Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Pregătirile CFSN de preluare a puterii (video) februarie 8, 2019


Prezint o filmare, se pare făcută de Adrian Sârbu (viitorul patron al ProTV) în clădirea Comitetului Central al PCR, în seara de 22 decembrie 1989, cu pregătirile făcute de grupul lui Ion Iliescu de a prelua puterea. Am pus pe youtube primele 6,30 minute ale înregistrării, dar înregistrarea completă de 13,17 minute am pus-o doar pe vimeo, că pe youtube îmi apare reclamație legată de drepturi de autor.

Filmarea a fost subtitrată. Pe alocuri subtitrarea are greșeli și am adăugat eu o nouă subtitrare. De remarcat replica generalului Ștefan Gușă „Dacă nu scăpăm de ăștia de aicea de la ușă vă spun că…” (nu-și continuă ideea) – cei de la ușă de care voia să scape generalul Gușă erau revoluționarii, cît și spusele șefului USLA, colonelul Gheorghe Ardeleanu, către Ștefan Gușă: „împreună cu Victor să facem treaba care am spus-o”.

Transcriere înregistrare: (more…)

 

1991: Declaraţia parlamentului României cu privire la Ucraina. Referendumul pentru independenţa Ucrainei „nu poate avea valabilitate în privinţa teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta URSS, teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sînt de drept ale României” ianuarie 28, 2014


TM291191Din ziarul „Timişoara” din 29 noiembrie 1991 reproduc o luare de poziţie a parlamentului României cu privire la referendumul pentru independenţa Ucrainei. O lectură pe care o consider folositoare în condiţiile recentelor tulburări din Ucraina.

Declaraţia Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 decembrie 1991

1. Parlamentul României a luat cunoştiinţă de hotărîrea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenţei Republicii Ucraina.

Profund ataşat principiilor fundamentale ale respectării dreptului şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărî soarta, Parlamentul României salută hotărîrea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenţa Republicii Ucraina.

Avînd în vedere că acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, precum şi judeţele din Sudul Basarabiei, parlamentul Roâniei declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul ţării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de URSS la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul ROmâniei la 24 iunie 1991.

Desigur, este dreptul Ucrainei să organizeze un referendum pentru independenţa sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privinţa teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta URSS, teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sînt de drept ale României. (more…)

 

Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (3). „M-aţi făcut caghebist. Susţineţi această idee?”. „Bineînţeles c-o susţin” decembrie 20, 2009


Continuarea emisiunii difuzată de Antena 1 în 1999, despre condamnarea generalilor Chiţac şi Stănculescu. Participă la emisiune: Adrian Păunescu (moderator), Sergiu Nicolaescu, Marius Mioc, Lorin Fortuna, Şerban Săndulescu, Sorin Roşca Stănescu, Gelu Voican-Voiculescu, Neculae Cerveni.

Vezi şi primele două părţi ale acestei emisiuni:
Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara
Au existat două momente ale acelor evenimente. Un moment al revoluţiei şi unul al loviturii de stat

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Un document care se cere publicat: şedinţa organizaţiei PCR de la Editura Tehnică consacrată congresului al 14-lea martie 20, 2009


Am mai comentat pe acest blog dezvăluirea, de către Institutul Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu, a existenţei unei scrisori anticeauşiste concepute de Ion Iliescu în martie 1989. Scrisoarea n-a fost difuzată din motive pe care nici măcar Institutul Revoluţiei nu le-a putut lămuri („nu se ştie din ce cauză”, scrie „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, pag. 53), deşi fusese dată lui Virgil Măgureanu pentru a fi trimisă în Apus. În „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009 se face şi o comparaţie între pretinsa scrisoare a lui Ion Iliescu şi „scrisoarea celor şase”, binecunoscut document al dizidenţei româneşti, dar care nu se ridică la nivelul „scrisorii pierdute” a lui Ion Iliescu: „scrisoarea celor şase era adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în timp ce textul elaborat de Ion Iliescu se constituia într-o Proclamaţie adresată celor patru milioane de membri ai Partidului Comunist Român şi tuturor cetăţenilor României; (…) în timp ce Proclamaţia face o radiografie severă şi virulentă a societăţii şi a puterii supreme a statului, chemînd populaţia ţării la revoltă pentru răsturnarea regimului Ceauşescu, Scrisoarea apelează la bunăvoinţa lui Ceauşescu de a rezolva unele probleme pentru ameliorarea situaţiei de criză în care intrase România” („Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, pag. 59). E limpede: Scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu este dizidenţă de categoria întîi, în timp ce „scrisoarea celor şase” e dizidenţă de categoria a doua. Notez că în textul atribuit lui Ion Iliescu nu apare cuvîntul „Proclamaţie”, dar Institutul Revoluţiei deja a poreclit scrisoarea pierdută ca „Proclamaţie” (se scrie cu P mare chiar şi în mijlocul propoziţiei).

