Din nou despre Ion Stănescu, fondatorul „unităţii anti-KGB” a securităţii

Copia scrisorii trimisă de Ion Stănescu şefului KGB Iuri Andropov, în care relatează încercarea basarabeanului Usatiuc de a primi audienţă la Ceauşescu

Generalul Ion Stănescu. Sursă foto: roncea.ro

În articolul „Securitatea lui Ceauşescu şi Basarabia” (linc) m-am referit la activitatea lui Ion Stănescu, fondatorul „unităţii anti-KGB” a Securităţii, răposat în 2010 (linc) (e vorba de unitatea aia din cadrul securităţii în care spun că au activat, dacă sînt întrebaţi, majoritatea pensionarilor securişti).

Ziarul „Adevărul” – ediţia de Chişinău publică recent un articol de Mihai Taşcă – „Cum colabora Securitatea din România cu KGB-ul” (linc) în care se repetă faptele pe care le-am prezentat deja pe blogul meu, dar se aduc şi unele informaţii suplimentare. Pe lîngă cazul Usatiuc – Şoltoianu – Graur – Ghimpu, securistul Ion Stănescu a mai trimis şefului KGB Iuri Andropov, în 5 februarie 1969, o altă scrisoare în care erau pîrîţi cetăţenii basarabeni care luaseră legătura cu ambasada României din Moscova şi s-au exprimat „tendenţios şi duşmănos” cu privire la politica internă şi externă a URSS. Printre cei turnaţi de Ion Stănescu s-a aflat şi Mircea Druc, cel care în 1990 avea să devină primministru al RSS Moldoveneşti.

În cazul Usatiuc, informarea trimisă de Stănescu lui Iuri Andropov (vezi în stînga) a dus la ani de închisoare pentru 4 basarabeni  formaseră Frontul Naţional Patriotic şi încercau să organizeze rezistenţă împotriva ocupaţiei sovietice (Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Alexandru Şoltoianu, Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur). În cazul celei de-a doua pîre, legată de cei care frecventau ambasada României de la Moscova, urmările exacte nu se cunosc, dar Mircea Druc, cel puţin, a fost luat în vizorul KGB-ului.

Reproduc, după traducerea ziarului „Adevărul” – ediţie de Chişinău, scrisoarea lui Ion Stănescu (linc), în care îl informează pe şeful KGB (şi viitorul conducător al URSS) Iuri Andropov despre basarabenii care vizitau ambasada română de la Moscova. De remarcat că în această scrisoare se face referire la faptul că ambasada RSR din Moscova informase deja Ministerul de Interne sovietic despre comportamentul „tendenţios şi duşmănos” al respectivilor basarabeni, deci nu e vorba de prima turnătorie tovărăşească. Continuă lectura

Securitatea lui Ceauşescu şi Basarabia. Activitatea lui Ion Stănescu, fondatorul „Unităţii anti-KGB” a securităţii

Nicolae Dabija, redactor şef al săptămînalului chişinăuan „Literatura şi Arta”, ne aminteşte într-un articol publicat pe saitul Vocea Basarabiei (linc), cum au ajuns la puşcărie nişte patrioţi basarabeni datorită scrisorii pe care securitatea lui Ceauşescu a trimis-o KGB-ului sovietic (personal tovarăşului Iuri Andropov, viitorul conducător al URSS). Reproduc din articolul domnului Dabija:

În vara anului 1970 basarabeanul Alexandru Usatiuc-Bulgăre se afla la Bucureşti la invitaţia unor rude.

A solicitat o audienţă la Nicolae Ceauşescu, pentru a-i transmite un memoriu din partea Frontului Naţional Patriotic, organizaţie ilegală care activa pe teritoriul RSS Moldoveneşti. Documentul conţinea mai multe date şi argumente despre politica oficială de deznaţionalizare a românilor basarabeni, cărora li se interzicea să-şi vorbească limba, să-şi cunoască istoria, despre faptul că acestora le erau închise şcolile, bisericile, că nu li se permitea să-şi viziteze rudele din România, că nu aveau permisiune să se stabilească în oraşe, invadate de „specialişti” invitaţi din toate regiunile fostei URSS ş.a.m.d., ş.a.m.d. Continuă lectura

Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc

Cartea lui Viorel Patrichi “Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” (Editura Zamolxe, 1998), dezvăluie fapte din viaţa politică românească şi sovietică, care le credem interesante pentru cititorii noştri. Mircea Druc a fost prim-ministru al Republicii Sovietice Moldoveneşti (1990-1991) şi candidat la preşedinţia României (1992).

