Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (18). Solicitarea intervenției militare din partea URSS

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Prezint acum partea legată de cererea de ajutor militar de la Uniunea Sovietică.

Vezi fragmentele anterioare ale rechizitoriului, comentate pe acest blog:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
– Preluarea puterii de către CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Efectele psihozei şi divizării (tehnici ale dezinformării) – resimţite la nivelul întregii populaţii a României
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN. Gelu Voican Voiculescu (1994): „Lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie”… „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei”
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare prin intermediul mass-media
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Cazul Otopeni. Conduita inculpatului Rus Iosif – șeful Aviaţiei Militare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Execuția fostului președinte Ceaușescu Nicolae
Clasarea cauzei față de anumiți făptuitori, bănuiți și părți civile. Disjungerea cauzei legată de avionul prăbușit în 28 decembrie 1989

În esență, acest fragment al rechizitoriului explică că s-a cerut ajutor militar sovietic, ceea ce constituie infracțiunea de trădare, dar răspunderea penală pentru această infracțiune e prescrisă.

În dimineața de 23 decembrie 1989 TVR a anunțat că s-a cerut ajutor militar sovietic. Acesta este un fapt cert, însă rămîne de lămurit a cui inițiativă a fost. Crainicul TVR George Marinescu nu putea avea inițiativa asta de capul său. Nimeni însă n-a recunoscut respectiva inițiativă, nici în cursul cercetării Parchetului, nici în fața Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” pe ale cărei cercetări se bizuie în mare parte rechizitoriul.

Generalul Gușă a spus în fața Comisiei Senatoriale că Ion Iliescu și Nicolae Militaru voiau ajutor sovietic „că moare lumea”. Sovieticii întrebau dacă e nevoie de ajutor din partea lor iar el a transmis, prin intermediul tălmaciului Mircea, că nu e nevoie. Totul s-a întîmplat la sediul Marelui Stat Major, în 23 decembrie 1989, deci e un episod diferit de cel filmat în C.C. (linc) și prezentat deseori în perioada postrevoluționară ca momentul în care Gușă refuză ajutor sovietic, și în care de fapt e lămurit că se discuta la telefon cu Budapesta, nu cu Moscova, chiar dacă se vorbea rusește (limba de comunicare în Tratatul de la Varșovia).

Martorul Mircea Dumitru, șef al Biroului Special al marelui Stat Major care asigura cooperarea cu armatele țărilor din Tratatul de la Varșovia, spune că au fost 2 discuții cu sovieticii, pe care el personal le-a avut, la ordinele generalului Eftimescu (prima discuție) și ale generalului Gușă (a 2-a discuție), amîndouă fiind cu generalul sovietic Moiseev. În niciuna dintre ele sovieticii n-au întrebat dacă e nevoie de ajutor din partea lor. Prima discuție, la ordinul generalului Eftimescu (adjunctul lui Gușă la M.St.M.), a fost o întrebare adresată sovieticilor: „S-ar putea conta pe un eventual ajutor militar sovietic împotriva teroriştilor?”, la care Moiseev a răspuns „o asemenea problemă poate fi discutată numai la nivelul guvernelor român şi sovietic” (practic nu confirmă nici o disponibilitate a sovieticilor de a da ajutor; pe de altă parte e firesc ca Moiseev să nu dea răspuns imediat că va trimite ajutor ci să aștepte o dispoziție de la guvernul său, căci militarii nu acționează de capul lor cînd e vorba de trimis trupe în țări străine unde e o situație de război; ce putem concluziona e doar că la momentul respectiv guvernul sovietic nu luase vreo hotărîre de implicare militară în România). În a 2-a discuție, care pare să fie cea despre care a relatat Gușă la Comisia Senatorială, Mircea a transmis, la ordinul lui Gușă, că nu se dorește nici un ajutor, la care „gen. Moiseev a rostit o formulă scurtă de încheiere a discuţiei şi astfel convorbirea a luat sfîrşit”. Practic martorul Mircea dezminte afirmația lui Gușă că sovieticii întrebau dacă e nevoie de ajutor din partea lor. Sovieticii n-au întrebat nimic ci de la Marele Stat Major al armatei române s-a cerut sovieticilor să spună dacă vor să dea ajutor, iar sovieticii au fost rezervați. Generalul Eftimescu a pretins în fața Comisiei Senatoriale că a inițiat acea convorbire cu sovieticii la cererea conducerii Frontului Salvării Naționale, refuzînd însă să spună concret persoana care i-ar fi cerut asta și nici nu a dorit să spună exact conținutul convorbirii. De amintit că Eftimescu este unul dintre cei implicați în transmiterea ordinelor de represiune de pînă în 22 decembrie și, cum explică rechizitoriul în alt capitol, în operațiunea de diversiune și manipulare de după 22 decembrie.

Și generalul Ion Hortopan a declarat la Comisia Senatorială că s-a cerut intervenția trupelor sovietice în 23 decembrie 1989, spunînd că Ion Iliescu personal ar fi dat telefonul. Hortopan este deasemeni o persoană implicată în reprimarea de pînă în 22 decembrie 1989 și, spune rechizitoriul, în diversiunea și manipularea de după 22, care constituie obiectul actualului proces.

Este o problemă de credibilitate, după părerea mea, cînd martorii pe care se bizuie parchetul sînt dintre persoanele implicate în reprimarea revoluției pînă în 22 și în operațiunea de diversiune de după 22. Chiar și generalul Gușă, după părerea mea, este unul dintre suspecții de asemenea fapte, deși în rechizitoriu nu se aduc acuzații acestuia. A se vedea:
Ion Niculescu şi evitarea celui de-al doilea măcel la Otopeni (2 video)
Generalul Gușă a spus: Totul ia o turnură anticomunistă intolerabilă. Întreaga sală, militari și securiști, s-au ridicat în picioare, au aplaudat și ovaționat îndelung (video)
Petre Mihai Băcanu: Cei vinovați de reprimarea revoluției pînă în 22 sînt vinovați și de ceea ce s-a întîmplat după… Ion Iliescu, împreună cu Gușe și Stănculescu, au avut ideea „să cerem populației să evacueze străzile”. Din cîte știm, cel care i-a propus „un mic foc de artificii”, ca să-i sperie pe demonstranți și să plece acasă … a fost generalul cu piciorul în ghips

Rechizitoriul prezintă și faptul că în 22 sau 23 decembrie la unele puncte de graniță s-au desfășurat întîlniri între grăniceri români și cei sovietici. Șeful securității din Maramureș, Gheorghe Iliescu, membru în comandamentul militar constituit în județ la revoluție, a auzit cum un alt membru al acestui comandament, Tătaru (șef al gărzilor patriotice), a poruncit grănicerilor din Sighet să lase trupele sovietice să intre, cînd se vor prezenta la graniță. Nu s-au prezentat însă nici un fel de trupe sovietice la Sighet. Remarc totodată că parchetul se bizuie doar pe mărturia acestui securist, fără să încerce s-o verifice audiindu-l pe acel Tătaru, pe ceilalți membri ai respectivului comandament militar județean și pe grănicerii din Sighet care ar fi primit ordinul. Nici vreo consemnare a ordinului în registrele unității de grăniceri din Sighet n-a fost obținută. În cazul confirmării informațiilor, ar fi trebuit lămurit dacă acel Tătaru șef de gărzi patriotice care poruncea grănicerilor să-i lase pe sovietici în țară are vreo legătură cu vreunul dintre inculpații prezentului proces.

Comandantul batalionului de grăniceri din Botoșani, Gheorghe Togan, a relatat că în 23 decembrie 1989 s-a întîlnit la punctul de graniță Herța – Racovăț cu o delegație a grănicerilor sovietici (la cererea acestora). „Ne-am întîlnit pe culoarul bornelor de frontieră, fără ca noi să trecem linia de frontieră, cu delegaţia grănicerilor sovietici din care făceau parte col. Lutţki, zece-doisprezece ofiţeri şi un general despre care am aflat ulterior că se numea Stuz. Acesta din urmă mi-a spus că trebuie să-i comunic ce se întîmplă în România, iar eu i-am răspuns că se întîmplă ceea ce se vede la televizor, că şeful statului a fugit şi Guvernul este dizolvat. (…) Grănicerii sovietici au discutat între ei, după care generalul m-a întrebat cine sînt teroriştii care acţionează în capitala României, iar eu i-am spus că nu am cunoştinţă despre aceste aspecte. I-am întrebat dacă mai sînt probleme de discutat şi după ce s-au consultat între ei, mi s-a răspuns că întrevederea s-a încheiat şi că dacă voi avea nevoie de ajutorul lor, să le comunic pe linia de cooperare”.

