Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (2). Considerații generale. Contextul intern și internațional mai 13, 2019


Continui prezentarea rechizitoriului din „dosarul revoluției” cu prezentarea contextului intern și internațional în care s-a desfășurat revoluția, în viziunea procurorilor. Primul episod din acest rechizitoriu, deja prezentat: Inculpații, suspecții și obiectul cauzei (linc).

Remarc că se citează copios din raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”. Amintesc că activitatea acelei comisii a fost boicotată de asociații de revoluționari din Timișoara. Pentru acest aspect, citește pe acest blog:
– Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” pe care o condusese
– Adresările Asociaţiei „17 Decembrie” către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” condusă de Valentin Gabrielescu
– Boicotarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către Asociaţia „17 Decembrie”
– Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos
– Vizita la Timişoara a unor membri ai comisiei senatoriale „Decembrie 1989” (1994)
Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (1). Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara (video)
31 martie 1994, audierea mea la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. „Prejudecata dumneavoastră este că trebuie să se afle adevărul despre revoluţie”

La „obiectul cauzei” (linc) Parchetul a precizat că cercetările au vizat perioada 16-31 decembrie 1989. După părerea mea, diversiunea legată de revoluție nu s-a oprit în 31 decembrie 1989 ci a continuat. Inițierea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către Sergiu Nicolaescu, membru al grupului care a preluat puterea în 1989, este parte din această diversiune. Această convingere m-a determinat să inițiez boicotarea activității acelei comisii. Faptul că Sergiu Nicolaescu a folosit comisia pentru a propune o amnistie generală pentru evenimentele din decembrie 1989 (la audierea președintelui Ion Iliescu, în 16 decembrie 1994) îl consider o confirmare a intuiției mele. Mai apoi diversiunea a continuat prin campaniile de presă pretinse pentru „adevărul revoluției” duse de „Jurnalul Național” (am scris o carte întreagă pe acest subiect) și de „Adevărul”, ori prin cărțile lui Alex Mihai Stoenescu (găsiți, la pagina Analize despre revoluția din 1989 – linc, mai multe articole pe acest subiect). Trimiterea în judecată a unora dintre vinovații de crimele din 1989, mai ales a generalilor Stănculescu și Chițac, a fost unul din motivele activizării campaniei de diversiuni despre revoluție (cum de altfel, începerea diversiunii în 22 decembrie 1989 e legată tot de dorința celor vinovați de a evita răspunderea penală). E complet greșit să se creadă că diversiunea a fost doar la TVR, iar în 31 decembrie 1989 cei care aveau de ascuns crimele revoluției s-au oprit brusc din activitatea diversionistă. Îl citez pe conducătorul revoluției arădene, Valentin Voicilă: „Diversiunea din România a început în data de 22 şi nu s-a terminat nici astăzi” (linc).

Un alt aspect pe care-l remarc este folosirea de către Parchet a prezumției de sinceritate atunci cînd se citează din declarații ale lui Nicolae Ceaușescu ori din rapoarte ale securității. Această prezumție este după părerea mea greșită, minciuna fiind o a doua natură a șefilor regimului comunist. Dacă Nicolae Ceaușescu vorbea despre agenturili străine asta nu înseamnă că el credea sincer acest lucru, ci că aceasta era varianta pe care a considerat necesar să o înfățișeze pentru a obține sprijin. Asemănător, vedem azi politicieni acuzîndu-și adversarii că sînt fie în slujba lui George Soros, fie în slujba lui Putin, dar, chiar și în cazurile în care afirmațiile respective se fac cu vehemență, ele nu sînt decît dovadă că asta au considerat folositor să spună politicienii respectivi, fără a dovedi nimic despre convingerile lăuntrice ale respectivilor politicieni.

