Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Cărţi despre revoluţia din 1989 publicate la Bucureşti iunie 9, 2009


O listă, posibil incompletă, a cărţilor despre revoluţia română din 1989 publicate la Bucureşti: (more…)

 

Rich Andrew Hall: Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (7). Ceauşeştii în timpul fugii ianuarie 31, 2009


Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat „petarda”?
Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?

Ceauşeştii în timpul fugii

Situaţia din Piaţa Palatului a evoluat atît de rapid că pînă la urmă doar un elicopter a putut ateriza. Generalul Rus, comandantul forţelor aeriene, a fost nevoit să anuleze ordinul dat paraşutiştilor şi a chemat celelalte elicoptere înapoi la bază. Aceasta a fost una din situaţiile în care o mică schimbare în sincronizarea evenimentelor ar fi putut avea urmări uriaşe. Dacă demonstranţii n-ar fi ajuns la acoperişul clădirii CC şi nu s-ar fi apucat să distrugă pista de aterizare, făcînd-o de nefolosit, probabil Stănculescu s-ar fi îmbarcat într-unul din celelalte elicoptere aflate în zbor. Ar fi fost mult mai puţin probabil ca armata să fi ameninţat cu doborîrea oricăruia dintre elicoptere cunoscîndu-se că ministrul apărării în funcţie se află într-unul din acestea<Saucă sugerează această idee în Alexandru Saucă, KGB-ul şi revoluţia română, Editura Miracol, Bucureşti 1994, pag. 82>. Elicopterul care-i ducea pe Ceauşeşti ar fi putut ajunge în baza aeriană bine fortificată de la Boteni. Dacă comandanţii de acolo ar fi ascultat ordinele emise în persoană de comandantul suprem (Ceauşescu) „situaţia s-ar fi complicat enorm”<Saucă, KGB-ul şi revoluţia, pag. 82>.

Dar după cum s-au desfăşurat evenimentele, protestatarii au ajuns pe acoperişul clădirii CC chiar cînd Ceauşeştii se urcau în primul elicopter – gărzile de corp ale lui Ceauşescu de la Direcţia a 5-a au trebuit să-i ţină pe demonstranţi la distanţă ameninţîndu-i cu arma. Mai mulţi martori au auzit-o distinct pe Elena strigîndu-i lui Stănculescu: „Victoraş, ai grijă de copii!”. Conform lui Brucan, Stănculescu era foarte conştient de asta, şi dîndu-şi seama că Ceauşescu era terminat, „a făcut cu eleganţa sa caracteristică o întoarcere bruscă: ‘La stînga împrejur'”<Silviu Brucan, Generaţia irosită, Editura Univers & Calistrat Hogaş, Bucureşti 1992, pag 16. Această discuţie nu apare în versiunea englezească a memoriilor sale, The Wasted Generation>. Brucan sugerează că are deplină încredere că din acel moment, Stănculescu a rupt definitiv cu Ceauşeştii şi a trecut de partea revoluţiei<Ibidem, pag. 16, 220-221>. Saucă descrie lucrurile mai colorat: „E limpede că din clipa în care elicopterul a decolat de pe acoperişul CC-ului, Victor Stănculescu nu mai dădea nici o ceapă degerată pe viaţa cuplului Ceauşescu şi pe clan”<Saucă, KGB-ul şi revoluţia, pag. 82>.

Iniţial s-a presupus că Ceauşeştii se îndreptau spre „o ţară arabă, probabil Libia, de unde puteau conta pe depozitele lor de la băncile elveţiene”<Brucan, The Wasted Generation, pag. 2>. Dar, după cum scrie Silviu Brucan: „presupunerile noastre erau greşite. Ceauşescu nu era omul care să accepte înfrîngerea aşa uşor”<Ibidem>. După o scurtă escală la vila lor de la Snagov, unde Ceauşescu a telefonat frenetic pentru a găsi un loc sigur în ţară şi unde Elena a împachetat patru noi bagaje cu giuvaeruri, haine şi prosoape pentru a le pune în elicopterul deja supraîncărcat, ei au decolat din nou îndreptîndu-se spre Tîrgovişte (de unde Ceauşescu primise cele mai încurajatoare rapoarte). Cînd pilotul elicopterului, locotenent-colonelul Vasile Maluţan, i-a informat pe Nicolae şi Elena că elicopterul a fost reperat de radar şi poate fi doborît în orice moment, Ceauşescu a hotărît că e mai bine să aterizeze<Ibidem, pag. 4>. Gărzile personale ale lui Ceauşescu de la Direcţia a 5-a au oprit apoi o maşină care era în trecere, ameninţînd şoferul cu armele, şi cuplul prezidenţial a încercat să „meargă cu autostopul” pînă la Tîrgovişte. Primul lor şofer, doctorul Nicolae Deca, a declarat că Ceauşeştii „nu s-au gîndit nici o clipă să fugă din ţară”<Nicolae Deca, interviu de Petre Mihai Băcanu, „Ceauşescu nu s-a gîndit să fugă din ţară”, România Liberă 23 decembrie 1993, pag. 15>.

