O proorocire a mea din 2009 pe cale de a se îndeplini

„Milioane de români vor avea de achitat (în plus) la polițele RCA cu 25%, în timp ce asigurarea locuinței s-ar putea scumpi cu pînă la 100%”, sîntem informați într-un articol de pe saitul asigurari.ro (linc).

Se confirmă astfel o tendință despre care am scris în repetate rînduri: atunci cînd statul impune prin legislație anumite obligativități, prețurile acestora au o tendință de creștere impetuoasă, mult peste rata inflației.

În 2009, în articolul „Scumpiri de pînă la 40% la asigurările obligatorii auto” (linc), scriam: Continuă lectura

Statul maximal ustură la buzunar: Se scumpesc asigurările obligatorii de locuinţe

O porcărie care mai poate fi oprită: asigurarea obligatorie a locuinţelor (linc) e un articol publicat de mine în 2008, pe la începuturile acestui blog, în care comentam o hoţie legalizată: legea asigurărilor obligatorii pentru locuinţe.

N-o să sărăcească nimeni din plata a 20 de euro pe an, însă în caz de dezastre naturale nu vor mai trebui daţi bani din bugetul statului pentru sinistraţi, era argumentul folosit de adepţii legii. Dar aceşti 20 de euro/an vor deveni istorie. Se scumpesc poliţele de case. CSA a aprobat noile norme privind asigurarea-reasigurarea la riscul de catastrofă (linc) este titlul unui articol din revista „Capital”. Continuă lectura

Scumpirea asigurărilor pentru femei. Curtea Europeană de Justiţie contrazice decizia Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării din România

Începînd de anul viitor femeile vor trebui să plătească mai mult pentru asigurările auto şi de viaţă, ca urmare a unei decizii a Curţii Europene de Justiţie, scrie Adrian Moşoianu în „Finanţiştii” (linc). „Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) a decis că diferenţierea tarifelor şi beneficiilor produselor de asigurare în funcţie de sex, chiar şi în condiţiile prezentării de date statistice şi actuariale justificative, este incompatibilă cu principiul fundamental al egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în UE (…) în urma implementării sentinţei CEJ, poliţele de asigurare auto pentru femei s-ar putea scumpi cu procente cuprinse între 10 si 50% faţă de nivelul lor actual”.

Pînă acum obiceiul era ca asigurările să fie mai ieftine pentru femei decît pentru bărbaţi, pe motiv că statisticile arată că femeile fac accidente mai rar decît bărbaţii.

Oare va urma şi o ieftinire a poliţelor de asigurare pentru bărbaţi? Teoretic aşa ar trebui să fie, dar bănuiala mea e că asigurările doar se vor scumpi pentru femei. Asigurările auto fiind obligatorii prin lege, firmele de profil profită şi au impus de-a lungul timpului creşteri continue ale preţurilor. Comparaţi cît vă costa asigurarea auto acum cîţiva ani şi cît costă acum. E o temă pe care de altfel am mai tratat-o pe acest blog (linc).

Decizia Curţii Europene de Justiţie vine în contradicţie cu Hotărîrea nr. 151 din 5 mai 2006 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din România. În anul 2006, sesizînd că tarifele de asigurări auto pentru femei sînt mai mici decît cele pentru bărbaţi şi profund rănit în orgoliul meu bărbătesc (dar şi considerînd folositoare o demostraţie a faptului că din joaca asta de-a antidiscriminarea nimeni nu iese în avantaj), am trimis o sesizare către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cerîndu-i să ia măsuri împotriva firmelor de asigurări care practică această discriminare. Respectiva instituţie mi-a respins jalba. Redau mai jos hotărîrea CNCD care vine în contradicţie cu hotărîrea recentă a Curţii Europene de Justiţie. Continuă lectura

Un nou atac al guvernanţilor împotriva libertăţii economice. Petiţie on-line

M-am mai referit pe acest blog la tendinţa guvernanţilor – care este de altfel specifică întregii Uniuni Europene, nu doar României – de a distruge micii întreprinzători, în folosul marilor firme. Vezi articolele mele precedente:
Taxa forfetară pentru IMM: Libertate economică, dar nu pentru căţei
Libertate economică, dar nu pentru căţei (2)

OUG 58/2010 (linc) este o nouă măsură legislativă din seria celor menite să sugrume micii întreprinzători, în beneficiul marilor firme, care scapă de concurenţă. Ce are în plus această ordonanţă faţă de celelalte este prostia, fiindcă, după cum voi explica într-un articol viitor, unele prevederi ale acestei ordonanţe mai mult vor păgubi financiar statul decît îl vor ajuta. Continuă lectura

Uniunea Europeană ustură la buzunar: Ne aşteaptă o nouă scumpire a asigurării auto obligatorii

În anul 2010 asigurările obligatorii pentru autoturisme vor înregistra o nouă scumpire de 10-35%, după cum ne anunţă „Cotidianul” din 16 iulie 2009. Motivul îl constituie majorarea limitelor maxime de despăgubire impuse de Uniunea Europeană. Continuă lectura

Alte 40 de miliarde dolari pentru firma de asigurări AIG

Abia am scris articolul „Cînd industria mondială a asigurărilor e în colaps, în România se impun noi asigurări obligatorii”, în care vorbeam despre problemele gigantului din industria de asigurări AIG, că azi aflu despre alte 40 de miliarde de dolari pe care guvernul american le pompează în această firmă.

Cică avem nevoie de asigurări obligatorii pentru ca guvernul să nu mai cheltuiască banii contribuabililor în caz de inundaţii, cutremure. După cum se vede, nici nu-i nevoie de calamităţi naturale pentru ca banii contribuabililor să fie cheltuiţi.