Provenit dintr-o familie ţărănească, în copilărie viitorul prim-ministru se ocupa de păscutul oilor. De aceea lipsea uneori de la şcoală. Dar a învăţat să-şi impună voinţa. Avea probleme cu un berbec, care l-a pocnit de şi-a pierdut cunoştiinţa, dar apoi “l-am prins de corn, l-am bătut peste bot şi nu m-a mai împuns niciodată” (pag. 9).

Etapele următoare ale vieţii lui Mircea Druc, descrise în carte: tractorist în Kazahstan, student la Leningrad, viaţa la Moscova, excluderea din PCUS, mutarea la Cernăuţi, implicarea în mişcarea naţională din 1988-1990, prim-ministru al Republicii Moldova, candidatura la preşedinţia României.

De la cazul Şoltoianu-Usatiuc i se trage lui Druc dosarul de naţionalist. Alexandru Usatiuc-Bulgăr a fost un basarabean naiv care i-a scris lui Ceauşescu, cerîndu-i sprijin pentru activitatea antisovietică din Basarabia. A cerut şi audienţă la Ceauşescu, dar a fost primit doar de nişte consilieri ai acestuia (pag. 106-107). Apoi, Securitatea română a informat KGB-ul sovietic despre preocupările lui Usatiuc. KGB-ul i-a arestat pe Usatiuc şi colaboratorii acestuia (Ghimpu, Graur şi Şoltoianu). Toţi au primit ani grei de puşcărie. Cam ăsta a fost “antisovietismul” şi “patriotismul” regimului Ceauşescu, în care destui naivi mai cred şi azi.

La procesul Şoltoianu, Druc a fost citat ca martor, dar declaraţiile sale n-au fost pe placul KGB-ului, motiv pentru care a fost obligat să plece de la Politehnică.

Numele lui Druc apare şi într-o informare pe care Securitatea lui Ceauşescu a trimis-o KGB-ului, despre persoanele care, vizitînd ambasada României din Moscova, s-ar fi exprimat “tendenţios” despre politica URSS (pag. 109-110). Însă acea informare nu specifica concret în ce au constat exprimările tendenţioase, de aceea Druc a scăpat de puşcărie. Citez din carte (pag. 111): “Ceea ce puteau să spună românii şi l-ar fi costat pe Mircea Druc foarte mult era însă altceva şi n-au spus. În securitatea română erau şi patrioţi adevăraţi, români autentici”. Trebuie să te cheme Druc ca să apreciezi “românii autentici” din Securitate, că te-au trădat numai pe jumătate, nu complet. Alcevaul ăla pe care securiştii români patrioţi nu l-au spus KGB-ului nu este explicat, dar se scrie “nici acum nu se cunoaşte dacă sovieticii au ştiut sau nu ceva”. Deci nu e clar dacă chiar au existat taine între români şi sovietici.

Druc considera necesară moldovenizarea instituţiilor sovietice. A vrut să intre în KGB, dar “în momentul în care Mircea Druc ar fi vrut să intre în KGB, se pare că eminenţele cenuşii renunţaseră deja să-l racoleze, din cauza dosarului” (pag. 102). Tudor Botnaru, cel care în 1990 avea să devină şeful KGB din RSS Moldova, i-a cerut sfatul dacă să intre sau nu în KGB, iar Druc i-a zis să intre (pag. 113-114). La aeroportul Şeremetievo din Moscova, unde a lucrat ca tălmaci şi dispecer, Druc a trebuit să aibe raporturi cu KGB. Exemple de colaborări cu KGB sînt la pag. 114-115. Colonelul KGB Frolov îl chema la el acasă, i-a prezentat-o pe fiică-sa. Degeaba, Druc n-a vrut să se însoare cu ea. S-a însurat pînă la urmă cu o moldoveancă.