După înserare, Ceauşeştii au ajuns la inspectoratul de miliţie şi securitate de la Tîrgovişte. Conform maiorului de armată Ion Tecu, în orele precedente miliţienii au ţinut cuplul în pădurea din apropiere, pare-se pentru a se hotărî ce să facă cu ei<vezi comentariile lui Tecu în Ion D. Goia şi Petre Barbu, „Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 9-10>. Cînd au sosit pe neaşteptate la inspectorat, şeful securităţii locale, colonelul Gheorghe Dinu, a acceptat să-i predea detaşamentului de armată care venise să preia controlul clădirii. Brucan descrie astfel acţiunile lui Dinu:

Tipic pentru situaţia din acea după-amiază, comandantul local al securităţii nu se putea hotărî ce să facă. Între timp, radioul şi televiziunea semnalau întregului popor că balanţa se înclina în favoarea revoluţiei. Ofiţerii de securitate au început să părăsească clădirea, şi în curînd toată lumea a plecat<Brucan, The Wasted Generation, pag. 5. Tecu confirmă că între orele 14 şi 17, miliţienii şi securiştii au început să evacueze clădirea inspectoratului, în Goia şi Barbu, “Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 10>.

Scurtă vreme după ora 6 seara cuplul a fost transportat la garnizoana militară. Maiorul Tecu declară: „Din 22 decembrie, ora 18,20, şi pînă pe 25 decembrie, ora 14,45, cînd a avut loc execuţia, ei n-au mai părăsit acest perimetru al cazărmii”<Goia şi Barbu, “Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 10>. Între timp, vorbind de la balconul clădirii comitetului central, Ion Iliescu a anunţat unei mulţimi uriaşe că „s-au dat dispoziţii forţelor armate să-l aresteze [pe Ceauşescu]. Avem ştiri că a fost prins în jurul Tîrgoviştelui. Va fi, cînd ştirea va fi confirmată, o s-o facem publică, va fi arestat, supus judecăţii publice”<Revoluţia română în direct, volum editat de TVR în 1990, pag. 85>. Nu mult după aceea, focurile sporadice care apăruseră după înserare vor deveni mai susţinute şi vor izbucni nu numai în Bucureşti, ci în întreaga ţară. Partea a 2-a a revoluţiei – episodul „teroriştilor” – a început.

(Va urma)

 

Rich Andrew Hall: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (6). 22 decembrie 1989: Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă? ianuarie 24, 2009


Actualizat: Am pus şi o filmare cu fuga lui Ceauşescu.

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat „petarda”?

22 decembrie 1989: Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?

Filmare pusă de youtube de „spiderpctv”.

În miezul zilei de vineri, 22 decembrie 1989, un elicopter supraîncărcat s-a ridicat de pe acoperişul clădirii Comitetului Central şi s-a luptat să părăsească cerul cenuşiu al Bucureştiului. Cîteva clipe după aceasta demonstranţii au ajuns pe acoperişul clădirii CC şi au început să distrugă pista de aterizare pentru a se asigura că nici un alt elicopter nu va putea ateriza. Mai jos, în Piaţa Palatului, aproape 100000 de persoane se adunaseră şi strigau în delir pe melodia cunoscutului imn fotbalistic englezesc: „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. Elicopterul îi căra pe Nicolae şi Elena Ceauşescu în călătoria lor finală în afara Bucureştiului şi aducea un brusc sfîrşit domniei de 24 de ani a lui Ceauşescu. După violenţa din noaptea anterioară, deznodămîntul paşnic al confruntării între populaţie şi regimul Ceauşescu a fost neaşteptat. Mulţi observatori îşi închipuiseră că Ceauşescu mai degrabă ar organiza rezistenţă în clădirea Comitetului Central, „înconjurat de munţi de cadavre”, cum a afirmat o persoană, decît să părăsească puterea <Alexandru Saucă, K.G.B.-ul şi Revoluţia Română, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, pag. 80>. Ca urmare, aceşti observatori au ajuns la concluzia că Securitatea l-a abandonat pe Ceauşescu în masă <Vezi, de pildă, Vladimir Tismăneanu, “The Quasi-Revolution and Its Discontents: Emerging Political Pluralism in Post-Ceausescu Romania”, East European Politics and Societies 7, nr. 2 (Primăvara 1993): 328 (în special fn. 31). După Tismăneanu: “Pînă acum, totuşi, singurele date sigure sînt că securitatea şi armata şi-au schimbat supunerea şi l-au abandonat pe Ceauşescu în timpul primelor ore a lui 22 decembie 1989…”>. Ilie Stoian rezumează această idee dominantă cînd afirmă: „sîntem convinşi că dacă Securitatea nu voia, nimeni n-ar fi pătruns în C.C. iar Ceauşescu n-ar fi căzut în acea zi” <Ilie Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, Editura Colaj, Bucureşti 1993, pag. 28>.

