de cale ferată, iar un revoluţionar a început să strige „Huo ! Tiranul!”, probabil l-a recunoscut, a fost singurul incident de acest fel. Ceauşescu a spus să nu oprim chiar la judeţeana de partid, ci pe o stradă lăturalnică. Mi-a spus să merg la primul secretar şi acesta să vină acolo cu un Aro. (….) Am ajuns, în balcon erau revoluţionari, era multă lume şi nu se putea intra, aveam şi armele la mine. M-am întors unde îi lăsasem, dar nu i-am mai găsit. Am hotărât să mă întorc la Bucureşti.” Relatarea a fost confirmată de cealaltă gardă, Rusu Marian (Comisia Senatorială, dosar nr. 71/J.I.4, St. nr. 71 din 15.11.1994)

Martorul Niculae Petrişor, la rândul său, a spus (sediul SPM, 26.07.2018, 11/P/2014, vol. IV – Declaraţii, f.208-214): „În ziua de 22.12.1989, pe la ora 13:00 sau puţin după această oră, spălam în faţa porţii propriul autoturism (…) A venit autoturismul Dacia 1300 de culoare roşie (….) Din el au coborât o persoană necunoscută, pe care am identificat-o apoi în persoana mr. Raţ Florian (…) Portiera din faţă dreapta a autoturismului oprit s-a deschis şi prin ea l-am văzut aplecându-se în afară pe Ceauşescu Nicolae. Atunci m-am speriat şi am strigat la soţia mea „Viorica, Viorica! Ceauşescu e în maşină”(…). După ce soţii Ceauşescu s-au îmbarcat, el pe locul din faţă dreapta, iar ea în spate stânga, a urcat şi mr. Raţ pe care l-am observat ţinând pistolul mitralieră pe genunchi, cu ţeava îndreptată spre mine .La ordinul acestuia din urmă am pus autoturismul în mişcare, spre Târgovişte, însă m-am gândit să nu ies de pe raza comunei şi, cu această intenţie, am virat la stânga într-o fundătură. Maior Raţ a sesizat acest lucru, m-a întrebat ce vreau să fac, eu i-am răspuns că suntem urmăriţi, deşi nu ştiam dacă este sau nu aşa(…) După ce am oprit într-o fundătură, mr. Raţ a coborât din maşină şi cu arma în mână a ieşit în şosea. La puţin timp în aceiaşi fundătură a oprit şi autoturismul marca Dacia 1300 din care mai înainte îi preluasem pe cei trei. După o scurtă convorbire cu conducătorul acelui autoturism mr. Raţ s-a întors la mine şi mi-a spus că nu ne mai urmăreşte nimeni şi că trebuie să plecăm mai departe. Între timp soţii Ceauşescu m-au întrebat dacă prin comuna Văcăreşti există vreun loc în care s-ar putea ascunde. (…)Am ieşit din nou cu maşina în şosea şi ne-am îndreptat spre Târgovişte. Îmi era tare frică şi conduceam prost din această cauză, iar la un moment dat, în gând, am cerut să nu mă omoare că am trei copii, la care Ceauşescu Elena mi-a spus că sunt beat, însă eu am negat acest lucru. În timpul deplasării Ceauşescu Nicolae spunea: „L-am pierdut pe Marian”, însă mr. Raţ Florian şi-a exprimat convingerea că va veni totuşi. Apoi Ceauşescu Nicolae m-a întrebat dacă ştiu unde este Cobia şi mi-a spus să mergem spre acea localitate, dar după un timp a revocat acest ordin, spunându-mi să mergem la Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte. (…) La cererea lui Ceauşescu Nicolae am mers spre combinat pe artere lăturalnice, prin locul numit „La zgură” (…) Am ajuns până la staţia CFR a combinatului, în zona oţelăriei. La ordinul lui Ceauşescu Nicolae am oprit acolo, mr. Raţ a mers în combinat, mai exact în staţia CFR a acestuia, pentru a da un telefon, dar s-a întors imediat spunând că nu este nimeni acolo. În acest timp, noi am fost reperaţi de personalul prezent acolo care, în timp ce noi demaram, a aruncat cu pietre spre autoturism strigând în acelaşi timp: „Jos tiranul”. După ce Ceauşescu Elena a respins propunerea lui Ceauşescu Nicolae de a ne îndrepta spre localitatea Ulmi, cei doi au hotărât să mergem la sediul Comitetului Judeţean Dâmboviţa, indicându-mi-se să folosesc drumuri lăturalnice. Oprind într-o intersecţie pe un drum cu prioritate, cei doi soţi s-au speriat foarte tare văzând un număr mare de demonstranţi. Din această cauză am intrat foarte greu pe artera respectivă. Ajungând în apropierea sediului Comitetului Judeţean de Partid am virat pe o străduţă la dreapta şi am oprit în spatele unui autovehicul greu, aceasta fiind sugestia lui Raţ. Acesta a coborât din autoturism cerând permisiunea soţiilor Ceauşescu să meargă la acel sediu spre a se informa asupra situaţiei şi a aduce de acolo un alt autoturism. La foarte scurt timp am fost reperaţi de nişte tineri care au început să strige: „Uite tiranul, jos tiranul”, situaţie în care soţii Ceauşescu au luat hotărârea să fugim, de fapt Ceauşescu Elena a luat această hotărâre. După parcurgerea câtorva străzi lăturalnice, Ceauşescu Elena a ordonat să ne întoarcem în zona Comitetului Judeţean de Partid, iar apoi, din nou să plecăm de acolo şi să ne îndreptăm spre Mănăstirea Dealul. Am plecat în acea direcţie, dar trecând pe lângă hotelul partidului, Elena Ceauşescu a ordonat să oprim acolo, însă tot ea mi-a ordonat să mergem mai departe. Pe străzi periferice am ieşit la şoseaua de centură, am părăsit oraşul şi am luat-o spre pădurea Priseaca. Ajungând în apropierea Centrului de protecţie a plantelor Târgovişte şi observând că porţile sunt deschise am virat brusc şi am intrat înăuntru. După ce am luat legătura cu personalul din acea unitate i-am convins pe soţii Ceauşescu să coboare din autoturism, i-am predat acelui personal şi imediat am plecat cu autoturismul în oraş. De la Casa Sindicatelor am luat două persoane împreună cu care am mers la sediul organului de miliţie. Aici nimeni nu m-a crezut când le-am relatat că i-am prins pe soţii Ceauşescu, situaţie în care eu am plecat cu intenţia de a mă întoarce la sediul Centrului de protecţie a plantelor. Fratele meu, la care am oprit în drumul spre acel centru, m-a avertizat, însă asupra pericolului la care mă expun deoarece numărul de înmatriculare al autoturismului fusese făcut public prin televiziune. (…) Precizez că Ceauşescu Elena a avut faţă de mine o comportare violentă, ameninţătoare, am avut tot timpul impresia că aceasta a ţinut pistolul în ceafa mea. Nu mi-a cerut nimeni autoturismul, iar eu nu concepeam să dau autoturismul pe mâna altcuiva. (…) Cu toate că am avut două ocazii de a opri autoturismul în mulţime, nu am făcut-o, de frică”.
Probatoriul administrat a relevat că în jurul orelor 14.00 ale zilei de 22 decembrie, numitul Niculae Petrişor s-a prezentat la ofiţerul de serviciu al Inspectoratului Miliţiei Judeţene Dâmboviţa şi a anunţat că soţii Ceauşescu se află în incinta Centrului de Protecţie a Plantelor. Primind această informaţie, plt. Paise Constantin, sg.maj. Enache Ion, sg.maj. Săftoiu Ion şi sg.maj. Fluraliu Dan, toţi din cadrul IMJ Dâmboviţa, s-au deplasat în zonă cu ajutorul a două autoturisme ale miliţiei. Sub pretextul asigurării protecţiei, soţii Ceauşescu au fost duşi la sediul IMJ Dâmboviţa. La comanda acestei instituţii se afla lt.col. Colţ Ştefan. Acesta a solicitat sprijinul unităţilor militare aflate în imediata vecinătate, astfel încât în jurul orelor 18.00 – 18.30 soţii Ceauşescu au fost introduşi în incinta UM 01417 Târgovişte de către mr. Mareş Ion ( MApN) şi lt.col. Gheorghe Dinu (DSS), cu un autoturism Aro aparţinând DSS.