Sînt mut de admiraţie pentru Ion Iliescu, care spre deosebire de „cei şase” nu s-a milogit de Ceauşescu ca să-l determine să facă reforme ci a trecut peste acesta, adresîndu-se direct celor 4 milioane de membri PCR şi cetăţenilor ţării cu această „chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii” (expresie preluată din „Caietele Revoluţiei”). De fapt, chiar şi Doina Cornea sau Laszlo Tokes i s-au adresat epistolar lui Nicolae Ceauşescu, încît, dacă textul din „Caietele Revoluţiei” este autentic, Iliescu, prin gestul său de a-l şunta pe Ceauşescu şi a se adresa direct poporului, pare cel mai dizident dintre dizidenţi.

Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu (…) Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor patrioţilor, tuturor forţelor active ale naţiunii, tuturor categoriilor de oameni ai muncii, cu chemarea de a declanşa acţiuni ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi”, este scris în răvaşul domnului Iliescu.

În noiembrie 1989 a avut loc Congresul al 14-lea al PCR, la care Nicolae Ceauşescu a fost reales în unanimitate secretar general al partidului. Înainte de congres, în organizaţiile PCR din întreaga ţară au avut loc şedinţe de pregătire a congresului, pe ordinea de zi a acelor şedinţe figurînd discutarea propunerii ca Nicolae Ceauşescu să fie reales în fruntea PCR. O asemenea şedinţă trebuie să fi avut loc şi la Editura Tehnică. Ion Iliescu, în calitate de membru PCR, trebuie să fi participat la şedinţă. Fiind şi director al întreprinderii, e greu de crezut că a tras chiulul. Din însăşi scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu reiese ideea sa că Congresul al 14-lea este momentul în care partidul trebuie să se lepede de clanul Ceauşescu, cît şi strategia de a folosi inclusiv acţiunile organizate de regim (precum discuţiile pentru congresul al 14-lea) în acest scop. Mă întreb: Ce atitudine a adoptat Iliescu la adunarea organizaţiei PCR din Editura Tehnică, cînd s-a discutat propunerea de realegere a lui Ceauşescu?

În conformitate cu însăşi scrisoarea care a fost acum publicată şi cu caracterul său de lider politic care nu se mai încurca cu apeluri către Nicolae Ceauşescu, precum dizidenţii de categoria a doua, ci se adresa direct membrilor de partid şi cetăţenilor ţării cu chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii, mă aştept ca Ion Iliescu să fi luat cuvîntul la acea şedinţă şi să spună că nu este de acord cu realegerea lui Ceauşescu. E posibil ca subalternii săi de la Editura Tehnică să-l fi contrazis şi, prin voinţa majorităţii membrilor săi, organizaţia PCR de la Editura Tehnică să fi susţinut în final realegerea lui Ceauşescu. Totuşi, poziţia lui Ion Iliescu trebuia să fie consemnată în procesul verbal al şedinţei respective, sau, dacă nu a fost consemnată acolo, participanţii la şedinţă ar trebui să-şi amintească o asemenea atitudine a directorului lor. N-am auzit însă în cei douăzeci de ani trecuţi de la revoluţie ca vreun fost angajat al Editurii Tehnice să pomenească despre vreo luare de atitudine în acest sens al fostului său director, la discutarea candidaturii lui Nicolae Ceauşescu în cadrul PCR.