Chiar mai mult, după unele speculaţii larg răspîndite conducerea fostei securităţi deja trebuie să fi ajuns în acel moment la o înţelegere cu complotiştii care urmau să conducă Frontul Salvării Naţionale la putere <Vezi, de pildă, Tismăneanu, “The Quasi-Revolution”: 328 (fn. 31): “…generalii Stănculescu, Guşe şi Vlad au acţionat în metoda tradiţională a căpitanilor gărzilor pretoriene prin faptul că l-au abandonat pe tiranul pierzător şi au jucat un rol crucial în alegerea succesorului acestuia (lovitura de palat)”>. Aceste speculaţii sînt importante, pentru că dacă Securitatea ca instituţie l-a abandonat pe Ceauşescu şi deja avea o înţelegere cu noii lideri politici ai ţării, atunci „teroriştii” care au apărut în seara de 22 decembrie trebuie fie să fi acţionat în numele Frontului Salvării Naţionale, fie să fi fost o invenţie urmărind să legitimeze preluarea puterii de către Front.

Sursele de opoziţie au alimentat amîndouă aceste concluzii. Conform lui Liviu Vălenaş: „În Bucureşti este sigur că Securitatea a trecut practic în corpore de partea complotiştilor deja în noaptea de 21/22 decembrie 1989, probabil pe la miezul nopţii” <Liviu Vălenaş, “Lovitura de palat din România”, Baricada nr. 26 (10 iulie 1990), pag. 3>. El speculează că generalul Vlad deja desfăşura activitate dizidentă de-a lungul zilelor precedente: „Se pare că el [comandantul Securităţii generalul Iulian Vlad] este persoana care a transmis ordinele ‘în Timişoara nu va fi linişte’, ‘pentru muncitori să iasă în stradă’ şi ‘pentru armată să se retragă în cazărmi'”<Ibidem>. Ilie Stoian încearcă să dea de înţeles că în noaptea de 21/22 decembrie generalul Vlad deja încerca să se distanţeze de ceilalţi comandanţi ai regimului. Stoian contrastează acţiunile ministrului apărării Milea, care a rămas printre demnitarii din partid, armată, securitate şi miliţie care coordonau represiunea, şi cele ale generalului Vlad care stătea „separat de aceştia, pe trotuarul de vis-a-vis de Dalles …, loc pe care nu l-a părăsit pînă în dimineaţa de 22 decembrie şi pe care a rămas tăcut fără să ia legătura cu nimeni” <Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 24. Conform lui Stoian, ministrul apărării Milea a fost comandantul suprem al forţelor de represiune din acea noapte. În decembrie 1993, la a 4-a aniversare a evenimentelor, ziarul de opoziţie editat de Horia Alexandrescu, Cronica Română, a reînnoit pretenţia că Vlad s-a distanţat de echipa care supraveghea represiunea (Cronica Română, 21 decembrie 1993, pag. 3)>.

Această afirmaţie pare totuşi îndoielnică. În martie 1990 un demonstrant a făcut aluzie la rolul lui Vlad în Piaţa Universităţii în noaptea de 21/22 decembrie: „eram atunci cîteva sute, cînd sinistra persoană care se ascunde sub codul ‘M-88’ a dat ordin să fim măcelăriţi” <Vasile Neagoe, “Noaptea cea mai lungă”, Expres, nr. 8 (23-29 martie 1990), pag. 6>. În transcrierile comunicaţiilor dintre USLA şi Miliţie din 21 şi 22 decembrie, „88” e indicat ca fiind codul generalului Vlad <Vezi “Dintre sute de catarge,” Libertatea, 1 februarie 1990; 9 februarie 1990; 12 februarie 1990>. Mai mult, după cum discuţia noastră despre evenimentele din Piaţa Universităţii a arătat, forţele Securităţii sînt clar amestecate, şi par a fi fost principala componentă a represiunii brutale care a avut loc în acea noapte.