Acțiunea grănicerilor sovietici pare una de informare, nu de pregătire a unei invazii. În situația de atunci e firesc ca URSS să fi încercat să obțină informații despre ce se întîmplă în România, și aceste informații se caută să se obțină prin mai multe canale concomitent, pentru a putea fi verificate. În sistemul sovietic, trupele de grăniceri erau subordonate KGB-ului (linc), și e plauzibil că una din căile (nu singura) prin care conducerea sovietică a dorit să afle informații despre ce se întîmplă în România e prin intermediul grănicerilor, care se cunoșteau cu grănicerii români din același sector de graniță.

Există și un martor care spune că la întîlniri între grănicerii sovietici și români, cei sovietici nu doar au cerut să se informeze ci au cerut și permisiunea de acordare de ajutor militar. Gheorghe Apostol, șeful statului major al Brigăzii de Grăniceri Iași, care avea în sarcină întregul sector dintre Rădăuți și Galați al graniței, a declarat în 2017 că, după ce în 21 decembrie (cînd Ceaușescu era încă la putere) se primise indicativul de luptă și se distribuise muniție, creîndu-se „o situație foarte tensionată, toată lumea gîndea în parametri de război”, după fuga lui Ceaușescu unitățile de grăniceri primeau apeluri telefonice care anunțau atacuri iminente asupra lor ori asupra teritoriului țării, dar „în realitate aceste atacuri n-au existat”. În perioada respectivă, spune martorul, pe anumite segmente ale graniței au fost auzite zgomote suspecte, care sugerau deplasări de mașini grele cu șenile, dar „aceste zgomote nu au fost confirmate de alte surse (informaţii precise de pe teritoriul vecin)”. În 23 decembrie martorul a fost sunat de „comandanţii unităţilor grănicereşti de la Rădăuţi, Botoşani, Iaşi, Huşi şi Galaţi (…) care m-au anunţat că la frontieră, în punctele de trecere a frontierei, s-au prezentat omologii lor sovietici care, fără excepţie, au solicitat permisiunea de acordare a ajutorului militar sovietic. (…) Ofiţerii noştri au refuzat acordarea permisiunii de trecere (…) după ce le-au comunicat omologilor sovietici ordinul primit, aceştia din urmă s-au arătat iritați, exprimîndu-şi nemulţumirea printr-o fizionomie schimbată”. Remarc că martorul nu a participat personal la discuțiile cu sovieticii ci relatează ce își amintește după 28 de ani că i-au raportat subalternii și nici unul dintre „comandanţii unităţilor grănicereşti de la Rădăuţi, Botoşani, Iaşi, Huşi şi Galaţi” care au discutat direct cu sovieticii nu a fost căutat de Parchet pentru a confirma ori infirma declarațiile martorului. Deci, avem o declarație care ne povestește inclusiv despre fizionomia pe care au avut-o ofițerii de grăniceri sovietici cînd li s-a spus că nu li se dă voie să intre în România (probabil mai aveau puțin și izbucneau în plîns), dar martorul n-a participat la acele discuții și nimeni dintre participanții direcți nu e căutat de Parchet.

Zona Moldovei e cunoscută că a fost liniștită la revoluție, lumea a ieșit în stradă abia după fuga lui Ceaușescu. Dar este și zona în care au apărut povești eroice despre diferiți Rambo care au oprit tancurile sovietice, larg răspîndite în mijloacele de informare în masă în ultimii 30 de ani. S-a spus de pildă, în emisiuni TV, articole de ziar și cel puțin o carte că la Galați tancurile sovietice au înaintat pînă la graniță, unul trecuse cu țeava peste linia de demarcație, dar s-a oprit la opoziția energică a unui ofițer român. M-am referit la ele în cîteva articole de pe blog:
– Minciuni neruşinate (şi plagiat) la ziarul “Adevărul”
– Cu întîrziere, ziarul „Adevărul” recunoaşte că a minţit despre la tancul sovietic care, în decembrie 1989, s-ar fi pregătit să treacă graniţa la Galaţi
Ziarul „Adevărul” demască „marile manipulări ale revoluției din 1989”

Pînă la urmă, chiar și ziarul „Adevărul” care răspîndise povestea cu tancurile sovietice care au înaintat pînă la linia de demarcație a graniței la Galați a scris că respectiva poveste și alta asemănătoare cu încercare de invazie sovietică la Ungheni, sînt minciuni: „Marile manipulări ale Revoluţiei din 1989. Cum a fost fabricată ştirea cu „Rambo de România“ care a alungat tancurile ruseşti de la graniţă” (linc).

Observ că s-a renunțat, în rechizitoriu, la pretenția că blindatele sovietice au mers pînă la graniță, dar acolo au fost întoarse de militarii români, și se pretinde doar că delegații de grăniceri sovietici (fără blindate) s-au prezentat la graniță ca să ceară voie să acorde ajutor, dar nu li s-a acceptat. Dar de fapt e un singur martor care spune asta și care n-a participat direct la întîlnire cu grănicerii sovietici, iar în alte cazuri de asemenea întîlniri martorii spun doar că grănicerii sovietici cereau lămuriri despre evenimentele din România (iar în cazul Sighet, nici măcar n-a existat vreo întîlnire între grăniceri ci doar un zvon că vor veni trupe sovietice).

Tot în 23 decembrie 1989, la o unitate militară din Iași s-a primit ordin de la șeful Diviziei antiaeriene, ca să fie lăsate elicoptere și avioane de luptă sovietice să aterizeze la aeroporturile din Salcia și Bacău, să ajute la alimentarea aviației sovietice și să asigure culoar de zbor spre București. Tot acolo s-a primit telefon că o coloană de tancuri și TAB-uri sovietice se îndreaptă spre graniță. Dar nici elicopterele și avioanele, nici tancurile ori TAB-urile sovietice n-au mai apărut.

Nu doar la Iași, ci și la școala de ofițeri MI de la Băneasa, s-au întîmplat lucruri asemănătoare. Fostul plutonier Octavian Banu a declarat că printr-un ordin transmis de colonel Gheorghe Răbăcel, dar care se pare că provenea de la generalul Mircea Mocanu, comandantul apărării antiaeriene, li s-a spus că elicoptere sovietice vor ateriza pe platoul unității militare. Nici acestea n-au apărut.

Nu este foarte clar de ce Parchetul relatează aceste întîmplări în capitolul „solicitarea intervenției militare din partea URSS” și nu la capitolul „Inducerea în eroare. Dezinformarea și diversiunea”. Ce li s-a spus unor unități militare – că vor veni elicoptere ori avioane să aterizeze – nu s-a întîmplat, deci e limpede că a fost o dezinformare. Nu e mare diferență între această dezinformare și altele pomenite în rechizitoriu – cea radioelectronică, de pildă. Răposatul general Mircea Mocanu, de la care ar fi venit ordinele care spuneau despre iminentul desant sovietic, e pomenit în capitolul „Inducerea în eroare. Dezinformarea și diversiunea” ca fiind unul dintre cei față de care există o suspiciune rezonabilă că s-a implicat în dezinformare: „Privite în mod logic, desfăşurarea evenimentelor militare din decembrie 1989, ampla şi complexa inducere în eroare, nu puteau să-i excludă pe aceștia”, se afirmă în rechizitoriu (linc) legat de generalii Mircea Mocanu și Ștefan Dinu. Cred că există o suspiciune rezonabilă că dezinformarea cu privire la venirea trupelor sovietice este doar una care se adaugă la alte dezinformări întreprinse de Mircea Mocanu în acea perioadă, despre care rechizitoriul a pomenit. Cînd e vorba de ordinele care s-ar fi dat unor unități militare să accepte venirea trupelor sovietice, rechizitoriul nu prezintă nici o dovadă că ele ar fi venit de la vreunul dintre inculpații din cauză, iar dintre cei declarați bănuiți doar generalul Mocanu e indicat concret. Oricum, fiind mort, nu mai poate fi tras la răspundere (independent de problema prescripției).