Audiat la sediul SPM la data de 11.10.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 222-234), martorul Mareş Ion a spus: „În luna decembrie 1989 eram cadru activ, având gradul de maior la UM 01378 Târgovişte, locţiitor al comandantului. Unitatea militară era în aceiaşi cazarmă cu UM 01417 Târgovişte, unde au fost reţinuţi 3 zile şi 3 nopţi Nicolae şi Elena Ceauşescu (…) La data de 22.12.1989 am urmărit la televizor mitingul organizat de Ceauşescu şi am văzut şi momentul în care elicopterul în care se aflau soţii Ceauşescu a decolat de pe sediul CC. Imediat după aceasta am primit ordin pe linia capacităţii de luptă, de apărare antiaeriană a teritoriului, să combatem toate ţintele care evoluează în spaţiul aerian deoarece nu zboară nicio ţintă proprie (…) M-am deplasat apoi din punctul de comandă către biroul domnului col Kemenici Andrei, comandantul UM 01417 şi în acelaşi timp comandantul Garnizoanei Târgovişte. Acesta mi-a spus că are informaţii că Nicolae şi Elena Ceauşescu ar fi fost văzuţi şi alergaţi de populaţie prin Târgovişte, aceştia fiind într-o maşină de miliţie şi că momentan s-ar ascunde în zona Mănăstirii Dealu. S-a hotărât trimiterea unui pluton în zonă pentru a-i căuta, iar eu am propus ca în componenţa plutonului respectiv să intre şi militarii de la compania de securitate. În acel birou se afla şi dl. lt. col Dinu, locţiitor al comandantului garnizoanei pentru trupele Ministerului de Interne şi locţiitor al comandantului Securităţii, acesta fiind de acord cu propunerea mea (…) Am plecat de la unitate împreună cu lt. col. Dinu, pe jos, pentru a merge la sediul Inspectoratului Judeţean al Miliţiei şi Securităţii care era situat la 50 de metri lateral de unitatea noastră. Am observat că pe toată peluza din faţa clădirii erau multe dosare rupte şi tablouri cu Ceauşescu sparte. Se aflau în zonă cam 100 de revoluţionari, în faţa fiecărei intrări. Am trecut printre manifestanţi, nu fără incidente, aceştia dorind să ne linşeze, dar am fost salvaţi de cadrele militare din interior, subordonaţii mei (…) Pe holul din faţa biroului comandantului miliţiei m-am întâlnit cu col. Dinu care mi-a comunicat că nu mai este nevoie să facem căutarea întrucât soţii Ceauşescu se aflau în biroul comandantului miliţiei, fiind aduşi de subofiţerii de miliţie Paise şi Enache. Am intrat în birou, aruncând o privire, constatând că într-adevăr cei doi se aflau acolo, iar biroul era plin de civili. De asemenea am văzut că lui Nicolae Ceauşescu i se efectua o percheziţie corporală de către lt. col. Colţ, găsindu-i în buzunarul interior o agendă şi nişte stilouri. Nu cunosc ce s-a întâmplat cu aceste obiecte întrucât m-am retras să raportez domnului Kemenici. I-am dat ordin cpt. Boboc Ion, în numele comandantului garnizoanei, să intre în birou şi să nu mai permită ieşirea nimănui de acolo până la înapoierea mea (…) M-am deplasat în biroul inspectorului şef de la Securitate, unde exista un telefon direct şi am raportat totul col. Kemenici. Acesta mi-a ordonat scurt să-i aduc în cazarmă la noi şi a închis (…) Ulterior, când am ajuns în cazarmă, am aflat că dl. col. Kemenici se deplasase personal cu un autocamion cu soldaţi şi un ARO în faţa inspectoratului, pentru a-i prelua pe ceauşeşti, dar eu nu am ştiut acest lucru. Am mers la biroul unde erau ţinuţi soţii Ceauşescu, am pătruns în încăpere cu gândul de a nu-mi spune numele şi m-am adresat lui Nicolae Ceauşescu, spunându-i că sunt trimis pentru a-i asigura protecţie faţă de revoluţionari. M-a întrebat cum mă numesc, iar eu i-am spus numele deşi nu vroiam să fac asta (…) I-am explicat că urmează să-l duc într-o unitate militară din apropiere întrucât se apropiau de clădire foarte mulţi demonstranţi care l-ar fi linşat. I-a aruncat o privire foarte scurtă Elenei Ceauşescu, după care a acceptat (…) I-am dat ordin cpt. Boboc să-i mute în biroul locţiitorului comandantului miliţiei şi am plecat să eliberez drumul până la maşina cu care trebuia să-i transport, un ARO pe care îl stabilisem cu col. Dinu (…) Acolo se afla comandantul miliţiei, col. Dureci, pe care l-am întrebat dacă pot să-i iau şi mi-a răspuns că da întrucât nu avem ce face altceva (…) Am mers în biroul în care erau ceauşeştii, observând că între Nicolae Ceauşescu şi S. era o discuţie aprinsă, acesta din urmă reproşându-i că a făcut multe rele pentru care va răspunde. Am întrerupt discuţia şi i-am condus în curtea interioară la maşină. Col. Dinu a urcat la volan, fiind maşina lui de serviciu, eu lângă el, iar în spate au fost urcaţi soţii Ceauşescu, flancaţi de cpt. Boboc Ion şi de plt. Paise. Am plecat cu luminile stinse, ocolind pe la gară, trecând printre manifestanţi şi reuşind să întrăm în cazarmă. Am parcat în faţa comandamentului UM 01417 unde mă aştepta mr. Ţecu. L-am ajutat pe Ceauşescu să coboare, s-a uitat în jur speriat după care i-a spus şi Elenei să coboare din maşină, că totul este în ordine. I-am introdus în clădire, eu ţinând-o de braţ pe Elena Ceauşescu şi i-am condus în biroul de logistică, lăsându-i cu ei în interior pe cpt. Boboc şi plt. Paise, iar în faţa uşii se afla cpt. Stoica şi doi militari cu gradul de sergent. Acest dispozitiv s-a păstrat fie în cazarmă, fie în câmp, până la începerea procesului. Imediat s-a întors şi dl. col. Kemenici (…) A avut loc o şedinţă în care s-a hotărât anunţarea eşaloanelor superioare, păstrarea secretului chiar şi faţă de colegi şi întărirea pazei cazărmii. Generalul Stănculescu ne-a spus că răspundem cu capul de viaţa celor doi şi ne-a anunţat că va trimite întăriri, ceea ce a şi făcut, trimiţând mai multe TAB-uri, acestea fiind fără însemne, cei de la Moreni neavând timp să le pregătească. Au venit mai multe tancuri de la Regimentul 1 Tancuri şi forţe terestre de la Câmpulung Muşcel şi Ploieşti. Am cerut să se spună la Televiziune că cei doi au fost reţinuţi de armată şi se află sub pază undeva lângă Târgovişte. Legăturile cu centrul de comandă din Bucureşti erau ţinute prin generalii Stănculescu, Militaru şi Voinea (…) Menţionez că legătura cu centrul de comandă din Bucureşti era ţinută de către comandantul Kemenici, iar în lipsa lui de locţiitorul acestuia, maior Ţecu.”

Aşadar, la data de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 19.00, Ceauşescu Nicolae şi Elena au fost introduşi în incinta UM 01417 Târgovişte, unde au rămas în stare de arest până la data de 25 decembrie 1989 când, în urma unui proces penal simulat, au fost executaţi. Concret, încă de la data de 22 decembrie 1989, cuplul prezidenţial a fost deposedat total de prerogativele puterii în stat, soţii Ceauşescu fiind reduşi la calitatea de simpli cetăţeni ai României.
Reţine atenţia faptul că anterior introducerii în incinta UM 01417 Târgovişte, Ceauşescu Nicolae şi Elena s-au aflat în custodia MI – DSS. Prin aceasta se probează în mod indubitabil că nu a existat nicio intenţie din partea conducerii MI – DSS de a-l salva pe fostul preşedinte. În acest fel, apar cu atât mai lipsite de logică afirmaţiile conform cărora cadrele DSS i-au atacat, pe întregul teritoriu al României pe reprezentanţii armatei, pe revoluţionari şi pe reprezentanţii CFSN, cu scopul readucerii la putere a fostului preşedinte. Mai mult, s-a dovedit că, încă de la început DSS ştia exact unde se afla Ceauşescu Nicolae. Astfel, o ipotetică încercare de eliberare a acestuia s-ar fi concentrat în jurul UM 01417 Târgovişte şi nu în alte părţi. După cum se va demonstra în cele ce urmează, UM 01417 Târgovişte nu a fost în niciun fel atacată în perioada de după introducerea soţilor Ceauşescu în unitate. În schimb, asupra acestei unităţi militare au fost simulate în mod succesiv atacuri, prin complicitatea directă a gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor, gl. col (r) Militaru Nicolae şi col. Kemenici Andrei, totul cu ştiinţa factorilor decizionali ai CFSN. Scopul a fost justificarea eliminării fizice a fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae şi a soţiei acestuia. S-a acreditat ideea că unitatea de la Târgovişte este atacată de forţele securist-teroriste fidele fostului şef de stat şi în acest fel s-a creat cu bună ştiinţă aparenţa necesităţii judecării în regim de urgenţă a cuplului prezidenţial, scopul ultim fiind eliminarea fizică a fostului preşedinte.