Brusca moarte a ministrului apărării Vasile Milea puţin înainte de ora 9:30 în 22 decembrie 1989 a fost un moment cheie în evoluţia evenimentelor. Anunţul de la televiziunea naţională cu mai mult de o oră întîrziere (10:50) că „trădătorul Milea s-a sinucis” a părut doar să grăbească fraternizarea deja în desfăşurare între recruţii din armată şi protestatarii care se îndreptau spre centrul oraşului. Explicaţia oficială a morţii lui Milea a provocat neîncredere atunci şi a continuat să provoace neîncredere şi mai apoi. Titlul interviului cu un aghiotant a lui Milea însumează amănuntele care fac îndoielnică explicaţia oficială de „sinucidere”: „O curiozitate: te împuşti în inimă, aşezi pistolul pe masă, apoi te întinzi pe canapea”<căpitan Alexandru Barbu, interviu de Horia Alexandrescu, “O curiozitate: te împuşti în inimă, aşezi pistolul pe masă, apoi te întinzi pe canapea!”, Tineretul Liber, 2 iunie 1990, pag. 1-2>.

În 1995 Liviu Vălenaş a publicat afirmaţiile unui fost ofiţer din Direcţia de Informaţii Externe (DIE – ramură a Securităţii), acum foarte critic la adresa regimului Iliescu şi a SRI-ului, despre moartea lui Milea. Conform acestei surse a Securităţii, Securitatea deja slujea interesele FSN în dimineaţa de 22 decembrie. El a pretins că Milea a fost împuşcat de Securitate iar „ordinul de lichidare a fost dat de Ion Iliescu” şi asta a „netezit succesul loviturii de stat din 22 decembrie 1989, o lovitură de inspiraţie KGB”<Liviu Vălenaş, “Dosarele secrete ale neocomunismului din România”, Românul Liber XI, nr. 8-9 (august-septembrie 1995), pag. 32. Acestea par să fi fost publicate iniţial în ziarul de opoziţie Evenimentul Zilei>

Afirmaţia este dubioasă. În timpul judecăţii sale sumare din 25 decembrie 1989, chiar înainte de execuţia sa, Nicolae Ceauşescu a susţinut că Milea a fost un trădător fiindcă „n-a aplicat ordinele stabilite ca unităţile militare să-şi facă datoria”<vezi FBIS-EEU-89-248, 28 decembrie 1989, 63>. La şedinţa C.P.Ex. care a avut loc după moartea lui Milea, Ceauşescu a dat mai multe amănunte:

„Generalul Milea a plecat de la mine şi după două minute am fost informat ca s-a împuşcat. Avînd în vedere şi comportarea sa în toată această perioadă, reiese că el, de fapt, a sabotat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strînsă legătură cu străinii… În capitală nu au aplicat nici o măsură, nu au aplicat dispoziţiile date şi reiese că tot ce am discutat noi, pentru capitală, a fost folosit pentru a putea să se organizeze în alte părţi… Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare şi el s-a sinucis”<Mircea Bunea, Praf în ochi. Procesul celor 24-1-2, Editura Scripta, Bucureşti 1994, pag. 53, 56>.

După Rady, presupusa insubordonare a lui Milea nu a fost doar în închipuirea lui Ceauşescu: „Cînd au apărut zorile, amploarea insubordonării lui Milea a devenit clară. Clădirea Comitetului Central era doar uşor păzită şi străzile care duceau către ea erau fără o protecţie potrivită. În acelaşi timp, primele rapoarte care începeau să vină de la secretarii locali de partid şi de la securitate indicau că armata nu mai acţiona pentru a înnăbuşi demonstraţiile din provincie. Dacă în ziua anterioară armata împuşcase 6 demonstranţi în Tîrgu Mureş, acum adoptase o poziţie pasivă, rezumîndu-se să apere sediile de partid şi lăsînd străzile mulţimii<Rady, Romania in Turmoil, pag. 103. Informaţii din alte părţi arată că înainte de ora 10 dimineaţa demonstranţii au preluat controlul în Alba Iulia, Arad şi alte oraşe importante din Transilvania>.