După ce a fost dat afară din PCUS, pentru naţionalism, Mircea Druc scrie o cerere de reabilitare în care explică: “am fost, sînt şi voi fi comunist” (pag. 120-132). Sovieticii refuză însă să-l reabiliteze.

In 1981 Mircea Druc se mută la Cernăuţi. “Intoleranţa ucraineană părea mai agresivă decît cea rusă” observă Druc (pag. 237). Cînd se înfiinţează societatea Mihai Eminescu din Cernăuţi, Druc devine vicepreşedinte. În 1989 contribuie la înfiinţarea primei clase cu predare în limba română din Cernăuţi – cu 16 elevi. Pînă în 1991 numărul elevilor va creşte la 60 (pag. 297). Deci, pînă în 1989 n-au existat în Cernăuţi nici un fel de clase cu limbă de predare română.

În 1990 cîştigă din primul tur un mandat de deputat al Republicii Moldova, candidînd din partea Frontului Popular (FPM) (pag. 348-351). În 25 mai 1990 e ales prim-ministru, cu nici un vot împotrivă şi o singură abţinere – un deputat din Tiraspol (pag. 370). Guvernul însă nu şi l-a ales el, ci parlamentul. “Oricît de teribilist ar fi fost Mircea Druc, el nu putea să-şi schimbe măcar dactilografa” (pag. 375). Totuşi, pentru funcţia de şef al KGB-ului chişinăuan a izbutit să-l promoveze pe vechiul său cunoscut Tudor Botnaru (pag. 357).

Primul atac după numirea ca prim-ministru a venit de la fraţii români. Aristide Buhoiu de la televiziunea română i-a prezentat un escroc pe nume Tomescu, care se pretindea om de afaceri american. Acest Tomescu a înşelat apoi o mulţime de basarabeni “cu sute de mii, poate milioane de ruble”. Fiindcă Druc l-a primit bine pe Tomescu şi a apărut cu acesta la televizor, a fost atacat vehement de presa sovietică (pag. 377).

Ca prim-ministru al Republicii Moldova, era şi membru în guvernul sovietic. De 2 ori pe săptămînă mergea la şedinţe la Cremlin (pag. 378). “Din punct de vedere politic, Mircea Druc era o premieră absolută în toată Uniunea Sovietică: era singurul demnitar care fusese dat afară din PCUS” (pag. 380).

A încheiat tratate bilaterale cu alte republici sovietice fără acceptul Cremlinului. Primul asemenea tratat a fost între Moldova şi Rusia. “La insistenţele lui Mircea Druc, Boris Elţin acceptă declanşarea procesului de descentralizare reală, cooperare directă pe orizontală între republici, fără acceptul lui Gorbaciov. Era primul document de acest fel din Uniunea Sovietică, pe care Mircea Druc l-a gîndit ca pe o a 2-a undă seismică, de dezagregare a imperiului” (explicaţie la fotografia de la semnarea tratatului moldo-rus, între pag. 448-449). A ţinut legătura cu toţi naţionaliştii interesaţi de destrămarea URSS, de la gruzinul Gamsahurdia pînă la baltici.

Moscova l-a sabotat. Moldova avea nevoie de furaje, ca să nu moară vitele de foame după un an secetos. Exista contract cu Kazahstanul, dar “Nazarbaev ascultă de Rîjcov, e omul lui Gorbaciov şi are ordin să-l pună cu botul pe labe pe Druc, să nu onoreze contractele de livrare a grîului furajer” (pag. 385). Pînă la urmă Druc a obţinut furajele din Vest (pag. 423), deşi legislaţia sovietică nu îngăduia relaţii economice directe (pag. 385). Deci, Mircea Druc a săvîrşit ilegalităţi!

Botnaru, şeful KGB din Chişinău, l-a avertizat că şeful KGB de la Moscova, Kriucikov, i-a cerut să-l dea jos pe Druc (pag. 392). Snegur primise se pare acelaşi ordin. Alt adversar a lui Druc a fost deputatul FPM Andrei Vartic. “Imediat după ce a primit, la indicaţia lui Mircea Snegur, prima tranşă de 25 milioane de ruble pentru fundaţia şi teatrul lui, Andrei Vartic a început să facă istericale în mass-media Chişinăului: Păzea! Druc duce ţara de rîpă” (pag. 393).