„Prezenţa trupelor sovietice pe graniţa de Est, nu a fost o întîmplare”, spune rechizitoriul. Păi n-a fost întîmplare, ci a fost ceva firesc. Granița de Est a României era și granița de Apus a URSS, și în zonă niciodată de la al doilea război mondial încoace n-au lipsit trupe sovietice. Dar nu văd vreo dovadă că acea prezență a fost mărită în decembrie 1989 față de alte perioade. Parchetul nu a încercat nici o colaborare cu autoritățile din Republica Moldova pentru a lămuri, nu dacă au existat trupe sovietice acolo, că alea au existat mereu, ci dacă în decembrie 1989 a existat o concentrare sporită de trupe față de nivelul normal. După destrămarea URSS în 1991, toate unitățile militare sovietice din RSS Moldovenească, cu excepția celor din Transnistria (care oricum nu erau lîngă granița României), au devenit unități ale armatei naționale a Republicii Moldova. Personalul s-a mai schimbat, unii ofițeri au emigrat mai tîrziu în Rusia sau Ucraina, de unde erau de loc, ofițeri de obîrșie moldovenească din alte zone ale URSS s-au repatriat în Moldova, dar arhivele au rămas în Republica Moldova și cel puțin o parte din personal deasemeni a rămas în Republica Moldova. Unitățile de grăniceri din sectorul Rădăuți – Galați au ajuns în subordinea Republicii Moldova, celelalte au ajuns în subordinea Ucrainei. Prin colaborare cu autoritățile din Republica Moldova s-ar fi putut afla ce mișcări de trupe au fost atunci în Basarabia, ce ordine s-au primit. Parchetul nu a făcut însă nici o cercetare în această direcție.

Rechizitoriul se mai referă la „deschiderea frontierei de stat a României, survenită la data de 23 decembrie 1989” care trebuie analizată „în corelare cu solicitarea de ajutor militar sovietic, dar şi cu ordinele militare de dislocare a unor forţe aflate în dispozitivul estic de apărare a României (frontiera cu URSS)”. Ei bine, dacă la granița cu URSS frontiera s-a deschis în 23 decembrie 1989, la granița cu Ungaria și Iugoslavia deschiderea frontierei a fost chiar din 22 decembrie. În seara de 22 decembrie la Timișoara deja ajunseseră camioane cu ajutoare din Ungaria. De pildă, Ion Șeitan, împușcat în noaptea de 22/23 decembrie 1989 la viaductul de lîngă fosta Poligrafie din Timișoara (caz soluționat prin condamnarea făptașului – ofițerul Ilie Andreoiu – pentru vătămare corporală gravă), relata că în 22 decembrie 1989 la ora 23 deja sosiseră în Timișoara mașini cu ajutoare din Ungaria (medicamente, pîine) și a ajutat la descărcarea lor. Deschiderea graniței de Apus a României a fost relatată și de televiziunea britanică ITN în 22 decembrie 1989, într-un reportaj prezentat pe acest blog: TV Britanică ITN în 22 decembrie 1989. „Evenimentele din România sînt o priveliște dramatică dar neconfortabilă pentru conducerea sovietică”. Doamna Thatcher a lăudat oamenii curajoși din România… Ea i-a numit „eroi adevărați”. Deputat britanic: „Restul lumii datorează recunoștiință acestor oameni… pentru că au scăpat lumea de unul dintre cei mai tiranici dictatori” (video) (linc). Redau fragmentul relevant, de la minutul 6,17 al înregistrării:

Penny Marschall (de la granița româno-ungară): Brusca prăbușire a lui Ceaușescu și-a extins efectele și la graniță, astă dimineață. Grănicerii neîncrezători își clătinau capetele, rămași fără glas din pricina emoțiilor. Totuși, vechile obiceiuri dispar greu. Șeful punctului de control al graniței așteaptă noi ordine.
Tălmaci explică ce spune un ofițer de grăniceri: Sîntem militari și așteptăm dispozițiile. Cînd avem noi ordine…
Penny Marschall: Cîteva minute mai tîrziu au apărut vești noi și barierele s-au ridicat. Atunci a fost pentru prima oară cînd șeful a lăsat acest lucru să se întîmple. O mică mișcare a unui singur om, în timp ce guvernul său și blocarea drumului au dispărut. Cu 2 zile înainte am fost întorși înapoi de la acest post de graniță, sub amenințarea cu arma. În această dimineață, același om care făcuse asta rîdea și zîmbea cu noi. Și la sfîrșit au putut să ne ureze bun venit în România, cu inimile deschise. Penny Marschall, ITN, în România”.

E ciudat dacă granița cu URSS s-a deschis abia în 23 decembrie, în timp ce granița cu Ungaria se deschisese încă din 22. Pare aici dorința Parchetului de a lega deschiderea graniței tot de generalul Militaru, pe care însă nici Parchetul nu-l consideră că a avut comanda efectivă a armatei înainte de 23 decembrie (generalul Militaru, într-o declarație dată pentru dobîndirea certificatului de revoluționar, spunea că abia în 24 decembrie a ajuns să comande efectiv, pînă atunci ar fi fost doar observator – linc; dar declarația aceea e oricum ignorată de Parchet și aproape sigur nu se află la dosarul cauzei).

Comandantul trupelor de grăniceri, martorul general Petre Teacă, a explicat: „Prin deschiderea frontierelor nu trebuie înţeles că trupele de grăniceri nu-şi mai desfăşurau activitatea de pază a frontierei. Doar că punctele de trecere au început să funcţioneze liber, fiind permisă intrarea şi ieşirea din ţară la liber, cu un minim de control”. Însă un alt martor, Ion Cioară, explică: „În noaptea de 23/24 decembrie 1989, Regimentul 38 Mecanizat Piatra-Neamţ a pornit spre Buzău sau Bucureşti, fără ca eu să fiu informat şi să aprob o astfel de misiune. Potrivit concepţiei de la acea dată, acest regiment trebuia să asigure paza frontierei, la centrul dispozitivului de apărare. Eu am aflat de plecarea regimentului şi de faptul că a lăsat un sector de frontieră nepăzit, doar în data de 24 decembrie”. De fapt n-a rămas nici un sector de graniță nepăzit, grănicerii au rămas permanent la post, după cum a spus comandantul grănicerilor. Granița nu se păzește de la Piatra Neamț (vreo 100 kilometri distanță de graniță), acolo putea fi doar un regiment pregătit să intervină în sprijinul grănicerilor în caz de invazie. Dacă deplasarea acelui regiment din Piatra Neamț s-a făcut spre Buzău ori București, el ar fi stat în calea eventualelor trupe invadatoare dacă acelea ar fi dorit să ajungă în București, ceea ce nu s-ar fi întîmplat dacă regimentul rămînea la Piatra Neamț. Contrar sugestiilor din rechizitoriu, s-ar putea specula că o deplasare de la Piatra Neamț spre Sud a unui regiment are nu obiectivul de a înlesni o invazie sovietică ci de a împiedica drumul spre București a unei asemenea invazii. Mai notez că martorul Cioară nu spune cine a dat ordinul de deplasare despre care vorbește, explică că a dorit să investigheze cum s-a efectuat acea deplasare dar n-a aflat rezultatul cercetărilor, fiind schimbat din funcție de generalul Militaru. Dacă martorul Cioară n-a aflat cum s-a efectuat deplasarea celor de la Piatra Neamț, vedem că nici Parchetul n-a aflat mai mult decît martorul Cioară.

Parchetul consemnează și faptul că persoanele pe care le învinuiește de chemarea trupelor sovietice (Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Gelu Voican Voiculescu și Silviu Brucan) au tăgăduit vehement acest fapt.