Rady presupune că acesta a fost motivul pentru care Milea a fost chemat în biroul lui Ceauşescu şi instruit „să ordone armatei să reînceapă operaţiile active şi să ordone foc împotriva unităţilor care se dovedesc recalcitrante”.

Surse din armată sugerează că după ieşirea din prima şedinţă C.P.Ex. de dimineaţă (la aproximativ ora 8:30), Milea a ordonat unităţilor armate de pe străzile Bucureştiului să se adune lîngă tehnica militară, să ignore „provocările” şi să se reţină în a deschide focul<vezi comentariile locotenent-colonelului Rafaelescu Alexandru în Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea, Ceauşescu nu scăpa!”, Flacăra, nr. 5 (6-12 februarie 1991), pag. 8-9>. Într-o oarecare măsură, Milea mai degrabă răspundea realităţilor de pe teren, căci deja după 7 dimineaţa imense coloane de muncitori de la IMGB şi de la alte fabrici importante erau în marş spre centrul oraşului. Comandanţii de pe teren, copleşiţi, mereu întrebau superiorii cum să acţioneze în această situaţie repede schimbătoare. În unele cazuri au primit ordin de la comandanţii de nivel mijlociu să se adune în jurul tehnicii militare; în altele, se pare că şi-au urmat propria conştiinţă. Conform unor surse ale armatei, efectul soldaţilor grupaţi în jurul echipamentului a fost ruperea în fapt a cordoanelor care fuseseră desemnate pentru a împiedica înaintarea demonstranţilor<locotenent-colonel Ion Cotîrlea şi locotenent-colonel Rafaelescu Alexandru în ibidem>. Ordinul lui Milea a ajutat trecerea nestingherită a demonstranţilor spre Piaţa Palatului.

Rămîne neclar dacă Milea a fost ucis de Securitate pentru insubordonarea sa sau s-a sinucis cu adevărat<Chiar şi Brucan este nesigur. Vezi Brucan, The Wasted Generation, pag. 2>. Un ofiţer de armată a declarat că Milea, foarte emoţionat (se pare după o discuţie cu Ceauşescu), i-a poruncit să-i dea pistolul şi apoi a închis uşa de la biroul său şi s-a împuşcat<vezi comentariile maiorului de armată inginer Tufan aşa cum au fost repovestite de locotenent-colonel Alexandru Andrei în Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>. Sigur este că imediat după moartea lui Milea C.P.Ex.-ul s-a adunat iar într-o şedinţă de urgenţă. Stenograma acestei şedinţe de după ora 9:30 oferă unele surprize<Bunea, Praf în ochi, pag. 53-56>. În timp ce majoritatea membrilor C.P.Ex. a răspuns apelului lui Ceauşescu de a lupta pînă la capăt, cîţiva membri păreau să fie echivoci ca urmare a numărului mare de protestatari. Gogu Rădulescu a spus: „Din informaţii, coloane de muncitori au pornit către centru şi trebuie luate măsuri ca să fie evitată vărsarea de sînge”. Chiar şi primul ministru Constantin Dăscălescu a admis: „Am fost şi voi fi cu dumneavoastră pînă crăp, dar cred că trebuie să chibzuim dacă tragem în muncitorii cinstiţi”.

Poziţiile membrilor C.P.Ex. par să fi fost influenţate de veştile că unii soldaţi din armată au fost „dezarmaţi” de protestatari. Ion Radu a afirmat că „ministrul Vlad spune că izolat mai sînt nişte grupuri de militari dezarmate”. Semnificativ, în absenţa unui reprezentant al armatei la şedinţă, directorul Securităţii Iulian Vlad (care oficial nici măcar nu era membru C.P.Ex.) a fost cel care i-a asigurat pe participanţi că „armata nu lasă dezarmată”. La sfîrşit s-a hotărît că numai dacă demonstranţii sînt înarmaţi şi atacă se va deschide focul împotriva lor. Deşi în presa românească de după revoluţie s-a afirmat uneori că Vlad ar fi răspuns la apelul lui Ceauşescu de „a lupta pînă la capăt” cu expresia „pe naiba”, stenograma îl notează răspunzînd obedient „procedăm cum aţi spus”<Bunea, Praf în ochi, pag. 53-56>.