Pentru a deduce convingerile lăuntrice ale personajelor trebuie urmărite nu vorbele ci faptele, iar în justificarea faptelor nu neapărat explicațiile date de făptași sînt cele adevărate. Spre exemplu, este un fapt că în 17 decembrie 1989 Ceaușescu a poruncit interzicerea intrării turiștilor străini în țară, dar asta nu înseamnă că el credea ce spusese, că asemenea turiști sînt „agenți de spionaj”. E vorba pur și simplu de dorința ca evenimentele începute să nu fie cunoscute peste hotare (Ministerul de Externe al RSR instruia ambasadorii români de pretutindeni: „În cazul în care veţi fi întrebat (repetăm: numai în cazul în care veţi fi întrebat) în legătură cu aşa-zisele evenimente de la Timişoara, răspundeţi cu toată claritatea că nu aveţi cunoştiinţă despre aşa ceva” – linc), iar Ceaușescu își dădea seama că niște turiști străini aflați în România pot vedea ce se întîmplă și, întorși în țara de origine, vor povesti presei. Faptul că abia după începerea evenimentelor de la Timișoara s-a luat măsura interzicerii pătrunderii în țară a turiștilor străini arată că ascunderea evenimentelor a fost motivul acțiunii, nu faptul că regimul se temea că asemenea turiști vor declanșa tulburări (ele deja fuseseră declanșate).

Totodată, și în cazul rapoartelor securității este greșit să se aplice prezumția de sinceritate. Nici față de Ceaușescu securitatea nu era sinceră. Nu își îngăduiau securiștii să-i raporteze lui Ceaușescu că însuși poporul român este împotriva sa și nici că, într-o anumită problemă pentru care Ceaușescu a cerut informații (să zicem, întrunirea Bush-Gorbaciov de la Malta), sînt incompetenți și n-au putut să le adune. Astfel, este foarte plauzibil ca rapoartele securității să fie încropeli din bănuieli și informații culese din ziare ca să-l mulțumească pe Ceaușescu.

Mai remarc o greșeală în rechizitoriu: Se vorbește de George W. Bush (linc) care s-ar fi întîlnit cu Gorbaciov la Malta, dar în 1989 președintele SUA era tatăl acestuia, George H. W. Bush (linc). Abia în 2000 a ajuns George W. Bush președinte al SUA.

Mai jos, următorul fragment din rechizitoriu:

B. SITUAŢIA DE FAPT
I. Consideraţii generale. Contextul intern şi cel internaţional. (more…)

 

Chicago Tribune, 19 decembrie 1989: „Departamentul de Stat nu poate să confirme relatările despre victime” iunie 1, 2011


Prezint un alt articol despre revoluţia română din presa americană. De data asta, un articol apărut în „Chicago Tribune” din 19 decembrie 1989.

După tulburări, românii închid graniţele

Budapesta, Ungaria. În România, o confruntare dintre poliţie şi un important conducător bisericesc a dus în timpul sfîrşitului de săptămînă la un protest antiguvernamental de amploare, din care au rezultat mai multe victime cînd forţele de securitate au răspuns cu tunuri de apă, gaze lacrimogene şi focuri de armă.

România şi-a închis graniţele şi ziariştii nu au fost îngăduiţi lîngă locul ciocnirilor, în oraşul Timişoara din vestul României, nu departe de graniţa cu Ungaria. Relatări despre tulburări au fost adunate de la agenţii de presă din estul Europei şi din vest, care au interviat martori ce au părăsit România în ultimile două zile.

În Washington, Departamentul de Stat [echivalentul Ministerului de Externe] a spus că ambasada americană din Bucureşti, capitala României, care este la aproximativ 500 de mile de zona tulburărilor, nu poate încă să confirme relatările despre victime. Declaraţiile martorilor variază mult, numărul morţilor fiind apreciat între doi şi cîteva sute.

„Sute de oameni au căzut pe caldarîm în faţa ochilor mei”, a declarat un martor agenţiei iugoslave de ştiri Taniug.

Mai mulţi studenţi greci care studiază medicina la Timişoara au spus că au văzut mai mulţi morţi şi un mare număr de oameni cu răni prin împuşcare în principalul spital al oraşului.

Doi tineri români care s-au strecurat în Ungaria înainte de zorii zilei de duminică au zis deasemeni că au văzut oameni morţi pe străzile Timişoarei. (more…)

 

Radio Europa Liberă, emisiunea „Actualitatea românească” din 19 decembrie 1989 (audio) octombrie 22, 2009


Continui prezentarea reacţiilor mijloacelor de informare în masă din străinătate despre revoluţia română cu înregistrarea emisiunii „Actualitatea românească” a postului de radio Europa liberă din 19 decembrie 1989. Amintesc că la vremea respectivă radio Europa Liberă a fost principala sursă de informare a românilor despre revoluţie, în condiţiile în care regimul Ceauşescu pretindea că nimic deosebit nu se întîmplase (abia în seara de 20 decembrie 1989 a recunoscut Ceauşescu, printr-o cuvîntare televizată – linc, că au existat tulburări la Timişoara). Ca de obicei, intervenţiile mele sînt cu litere cursive între paranteze drepte.