În lipsa unor date concrete nu pot face speculaţii. Aştept, din partea istoricilor, publicarea procesului verbal al şedinţei organizaţiei PCR de la Editura Tehnică, în care s-a discutat propunerea de realegere a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea PCR.

Mai citeşte, pe aceeaşi temă:
Ion Iliescu, dizidenţă descoperită după 20 de ani
Iarăşi despre „dizidenţa” lui Iliescu şi pretinsa exclusivitate a Jurnalului Naţional

 

Iarăşi despre „dizidenţa” lui Iliescu şi pretinsa exclusivitate a Jurnalului Naţional martie 18, 2009


Am comentat pe acest blog apariţia, după 20 de ani, a unui document prin care Ion Iliescu pretinde că a luat poziţie împotriva lui Ceauşescu înainte ca acesta să fi fost alungat de revoluţionari din sediul CC.

Pretenţiile „Jurnalului Naţional” că ar fi dezvăluit „în exclusivitate” acest document sînt pure minciuni. Publicaţia care a publicat prima scrisoarea despre care se pretinde că a fost scrisă în martie 1989 de Ion Iliescu este „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, editate de Institutul Revoluţiei Române condus chiar de Ion Iliescu.

caitele-revolutiei-20_2009-00001

caitele-revolutiei-20_2009-00002

Abia după publicarea scrisorii în „Caietele Revoluţiei”, s-a apucat şi „Jurnalul Naţional” să republice acest „document”, pretinzînd însă, cu tupeu tipic de ziarist dîmboviţean, că au publicat ceva în premieră.

Că Institutul Revoluţiei, condus de Ion Iliescu şi cu o conducere numită integral de Ion Iliescu, doreşte să-l prezinte pe Ion Iliescu ca făuritorul revoluţiei din 1989, este ceva de aşteptat. De neaşteptat este însă că unii ziarişti preiau fără simţ critic teoriile Institutului Revoluţiei şi vor să fie luaţi în serios. Nici măcar n-au onestitatea să precizeze că au preluat informaţia de la Institutul Revoluţiei ci se pretind „dezvăluitori” de senzaţie.

Neruşinare IRR-istă: Literatura de sertar a lui Ion Iliescu proclamată "document al revoluţiei"

Neruşinare IRR-istă: Literatura de sertar a lui Ion Iliescu proclamată "document al revoluţiei"

„Ion Iliescu, martie 1989. Chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii”, prezintă „Caietele Revoluţiei” scrisoarea lui Ion Iliescu, sub rubrica „documente ale revoluţiei”. Dar, chiar presupunînd că scrisoarea e reală şi a fost cu adevărat scrisă în martie 1989, cum poate fi “document al revoluţiei” cîtă vreme n-a fost difuzată, deci n-a avut influenţă asupra opiniei publice şi a celor care au ieşit în stradă în decembrie 1989? E cel mult “literatură de sertar”. A declara această scrisoare drept „document al revoluţiei”, cum face IRR, este manipulare. Îmi închipui viitorul manual de istorie a României, la care Institutul Revoluţiei revendică energic un cuvînt de spus (vezi „Scrisoare către Ministerul Educaţiei” în „Caietele Revoluţiei” nr. 2(9)/2007, pag. 49): „însufleţiţi de chemarea la luptă pentru răsturnarea dictaturii lansată de Ion Iliescu, în decembrie 1989 românii au ieşit în stradă şi şi-au cucerit libertatea”.

„Caietele Revoluţiei” face şi o paralelă între scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu şi „scrisoarea celor şase” (Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu), pentru a scoate în evidenţă „superioritatea” textului lui Iliescu: „scrisoarea celor şase era adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în timp ce textul elaborat de Ion Iliescu se constituia într-o Proclamaţie adresată celor patru milioane de membri ai Partidului Comunist Român şi tuturor cetăţenilor României; (…) în timp ce Proclamaţia face o radiografie severă şi virulentă a societăţii şi a puterii supreme a statului, chemînd populaţia ţării la revoltă pentru răsturnarea regimului Ceauşescu, Scrisoarea apelează la bunăvoinţa lui Ceauşescu de a rezolva unele probleme pentru ameliorarea situaţiei de criză în care intrase România”.

caitele-revolutiei-20_2009-00009

IRR se opreşte aici cu comparaţiile, dar continui eu: în timp ce „scrisoarea celor şase” a fost difuzată de BBC, Europa Liberă şi Vocea Americii, devenind cunoscută de un mare număr de români, „scrisoarea pierdută a lui Iliescu” a rămas necunoscută timp de 20 de ani; în timp ce „cei şase” şi-au asumat răspunderea poziţiei lor, iscălind cu numele lor real, „scrisoarea lui Iliescu” e anonimă, semnată „Frontul Popular Socialist”.