În urma morţii lui Milea generalul Stănculescu l-a numit pe generalul Victor Stănculescu, proaspăt sosit de la Timişoara şi un notoriu favorit al Elenei, ca ministru al apărării. Din punct de vedere birocratic, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşe, ar fi trebuit să preia funcţia lui Milea. Dar Guşe încă era în tranzit de la Timişoara şi în asemenea cazuri cuvîntul lui Ceauşescu era întotdeauna hotărîtor. Conform lui Stănculescu, Milea îi telefonase noaptea anterioară şi i-a spus că au apărut „probleme” şi că trebuie să se întoarcă imediat la Bucureşti<Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9>. Stănculescu, după propriile sale spuse intrate deja în folclorul evenimentelor din decembrie, a fost atît de hotărît să evite implicarea sa într-o represiune similară celei în care fusese implicat la Timişoara încît, reîntors la Bucureşti în primele ore ale dimineţii de 22 decembrie, a aranjat cu un doctor să-şi pună piciorul stîng în ghips<Ibidem. De aici porecla sa satirică din presa românească: „Ghipsulescu”>. Totuşi, asta nu a împiedicat numirea sa ca ministru al apărării.

Între 9:30 (cînd Milea a fost găsit mort) şi 10:45 (cînd Stănculescu a ajuns în clădirea CC), armata a rămas practic fără comandant iar ofiţerii au continuat să transmită ultimul ordin a lui Milea, de dinaintea morţii sale, cerînd trupelor să nu deschidă focul<vezi comentariile locotenent-colonelului Alexandru Andrei în Goia, “Chiar dacă fugea,” pag. 9>. După ce Stănculescu a ajuns la clădirea CC, la 10:45, el a extins ordinul „Rondoul” a lui Milea pentru a include reîntoarcerea unităţilor militare în cazărmi<Ibid. Vezi deasemenea Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9. Conform primului raport al Comisiei Senatoriale despre evenimente, la ora 10:45 el a ordonat tuturor unităţilor din Bucureşti şi aflate în drum spre Bucureşti să se întoarcă în cazărmi, iar la 12:15 ordinul de retragere în cazărmi a fost transmis unităţilor din întreaga ţară (vezi “Cine a tras în noi, în 16-22?” România Liberă, 27 mai 1992, pag. 5)>. Totuşi, în acelaşi timp, conform spuselor comandantului aviaţiei generalul Gheorghe Rus, imediat după evenimente, Stănculescu i-a ordonat să pregătească 300 de paraşutişti, cu elicoptere şi avioane, gata să coboare şi să se angajeze în luptă în Piaţa Palatului<Brucan, The Wasted Generation, pag. 2-3. Interesante comentariile lui Brucan: “afirmaţia [lui Rus] a fost înregistrată la începutul lui ianuarie 1990 cînd memoria sa era încă proaspătă şi înainte ca situaţia politică să dea naştere la inhibiţii care mai apoi vor împiedica generalii să facă asemenea afirmaţii sincere….”>. În timpul procesului său în 1990, membrul C.P.Ex. Manea Mănescu a confirmat că planul iniţial era să se evacueze întreg C.P.Ex.-ul din clădirea CC<Ibidem, pag. 3>.

Saucă are probabil dreptate cînd scrie că Stănculescu şi-a dat seama că dacă nu găseşte o cale de a scăpa de Ceauşeşti, ar putea suferi soarta lui Milea<Saucă, KGB-ul şi Revoluţia, pag. 80-82>. Pentru Stănculescu alegerea era simplă: „ori el [Nicolae], ori noi!”. Stănculescu pretinde că, deoarece pe coridoarele clădirii CC mişunau paznici înarmaţi şi „se auzeau deja trozniturile geamurilor sparte la intrarea în sediu [CC]”, a luat hotărîrea să-i evacueze cu elicopterul pe Ceauşeşti, pentru a evita o baie de sînge sau linşarea cuplului prezidenţial<Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9>. Conform locotenent-colonelului Ion Pomojnicu, unul din puţinii ofiţeri de armată din clădire din acel moment, securiştii din interior erau „înarmaţi pînă în dinţi” cu pistoale mitralieră şi stocuri de muniţie şi „hotărîţi să facă faţă oricui”<vezi Goia, “Chiar dacă fugea,” pag. 9>.