Privatizarea n-a vrut s-o înceapă pînă nu se adopta Legea Băncii Naţionale şi Legea despre cetăţenie. Altfel republica şi-ar fi vîndut avuţia pe nişte saci cu ruble care ar fi devenit fără valoare (pag. 426). Aştepta de la parlament vreo 25 de legi “fără de care nu se putea mişca” (pag. 425), dar principala preocupare a parlamentului era “demisia lui Druc”.

În mai 1991 Druc a fost destituit. Păcat că în momentul destrămării URSS (august 1991) Druc nu mai era prim-ministru! Au fost manifestaţii de stradă în favoarea sa. Grigore Vieru a fost printre cei care potoleau manifestanţii: “Am sacrificat pe Mircea Druc fiind siliţi de împrejurări. Mircea Snegur a fost alături de noi în momentele cele mai grele. Să-l lăsăm să muncească” (pag. 436).

În decembrie 1991 s-au făcut alegeri directe pentru preşedintele Republicii Moldova. În legea electorală s-a pus un articol despre timpul minim de locuire în republică. Astfel, lui Druc i s-a interzis să candideze, Snegur rămînînd unicul candidat.

Druc n-a avut în guvern oameni pe care să se sprijine. Despre KGB-istul Botnaru, cu care coresponda prin anii ‘60, se spune: “Timp de un an cît a fost şeful guvernului de la Chişinău, Mircea Druc nu a primit nici o notă informativă de la generalul Tudor Botnaru, care în mod firesc i se subordona. Începuse criza din Transnistria, din Găgăuzia, dar nici un raport al securităţii nu a fost înmînat primului ministru despre această dramă. E greu de presupus că ofiţerii KGB şomau în acea perioadă” (pag. 510-511). Oare i-o fi trecut prin minte lui Druc să-i ceară lui Botnaru asemenea rapoarte?

Conform hotărîrii congresului FPM, în 1992 Druc a candidat la preşedinţia României. A avut discuţii pentru susţinere cu Radu Ceontea de la PUNR, dar acesta a pierdut şefia PUNR. A fost susţinut de Mişcarea Ecologistă, Asociaţia Pro Basarabia şi nişte organizaţii ale românilor din exil. Au fost discuţii şi pentru susţinerea sa de către Convenţia Democratică. “Nicolae Lupan şi Tudor Bompa sperau să-l convingă pe Corneliu Coposu să-l accepte pe Mircea Druc candidat la preşedinţia României din partea Convenţiei Democratice. ‘Renunţăm la MER, nu ne trebuie PUNR şi mergem la Versoix să te prezint regelui’, zice Lupan (…) ‘Bine, dar eu nu sînt monarhist’. ‘Auleu, dar e fioros, dragă!’ l-ar fi calificat imediat Ana Blandiana, oracolul Convenţiei Democratice” (pag. 483).

Fără sprijinul unui partid serios, Druc a ieşit ultimul dintre cei 6 candidaţi. În timpul campaniei electorale, a fost atacat inclusiv de aşa-zişii naţionalişti de la “România Mare” şi “Vatra Românească” (pag. 489-490): “«Mircea Druc – kaghebist» – atît avea de spus Alcibiade în «România Mare» din 5 iunie 1992. «Doamne, cît ne-am bucura ca dl. Druc să ajungă preşedinte al Rusiei. Este mai greu să ni-l imaginăm pe dl. Druc, însă, ca preşedinte al României. (…) pe dl. Druc, se pare, Moscova îl ţine scai de candidatura la preşedinţia României. Aşa este, d-le Druc?» scria Aureliu Goci în «Naţiunea» (nr. 28 din 10-16 iulie 1992), «foaie a spiritului românesc de pretutindeni», publicaţie a Uniunii «Vatra Românească», editată de prof. dr. Iosif Constantin Drăgan”.

Totuşi, care e “ultimul imperiu” cu care se luptă Druc? Viorel Patrichi explică pe ultima copertă a cărţii: “Un experiment, poate mai subtil decît comunismul, paralizează lent spiritul naţional al popoarelor în numele unei armonii care va veni. (…) Lupta cu imperiul consumist, cel mai teribil din istoria lumii, este abia la început”.