Comparaţia nu trebuie făcută exclusiv cu „scrisoarea celor şase”, căci dizidenţa anticeauşistă n-a fost limitată la nomenclaturiştii PCR. Au existat o mulţime de alte persoane, fără funcţii în PCR, care au avut curajul să acţioneze împotriva regimului Ceauşescu şi despre care s-a ştiut înainte de decembrie 1989: Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Dan Petrescu, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu ş.a. Despre Iliescu însă, n-am ştiut în decembrie 1989 dar aflăm acum, cu ajutorul Institutului pe care-l conduce.

Vezi şi: Ion Iliescu – dizidenţă descoperită după 20 de ani

 

Ion Iliescu – dizidenţă descoperită după 20 de ani martie 16, 2009


Prima oară am auzit că Ion Iliescu a scris în 1989 o scrisoare împotriva lui Ceauşescu acum 5 zile, în 11 martie 2009. Atunci, pe forumul revoluţiei a apărut un mesaj al forumistului Emil Sângeorzan (pe care nu-l cunosc personal şi nu garantez că numele sub care scrie e real) care semnala că în „Caietele Revoluţiei” nr. 1 (20)/2009 a apărut o scrisoare critică la adresa PCR care chipurile ar fi fost redactată de Iliescu înaintea revoluţiei. Adică: „Caietele Revoluţiei”, editate de Institutul Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu, certifică faptul că Ion Iliescu a fost un mare dizident al epocii Ceauşescu. Pînă atunci Ion Iliescu era o persoană căreia i se crease o aură de dizidenţă, dar nu se putea spune nimic concret în ce a constat dizidenţa dînsului. Unor foşti ştabi comunişti precum Bîrlădeanu sau Brucan sau securistului Dumitru Mazilu li se pot aduce multe critici, dar nu li se poate contesta faptul că au avut curajul iscălirii unor documente contestatare împotriva regimului Ceauşescu, dar despre Iliescu se ştia că nu iscălise nimic. Nici măcar dosarul de securitate a lui Iliescu nu s-a mai găsit. Aşa că, avem ziariştii de la „Jurnalul Naţional” care ne spun că în 1989 „Ion Iliescu era supravegheat strict de Securitate, avînd telefoanele ascultate, microfoane în birou şi chiar pe culoarele etajului în care lucra la Casa Scînteii. Nici libertate de mişcare nu avea, fiind în permanenţă urmărit de două echipaje ale Securităţii”, dar dovezi ioc. Un Vadim Tudor poate arăta zeci de file din dosarul său de securitate care dovedesc că a fost urmărit, un Ion Iliescu nu poate arăta nimic. Avem doar declaraţiile proprii ale lui Ion Iliescu cum că a intrat în conflict cu Ceauşescu din 1971, şi avem fotografiile din 1976 care dezvăluie natura acestui conflict.

Reproduc mesajul din 11 martie 2009 a lui Emil Sângeorzan, care mi-a semnalat răsturnarea de situaţie (păstrez evidenţierile autorului):

Iată ultimii proaspăt dizidenţi descoperiţi de „cercetările istorice” : Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu. Am putea surâde dacă nu ar fi de-a dreptul ridicol. Şi noi, care ne tot întrebam cine a luptat pentru noi înainte de decembrie 1989 împotriva dictaturii …

După aproape 20 de ani, apare aşadar pentru prima oară o scrisoare pe care tovarăşul Iliescu ar fi redactat-o şi trimis-o în martie 1990 [voia să scrie 1989] Partidului Comunist Român, semnată de „Comitetul de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist” (?). O găsim, această scrisoare, în ultimul număr din Caietele Revoluţiei, 1 (20), IRRD, 2009, pp. 59-67.