Examinarea declaraţiilor martorilor Ţecu Ion, Stoica Iulian, Birton Iosif şi Mareş Ion (protagonişti direcţi ai evenimentelor din incinta UM 01417 Târgovişte) evidenţiază că au existat trei tentative de ucidere a soţilor Ceauşescu, înainte de organizarea falsului proces din 25 decembrie 1989. Aceşti martori au arătat că prin implicarea directă a col. Kemenici Andrei, care a fost în permanentă legătură cu factorii de decizie din MApN (generalii Stănculescu şi Militaru), s-a creat aparenţa atacării unităţii, chiar a ocupării unităţii de către forţe ostile şi astfel aparenţa necesităţii uciderii cuplului prezidenţial. Aceste declaraţii sunt bine completate de stenogramele aparţinând gl. lt. Stănculescu Atanasie Victor şi inculpatului Voiculescu Voican Gelu care au recunoscut că au încercat eliminarea cuplului prezidenţial înainte de procesul din 25 decembrie 1989. Doar ca urmare a eşecului uciderii acestora, a apărut necesitatea organizării unui simulacru de proces, cu final dinainte cunoscut – executarea cuplului Ceauşescu. În cele ce urmează, vor fi susţinute afirmaţiile făcute.
La data de 24 decembrie 1989, în sediul MApN, grupul de decizie politico-militară din cadrul CFSN (Iliescu Ion, Brucan Silviu, Militaru Nicolae şi Voiculescu Voican Gelu) a hotărât ca, la data de 25 decembrie 1989, să fie organizat un proces simulat în urma căruia Ceauşescu Nicolae şi Elena să fie condamnaţi la moarte şi executaţi imediat. S-a decis inclusiv ca gl.lt. Stănculescu Victor să se ocupe de organizarea procesului, iar Voiculescu Voican Gelu şi Măgureanu Virgil au fost desemnaţi în calitate de observatori ai procesului din partea CFSN.
Stenograma nr. 42 din 08.02.1994, în dosarul nr. 249/J.I.4 al Comisiei Senatoriale – Brucan Silviu„A fost o discuţie destul de lungă, cu argumente politice, juridice şi militare. Sigur că am fi preferat să fie un proces public sau deghizat care să fie educativ pentru populaţie. S-a discutat şi aspectul juridic pentru că nu era în regulă, era o chestiune făcută fără respectarea elementarelor reguli juridice, mai ales că, cinstit vă spun, nu aveam nicio îndoială asupra sentinţei… Nu s-a supus la vot, dar nu-mi amintesc ca cineva să se fi opus categoric. Nici domnul Iliescu. Dar existau nuanţe(…). El (Voican Voiculescu) era pentru, categoric. Chiar spunea că ce atâta discuţie. Roman la fel, nu în termenii în care era Voican, care era un tip mai aventuros cum a dovedit şi ulterior. Roman a înţeles necesitatea (…) Aveam informaţii că sunt pregătiri pentru a-l salva pe Ceauşescu de unde era. Cei care conduceau acea unitate militară au semnalat că s-a tras asupra acestei unităţi, că sunt nişte aglomerări de trupe în apropiere. Şi bineînţeles că şi acesta a fost unul dintre argumente, pentru că ne-am dat seama că dacă ar reuşi o acţiune de salvare şi el s-ar pune în fruntea unor trupe, atunci ar fi un adevărat măcel în ţară (…) Aş defini poziţia lui Iliescu în felul ăsta: A fost de acord fără ca să fie ferm şi hotărât în această chestiune şi cred că asta e o caracteristică generală. Adică a înţeles că este necesar să se facă acest lucru.” La întrebările preşedintelui Comisiei, Valentin Gabrielescu: „A avut o ezitare domnul Iliescu în treaba asta? A căutat să găsească alte soluţii?”, răspunsul dat de Brucan Silviu a fost „Nu!”.
Montanu Mihail, CFSN, declaraţie de martor, sediul SPM, 07.02.2017 (vol. I – Declaraţii, f. 36-47) – „Cu referire la instituirea Tribunalului Militar Excepţional, privitor la judecarea soţilor Ceauşescu, arăt că iniţiatorul, promotorul, a fost Silviu Brucan. Acesta a fost susţinut cu jumătate de gură de Ion Iliescu şi aprobat, în totalitate, de generalul Militaru, Gelu Voican Voiculescu şi Petre Roman. Sarcina constituirii completului de judecată şi a organizării procesului a căzut pe umerii generalului Stănculescu. De la bun început eu nu am fost de acord cu această iniţiativă, mai ales că toţi ceilalţi ştiau de la început că soţii Ceauşescu urmau a fi omorâţi. Despre Iliescu şi Roman pot afirma că nici nu au susţinut, dar nici nu s-au opus omorârii soţilor Ceauşescu. Cu toţii ştiau foarte bine că procesul urma să fie doar o impresie artistică”.
Negruţi Paul – membru FSN, declaraţie de martor, sediul SPM, 07.03.2017 (vol. I – Declaraţii, f. 179-185) – „Cu privire la procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu îmi amintesc faptul că, în 24 decembrie 1989, seara, toate persoanele aflate în camera de consiliu a MApN, au hotărât împuşcarea soţilor Ceauşescu, motivându-se că doar în acest fel se pot linişti lucrurile în ţară. Aceste persoane au fost Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Dan Marţian, Cazimir Ionescu, Mihai Montanu, Florin Bădilici, Manole Gheorghe, Mihai Lupoi, Mihai Ispas, Liviu Caţichi, Gelu Voican Voiculescu, Sergiu Nicolaescu şi numeroşi generali, între care amintesc pe Militaru, Stănculescu, Chiţac.”
Stenograma nr. 90 din 8 martie 1994, în dosarul nr. 92/J.I.4 al Comisiei Senatoriale, Roman Petre„În seara zilei de 24 decembrie 1989 a fost acea sugestie a domnului Brucan (…) Domnul Iliescu a spus: „Trebuie să facem un proces!” (…) Brucan propunea orice formulă inclusiv … dar, în principal ideea era de eliminare a Ceauşeştilor, într-o formă sau alta… Ideea procesului şi a eliminării Ceauşeştilor într-o formă sau alta, inclusiv a execuţiei, a fost o chestie care s-a construit raţional şi firesc. (…) Brucan a făcut această chestiune, domnul Iliescu a spus: „Da, cred că nu avem altă soluţie”, eu, atât cât contam am spus „De acord” şi Voican era de aceeaşi părere”.
Stenograma nr. 12 din 1 noiembrie 1993, în dosarul nr. 172/J.I.4 al Comisiei Senatoriale, Stănculescu Atanasie Victor„Pe 24 decembrie, seara, când am fost chemat din nou la biroul ministrului Militaru şi mi-a spus să pregătesc, era şi Ion Iliescu, pentru 25, deplasarea unor echipe la Târgovişte, urmând ca să se facă judecarea lui Ceauşescu”.
Stenograma nr. 203 din 31 octombrie 1995, în dosarul nr. 192/J.I.4 al Comisiei Senatoriale, Stănculescu Atanasie Victor„Vreau să vă spun că din păcate nu am făcut decât o parte din treabă, pentru că restul s-a organizat în spatele uşilor închise: Ion Iliescu, Brucan, Militaru, Gelu Voican Voiculescu, Roman, deci cinci mari, or mai fi fost şi alţii pe lângă ei (…) Când a început toată treaba mi s-a spus să organizez totul şi voi avea tot ce trebuie pentru completul de judecată, pentru tot”. La întrebarea senatorului Săndulescu „Cine v-a spus, Iliescu?” gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor a răspuns „Da, Iliescu, pentru că el venea la mine şi mă întreba dacă mai ştiu ceva”.
Analiza declaraţiilor menţionate relevă că decizia privind judecarea fără respectarea drepturilor procesuale şi executarea cuplului prezidenţial Ceauşescu Nicolae şi Elena a fost luată în deplină cunoştinţă de cauză de forul decizional al CFSN, format din Iliescu Ion, Brucan Silviu, Voiculescu Voican Gelu şi gl. armată (r.) Militaru Nicolae, sarcina organizării procesului şi execuţiei fiind asumată de gl.lt. Stănculescu Victor.