X. Solicitarea intervenţiei militare din partea URSS

În cursul zilei de 23 decembrie 1989, aproximativ orele 10:30, crainicul TVR Marinescu George a transmis „în direct” următorul mesaj: „Suntem informaţi că s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică, care ne-a promis ajutor militar imediat, întrucât agenţii străine şi-au permis să trimită elicoptere cu oameni înarmaţi, cu scopul de a distruge ceea ce poporul român a cucerit”. La scurt timp, postul naţional de radio a transmis un mesaj similar. Ulterior acestui prim moment, mesajul televizat a fost repetat (vol. XI – Documente, procesul verbal de la pag. 4). Este lesne de realizat gravitatea mesajului. Se punea problema ca pe teritoriul României să pătrundă trupe aparţinând unui stat străin, mai precis ale URSS. Tocmai dată fiind gravitatea comunicatului, se exclude varianta conform căreia angajaţii TVR au transmis acest mesaj în mod independent, fără o autorizare prealabilă. La momentul emiterii mesajului, TVR se afla sub control militar. Cu toate acestea, Voiculescu Voican Gelu, în faţa Comisiei Senatoriale, a declarat că la baza comunicatului a stat o neînţelegere în urma căreia angajaţii TVR au luat singuri decizia anunţului.

Probatoriul administrat a relevat că pe tema intervenţiei militare din partea URSS s-au purtat discuţii la vârful decizional al CFSN, existând chiar probe că o astfel de intervenţie a fost solicitată la 23 decembrie 1989 de către Iliescu Ion şi generalul Militaru Nicolae, adică tocmai de către liderii „grupului complotist Iliescu” susţinut de URSS.

În faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 241/J.I.4 (Stenograma nr. 3 din 21.09.1993), gl. Guşă Ştefan a spus: „Nu am avut încredere în ei (în ruşi) şi nu o să am niciodată. Istoria ne-a spus că toate pericolele au venit de acolo, se ştie clar asta, şi cred eu, ferească Dumnezeu, tot de acolo vor veni. E o părere personală. Să ştiţi că nu-mi era frică de unguri, ci de cine era în ţara lor, peste 60 de mii de ruşi, cu divizii de tancuri şi de aviaţie (…) Să ştiţi că indiferent ce s-ar fi întâmplat, soldatul nostru tot trăgea (…) Nu vreau să-mi arog niciun merit. I-am căutat (pe sovietici) din sediul MApN. Lângă mine a fost Mircea, care mi-a făcut traducerea cu generalul Moiseev. Pentru că, vă spun, ei întrebau dacă e nevoie de ajutor. Am spus: „Nu! N-am nevoie de niciun fel de ajutor.” (…) La 23 decembrie au venit la mine, să cerem ajutor. A venit generalul Militaru, era şi domnul Iliescu de faţă. A fost el, a fost Voican, degeaba declară că n-au fost. Au fost chiar la mine în birou, la MStM. Asta a fost pe 23 decembrie. Au spus că moare lumea. Eu le-am spus că atâta timp cât voi fi şef al Marelui Stat Major nu admit aşa ceva şi atunci am pus mâna pe telefon şi am sunat la Moscova. Nu ştiam ruseşte şi l-am chemat pe actualul general Mircea pentru traducere. Am transmis că indiferent ce se va întâmpla, nu avem nevoie de ajutor sovietic. E un adevăr ce nu se poate ascunde. Poate au cerut-o din teamă că se va întâmpla ceva, dar eu am zis-o foarte limpede, că indiferent cât de amărâtă era armata noastră, asta ne mai lipsea, să vină ruşii. S-a cerut clar măcar o brigadă, iar Militaru ştie de ce ascunde treaba asta (…) Domnilor, eu l-am văzut pe generalul Militaru vorbind din biroul ministrului apărării, în 23 decembrie cred. Fusese pus ministru. Păcătosul de Lupoi, care a fost un dezertor, a luat o puşcă şi s-a postat în spatele domnului Iliescu şi a început să dea sfaturi acolo la TVR. Pentru mine, Lupoi şi Cico Dumitrescu, cât oi trăi, sunt nişte dezertori (…) În momentul când m-am dus în minister şi s-a lansat ideea asta, din păcate era şi domnul actual preşedinte acolo, că ar trebui nişte trupe specializate aeropurtate care să-i lichideze  pe  teroriştii  care  trăgeau. Propunerea  aceasta,  ca  să  fiu  cinstit, preşedintele Iliescu a făcut-o, cred că era dus de Militaru. Cel mai mult a vorbit Militaru, care trebuie să recunoască dacă are un pic de caracter, ceea ce nu cred (…) Să ştiţi că ceea ce vă raportez acum este adevărul adevărat (…)”

În completarea celor spuse de generalul Guşă Ştefan în faţa Comisiei Senatoriale, martorul Mircea Dumitru (declaraţie de martor, 28.03.2017, sediul SPM, vol.I – Declaraţii, f. 259-262) a spus: „În decembrie 1989, aveam gradul de colonel şi eram şeful Biroului Special al Marelui Stat Major al Armatei Române, care realiza cooperarea pe linie militară între marile state majore ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia (…) La 23.12.1989, în jurul orelor prânzului, am fost chemat în cabinetul ministrului de gen. Eftimescu. În cabinet se aflau gen. Eftimescu, Ion Iliescu, Petre Roman, gen. Militaru şi alte 6-7-8 persoane. Gen. Eftimescu mi-a ordonat să fac legătura telefonică cu gen. Moiseev şi după ce am obţinut legătura mi-a ordonat să transmit următoarele: „S-ar putea conta pe un eventual ajutor militar sovietic împotriva teroriştilor?”. Moiseev a răspuns următoarele: „O asemenea problemă poate fi discutată numai la nivelul guvernelor român şi sovietic”. Cu aceasta, convorbirea a luat sfârşit, iar eu am ieşit imediat din birou (…) După aproximativ 2-3 ore, în sediul ministerului a venit gen. Guşă, şeful Marelui Stat Major, care mi-a dat ordin să mă prezint din nou la cabinetul ministrului, iar eu m-am conformat. În birou se aflau aceleaşi persoane ca la prima discuţie, plus gen. Guşă. Acesta din urmă, mi-a ordonat să fac din nou legătura cu gen. Moiseev, am făcut legătura, iar gen. Guşă mi-a dat ordin să transmit următoarele: „În calitate de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, eu, gen. Guşă, nu am solicitat şi nu voi solicita ajutor militar sovietic.” Auzind acestea, gen. Moiseev a rostit o formulă scurtă de încheiere a discuţiei şi astfel convorbirea a luat sfârşit. Imediat după acest moment, am părăsit biroul ministrului. Trebuie arătat că pe timpul acestei convorbiri telefonice, ca şi în timpul primei convorbiri, cei aflaţi în cabinetul ministrului nu au avut niciun fel de reacţie. Eu nu cunosc ce anume s-a discutat în biroul ministrului înainte de sosirea mea în respectivul birou şi nici după plecarea mea. Este de presupus faptul că, din moment ce gen. Guşă mi-a solicitat să dau cel de-al doilea telefon pentru a exprima cu claritate poziţia generalului faţă de o eventuală prezenţă militară sovietică în România, în biroul ministrului să se fi purtat discuţii pe această temă, discuţii despre care, însă nu cunosc nimic”.

La rândul său, generalul Hortopan Ion, la nivelul anului 1989 comandant al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, a declarat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 251/J.I.4 (St. nr. 06 din 18 octombrie 1993 ) următoarele: „Referitor la posibilitatea să chemăm trupele sovietice, pe 23 decembrie s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon.” La întrebarea „Cine a dat telefon?” generalul a răspuns: „Domnul preşedinte Iliescu” apoi a adăugat: „S-a telefonat de acolo, din biroul ministrului, pe telefonul direct cu Moscova”.

Nu în ultimul rând, audiat fiind de aceeaşi comisie senatorială, în dosarul nr. 282/J.I.4, Stenograma nr. 25 din 11.01.1994, după numeroase insistenţe din partea membrilor comisiei, gl. Eftimescu Nicolae a spus: „În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 am fost chemat la biroul ministrului apărării. Atunci era Militaru (…) Am fost chemat pentru efectuarea unei convorbiri telefonice externe (…) În cabinetul respectiv erau prezente mai multe persoane din conducerea puterii – FSN, era încăperea destul de plină. Aceştia, începând cu dimineaţa de 23 decembrie au revenit frecvent la MApN, în special la cabinetul ministrului. Aici am aflat că se intenţiona efectuarea unei convorbiri telefonice cu Marele Stat Major al Armatei Sovietice (…) Am aflat, din discuţiile care se purtau – îl am în imagine pe generalul Militaru – că obiectul convorbirii urmărea sondarea părţii militare sovietice cu privire la o eventuală participare cu forţele speciale pentru combaterea teroriştilor”. În pofida insistenţelor, gl. Eftimescu Nicolae nu a dorit să spună exact conţinutul convorbirii telefonice (argumentând că nu e necesar acest lucru, sau că nu-şi aminteşte) şi nici nu a pronunţat numele celor care au iniţiat convorbirea telefonică, rezumându-se să afirme: „Acei oameni reprezentau noua putere! Ei reprezentau conducerea Frontului Salvării Naţionale! În momentul acela eu reprezentam o verigă în acel sistem al legăturilor şi am făcut ce am făcut dintr-un sentiment de colaborare cu noua putere!”