Şi iată cum, supărat că n-a fost dizident la timp, tovarăşul Ilitch scoate iepurele dizidenţei din jobenul său magic ! O altă emanaţie, nu ! Că doar se pricepe la asemenea scamatorii politicianiste. Inutil să adăugăm (o facem totuşi) că scrisoarea în cauză n-a văzut-o nimeni până acum, n-a ajuns nicăieri vreodată, nu a auzit nimeni de ea (în afară, desigur, de cei doi interesaţi, Măgureanu şi Iliescu) şi nu a asumat-o nimeni public înainte de decembrie 1989. De abia 20 de ani mai târziu se trezesc doi haioşi care să şi-o lipească pe frunte pentru a dobândi titlul mult râvnit de „dizidenţi” a parte post.

După modesta mea opinie, aşa cum poate fi calificată o acţiune, din punct de vedere legal, drept un „fals în acte publice”, tot la fel putem califica şi tentativa disperată a tovarăşului Ilitch drept un „fals istoric„. Fiecare poate, desigur, să judece valoarea sau validitatea acestui „document”, însă, în ceea ce mă priveşte, îmi permit să consider că tovarăşul Iliescu nu face altceva prin această acţiune decât să-şi confirme statutul de impostor. Scuzată-mi fie duritatea expresiei, dar, sinceri să fim : nu îi ajungea că a deturnat Revoluţia, că a împărţit ciolane la toţi securiştii, că a ascuns prin toate mijloacele vinovăţiile represiunii din decembrie 1989, că a acceptat să fie complicele jafului ţării care a avut loc sub oblăduirea sa şi că a împins România în stagnare şi recesiune timp de 10 ani (2 + 4 + 4) ? Nu i-a fost de ajuns ? Ce mai doreşte domnia sa ? Să-i mai ridicăm şi o statuie de erou naţional, de dizident şi revoluţionar ? Nu ar fi cam mult, totuşi ?

Vedeţi şi dvoastră unde duce megalomania şi lipsa de bun simţ (ca să nu spun mai mult) ?

Reacţia mea după acest mesaj a fost să caut pe saitul IRR „Caietele Revoluţiei” cu pricina, dar acestea nu fuseseră încă postate. Acum însă, în „Jurnalul Naţional” din 16 martie 2009, apare exact pretinsul document care dezvăluie dizidenţa lui Iliescu. „Prezentăm în exclusi­vitate acest document al istoriei recente”, scrie „Jurnalul Naţional”. Cum prezintă ziarul „în exclusivitate” un document deja prezentat de „Caietele Revoluţiei” e o enigmă pentru mine. Ion Iliescu pare să-şi fi dat seama că credibilitatea „dezvăluirilor” ar fi afectată dacă ar proveni de la Institutul Revoluţiei condus de dînsul şi preferă să răspîndească, pentru opinia publică, ideea că dezvăluirea a fost făcută de ziarul „independent” de tip „quality” care e „Jurnalul Naţional”. Poate de aia s-a amînat şi punerea pe saitul Institutului Revoluţiei a ultimului număr din „Caietele Revoluţiei”.

După modelul Ion Iliescu vor putea apărea şi alţii care vor pretinde fapte eroice împotriva lui Ceauşescu de care, la momentul respectiv, nu a auzit nimeni. Avem şi un Institut al Revoluţiei care să consemneze aceste fapte.

Motivul pentru care ni se zice că Ion Iliescu a dezvăluit abia acum scrisoarea lui anti-Ceauşescu este că această scrisoare a fost pomenită în cartea „De la regimul comunist la regimul Iliescu” scrisă de Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu. La momentul apariţiei respectivei cărţi am comentat-o pe acest blog, exprimîndu-mi scepticismul cuvenit.