Despre Brucan Silviu, ca factor de decizie important pentru zilele Revoluţiei şi nu doar, se va reaminti că avea intrare inclusiv la Mihail Gorbaciov cu care s-a întâlnit şi au discutat despre viitorul României pentru perioada post – Ceauşescu. Influenţa acestuia faţă de Iliescu Ion era majoră, iar acest aspect rezultă inclusiv din stenograma audierii lui Roman Petre (Comisia Senatorială, dosar nr. 92/J.I.4, St. nr. 90 din 08 martie 1994) care a spus: „Era un om ascultat. Am observat că domnul Iliescu colabora cu el destul de intens”. Relevantă este şi declaraţia martorului Mihăescu Eugen (sediul SPM, 04.12.2017 – vol. III – Declaraţii, f. 72-79): „Am fost impresionat când am aflat că un comunist a criticat, într-o scrisoare adresată presei internaţionale, represiunea protestelor muncitorilor de la Braşov din 1987. Am intervenit pe lângă conducerea revistei „Time” pentru a scrie un editorial despre Silviu Brucan. (…) Nu ştiu cum a aflat Silviu Brucan despre intervenţia mea, dar, când a venit în Statele Unite în vara lui 1988, a aflat de la Irina Cajal, secretar de stat în Ministerul Culturii în ultimii zece ani – fiica doctorului Nicolae Cajal, conducător al comunităţii evreieşti din România, încă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu – şi de la soţul ei, Minu Marin, fiul lui Gaston Marin, numărul meu de telefon şi adresa mea de la New York. L-am găzduit şi l-am îngrijit pe Silviu Brucan, după intervenţia chirurgicală (dublă hernie inghinală şi prostată) pe care a avut-o la sfârşitul verii lui 1988. (…) După intervenţia chirurgicală l-am găzduit pe Silviu Brucan, în perioada de convalescenţă o perioadă de circa 2 – 3 săptămâni, întrucât acesta fusese externat după 24 de ore, nefiind asigurat medical în Statele Unite (…) De la telefonul din apartamentul meu, Brucan a vorbit cu fostul ambasador sovietic Anatoli Dobrinin, pe care îl numea Tolea (…) O parte a perioadei în care Dobrinin a fost ambasador al URSS în Statele Unite a coincis cu perioada în care Silviu Brucan, la rândul său, era ambasador al R.P. România, trimis de Gheorghe Gheorghiu Dej în Statele Unite (…) Din câte reţin, la momentul discuţiei Dobrinin era consilier pe probleme de politică externă al preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov (…) Discuţia s-a purtat la început în limba engleză şi apoi în limba rusă. A mai vorbit şi la Londra, unde avea legături puternice, pe care le-a rugat să-l sprijine să o întâlnească pe Margaret Thatcher, primul ministru al Marii Britanii. De la mine, Brucan a plecat direct la Londra. La moartea lui, „The Independent” a publicat un necrolog pe o pagină întreagă de ziar.”
Influenţa majoră a lui Brucan Silviu este evidenţiată şi prin analiza materialului de urmărire informativă a acestuia, material realizat, în timp, de DSS. (vol. VII – Documente, suport optic de la CNSAS, pag. 28-29 şi suport optic de la CNSAS, pag. 43-46)
Revenind la subiectul principal de discuţie al acestui subcapitol, se desprinde concluzia conform căreia motivul invocat pentru luarea deciziei de execuţie a fost pretinsul pericol terorist-securist şi o posibilă eliberare a cuplului prezidenţial de către forţe fidele.
Probele administrate au demonstrat că acest motiv a fost în totalitate fals. Pe de o parte, nu există nicio probă credibilă care să contureze o reală acţiune terorist-securistă îndreptată împotriva Revoluţiei şi noii puteri politico-militare. Pe de altă parte, acelaşi probatoriu a arătat existenţa unei diversiuni complexe prin care să fie creată impresia atacării UM 01417 Târgovişte, scopul atribuit fictivilor atacatori fiind eliberarea cuplul prezidenţial. Edificatoare în sensul acestei diversiuni, sunt mai multe declaraţii de martor aparţinând unor cadre militare direct implicate în evenimentele desfăşurate la UM 01417 Târgovişte.
Mateescu Ion – cpt. la UM 01417 Târgovişte – punctul de comandă, declaraţie de martor, sediul SPM, 24.09.2018 (vol. IV – Declaraţii, f. 112-121) – „Arăt că după Revoluţie am făcut parte din Comisia OC1 (Ordinul Circular 1), care a avut drept scop aflarea adevărului despre cele petrecute în unitate în timpul Revoluţiei. Concluzia cercetărilor a fost că, fără dubii, Unitatea 01417 Târgovişte, nu a fost atacată pe perioada Revoluţiei, în niciun fel, nici pe calea aerului, nici terestru. S-a concluzionat că asupra cadrelor unităţii s-a exercitat doar presiune psihologică, în special prin telefon. De altfel, personal am constatat că asupra unităţii nu s-a tras niciun foc de armă, aşa cum în mod fals se acreditează ideea. Nu înţeleg de ce col. Kemenici ne anunţa că, de exemplu, dinspre liceul situat vis-a vis de unitate, s-a deschis focul asupra noastră. După această dezinformare, din interiorul unităţii s-a deschis focul masiv asupra acestui liceu, fără ca situaţia concretă să impună deschiderea focului. De foarte multe ori, ca urmare a unor astfel de ordine, dar şi ca urmare psihozei şi proastei instruiri, dinspre unitatea noastră s-a deschis foc generalizat spre exterior. Această situaţie a ieşit cu claritate, în perioada următoare, când s-a putut constata foarte uşor că pe faţadele tuturor clădirilor din jurul unităţii noastre se vedeau efectele tragerii intense, în timp ce unitatea noastră nu avea nicio urmă de glonţ. Această situaţie a făcut ca imediat după calmarea situaţiei, col. Kemenici să-i dea ordin unui zugrav să astupe nişte denivelări de la faţada unităţii pentru a se crea impresia unei trageri dinspre exterior. Personal apreciez că toate concluziile trase de comisia constituită au fost folosite, de fapt, pentru a se afla ce anume cunoaştem, pentru ca ulterior, prin abuz, documentele obţinute să fie luate de Ministerul Apărării Naţionale, pentru ascunderea adevărului. Personal m-am opus predării materialului, însă acest material a dispărut în momentul desfiinţării ulterioare a unităţii. Cunosc o situaţie în care, într-una din zilele Revoluţiei, col. Kemenici i-a dat ordin unui militar să se deplaseze pe acoperişul unui bloc din aproprierea unităţii şi de acolo să execute foc de armă pentru a crea impresia atacării unităţii. Acel militar a executat ordinul, a marcat focul de armă, iar consecinţa a fost că dinspre unitate s-a deschis foc de mitralieră înspre blocul respectiv. Ţinând cont că asupra unităţii nu s-a exercitat nici un fel de atac din exterior, afirm în deplină cunoştinţă de cauză că militarii unităţii noastre, decedaţi prin împuşcare în timpul Revoluţiei, au plătit cu viaţa ca urmare a deficienţei de dispunere a forţelor militare, dar şi ca urmare a proastei comunicări între cadrele dispuse pentru apărarea unităţii. Cu toţii au decedat ca urmare a focului fratricid”.
Ţecu Ion, mr. la UM 01417 Târgovişte – locţiitor al comandantului, declaraţii de martor, sediul SPM, 25.05.2006 şi 04.10.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 193-214) – „În jurul orei 05:30 s-a primit un telefon de ameninţare pe telefonul direct al comandantului, prin care am fost somaţi să-i predăm pe soţii Ceauşescu, în caz contrar într-o jumătate de oră cazarma va sări în aer. Exact la ora şase s-a deschis foc de provocare de pe blocul de locuinţe din jurul unităţii (…) Nu am auzit gloanţele şuierând sau ricoşeuri, deşi erau la doar 100 metri distanţă (…) Am primit două telefoane ciudate din partea ministrului MApN, Militaru Nicolae. Unul ne anunţa că vom fi atacaţi de o coloană de blindate dinspre Oţelăria Târgovişte, iar al doilea anunţa că două divizii de paraşutişti urmează să fie desantate în Târgovişte. Mi-am dat seama cel puţin că a doua informaţie era falsă, deoarece pentru două divizii de paraşutişti erau necesare 70-80 de avioane. Mi-am dat seama că era o diversiune. După câteva minute am sunat eu la generalul Militaru solicitându-i să repete ordinul, acesta făcând acest lucru. În jurul orei 17:00, am dat ordin ca tunurile antiaeriene să pregătească muniţia anti-blindate pentru tragere terestră (…) M-am deplasat la poziţia de tragere (…) singura zonă unde puteam fi atacaţi de coloana de blindate (…) am constatat că mr. Ivan nu pregătea muniţia anti-blindate, arătându-mi pe ecranul radiolocatorului un grup de aproximativ 30-40 ţinte aeriene ce se îndreptau spre noi, fiind la aproximativ 18 Km de noi. M-am urcat în postul de observare, uitându-mă prin lunetă nu am văzut nicio ţintă, realizând că sunt ţinte false. Făcând legătura cu informaţiile provenite de la generalul Militaru am realizat că suntem victimele aceleiaşi dezinformări (…) Nu am apucat să pregătim vreo ladă de muniţie anti-blindate că dinspre Bucureşti se apropia o coloană de tancuri cu luminile de poziţie aprinse şi viteză relativ redusă. În faţa coloanei mergea un Aro 244, şi atunci am realizat că nicio coloană de tancuri nu atacă având un autoturism în faţă. Am oprit încărcarea muniţiei. Am recunoscut tancurile de la UM 01303, care se retrăgeau din misiunea de la Bucureşti (…) Ulterior, în cursul lunii martie 1990, am aflat că domnul comandat Kemenici ordonase zidarului unităţii să creeze, prin lovituri în perete, aparenţa unor focuri de armă executate asupra unităţii noastre (…) Doresc să menţionez că, punând lucrurile cap la cap, am constatat că multe din informaţiile primite la momentul respectiv, privind iminenţa unor atacuri de diferite tipuri (desant aerian, atac chimic asupra unităţii, atac masiv executat de către blindate) semănau izbitor cu planul unic de difuzare a informaţiilor care era întocmit la orice aplicaţie cu trupe”.