Conţinutul deosebit de grav al acestor declaraţii nu poate fi ignorat. De altfel, nu sunt singurele probe care indică faptul că la 23 decembrie 1989 factorii de decizie ai CFSN au apelat la intervenţia militară sovietică. Astfel,

Martorul Iliescu Gheorghe, sediul SPM, 08.06.2017 (11/P/2014, vol. II – Declaraţii, f. 133-140) – „În decembrie 1989 îndeplineam funcţia de şef al securităţii Maramureş (…) La 22.12.1989, la nivelul judeţului a fost constituit un Comandament Militar Judeţean din care făceau parte comandantul Regimentului de Tancuri, un profesor civil, eu, şi fostul şef al Gărzilor Patriotice Maramureş, pe nume Tătaru. La 22 sau 23.12.1989 ne aflam cu toţii în sala de consiliu şi am asistat personal la o discuţie telefonică dintre numitul Tătaru şi comandantul unităţii militare de grăniceri din Sighet. În cadrul acestei discuţii, Tătaru i-a cerut comandantului unităţii de grăniceri ca atunci când unităţi militare sovietice se vor prezenta la frontieră, să le fie permisă intrarea în România. Tătaru era foarte sigur că aceste efective militare sovietice se vor prezenta pentru a intra în ţară şi a motivat prezenţa sovieticilor prin faptul că aceştia urmau să salveze Revoluţia. Am fost foarte surprins de cele auzite, am intervenit şi i-am solicitat lui Tătaru să contramandeze acest ordin nefiresc. Tătaru a refuzat să contramandeze ordinul, dar după cum se ştie, nici sovieticii nu au pătruns în ţară”.

Pentru înţelegerea corectă a situaţiei, trebuie spus că la nivelul lunii decembrie 1989, singurele persoane care aveau drept de semnătură şi de reprezentare în organele de coordonare ale forţelor Tratatului de la Varşovia, din partea României, erau ministrul apărării şi Şeful Marelui Stat Major al Armatei. La 23 decembrie 1989 generalul Milea Vasile era decedat, iar generalii Stănculescu şi Militaru nu au fost numiţi în mod oficial în funcţia de ministru al apărării. Începând cu 23 decembrie 1989 gl.col. (r) Militaru Nicolae era impus de Iliescu Ion ca ministru de fapt, iar acesta s-a comportat ca atare, dar decretul oficial de numire a fost emis la 27 decembrie 1989. Pe cale de consecinţă, la 23 decembrie , singurul militar român care putea în mod legal să solicite o intervenţie străină era gl. Guşă Ştefan. Aşa se explică de ce generalul Mikhail Moiseev – Şeful Marelui Stat Major al Armatei URSS, a discutat doar cu omologul său român problema trimiterii unor forţe militare în ţara noastră, iar ca urmare a refuzului categoric din partea acestuia intervenţia nu s-a realizat.

În mod indirect, solicitarea intervenţiei militare, făcută de la vârful statului român, reiese şi din conţinutul următoarelor declaraţii de martor:

Togan Gheorghe, audiat la 29.05.2017 (vol.II – Declaraţii, f. 112-118), a declarat: „În luna decembrie 1989 eram comandantul Batalionului 104 Grăniceri Botoşani (…) În data de 23.12.1989 am primit o notă telefonică prin care ni se comunica faptul că pe firul de cooperare de la Cernăuţi s-a transmis că împuternicitul de frontieră sovietic, colonelul Lutţki solicită o întrevedere de frontieră în punctul Gherţa – Racovăţ, pentru data de 23.12.1989, orele 14:00 sau 16:00. Nu s-a comunicat motivul întrevederii, deşi potrivit uzanţelor, trebuia să ni se comunice motivul. Am luat legătura cu col. Apostol pe care l-am întrebat care este motivul întrevederii. Acesta mi-a spus că la baza întrevederii stătea un comunicat al TVR, pe care l-am văzut şi eu, potrivit căruia s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică şi că aceştia au promis ajutor militar imediat. Am întrebat ce mandat am şi mi s-a comunicat că în urma unei discuţii cu generalul Guşă Ştefan să transmitem următoarele: România nu a cerut ajutor militar, nu avem nevoie de ajutor militar sovietic, armata română este în stare să definitiveze Revoluţia (…) La data şi ora stabilite, ne-am întâlnit pe culoarul bornelor de frontieră, fără ca noi să trecem linia de frontieră, cu delegaţia grănicerilor sovietici din care făceau parte col. Lutţki, zece-doisprezece ofiţeri şi un general despre care am aflat ulterior că se numea Stuz. Acesta din urmă mi-a spus că trebuie să-i comunic ce se întâmplă în România, iar eu i-am răspuns că se întâmplă ceea ce se vede la televizor, că şeful statului a fugit şi Guvernul este dizolvat. Col. Lutţki m-a întrebat dacă am mandat să mă întâlnesc cu ei şi din partea cui. I-am comunicat că am mandat de la generalul Guşă, respectiv din partea conducerii superioare a armatei, după care i-am comunicat cele trei idei arătate mai sus. Grănicerii sovietici au discutat între ei, după care generalul m-a întrebat cine sunt teroriştii care acţionează în capitala României, iar eu i-am spus că nu am cunoştinţă despre aceste aspecte. I-am întrebat dacă mai sunt probleme de discutat şi după ce s-au consultat între ei, mi s-a răspuns că întrevederea s-a încheiat şi că dacă voi avea nevoie de ajutorul lor, să le comunic pe linia de cooperare. Am procedat la saluturile cuvenite, după standardele de cooperare, după care am plecat la batalion. Din câte îmi amintesc, toţi împuterniciţii de frontieră s-au întâlnit cu omologii lor în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră”.