Mai urmăreşte, pe acest blog, comentarii precedente faţă de Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu:
Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) – a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu – Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

 

TVR 22 decembrie 1989. Brateş: Bîrlădeanu a ţinut sus steagul luptei pentru libertate, pentru adevăratul socialism! Bîrlădeanu: Partidul Comunist Român s-a dovedit nedemn să mai guverneze (video) ianuarie 22, 2009


Intervenţia lui Alexandru Bîrlădeanu (semnatar al scrisorii celor 6, avea să devină mai apoi preşedintele senatului) la TVR, în 22 decembrie 1989. Brateş îl introduce telespectatorilor explicînd că acesta a ţinut sus steagul luptei pentru libertate, pentru adevăratul socialism. Bîrlădeanu explică că Partidul Comunist Român, predîndu-se în mîinile lui Ceauşescu, a devenit incapabil să guverneze. Afirmaţia de început a lui Bîrlădeanu, că ar fi stat 10000 de zile (vreo 30 de ani) în arest la domiciliu este o exagerare.

Transcriere înregistrare:
00:00 Teodor Brateş: În mijlocul nostru a venit Alexandru Bîrlădeanu! (aplauze) Cred c-aţi auzit cine este. Îl cunoaşteţi. Vă rugăm să ne permiteţi să-i dăm întîietate. El, imediat după congresul al 9-lea a ţinut sus steagul luptei pentru libertate, pentru adevăratul socialism, şi a avut de suferit! Vă rugăm să-l ascultăm! Alexandru Bîrlădeanu, academicianul, veteran al mişcării noastre revoluţionare! (aplauze)
00:29 Alexandru Bîrlădeanu: Iubiţi compatrioţi, iertaţi-mi emoţia cu care vorbesc acuma. După 10000 de zile de arest la domiciliu, în care n-am putut ieşi din casă, păzit de 18 securişti, e prima mea ieşire în care vreau să-mi exprim mulţumirile şi admiraţia mea faţă de poporul nostru, care a reuşit să smulgă din mîinile tiraniei libertatea! Vreau să mă adresez în primul rînd acuma membrilor de partid. Partidul Comunist Român, de 20 de ani s-a făcut incapabil şi inapt să guverneze. Pentru că partidul s-a predat în mîinile unui singur tiran.
01:17 Bărbat: A fost acaparat, nu s-a predat!
01:18 Alexandru Bîrlădeanu: A fost acaparat şi s-a predat, pentru că nu a luptat.
01:21 Bărbat: I-a dat lacrimile.
01:22 Alt bărbat: N-a luptat niciodată.
01:24 Alexandru Bîrlădeanu: Iar acum, după vărsările de sînge, părerea mea este …
01:29 Teodor Brateş: Vă rog să mă iertaţi, se face un apel urgent de la spitalul Fundeni, să aducă sînge acolo.
01:34 Victor Ionescu: Nu există sînge pentru transfuzii, nici măcar pentru bolnavii aflaţi pe masa de operaţii. Securiştii au aruncat în aer depozitul de sînge. Rugăm oameni să se prezinte donatori voluntari la spitalul Fundeni.
01:45 Teodor Brateş (suprapus cu Victor Ionescu): Toţi cei din cartier să se ducă acolo. Toţi cei din jur să se ducă repede. (suprapus cu alexandru Bîrlădeanu) Să ascultăm în continuare.
01:50 Alexandru Bîrlădeanu: Iar acum după 20 de ani de zile, la vărsarea aceasta de sînge a poporului, partidul s-a dovedit şi nedemn să mai guverneze. Unde este Comitetul Central? Unde este aparatul întreg al partidului? S-au dovedit, s-au dovedit inexistenţi, carierişti, corupţi. Dar, printre sutele de mii de membri de partid există şi oameni cinstiţi, există şi români cinstiţi. Apelez la ei să se unească acuma cu tot poporul, să sprijine această mişcare de eliberare care e o sărbătoare dăruită de Crăciun nouă tuturor. Rog, rog să se ţină linişte, să fie pîine, să fie căldură, să fie lumină. Nu distrugeţi nimic ce este al nostru, al tuturora! Dovedim, aşa cum au arătat-o prietenii din Cehoslovacia, din Germania, din Bulgaria, că sîntem un popor civilizat, care ştie să-şi croiască viitorul fără brutalităţile şi fără violenţele care au caracterizat conducerea de pînă astăzi.
03:06 Teodor Brateş: Vă mulţumim.