Stoica Iulian – lt. maj., şeful cercetării la UM 01417 Târgovişte, declaraţie de martor, sediul SPM, 19.10.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 257-273) – „La coborâre (din elicopter) gen. Stănculescu a fost întâmpinat de colonelul Kemenici, Mareş şi Ţecu. După ce s-au întâlnit au avut o discuţie, col. Kemenici mi-a făcut semn să vin cu transportorul spre primul elicopter. Când am mers lângă elicopter, gl. Stănculescu a întrebat ce este cu acest transportor, col. Kemenici i-a spus că în interior se află soţii Ceauşescu (….) Au ieşit din transportor şi au fost conduşi în biroul comandantului. S-a filmat şi s-a făcut vizita medicală (…) În această perioadă cât soţii Ceauşescu se aflau în interior eu m-am aflat pe blindat. În faţa transportorului, gen. Stănculescu a purtat o discuţie cu patru paraşutişti…i-a întrebat dacă sunt în stare să ducă la bun sfârşit sentinţa pe care o va da Tribunalul Militar Excepţional, şi anume de executare. Aceşti paraşutişti şi-au dat acordul ridicând două degete. Ulterior, col. Kemenici şi gen. Stănculescu au căutat locul unde urmau a fi executaţi (…) A urmat procesul (….) Ulterior evenimentelor, din ordinul comandantului Kemenici, zugravul unităţii a executat cu dalta nişte urme pe peretele comandamentului pe care ulterior le-a acoperit cu mortar, în scopul creării aparenţei unor lovituri de gloanţe. Situaţia a fost considerată penibilă atât de mine cât şi de colegii mei de unitate.”
Birton Iosif, plt.maj. la UM 01417 Târgovişte – şef Birou documente secrete, sediul SPM, 24.10.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 284-291) – „După terminarea evenimentelor am constatat că toate clădirile unităţilor militare nu aveau nicio urmă de glonţ. În prima parte a anului 1990 l-am văzut pe zugravul unităţii urcat pe o scară în faţa clădirii comandamentului care efectua unele retuşuri cu ipsos, aspect care m-a contrariat deoarece ştiam că nu existau găuri sau crăpături care să necesite reparaţii. L-am întrebat pe acesta de ce face reparaţiile, iar zugravul mi-a răspuns că executa ordinul primit de la colonelul Kemenici pentru a acoperi urmele de gloanţe. Întrucât urme de gloanţe nu existau, l-am întrebat „Care urme de gloanţe?”, iar el mi-a răspuns că aşa a primit ordin. În partea exterioară a gardului nu am văzut urme de gloanţe. Ordinul colonelului Kemenici de a acoperi urme imaginare de gloanţe mi l-am explicat prin necesitatea de a oferi o justificare a muniţiei trase din unitate”.

Mareş Ion, mr. la UM 01378 Târgovişte – locţiitor al comandantului unităţii, sediul SPM, 11.10.2017 (vol.II – Declaraţii, f. 222-234) – „La scurt timp după evenimentele din Decembrie 1989, din dispoziţia comandantului Kemenici, zugravul unităţii a creat aparenţa unor lovituri de glonţ pe faţada comandamentului. Întrebându-l pe Kemenici de ce a trebuit făcut acest lucru, acesta mi-a spus că a luat decizia în contextul în care s-a executat foc asupra acoperişului liceului, context în care s-a creat aparenţa atacului asupra garnizoanei.”
Iolu Samuel – angajat civil (zugrav) la UM 01417 Târgovişte, sediul SPM, 07.12.2017 (vol. III – Declaraţii, f.94-97) – „La începutul anului 1990…am fost chemat de către comandantul unităţii, col. Kemenici Andrei, care mi-a ordonat să pregătesc faţada comandamentului pentru zugrăvire. Acesta mi-a solicitat în mod expres să fac să pară că s-a tras în noi. Acesta nu mi-a făcut alte precizări, lăsând la latitudinea mea modul în care să acţionez. Fiind martor la evenimentele derulate, am tras concluzia că se dorea acest lucru pentru a se justifica acţiunile altor cadre militare şi consumul foarte mare de muniţie din acele zile. (…) Nu mai reţin câte astfel de urme am creat, dar îmi amintesc că la un moment dat am fost ironizat de nişte colegi, cadre militare, aceştia întrebându-mă dacă doar până la nivelul la care ajungeam cu scara s-a tras.”
Au fost depuse diligenţele necesare pentru a afla dacă într-adevăr la UM 01417 Târgovişte s-a dat acel telefon de ameninţare despre care a făcut referire martorul Ţecu Ion, telefon despre care a relatat şi martorul Mareş Ion. În acest sens, la 24.09.2018 – sediul SPM (vol.IV – Declaraţii, f. 112-121), martorul Mateescu Ion a relatat următoarele: „În decembrie 1989, după ce în unitatea mea au fost aduşi Nicolae şi Elena Ceauşescu, comandantul Kemenici a fost sunat pe telefonul de oraş de o persoană care i-a transmis că, dacă preşedintele Ceauşescu nu va fi predat de bună voie, unitatea urmează a fi rasă de pe suprafaţa pământului. Urmare acestui telefon, col. Kemenici ne-a alarmat şi ne-a spus să ne pregătim, inclusiv de atac aerian, însă unitatea nu a fost atacată. Ulterior, am aflat că persoana care i-a dat telefon lui Kemenici a fost col. Badea Gheorghe (în prezent decedat), cel care îndeplinea funcţia de şef al gărzilor patriotice Dâmboviţa şi făcea parte din CFSN –ul local”
Trebuie accentuat că probatoriul administrat a relevat că, imediat după introducerea cuplului Ceauşescu în incinta UM 01417 Târgovişte (aproximativ orele 19:00), gl. lt. Stănculescu Victor a fost informat despre această situaţie.
Pe lângă declaraţia amintită aparţinând maiorului Mareş Ion, edificatoare în acest sens este şi declaraţia martorului Ţecu Ion (vol. II – Declaraţii, f. 193-214) care a spus: „Col. Kemenici a reuşit să ia legătura cu generalul Voinea Gheorghe care i-a ordonat să ia legătura cu generalul Stănculescu Victor, dându-i numărul său de telefon. Nu a apucat să-l sune pe generalul Stănculescu deoarece acesta ne-a contactat primul prin centrală întrebându-l pe col. Kemenici dacă cele raportate generalului Voinea sunt reale. După cinci minute generalul Stănculescu Victor revine pe telefonul direct, răspunzând eu şi mi-a solicitat numele a trei ofiţeri pe care îi poate contacta în orice moment, interzicându-ne să comunicăm reţinerea soţilor Ceauşescu (…) Victor Stănculescu mi-a comunicat să nu mai comunicăm cu alte eşaloane, urmând ca în câteva ore să vină să îi ridice pe cei doi”.
Aşadar, probatoriul confirmă că generalii Stănculescu Atanasie Victor şi Militaru Nicolae au cunoscut şi s-au interesat în mod direct de situaţia existentă în incinta UM 01417 Târgovişte. Inclusiv Iliescu Ion a purtat o convorbire prin telefon cu comandantul UM 01417 Târgovişte despre situaţia soţilor Ceauşescu. Analiza probatoriului evidenţiază că cei doi generali (aflaţi la vârful ierarhiei MApN) au fost direct implicaţi în diversiunea exercitată asupra cadrelor militare ale UM 01417 Târgovişte, comunicând în mod constant cu comandantul acestei unităţi militare, în contextul în care comportamentul acestuia din urmă a fost cel ante- menţionat prin declaraţiile de martor invocate.
Cei doi generali (Stănculescu şi Militaru) au fost încă de la început membri CFSN, componenţi ai nucleului decizional condus de Iliescu Ion.