Apostol Gheorghe (declaraţie de martor, sediul SPM, 04.11.2017 – (vol. III – Declaraţii, f. 8-13) – „În decembrie 1989 eram şeful Statului Major al Brigăzii de Grăniceri Iaşi, prim-locţiitor al comandantului Marii Unităţi şi înlocuitor al comandantului de brigadă care fusese schimbat. Această brigadă avea în responsabilitate paza frontierei de stat cu U.R.S.S. între localităţile Rădăuţi şi Galaţi. Pe acest segment existau mai multe unităţi (batalioane). Dinspre stânga spre dreapta, aceste batalioane erau la: Rădăuţi, Botoşani, Iaşi (aici se afla şi comanda brigăzii), Huşi şi Galaţi. Fiecare batalion avea în responsabilitate un sector de frontieră de aproximativ 80 – 100 kilometri. În decembrie 1989 ne aflam în plină reorganizare şi tranziţie având în vedere că s-a hotărât ca trupele de grăniceri să fie trecute din subordinea M.Ap.N. în subordinea M.I. Însă, până la finalizarea tranziţiei, deci şi în decembrie 1989, subordonarea era faţă de M.Ap.N. (…) Cred ca la data de 21.12.1989 s-a primit indicativul de luptă. Măsurile la frontieră s-au amplificat, s-au efectuat antrenamente de apărare apropiată a pichetelor de grăniceri, a companiilor şi batalioanelor de grăniceri, inclusiv la comandament. S-a distribuit norma de muniţie corespunzătoare, s-au deconservat celelalte categorii de armament şi s-au pregătit mijloacele de transport de intervenţie. Cert este că s-a creat o situaţie foarte tensionată, toată lumea gândea în parametri de război. Această situaţie a fost puternic resimţită de anumite cadre. Cunosc situaţii în care ofiţeri cu experienţă au făcut atacuri de panică, pierzându-şi complet echilibrul (…) Pe acest fond, cunoscând şi situaţia declanşată la Timişoara, în noaptea de 21.12.1989 i-am telefonat col. Geantă (şeful de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri) pentru a-l întreba ce se întâmplă în Bucureşti, iar el mi-a răspuns oarecum codificat că în Bucureşti se trage, situaţia fiind extremă. Totodată, mi-a spus că trebuie să fac totul pentru ca la unitatea pe care o conduc să se păstreze starea de calm şi să se prevină deschiderea focului, exceptând desigur, anumite acţiuni ostile asupra subunităţilor de grăniceri (…) La 22.12.1989 am aflat, prin intermediul TVR, iniţial, despre situaţia gl. Milea, iar apoi despre fuga soţilor Ceauşescu de pe CC. În această perioadă am mai discutat cu col. Geantă care a insistat să depun toate diligenţele pentru a preîntâmpina o eventuală deschidere a focului asupra civililor. Precizez că aşa s-a întâmplat, pe de o parte, deoarece am comandat ofiţeri capabili, iar pe de altă parte, pentru că populaţia civilă a fost paşnică, neagresând în vreun fel obiectivele noastre. Cu toate acestea, se instalase o psihoză  generală  şi  foarte  periculoasă  conform  căreia  inamicul structurilor M.Ap.N. ar fi de la M.I şi de la structurile securităţii. Afirm că, pe toată perioada desfăşurării evenimentelor din decembrie, această psihoză nu a fost confirmată de realitate. Respectiva psihoză a fost generată atât prin cele ce se spuneau la TVR, dar şi ca urmare a faptului că pe telefoanele de oraş erau primite apeluri ce ne anunţau cu privire la atacuri iminente asupra unităţilor şi subunităţilor noastre sau chiar a teritoriului, executate de unităţi speciale ale eventualului inamic. În realitatea aceste atacuri nu au existat. Nu cunosc cine a efectuat respectivele apeluri telefonice (…) În toată această perioadă, pe anumite segmente de frontieră (Iaşi, Galaţi) au fost „auzite” zgomote suspecte. Mai precis, se auzeau probabil deplasările unor maşini grele cu şenile, motoare puternice etc. Aceste zgomote nu au fost confirmate de alte surse (informaţii precise de pe teritoriul vecin) şi s-au intensificat după 22.12.1989. Mai arăt că, acest gen de zgomote nu era firesc. Ţinând cont de toată experienţa mea anterioară pe frontiera cu U.R.S.S. apreciez că, existenţa acelor zgomote s-a făcut cu scopul creării unei convingeri cum că urmează o acţiune militară mai complexă, de anvergură (…) La data de 23.12.1989, după amiaza, am fost sunat telefonic, pe liniile militare de comunicaţie, aproape concomitent, de comandanţii unităţilor grănicereşti de la Rădăuţi, Botoşani, Iaşi, Huşi şi Galaţi (aceşti comandanţi îndeplineau prin cumul şi funcţia de împuternicit pentru rezolvarea problemelor de frontieră) care m-au anunţat că la frontieră, în punctele de trecere a frontierei, s-au prezentat omologii lor sovietici care, fără excepţie, au solicitat permisiunea de acordare a ajutorului militar sovietic. Acest ajutor militar sovietic era gândit în sensul că, la momentul respectiv, ei ar fi deţinut date că armata română nu poate deţine controlul situaţiei şi astfel este nevoie de un ajutor militar sovietic. Ofiţerii noştri au refuzat acordarea permisiunii de trecere şi au cerut un răgaz de timp pentru a mă contacta (…) Ca urmare a acestei situaţii, am rămas în legătură directă cu acei ofiţeri, contactându-l în paralel pe col. Geantă despre care am vorbit anterior, căruia i-am raportat situaţia existentă. Acesta mi-a ordonat să aştept până când la rândul său nu raportează superiorilor săi. După aproximativ 10 minute, col. Geantă mi-a ordonat să transmit ordinul ca sub nicio formă să nu fie permisă pătrunderea formelor sovietice deoarece armata română putea ţine sub control situaţia existentă, nefiind nevoie de sprijin militar în acest sens. S-a acceptat totuşi varianta unui ajutor umanitar, constituit din alimente şi medicamente (…) Am transmis imediat ordinul, iar ofiţerii de pe frontieră l-au îndeplinit întocmai. Aceştia mi-au raportat că după ce le-au comunicat omologilor sovietici ordinul primit, aceştia din urmă s-au arătat iritaţi, exprimându-şi nemulţumirea printr-o fizionomie schimbată. După comunicarea ordinului, ofiţerii noştri s-au retras, nemaiavând ce discuta cu sovieticii (…) Acesta a fost singurul moment de acest gen, nemaiexistând ulterior solicitări pentru acordarea permisiunii de intrare în România a trupelor sovietice. Precizez că, din discuţiile cu ofiţerii mei a rezultat că nu au fost observate efectivele militare sovietice şi nici tehnica lor de luptă, atunci când s-a solicitat intervenţia (…) Arăt că, la foarte scurt timp după întâlnirile de pe frontieră, au dispărut şi acele „zgomote” de şenile şi motoare grele (…) Ţin să subliniez faptul că, aceşti comandanţi, precum şi ceilalţi ofiţeri pe care i-am condus, au fost foarte bine pregătiţi profesional, în decembrie 1989 s-au comportat exemplar, fiind cu toţii determinaţi ca să reacţioneze şi să contracareze orice acţiune militară ostilă din exterior”.

Cioară Ion, audiat la 20.03.2017 (vol. I – Declaraţii, f. 198-213) a spus: „În anul 1989 am fost numit comandant la UM 01094 Iaşi, eşalon superior fiind Armata a II-a Buzău, condusă de gl.lt. Dândăreanu Ion (…) În data de 23.12.1989, în jurul prânzului, am fost căutat de şeful Diviziei antiaeriene, care mi-a spus că subunităţile de pază ale aeroporturilor Salcia şi Bacău au primit informaţia că în zonă urmează să acţioneze elicoptere şi avioane de luptă sovietice. Am aflat că noi trebuia să permitem aterizarea pe cele două aeroporturi, după care să asigurăm un culoar de zbor pe ruta Suceava – Bacău – Buzău – Bucureşti. Aviaţia sovietică trebuia alimentată de noi. Am verificat această informaţie pe linia apărării antiaeriene şi mi s-a comunicat că nu există o asemenea aprobare şi prin urmare, la apariţia ţintelor, să deschidem focul. În aceeaşi perioadă am fost sunat şi de mr. B., comandantul Batalionului de Grăniceri Iaşi, care mi-a spus că spre frontieră se îndreaptă coloane de tancuri şi TAB-uri ruseşti. Am sunat la comandamentul Armatei a II-a, nu l-am găsit pe generalul Dândăreanu şi apoi l-am apelat pe gl. Guşă Ştefan. Acesta mi-a dat ordin să nu permit accesul ruşilor în ţară, iar unităţile de pază aeroportuară să treacă în SPL 1, adică să încarce muniţia pe tehnică şi la apariţia ţintelor aeriene să se deschidă focul. Totodată, am primit ordin ca regimentele din subordine să treacă la apărarea frontierei, urmând să nu permită intrarea în ţară a trupelor sovietice (…) După un timp, am fost informat că tancurile şi TAB-urile ruseşti se retrag în adâncime. A doua zi, adică la 24.12.1989, am fost informat că nu mai există unităţi militare ruseşti, pe graniţă sau în adâncime (…) Este exclus ca vreo persoană externă sistemului să pătrundă pe linia comunicaţiilor militare şi să transmită ordine false, arogându-şi identitatea unor persoane din conducerea armatei”.