Deşi foştii securişti contestă dimensiunea populară şi „revoluţionară” a evenimentelor din decembrie, în mod constant îşi atribuie merite pentru că n-au deschis focul în dimineaţa de 22. De pildă „un grup de foşti ofiţeri de Securitate” pune „o întrebare pentru toţi ‘revoluţionarii’ şi ‘dizidenţii’ care atacă cadrele fostei securităţi”:  … cadrele Direcţiei a 5-a care se găseau în fostul C.C. aveau la îndemînă peste 200000 de cartuşe … ce s-ar fi întîmplat cu ‘revoluţia’ dacă fostele cadre ale Direcţiei a 5-a ar fi tras, într-adevăr?<Un grup de foşti ofiţeri de securitate, “Aşa vă place revoluţia? Aşa a fost!”, Democraţia nr. 36 din 24-30 septembrie 1990, pag. 4> Generalul Vlad a explicat cu multe amănunte ordinele pe care le-a dat subordonaţilor în dimineaţa de 22 decembrie, instruindu-i să nu deschidă focul şi să îngăduie intrarea paşnică a demonstranţilor în clădirea CC şi a televiziunii<Iulian Vlad, “Ce mai aveţi de spus?,” Adevărul, 19 ianuarie 1991>.

Afirmaţiile lui Vlad sînt puse însă în discuţie de faptul că ele însoţesc pretenţia că încă din 17 decembrie el nu asculta ordinele lui Ceauşescu şi-şi instruia oamenii din Timişoara să nu deschidă focul şi să nu iasă pe străzi, iar din 18 decembrie a emis un asemenea ordin pentru întreaga ţară<Ibidem>. Transcrierile comunicaţiilor dintre unităţile de miliţie şi USLA arată că după ora 9:40 dimineaţa s-au făcut referiri frecvente la o hotărîre de la „sediul central” că forţele regimului trebuie să deschidă focul numai dacă demonstranţii încearcă să pătrundă în clădirile oficiale, în care caz trebuie trase doar focuri de avertisment<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 3-14 februarie 1990>. Momentul acestei decizii sugerează că a fost o reacţie la acţiunea – sau mai degrabă lipsa de acţiune – a armatei, care a lăsat demonstranţii să copleşească centrul oraşului, şi că era în concordanţă cu hotărîrea luată la cea de-a doua şedinţă de urgenţă a C.P.Ex.

Conform locotenent-colonelului de armată Ion Pomojnicu, Securitatea era pe deplin pregătită pentru represiune, dar a fost surprinsă cu garda jos de rapida dezvoltare a evenimentelor grăbită de abandonarea de către armată a regimului:

„Pe plan general, să ştiţi că surprinderea a creat-o scoaterea armatei din dispozitiv. În momentul în care armata s-a retras, acest dispozitiv s-a frînt, iar celelalte forţe, aparţinînd MI-ului, au fugit. Daca nu ar fi intervenit această dezorganizare a lor, de moment, între ora 11 şi ora 12, cînd s-a întîmplat, poate că ele, forţele MI, ar fi intervenit. Acel moment de panică şi de bulversare a favorizat modul în care au decurs în continuare evenimentele”<Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>.

De altfel, evacuarea Ceauşeştilor din clădirea CC i-a lăsat fără obiectul muncii:
…[securiştii] au fugit imediat după ce şi-au terminat misiunea; misiunea lor era să apere persoana aceasta, pe Ceauşescu. Şi dacă el ar fi rămas, cred că ar fi făcut-o. Consider că plecarea lui Ceauşescu din clădirea C.C. a eliminat obiectul care trebuia apărat în această clădire prin misiunea pe care o aveau cei de acolo şi poate că ar fi apărat-o în continuare, dacă persoana ar fi rămas. …Nu uitaţi că asemenea forţe erau nu numai în C.C. Erau şi la Direcţia a 5-a trupe blocate, şi la Bibliotecă: Cele de aici n-au coborît de pe clădire decît după ce a zburat elicopterul… eu sînt convins că nici la televiziune nu s-ar fi pătruns dacă nu s-ar fi ştiut că Ceauşescu a fugit. Fuga lui Ceausescu a fost vitală pentru mersul revoluţiei române<Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>.