Istoric privite lucrurile, România este singura ţară din Europa în care, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, un şef de stat a fost executat în urma unui simulacru de proces. Se mai evidenţiază că execuţia a avut loc într-o unitate a armatei, sub directa organizare a celui numit cu trei zile înainte în funcţia de ministru al apărării, tocmai de persoana executată – fostul comandant suprem al forţelor armate, Ceauşescu Nicolae.
Decretul privind instituirea Tribunalului Militar Extraordinar de judecare în regim de urgenţă a faptelor săvârşite de Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena a fost redactat şi semnat de Iliescu Ion la data de 24 decembrie 1989. Este important de semnalat faptul că Iliescu Ion a semnat acest decret în calitate de preşedinte CFSN cu toate că, în mod oficial această calitate a fost dobândită la data de 26 decembrie 1989 (Monitorul Oficial, Partea I, nr.4 din 27 decembrie 1989). Mai mult, Constituţia României nu a fost abolită astfel încât Iliescu Ion nu avea dreptul constituirii unui Tribunal Militar Extraordinar.
Dacă Ceauşescu Nicolae şi Elena ar fi fost supuşi unei judecaţi cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, anumite aspecte despre conspiraţia ante-decembristă şi protagoniştii ei filosovietici ar fi fost devoalate. Pentru grupul politico-militar ce a preluat puterea prin inducere în eroare în 1989, această posibilitate ar fi fost în mod cert dăunătoare. A fost probată intenţia lui Iliescu Ion de a ascunde sau bagateliza preexistenţa unui grup ce a urmărit răsturnarea de la putere a preşedintelui Ceauşescu Nicolae, însă cu rămânerea României în sfera de influenţă a URSS.

Preşedintele Ceauşescu Nicolae era informat despre antecedentele persoanelor care au preluat puterea politico-militară în decembrie 1989. Relevante în acest sens sunt următoarele declaraţii:
Ţecu Ion, mr. la UM 01417 Târgovişte – locţiitor al comandantului, declaraţii de martor, sediul SPM, 25.05.2006 şi 04.10.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 193-214) – „Am stat de vorbă în biroului comandantului aproximativ zece minute cu soţii Ceauşescu care m-au întrebat de situaţia din ţară şi cine conduce. Eu le-am spus că este revoluţie, iar la conducere se află drept lider Ion Iliescu. Atunci Elena Ceauşescu i-a spus că: „Ion Iliescu trebuia terminat mai demult. Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.” (…) Alături de soţii Ceauşescu am rămas în dormitor (…) Nicolae Ceauşescu susţinea că generalul Milea s-a sinucis şi că îl considera trădător, de altfel susţinea că a fost trădat de toţi (.…) M-a întrebat armata ale cui ordine le execută, iar eu i-am spus că cele ale generalului Guşă, Ceauşescu spunându-mi că acesta este un trădător şi că ar fi bine să executăm ordinele generalului Stănculescu. Comunicându-i că discutăm cu acesta de o oră, Nicolae Ceauşescu a spus că facem foarte bine, deoarece în cursul acelei dimineţi, la ora 09:00, semnase ordinul de numire a acestuia în funcţia de ministru al apărării naţionale. Ieşind din camera lor am asistat la o discuţie telefonică a colonelului Kemenici cu Ion Iliescu, în jurul orei 19:00, prin care ultimul îi solicita să execute numai ordinele generalului Stănculescu pentru a păstra secretul operaţiunii (…) Am rămas surprinşi de faptul că atât Nicolae Ceauşescu, cât şi Ion Iliescu ne solicitau să ascultăm ordinele aceluiaşi general – Stănculescu (…) Am avut mai multe discuţii în special cu Nicolae Ceauşescu. Am discutat despre generalul Militaru Nicolae, despre care iniţial nu şi-a adus aminte, dar după câteva minute a spus că îl ştie pe acesta foarte bine şi că este agent sovietic care a trădat grosolan cu câţiva ani în urmă şi care merita executat, dar au intervenit ruşii şi a fost nevoit să îl ierte şi să-l numească adjunct al ministrului construcţiilor. Mi-a spus că până să plece din biroul său din CC, spre elicopter, a lăsat pe masă schema întreagă de organizare a securităţii şi că l-a rugat pe generalul Stănculescu să o strângă şi să aibă grijă de ea, fiind grăbit către elicopter de către generalul Stănculescu. Mi-a spus că dosarele Corbii 1 şi Corbii 2, legate de agenţii ruşi aflaţi pe teritoriul României în funcţii înalte sau pe teren, se aflau în biroul său, în fişet.”
Stoica Iulian – lt. maj., şeful cercetării la UM 01417 Târgovişte, declaraţie de martor, sediul SPM, 19.10.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 257-273) – „Le-am povestit, la solicitare, soţilor Ceauşescu ce văzusem la televizor (…) Când i-am spus despre Ion Iliescu, Nicolae Ceauşescu s-a înfuriat şi a spus „Cine mă!? Spionul ăla sovietic?” uitându-se spre Elena Ceauşescu, repezindu-se spre ea, i-a spus „Tu nu m-ai lăsat să-l termin! Acum o să ne termine el pe noi”.
Mareş Ion, mr. la UM 01378 Târgovişte – locţiitor al comandantului unităţii, sediul SPM, 11.10.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 222-234) – „M-am reîntors în biroul unde erau ţinuţi soţii Ceauşescu şi am avut cu aceştia o altă discuţie. Nicolae Ceauşescu a întrebat de cine este condusă armata, iar eu i-am spus că, din câte am văzut la televizor, de generalul Militaru, iar el a întrebat cine e, la care Elena Ceauşescu i-a răspuns că este un agent sovietic. Am mai întrebat cine conduce ţara, iar mr. Ţecu i-a spus că Ion Iliescu. Aici a devenit nervos şi a ţipat la Elena „Ţi-am spus să-l lichidăm, dar nu m-ai înţeles, ai spus că este suficient să-l marginalizăm”.
Comisia Senatorială, dosar nr. 241/J.I.4, Stenograma nr. 3 din 21.09.1993, gl.lt. Guşă Ştefan„El (gl. mr. Militaru Nicolae) a fost scos din armată pentru că a fost dovedit că a avut relaţii cu KGB. A fost racolat de un anume căpitan Jelev (…) Cazul Militaru a fost dovedit, a fost scos şi trimis în economie. Ni s-au prelucrat aceste lucruri, într-un cadru mai restrâns, să nu ştie trupa (…) De treaba asta sigur că ştia cel mai bine şeful statului pentru că atunci când un general trădează el este primul informat. Ceauşescu a fost comandant suprem şi dacă el mai trăia şi îl vedea în fruntea armatei poate mai avea ceva de spus. Deci eu fac nişte legături că existau interese ca lui Ceauşescu să i se închidă gura, cât mai repede (…) Se poate spune celor care susţin că a fost omorât pentru a nu se mai trage că dacă se spunea că este prins şi este în mâna armatei lucrurile se linişteau şi se putea face atunci o judecată cum trebuie. După cum se ştie, cel mai mare criminal are dreptul la apărare, dar atunci nu a fost vorba de aşa ceva (…) Deci, au existat motive ca lui să i se închidă gura. Era incomod, inclusiv pentru ruşi (…) Deci nu era înghiţit de ruşi, poate i-a deranjat şi pe americani. Numai înlăturarea i s-a hotărât în altă parte, dar moartea aici
Senatorul Săndulescu Şerban, membru al Comisiei Senatoriale, a opinat că „După 22 decembrie 1989, sub oblăduirea directă a lui Ion Iliescu suntem martorii rekaghebizării României. Iată o suită de exemple în acest sens: 1.Generalul Militaru, agent notoriu GRU (…) după 22 decembrie Ion Iliescu l-a numit ministrul forţelor armate în locul generalului Guşă care era vinovat, deoarece s-a opus chemării de trupe sovietice în România. A reactivat cel puţin 40 de ofiţeri superiori, mulţi generali, cu studii în Uniunea Sovietică şi care făceau parte din aceeaşi tagmă. 2. Generalul Vasile Ionel, agent GRU, a fost numit de Ion Iliescu şef al Marelui Stat Major. Prin aceste numiri şi prin reactivări armata română a fost pusă practic sub controlul GRU. După ce a fost schimbat din funcţia de şef al MStM, Ion Iliescu l-a luat consilier la preşedinţie. 3.Cico Dumitrescu a fost unul din colaboratorii direcţi ai lui Ion Iliescu (…) acum este numit ambasador al României în străinătate. 4. Generalul Pancea Marin, cunoscut ca agent GRU, a fost numit de Ion Iliescu secretar al Comisiei de apărare (…) Am dat numai câteva exemple, numărul lor este imens (…) Unii dintre agenţii GRU şi KGB sunt acum parlamentari, alţi se află în guvern şi mulţi au fost trimişi ambasadori”. Opinia senatorului este confirmată de probatoriul administrat, la dosarul cauzei fiind ataşate inclusiv decretele de reactivare a militarilor menţionaţi în citat şi decretele de numire a acestora în funcţii militare importante. (vol. VI – Documente, pag. 2-110; vol. II – Documente, pag. 200-267; vol. 18 – Jurnale de luptă, pag 130-137)
Pe cale de consecinţă, o primă motivaţie a executării cuplului Ceauşescu o reprezintă ascunderea realităţii conform căreia puterea politico-militară în România a fost preluată de o grupare filosovietică, ante-constituită, formată din nomenclaturişti marginalizaţi de Ceauşescu Nicolae şi militari prosovietici (cu studii în URSS), care aveau nevoie de legitimare în faţa poporului.