Bălăei Ioan, audiat la 09.05.2017 (vol. II – Declaraţii, f. 6-13) – „În luna decembrie 1989 ocupam funcţia de ofiţer 1 în cadrul Secţiei Pază şi Operaţii aparţinând Comandamentului Trupelor de Grăniceri (…) După data de 22.12.1989, poate la 23.12.1989, am văzut cum în biroul comandantului Apostol a venit un ofiţer de transmisiuni, care avea o mini-centrală telefonică. L-am auzit pe acest ofiţer discutând la telefon despre descoperirea dincolo de Prut a două reţele radio folosite de regimente de tancuri, ceea ce m-a condus la ideea că ar fi existat acolo o mare unitate de tancuri. Ulterior am aflat că s-a purtat o convorbire telefonică cu omologii noştri sovietici şi că aceştia au cerut să aibă loc întâlniri la ora 13:00, pe toate podurile din cele patru sectoare. De regulă, se comunica subiectul acestor întâlniri, dar de această dată s-au rezumat doar la a face invitaţia. Am înţeles că col. Apostol a raportat ierarhic şi li s-a spus omologilor sovietici că suntem de acord cu întâlnirea. De la col. Apostol am aflat că s-a dat ordin să comunicăm că nu avem nevoie de sprijin militar sovietic (…) Am fost prezent la discuţia dintre col. Apostol şi împuternicitul nostru de frontieră Iaşi,cpt. Butnariu Gheorghe. Cu ocazia discuţiei, cpt. Butnariu a spus că el îşi va da viaţa pentru a opri trecerea ruşilor peste pod, întrucât ar aprecia că este vorba despre o invazie (…) Ulterior evenimentelor,am discutat cu împuternicitul de frontieră de la Botoşani – cpt. Togan, care mi-a spus că şi el a dat ordin ca în situaţia în care face un semn, să se deschidă focul asupra celor de pe pod, dacă s-ar fi intenţionat trecerea pe teritoriul României.”

Banu Octavian, sediul SPM, 17.01.2018 (vol. III – Declaraţii, f. 156-160) a declarat „În anul 1989 şi chiar în decembrie îmi desfăşuram activitatea ca militar activ cu gradul de plutonier în UM 0828 – Şcoala de Ofiţeri a MI de la Băneasa, actuala Academie de Poliţie. Eram aşadar ofiţer de transmisiuni (…) Mai menţionez că eram colaborator al Direcţiei a IV-a din fostul DSS, contrainformaţiile militare, încă din perioada în care îmi satisfăceam stagiul militar (…) Instituţia în care eu activam era situată vis-a-vis de Comandamentul Antiaerienei. În noaptea de 22/23.12.1989, nu pot preciza ora, mă aflam în unitatea mea, în faţa studioului de televiziune care are ferestrele orientate către platoul şcolii. În acest timp a apărut col. Răbăcel Gheorghe şeful Statului Major al Şcolii de Ofiţeri care ne-a transmis ordinul de a elibera imediat spaţiul exterior şi să intrăm în birouri. Ni s-a spus să rămânem neutri întrucât urmează să sosească un desant aerian de elicoptere sovietice care va ateriza pe platoul şcolii. Ulterior, m-am interesat şi am înţeles că acest ordin venise de la comandantul CAAT, gl. Mocanu Mircea întrucât în acea perioadă MAPN subordonase toate unităţile Ministerului de Interne şi fostei Securităţi. Nu a sosit vreun desant în acea noapte şi nici în perioada care a urmat. În schimb au început tragerile de arme de diverse calibre. Eu nu pot să afirm dacă acel ordin a însemnat o diversiune sau poate o realitate care nu s-a materializat.”

Pentru subiectul supus analizei este relevant inclusiv materialul întocmit de CNSAS, material ataşat dosarului pe suport video (dos. XI – Documente, pag. 50-52).

Analiza declaraţiilor relevă că la data de 23 decembrie 1989, ţara noastră s-a confruntat cu o situaţie foarte periculoasă, cu posibile consecinţe extreme. Doar comportamentul exemplar al Şefului Statului Major al Armatei Române şi al militarilor aflaţi în serviciul de pază al frontierei de stat a preîntâmpinat o situaţie militară total nefavorabilă ţării noastre, cu posibile consecinţe nefaste pe termen lung.

La fel de clar este şi faptul că prezenţa trupelor sovietice pe graniţa de Est, nu a fost o întâmplare, ca urmare a unui anunţ întămplător al TVR. Este mai presus de orice dubiu faptul că această prezenţă a fost posibilă pentru că a existat în prealabil o solicitare în acest sens, venită de la vârful puterii politico-militare a României. Totuşi, a lipsit acordul din partea persoanei abilitate – generalul Guşă Ştefan.

Lipsa acestui acord a făcut ca gl. Guşă Ştefan să cadă în dizgraţia noii puteri şi la scurt timp a fost retrogradat. Astfel, la data de 28 decembrie 1989, a fost eliberat din funcţia de şef al MStM şi numit ca şef de stat major şi prim locţiitor al comandantului Armatei a IV-a, cu garnizoana la Cluj-Napoca. S-a arătat anterior că, în faţa Comisiei Senatoriale, Iliescu Ion şi-a motivat decizia de îndepărtare a gl. Guşe Ştefan cu argumentul că ofiţerul a solicitat îndepărtarea maselor de revoluţionari de pe străzile marilor oraşe ale ţării. În realitate, fostul preşedinte al României a solicitat acelaşi lucru, la TVR, în seara zilei de 22 decembrie 1989. Apoi, Iliescu Ion a mai spus că asupra generalului Guşă Ştefan plana o suspiciune cu privire la misiunea acestuia de la Timişoara, desfăşurată înainte de 22 decembrie 1989. Iliescu Ion nu a mai avut, însă aceleaşi dubii faţă de generalul Chiţac Mihai, pe care, deşi participase în mod direct la represiunea de la Timişoara (acesta a şi fost ulterior condamnat definitiv la o pedeapsă de 15 ani închisoare), l-a impus în ianuarie 1990 în funcţia de ministru de interne. Şi prin această numire se devoalează pactul dintre noua putere politică şi militarii de rang înalt participanţi în mod direct la represiunea exercitată împotriva poporului român anterior datei de 22 decembrie 1989.

În legătură cu situaţia tensionată dintre liderii CFSN şi generalul Guşă Ştefan, este interesant de amintit ce a spus Voiculescu Voican Gelu în faţa Comisiei Senatoriale la data de 17 noiembrie 1993 (Stenograma nr 16) şi anume: În ziua de 23 decembrie, dacă nu mă înşel, un colonel de la MApN mi-a spus că Guşă vrea să ne aresteze. M-am dus la Iliescu şi i-am spus „Hai să mergem la televiziune”. Iliescu s-a uitat aşa la mine, iar eu i-am făcut semn să mă asculte. La momentul acela eram destul de luat în seamă şi am plecat cu un TAB, repede”.

Ulterior Revoluţiei, toţi cei implicaţi în chemarea trupelor sovietice (Iliescu Ion, gl. Militaru Nicolae, Voican Voiculescu, Brucan Silviu) au negat vehement acest fapt.

Se observă că persoanele implicate în solicitarea de ajutor militar sovietic (trădare, conform legislaţiei penale), sunt  aceleaşi faţă de care prezentul rechizitoriu reţine săvârşirea crimelor împotriva umanităţii, în circumstanţele arătate. Prin prisma acestei realităţi, prin raportare şi la probele administrate, în mod firesc se evidenţiază un liant, o continuitate logică, între consemnările din capitolul I (contextul internaţional), filosovietismul evident al componenţilor „grupului Iliescu”, acceptarea noii puteri din România de către URSS, reactivarea unor militari de o anumită factură şi (nu în ultimul rând) uciderea lui Ceauşescu Nicolae.

La nivelul anului 1989, Codul Penal în vigoare stabilea că este infracţiunea de Trădare „Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima ori ştirbi unitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupării militare străine. Pedeapsa pentru trădare era cea capitală sau închisoarea de la 15 la 20 de ani.

Se constată că anchetele anterioare efectuate cu privire la Revoluţia din decembrie 1989 nu au avut niciodată ca obiectiv edificarea cu privire la această conduită, între timp survenind prescripţia răspunderii penale pentru o eventuală infracţiune de trădare.

Un subiect rămas controversat, care poate fi analizat în corelare cu solicitarea de ajutor militar sovietic, dar şi cu ordinele militare de dislocare a unor forţe aflate în dispozitivul estic de apărare a României (frontiera cu URSS), este deschiderea frontierei de stat a României, survenită la data de 23 decembrie 1989. Această decizie nu este consemnată în niciun document oficial militar sau civil, subiectul fiind adus în discuţie de anumite persoane (militari şi civili) direct implicate în evenimente. Cert este că ulterior Revoluţiei, factorii decizionali militari şi civili au negat constant că ar fi dispus deschiderea frontierelor. Totodată, percepţiile despre această decizie sunt împărţite. Există o categorie de persoane care apreciază că deschiderea graniţelor ţării într-o conjunctură precum cea din decembrie 1989 a fost dăunătoare siguranţei statului, având în vedere că astfel s-ar fi facilitat intrarea sau ieşirea nestingherită în sau din ţară a unor forţe străine (chiar sovietice, chemarea acestora fiind realizată). O a doua categorie argumentează că decizia a fost democratică şi că a survenit în mod firesc după o lungă perioadă de izolare a României. În lipsa unor documente oficiale care să ateste deschiderea frontierei de stat, în cele ce urmează vor fi amintite câteva declaraţii aparţinând unor martori ce au abordat inclusiv această temă.