Dovezi suplimentare că Securitatea a fost lăsată în dezordine de zborul lui Ceauşescu vin şi de la Sergiu Tănăsescu, una din primele persoane care a intrat în clădirea CC:

„…cei de acolo fuseseră luaţi absolut pe nepregătite. Am găsit cafele băute pe jumătate, ţigări abandonate în scrumiere… Bărbaţii îşi rupseseră epoleţii, aveau vestonul de-o culoare şi pantalonii de alta, toţi voiau să ne deruteze…. [la] intrarea A erau foarte mulţi securişti acolo… alţii s-au amestecat cu mulţimea profitînd şi de faptul că erau echipaţi în civil…5 inşi în civil…fără nici un fel de somaţie au început să tragă, e drept că pe deasupra mulţimii”
<Dr. Sergiu Tănăsescu, interviu de Ion K. Ion, “Dincă şi Postelnicu au fost prinşi de pantera roz!”, Cuvîntul, nr. 7 (14 martie 1990), pag. 15>

(Va urma)

Comentariu propriu (Marius Mioc): Ideea că teroriştii apăruţi în seara de 22 decembrie au acţionat în numele Frontului Salvării Naţionale sau au fost o invenţie care să legitimeze preluarea puterii de către Front nu este legată obligatoriu de existenţa unui complot prin care Securitatea ca instituţie ar fi avut o înţelegere cu noii lideri politici ai ţării încă înainte de fuga lui Ceauşescu. Înţelegerea se putea realiza şi după fuga lui Ceauşescu, şi nu este obligatoriu să includă Securitatea ca instituţie. Teoria că Ion Iliescu ar fi acţionat concret împotriva lui Ceauşescu înainte de fuga acestuia din C.C. mi se pare o dezinformare cu scopul de a-i atribui lui Ion Iliescu nişte merite inexistente în răsturnarea lui Ceauşescu. Ion Iliescu însuşi nu şi-a arogat asemenea merite. Socotind diatribele vehemente anti-Securitate emise la TVR (vezi „Trupele de securitate atacă unităţile militare”, fapt afirmat şi de Ion Iliescu personal„Securiştii trag asupra salvărilor”, „Securiştii au otrăvit apa”, „Securitatea continuă să tragă în armată”, „Nu credeţi balivernele foştilor securişti”), faptul că emisia televizată se subordona FSN-ului şi a fost principalul mijloc prin care FSN s-a impus la guvernare în faţa altor grupuri care discutau formarea de guverne prin CC (vezi „Să înconjurăm cu unitatea noastră Comitetul Salvării Naţionale”), cît şi arestarea lui Iulian Vlad la scurt timp după revoluţie, pare improbabilă existenţa vreunei înţelegeri prealabile între Securitate ca instituţie şi FSN. Mai degrabă pare să fi fost o înţelegere cu unele persoane din conducerea armatei, a căror trimitere în judecată pentru participare la reprimarea revoluţiei a fost evitată de conducerea politică a lui Ion Iliescu. FSN-ul a avut totuşi sprijinul instinctiv al foştilor securişti speriaţi de retorica anticomunistă a opoziţiei, nefiind necesar pentru asta vreun complot prealabil. Ulterior, de la ideea de a se evita inculparea penală a unor comandanţi din M.Ap.N. s-a trecut la ideea de amnistie generală legată de revoluţia din 1989, promovată deschis de persoane din jurul lui Ion Iliescu (Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu) şi discret de Ion Iliescu personal, care însă n-a putut s-o pună în practică, căci amnistia era o prerogativă a parlamentului, nu a preşedintelui. Fostul preşedinte a folosit însă frecvent dreptul său de a acorda graţieri în cauze privind revoluţia din 1989.

Principalul fapt care ridică bănuieli cu privire la o înscenare a luptei „antiteroriste” este faptul că aceşti terorişti n-au fost depistaţi, iar în primii 7 ani după revoluţie, cînd ancheta se putea face cu cele mai bune rezultate, puterea politică a fost deţinută de FSN şi de Ion Iliescu. Dacă moartea unui om poate rămîne în mister, moartea a aproape 1000 de oameni, cît au fost ca urmare a acţiunilor teroriste, nu este deloc normal să rămînă nelămurită.

Rich Hall aminteşte declaraţii din perioada imediat următoare revoluţiei care arată că în 22 decembrie 1989 securiştii erau înarmaţi, inclusiv cum foşti securişti se lăudau în 1990 că ar fi putut să tragă dar n-au făcut-o. Faptul se coroborează şi cu declaraţii televizate din 22 decembrie 1989. Este oportună reamintirea acestui fapt în condiţiile în care mai recent se pretinde că Iulian Vlad “ceruse încă din 18 decembrie să se sigileze armamentul”, după cum a declarat fostul viceprimministru Gelu Voican în ziarul timişorean „Agenda Zilei” din 17 decembrie 2008, cum am comentat deja pe acest blog. Am încercat să obţin de la „Agenda Zilei” o dezminţire cu privire la afirmaţia despre încuierea sigilarea armelor în rasteluri din 18 decembrie 1989, dar fără rezultat pînă acum.