Concluzia este confirmată de acelaşi Voiculescu Voican Gelu care, în faţa Comisiei Senatoriale, dosarele nr. 187 şi 188/J.I.4 (Stenograma nr. 16 din 16.11.1993), a spus „Am avut o insistenţă în a vrea moartea lor, dar nu dintr-o ură personală, ci ca un raţionament abstract şi impersonal. Acest lucru este esenţial (…) Orice nouă echipă, orice nou regim nu se impune decât prin acte dure, prin moarte chiar. Impresia mea, că faptul de a-l fi ucis pe Nicolae Ceauşescu a conferit echipei asteia credibilitate şi a impus-o ca respectabilă. Pentru că până atunci erau vorbe. Noi, însă am făcut ceva. În trei zile l-am omorât pe Ceauşescu. Am îndrăznit şi ne-am asumat riscul. Atunci, toţi au zis „Ăştia sunt nişte oameni serioşi dacă au cutezat asta, pot să facă încă următorii paşi”. Şi din momentul ăla nimeni nu a mai avut curajul să… ne-a conferit o consistenţă. Cu această lipsă de sentimentalitate în gândirea personală în numele raţiunii de stat. Dar, din punct de vedere creştin, este după mine o culpă şi o chestiune foarte gravă (…) Mie mi s-a părut că era o chestie de necesitate ca să iasă bine (…) Dar nu pot nici acum să-mi explic ce m-a împins cu atâta perseverenţă în această direcţie (…) Aşa s-a creat toată chestia asta, un proces care are mari fisuri”.

Prin dezinformare şi diversiune, imaginarului duşman securist-terorist i s-a atribuit şi un scop fals: eliberarea preşedintelui Ceauşescu Nicolae şi readucerea lui la putere. Fără atribuirea acestui scop, raţiunea de a fi a acestui duşman securist nu ar fi fost logică şi explicabilă. Totodată, în lipsa scopului fictiv nu ar fi fost posibilă argumentarea judecării şi executării cuplului prezidenţial.

Aşadar, un al doilea motiv al executării soţilor Ceauşescu îl constituie necesitatea grupării ajunse la putere să se manifeste coerent în acţiunea diversionistă, acţiune care a avut drept scop inclusiv legitimarea politică.
Protagoniştii politico-militari ai diversiunii din decembrie 1989 şi-au argumentat decizia privind judecarea şi executarea cuplului Ceauşescu, invocând că această decizie a fost în cele din urmă corectă şi justificată deoarece acţiunile securist-teroriste au încetat după ce opinia publică a aflat despre moartea cuplului prezidenţial.
Această teză este la rândul ei falsă.
În primul rând, s-a argumentat cu probe că inducerea în eroare existentă în decembrie 1989 a fost exercitată şi coordonată de factorii decizionali ai CFSN şi ai MApN, neexistând o forţă care să fi luptat armat pentru readucerea la putere a fostului şef de stat.
Apoi, este real faptul că începând cu 26 decembrie 1989, la nivel naţional, tragerile s-au diminuat treptat până la încetarea totală a focului la 30 decembrie 1989. Însă acest lucru nu a fost rezultatul faptului că imaginarii terorişti, realizând că scopul luptei lor a dispărut (ca urmare a morţii şefului statului), au decis oprirea activităţii teroriste. Concluzia se desprinde prin următoarele argumente:
După 25 decembrie 1989, toate obiectivele factorilor de decizie ai CFSN şi vârfurilor de comandă din MApN au fost pe deplin atinse. CFSN a preluat puterea politică a statului român, legitimarea în faţa poporului român fiind realizată. La rândul lor, ofiţerii superiori aflaţi la comanda MApN şi-au asigurat condiţiile impunităţii pentru represiunea la care au participat până la data de 22 decembrie 1989, având în faţa opiniei publice (indusă în eroare) imaginea de salvatori ai Revoluţiei, chipurile, pusă în pericol de imaginarul duşman terorist-securist. Drept urmare nu mai era necesară continuarea inducerii în eroare. Aceasta încetând, au dispărut şi efectele ei.
Doctrina privind diversiunea, dezinformarea, relevă că grupul/gruparea care exercită aceste procedee, se va opri din acţiune odată cu atingerea scopului urmărit, adică preluarea puterii.
Au fost obţinute declaraţii de martor aparţinând unor cadre militare cu experienţă, implicate direct în acţiunile militare din decembrie 1989, care au relatat că după primele două zile în care forţele armate au fost supuse unei diversiuni complexe, cadrele de comandă au realizat această situaţie, treptat au ieşit de sub imperiul psihozei teroriste şi au ordonat încetarea focului. Pentru exemplificare:
Deca Nicuşor, şef de stat major la UM 01826 Ianca, sediul SPM, 20.11.2018 (vol. IV – Declaraţii, f. 160-165) – „La data de 22 decembrie 1989, seara, conducerea aviaţiei a primit ordin de la centru de interdicţie a oricărui zbor militar cu aeronavele din dotare … În aceeaşi seară, începând cu orele 17:15, pe ecranele radar ale unităţii de artilerie antiaeriană au apărut ţinte aeriene. Aceste ţinte, în număr de aproximativ 15 ţinte, se deplasau dinspre Marea Neagră pe aliniamentul Giurgeni – Vadul Oii, se îndreptau spre zona de foc a unităţii noastre (o rază de aproximativ 10 Km), după care, o parte, se întorceau spre Marea Neagră prin zona Slobozia, iar o altă parte se apropia de unitatea noastră. Ţintele aveau o viteză relativ redusă (200-300 KM/h) şi o altitudine de zbor de sub 1000 m (o mie). Aceşti parametri ne-au dus la concluzia că trebuie să fie vorba despre elicoptere sau aeronave de transport. Asupra ţintelor care s-au îndreptat spre unitatea noastră am deschis focul cu bateriile AA, un foc de baraj intens. Cu toate acestea nu a fost doborât niciun obiect zburător, deşi ţintele au dispărut de pe ecranele radiolocatoarelor. În acelaşi timp, celelalte ţinte care au întors spre Slobozia dispăreau undeva în largul Mării Negre ca şi când ar fi aterizat pe un portavion. Concomitent cu ţintele despre care am vorbit mai sus, dinspre Nord – Est, pe ecranele radar a apărut un alt grup de ţinte cu aceleaşi caracteristici de zbor şi aproximativ în acelaşi număr. Şi acestea au intrat în raza noastră de acoperire fiind combătute într-un mod similar. Aceste ţinte au dispărut după executarea barajului de foc antiaerian, însă, la fel ca în prima situaţie, nu a existat vreo ţintă nimicită. A doua zi, 23 decembrie 1989, cât timp a fost lumină nu a existat niciun incident, însă, după lăsarea întunericului s-a repetat o situaţie identică celei din seara precedentă. Din nou am deschis focul, din nou au dispărut ţintele, însă nu a existat vreun obiect zburător doborât. Aceeaşi situaţie s-a repetat şi în noaptea de 24 decembrie 1989, însă cu toţii am realizat că este un atac simulat (ţinte false) astfel încât am ordonat să nu se deschidă focul. Deşi nu s-a deschis focul, ţintele pătrunse în raza noastră de acţiune au dispărut de pe ecranele radar. Începând cu 25 decembrie 1989 situaţia s-a calmat.”
Barbu Marin, ofiţer I, Comandamentul Marinei Militare, sediul SPM, 16.03.2018 (vol. V – Declaraţii, f. 67-73) – „După data de 22 decembrie 1989, începând cu orele 17:00, au început să fie primite informaţii privind acţiuni teroriste în municipiul Constanţa (…) Specific acelei perioade a fost şi faptul că în multe situaţii a fost deschis foc de armă între unităţi pe baza unor informaţii false (…) În această situaţie, pentru evitarea unor situaţii în care se putea ajunge la executarea unor focuri între unităţi, am procedat la elaborarea unui plan unic de pază şi patrulare în care am prevăzut atribuţiile specifice fiecărei unităţi, parole, consemne şi frecvenţe de lucru. Acest lucru a atras după sine diminuarea majoră a situaţiilor în care au existat incidente armate între unităţi.”