Martorul gl. (r) Teacă Petre, în decembrie 1989 comandant al trupelor de grăniceri (sediul SPM, 06.06.2017, vol. II Declaraţii, pag. 122-123) a declarat: „Ulterior datei de 22 decembrie 1989, nu-mi aduc aminte cu precizie momentul, a fost dat ordin de deschidere a frontierelor de stat. Nu cunosc cine anume a dat acest ordin, dar este logic ca un astfel de ordin să fi fost dat de persoane cu autoritate în acest sens. Cu alte cuvinte, acest ordin putea fi dat doar de noua structură de putere de după 22 decembrie 1989. Nu-mi amintesc ca acest ordin să fi fost dat în scris. Prin deschiderea frontierelor nu trebuie înţeles că trupele de grăniceri nu-şi mai desfăşurau activitatea de pază a frontierei. Doar că punctele de trecere au început să funcţioneze liber, fiind permisă intrarea şi ieşirea din ţară la liber, cu un minim de control”

Martorul Cioară Ion, comandantul UM 01094 Iaşi, sediul SPM, 20 martie 2017, vol. I – Declaraţii, pag. 198-213 a relatat următoarele: „În noaptea de 23/24 decembrie 1989, Regimentul 38 Mecanizat Piatra-Neamţ a pornit spre Buzău sau Bucureşti, fără ca eu să fiu informat şi să aprob o astfel de misiune. Potrivit concepţiei de la acea dată, acest regiment trebuia să asigure paza frontierei, la centrul dispozitivului de apărare. Eu am aflat de plecarea regimentului şi de faptul că a lăsat un sector de frontieră nepăzit, doar în data de 24 decembrie (…) Am dat dispoziţie să se verifice modul în care s-a executat deplasarea, dar nu am mai aflat rezultatul cercetărilor, deoarece am fost chemat la Bucureşti de generalul Militaru Nicolae. Am fost apelat telefonic de generalul Militaru, la acel moment ministru al apărării. Cu această ocazie am aflat că fusesem înlocuit cu colonelul Rotaru, care a fost adus din rezervă de generalul Militaru. M-am deplasat la Bucureşti fără să predau comanda unităţii. Aici am fost introdus într-o şedinţă unde mi s-a cerut să plec la studii la Moscova, însă am refuzat”.

La rândul său, generalul Militaru Nicolae, ministru al apărării în fapt începând cu data de 23 decembrie 1989, Comisia Senatorială, dos. 243-J.I.4, Stenograma nr. 2 din 23 septembrie 1993 a spus: „În legătură cu deschiderea graniţelor, să ştiţi că nu a dat nimeni ordin să se deschidă graniţele. Toţi cei care nu ştiu despre ce este vorba, o dau pe seama lui Roman, Iliescu şi cutare, în realitate nu a dat nimeni ordin să se deschidă graniţele. Dar cum s-a întâmplat atunci, era vraişte în toate domeniile.”

O analiză obiectivă şi logică a situaţiei, impune concluzia conform căreia fără un ordin superior, cadrele militare aflate în paza frontierei de stat nu ar fi deschis în mod benevol graniţele ţării, aşa cum a sugerat fostul ministru al apărării. Aşadar, o astfel de decizie trebuia să vină dinspre Consiliul Militar Superior, organism aflat în subordinea CFSN şi liderilor acestuia. Apoi, analiza stenogramei depoziţiei generalului Militaru scoate în evidenţă că acesta, fără a fi întrebat cu privire la responsabilii deciziei de deschidere a frontierelor, îi aduce în discuţie, disculpându-i, pe Iliescu Ion şi Roman Petre.

(va urma)

Mai citește:
– PÎCCJ: Comandantul aviației militare, generalul Iosif Rus, „a dat ordin ca elicopterelor de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să le fie schimbate, prin revopsire, cocardele tricolore de pe fuselaj și înlocuite cu alte însemne, de alt format geometric”
– În 1990 scriam despre „acoperirea adevărului despre revoluție printr-un potop de minciuni”
– Înalta Curte de Casație și Justiție respinge cererea de reîncepere a urmăririi penale față de Petre Roman și Teodor Brateș în „dosarul revoluției”
– Petre Roman și Teodor Brateș, din nou învinuiți în dosarul revoluției
– Petre Roman în 1997, cînd se mai deschisese o dată dosarul revoluției: „Căutarea adevărului reprezintă pentru toți cei care am fost în revoluție o dorință nestrămutată… Mi se pare însă că ar fi foarte grav ca să mergem pe firul unei răzbunări… Petre Carp spunea: Greșelile politice se îndreaptă, nu se răzbună… Pînă în decembrie ’89 n-aveam nici o legătură cu politica” (video)
– 1997. Ion Iliescu cercetat penal pentru revoluție. Emisiune a lui Marius Tucă (video)
– Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus trimiși în judecată în „dosarul revoluției”. Nici un cuvînt despre „agenturili străine” în comunicatul Parchetului
– Motivația diversiunii din revoluție, conform Parchetului General. 2 structuri pomenite – „Consiliul Militar Superior” și „grupul de decizie politico-militară al CFSN”. În esență, Parchetul susține ideile prezentate de multă vreme pe acest blog
– O impresie greșită: În „dosarul revoluției” Parchetul ar fi considerat securitatea nevinovată
– Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției
– O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989
– George Șerban, autorul Proclamației de la Timișoara, decembrie 1997: „Pe 22 decembrie nu s-a întîmplat nici o lovitură de stat… Clanul Ceaușescu a fost trădat de capii armatei, securității și miliției. Trădarea acestora s-a întîmplat însă numai în ultimul moment, și nu a fost făcută de dragul revoluției… ci de teama acesteia… Acțiunea lor contrarevoluționară, cunoscută sub denumirea de diversiunea teroriștilor, a însemnat o baie de sînge” (video)
– Lorin Fortuna, decembrie 2014: S-a declanșat „atacul teroriștilor”, care s-a dovedit a fi însă o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată de o grupare din M. Ap. N. condusă de Victor Atanasie Stănculescu (video)
– Petre Roman: „teroriştii (…) erau cei mai mulţi ai armatei – de ce? Pentru că generalii aveau o mare teamă, ei fuseseră represiunea şi la Timişoara şi la Bucureşti, şi au creat această diversiune”
– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu
– 26 decembrie 1989: TVR oprește primul miting anti-FSN (video)
– Cazimir Ionescu despre 26 decembrie 1989: La revoluționarii din Comitetul Central… a apărut o foarte periculoasă mișcare contrarevoluționară (video)
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre
– Octavian Paler – Iluziile au durat numai o lună. „Dictatura a fost răsturnată fără participarea Frontului. A fost răsturnată … de către popor, ieşit spontan pe străzi”
– Octavian Paler – Delapidarea revoluției (1993). „Lucrurile se agravează și mai mult prin teza complotului internațional care ar fi organizat și realizat înlăturarea lui Ceaușescu. Nu-ți trebuie prea multă logică pentru a-ți da seama că de o asemenea perspectivă asupra revoluției au nevoie, în primul rînd, cei care urăsc, de fapt, revoluția”
– Octavian Paler – După patru ani (1993). „Ce legătură mai are cu revoluția regimul Iliescu?”
– Minciuni anticomuniste marca Sorin Ilieșiu
– Extrase din rechizitoriul în „dosarul revoluției” – disponibile public
– Războiul radioelectronic din 1989. Afirmațiile lui Ion Mateescu
– Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta”
– 28 decembrie 1989 – doborîrea avionului Bucureşti-Belgrad care avea un singur pasager: reporterul englez Ian Parry
Dosarul de revoluţionar al generalului Militaru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.