Faceţi clic pentru a asculta emisiunea „Actualitatea românească” din 19 decembrie 1989 a postului de radio Europa Liberă (saitul respectivului post de radio) – 39 minute 58 secunde

Linc de rezervă

Descriere emisiune: (more…)

 

New York Times din 19 decembrie 1989 despre revoluţia română: „Relatările martorilor variază mult, numărul morţilor fiind estimat în jos la doi şi în sus la cîteva sute” octombrie 6, 2009


NYT19dec1Reiau discuţia asupra uneia din dezinformările răspîndite de Ion Iliescu, prin cartea sa „Revoluţie şi reformă”, şi preluată de propagandiştii acestuia din presa românească (în rîndul propagandiştilor fiind destui specializaţi în demagogie anticomunistă): se pretinde că presa străină are vina exagerării numărului morţilor din decembrie 1989, încercînd să se ascundă rolul esenţial avut în această problemă de procesul Ceauşescu organizat la porunca lui Iliescu. La acel proces s-a anunţat oficial un număr al morţilor de 60000. Presa străină, ca şi cea română, a preluat comunicatele oficiale ale FSN, ceea ce e absolut firesc. Anume procesul Ceauşescu a dat credibilitate altor relatări exagerate care existaseră pînă atunci despre numărul morţilor, relatări care erau însă, pînă la acel moment, marginale, nebăgate în seamă de ziarele serioase din Vest sau pomenite cu rezerve. Prezint mai jos ce scria „New York Times” din 19 decembrie 1989 despre revoluţia română. Observaţia mea este că ziarul american a prezentat o relatare obiectivă, în măsura în care acest lucru era posibil în lipsa corespondenţilor străini la faţa locului (lipsă care vine în contradicţie cu teoriile despre plănuirea în avans a evenimentelor din Timişoara de către agenturile străine). Intervenţiile mele în text sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

„Confruntare locală devine protest anti-regim într-un oraş românesc” de Thomas L. Friedman

în timpul sfîrşitului de săptămînă, o confruntare între poliţie şi un conducător bisericesc proeminent a dus la un protest antiguvernamental de amploare în România, despre care se relatează că a provocat multe victime după ce forţele de securitate [„security forces” în engleză, nu se înţelege neapărat Securitatea ci poate avea înţelesul mai larg de forţe de menţinere a ordinii] au răspuns cu tunuri de apă, gaze lacrimogene şi unele focuri de armă.

Ziariştii nu au fost lăsaţi lîngă scena confruntării, în oraşul Timişoara din Vestul României, nu departe de graniţa cu Ungaria. Relatări ale răzmeriţei au fost adunate din bucăţi aici [adică în redacţia New York Times], de la agenţii de presă est europene şi vestice, care au discutat cu martori ce au părăsit România în ultimele două zile. Amănunte au venit deasemenea de la emisiuni de radio monitorizate de Serviciul de Informaţii despre Emisiunile Străine al Departamentului de Stat şi de la informaţii ale funcţionarilor departamentului.

Primele asemenea proteste

Departamentul de Stat [echivalentul american al Ministerului de Externe] a spus astăzi că ambasada americană din Bucureşti, capitala României, care este la aproximativ 500 de mile de zona răzmeriţei, nu poate încă confirma rapoartele despre pierderile înregistrate. Relatările martorilor variază mult, numărul morţilor fiind estimat în jos la doi şi în sus la cîteva sute.

Demonstraţiile au fost primele raportate în România de cînd oamenii din Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au început să iasă în lunile din urmă la manifestaţii stradale paşnice care au forţat conducătorii comunişti să împartă puterea. Aparent, ele au început ca rezultat al tensiunilor etnice dintre regimul comunist dur al preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi minoritatea ungurească din ţară, care numără 2 milioane. (more…)