Diversiunea a debutat la 22 decembrie 1989, în jurul orelor 18:30, efectele fiind resimţite prin instaurarea psihozei teroriste la nivelul întregii ţări. Statistic este demonstrat faptul că aceste efecte au manifestat un maxim în primele 48 de ore, după care numărul victimelor prin împuşcare a început să scadă, situaţia fiind argumentată prin cele mai sus expuse.
Comisia Senatorială, dosar nr. 241/J.I.4, Stenograma nr. 3 din 21.09.1993, gl.lt. Guşă ŞtefanLa întrebarea senatorului Şerban Săndulescu „În noaptea de 24/25 s-a hotărât soarta lui Nicolae Ceauşescu. Credeţi că soluţia care s-a dat a avut vreun efect asupra luptelor care s-au dat în continuare!?”, generalul a răspuns „Dacă se mai aştepta o zi, două, se potolea oricum. Pentru că deja începuse să se pună ordine în subunităţi (…) Oricum într-o zi-două se linişteau apele. Se trăgea numai la anumite ore, dimineaţa sau seara. Începuseră să se liniştească lucrurile”.
Este vorba de concluzia unei persoane cu experienţă şi autoritate din punct de vedere militar, şeful Marelui Stat Major al MApN.
Desfăşurarea procesul penal simulat, fără asigurarea drepturilor procesuale elementare, este bine cunoscută, fostul şef de stat nu a recunoscut dreptul completului de judecată de a-l judeca şi a solicitat în repetate rânduri să fie judecat de Marea Adunare Naţională. În cele din urmă, el şi Ceauşescu Elena au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare, fără posibilitatea exercitării căii de atac, iar apoi executaţi în incinta UM 01417 Târgovişte.
Despre execuţia propriu-zisă, martorul Mareş Ion a spus: „Avocatul Lucescu s-a închinat şi a spus: „Să mă ierte Dumnezeu, dar nu am putut să fac altfel!” După 10 minute s-a dat sentinţa de condamnare la moarte a ambilor soţi Ceauşescu şi imediat după aceasta eu, col. Kemenici mr. Ţecu şi gl. Stănculescu am ieşit afară, luând loc cu faţa spre zidul unde urma să aibă loc execuţia . Imediat după noi au fost scoşi cei doi, având mâinile legate la spate cu sfoară de către paraşutişti şi duşi la zid. În drum spre zid unul din militarii noştri i-a spus Elenei Ceauşescu că a încurcat-o, iar aceasta l-a repezit: „Te ia mama dracului!”. În faţa zidului era amplasat plutonul de execuţie format din trei paraşutişti, un ofiţer, cpt. B. şi doi subofiţeri. Cei doi au fost aşezaţi cu spatele la zid. Până la deschiderea focului Nicolae Ceauşescu a strigat: „Trăiască România liberă şi independentă!” şi a început să cânte: „Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii!” Nu a apucat să termine, pentru că s-a deschis focul de către plutonul de execuţie. Cei doi s-au prăbuşit, Nicolae Ceauşescu pe spate, iar Elena Ceauşescu într-o parte. În acelaşi timp militarul care vorbise cu ea înainte de execuţie şi un altul, tot din unitatea noastră ,au deschis şi ei focul asupra lor, astfel rezultând rănile de la capul acesteia. Momentul execuţiei a fost ratat de cameraman întrucât unul din cablurile prelungitoare s-a desprins, reluând filmarea abia după câteva momente, în momentul în care soţii Ceauşescu erau căzuţi la pământ. Au fost verificaţi de către cei doi doctori prezenţi, cel de la Bucureşti şi cel de la unitatea noastră, constatându-se decesul. Au fost înfăşuraţi în foi de cort şi transportaţi la elicopter. Au plecat spre Bucureşti toţi cei care veniseră. După execuţie şi plecarea elicopterelor s-a lăsat liniştea, nefiind atacaţi deşi ne aşteptam la acest lucru.”
Pe cale de consecinţă, prin raportare la toate cele mai sus invocate, se concluzionează că uciderea la 25 decembrie 1989 a cuplului Ceauşescu Nicolae şi Elena, după supunerea acestora la un proces penal fără respectarea drepturilor procesuale elementare, a făcut parte integrantă din inducerea în eroare exercitată de grupul politico-militar (vârfurile decizionale ale CFSN şi ale MApN) ajuns la putere în stat şi a avut drept scop legitimarea în faţa poporului român, ascunderea filosovietismului şi preconstituirii acestei puteri. Prin dezinformări şi diversiuni s-a creat conjunctura falsă necesară pentru a putea fi eliminaţi fizic Ceauşescu Nicolae şi Elena. Mijlocul prin care s-a realizat acest asasinat a fost cel al unui proces penal simulat în urma căruia fostul cuplu prezidenţial a fost executat.

(va urma)

Mai citește:
PÎCCJ: Comandantul aviației militare, generalul Iosif Rus, „a dat ordin ca elicopterelor de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să le fie schimbate, prin revopsire, cocardele tricolore de pe fuselaj și înlocuite cu alte însemne, de alt format geometric”
– În 1990 scriam despre „acoperirea adevărului despre revoluție printr-un potop de minciuni”
– Înalta Curte de Casație și Justiție respinge cererea de reîncepere a urmăririi penale față de Petre Roman și Teodor Brateș în „dosarul revoluției”
– Petre Roman și Teodor Brateș, din nou învinuiți în dosarul revoluției
– Petre Roman în 1997, cînd se mai deschisese o dată dosarul revoluției: „Căutarea adevărului reprezintă pentru toți cei care am fost în revoluție o dorință nestrămutată… Mi se pare însă că ar fi foarte grav ca să mergem pe firul unei răzbunări… Petre Carp spunea: Greșelile politice se îndreaptă, nu se răzbună… Pînă în decembrie ’89 n-aveam nici o legătură cu politica” (video)
– 1997. Ion Iliescu cercetat penal pentru revoluție. Emisiune a lui Marius Tucă (video)
– Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus trimiși în judecată în „dosarul revoluției”. Nici un cuvînt despre „agenturili străine” în comunicatul Parchetului
– Motivația diversiunii din revoluție, conform Parchetului General. 2 structuri pomenite – „Consiliul Militar Superior” și „grupul de decizie politico-militară al CFSN”. În esență, Parchetul susține ideile prezentate de multă vreme pe acest blog
– O impresie greșită: În „dosarul revoluției” Parchetul ar fi considerat securitatea nevinovată
– Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției
– O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989
– George Șerban, autorul Proclamației de la Timișoara, decembrie 1997: „Pe 22 decembrie nu s-a întîmplat nici o lovitură de stat… Clanul Ceaușescu a fost trădat de capii armatei, securității și miliției. Trădarea acestora s-a întîmplat însă numai în ultimul moment, și nu a fost făcută de dragul revoluției… ci de teama acesteia… Acțiunea lor contrarevoluționară, cunoscută sub denumirea de diversiunea teroriștilor, a însemnat o baie de sînge” (video)
– Lorin Fortuna, decembrie 2014: S-a declanșat „atacul teroriștilor”, care s-a dovedit a fi însă o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată de o grupare din M. Ap. N. condusă de Victor Atanasie Stănculescu (video)
– Petre Roman: „teroriştii (…) erau cei mai mulţi ai armatei – de ce? Pentru că generalii aveau o mare teamă, ei fuseseră represiunea şi la Timişoara şi la Bucureşti, şi au creat această diversiune”
– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu
– 26 decembrie 1989: TVR oprește primul miting anti-FSN (video)
– Cazimir Ionescu despre 26 decembrie 1989: La revoluționarii din Comitetul Central… a apărut o foarte periculoasă mișcare contrarevoluționară (video)
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre
– Octavian Paler – Iluziile au durat numai o lună. „Dictatura a fost răsturnată fără participarea Frontului. A fost răsturnată … de către popor, ieşit spontan pe străzi”
– Octavian Paler – Delapidarea revoluției (1993). „Lucrurile se agravează și mai mult prin teza complotului internațional care ar fi organizat și realizat înlăturarea lui Ceaușescu. Nu-ți trebuie prea multă logică pentru a-ți da seama că de o asemenea perspectivă asupra revoluției au nevoie, în primul rînd, cei care urăsc, de fapt, revoluția”
– Octavian Paler – După patru ani (1993). „Ce legătură mai are cu revoluția regimul Iliescu?”
– Minciuni anticomuniste marca Sorin Ilieșiu
– Extrase din rechizitoriul în „dosarul revoluției” – disponibile public
Războiul radioelectronic din 1989. Afirmațiile lui Ion Mateescu
Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.