Cînd industria mondială a asigurărilor e în colaps, în România se impun noi asigurări obligatorii

Asiguratorii sînt în colaps, scrie „Jurnalul Naţional” din 6 noiembrie 2008, referindu-se la situaţia existentă pe plan mondial în industria de asigurări.

AIG, principala firmă de asigurări din lume, „a ajuns la al treilea împrumut luat de la Fed, de 20,9 miliarde de dolari, după ce la naţionalizarea de la 16 septembrie a primit 85 de miliarde de dolari, iar ulterior autorităţile au mai pompat încă 37,8 miliarde de dolari. (…) unii analişti deja consideră că ţinerea la aparate a AIG costă mai mult decât dacă ar fi fost lăsată să intre în proceduri de faliment”.

Problemele din industria asigurărilor au molipsit toată lumea, fiindcă firmele de asigurări se reasigură între ele.

Mulţi dintre cei care au plătit conştiincios taxe de asigurare se vor trezi în situaţia în care, atunci cînd nenoricirea pentru care s-au asigurat se întîmplă, firma de asigurare să nu le poată plăti nici o despăgubire.

Ce fac politicienii români în această situaţie? Preşedintele Traian Băsescu a promulgat legea privind asigurarea obligatorie a locuinţelor, votată cu entuziasm de parlamentarii români, iar asigurările obligatorii pentru diferite meserii sînt în continuă extindere, prin grija dragilor noştri politicieni: recent se pune la cale şi asigurarea obligatorie pentru agenţii imobiliari.

Dacă politicienii americani au grijă ca plătitorii de impozite să finanţeze industria de asigurări, de ce n-ar face la fel şi politicienii români? Că dacă se întîmplă vreun cutremur, o să aflăm că firma de asigurări a dat faliment, dar pînă atunci trebuie să finanţăm traiul luxos al celor care lucrează în această industrie. Dacă n-o facem, are Statul Maximal ac de cojocul nostru, ne pune la amenzi (deocamdată, încă nu s-a vorbit de puşcărie).

Tema e veche, am mai tratat-o pe blog:

Cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii – mod prin care Statul Maximal limitează concurenţa

O porcărie care mai poate fi oprită: asigurarea obligatorie a locuinţelor începînd cu jumătatea lui 2009 (eram optimist pe vremea aceea)

Statul Maximal, vinovat de criza economică din SUA

Guvernul lui G. W. Bush a cerut Congresului aprobarea de a investi 700 miliarde dolari pentru a ajuta sistemul financiar american, care este în criză.

Folosirea banilor publici pentru salvarea unor afaceri particulare este profund imorală, mai ales că particularii salvaţi nu sînt nişte amărîţi (statul nu a intervenit niciodată pentru a salva afacerile vreunui tarabagiu) ci nişte indivizi care ani de zile au avut nişte cîştiguri enorme. Se aplică acum şi în SUA principiul cunoscut de noi românii de pe vremea Bancorex şi FNI etc: profiturile se privatizează şi pierderile se naţionalizează.

Yaron Brook, într-un articol din revista Forbes, explică rolul nefast pe care l-a avut Statul, prin cele două metode folosite, „morcovul” şi „bîta”, în crearea actualei crize.

Printr-o politică consecventă de ani de zile, guvernul federal american a determinat băncile, folosind atît „bîta” (sancţiunile) cît şi „morcovul” (răsplăţi plătite din banii contribuabililor), să scadă standardele de acordare a împrumuturilor.

Prin Community Reinvestment Act, birocraţii americani au silit băncile să elimine „discriminarea” şi să acorde împrumuturi unor persoane care provin din comunităţi sărace. Ceea ce înţeleg birocraţii prin discriminare este variabil, în funcţie de necesitatea ca aceştia să-şi păstreze obiectul muncii, adică lupta împotriva discriminării. „Discriminarea există cînd politicile de acordare a împrumuturilor conţin criterii arbitrare sau depăşite care în mod practic descalifică de la eligibilitate pretendenţii care provin din comunităţi minoritare cu venituri scăzute”, sună o astfel de definiţie birocratică a discriminării. Acele criterii „depăşite” sînt exact criteriile care ar trebui să stea la baza  acordării împrumuturilor, adică nivelul veniturilor, verificarea declaraţiilor despre venituri şi bonitatea dovedită în timp a pretendentului la împrumut. Cei care erau refuzaţi la acordarea unui împrumut, erau încurajaţi să depună plîngeri la agenţii guvernamentale pe motiv de „discriminare”.

Pe lîngă ameninţarea cu sancţiunile împotriva băncilor care practică „discriminarea”, s-a folosit şi tactica „morcovului”. Guvernul american a creat Fannie Mae şi Freddie Mac, agenţii care cumpără şi garantează contracte de împrumut. Astfel s-a creat o cale artificială şi lesnicioasă de profit pentru împrumutători. Aceştia au acordat împrumuturi dubioase ştiind că le pot vinde apoi, cu profit, unor agenţii guvernamentale preocupate de ajutarea familiilor americane să devină proprietare de locuinţă (lozinca politicianistă a unui preşedinte american: „vrem ca fiecare american să fie proprietar în casa lui”), nu de respectarea riguroasă a criteriilor de acordare a împrumuturilor.

Cîtă vreme preţurile caselor erau în creştere, schema a funcţionat. Persoanele cu venituri modeste, dacă nu aveau bani să plătească rata, puteau totuşi să vîndă locuinţele, iar din preţul de vînzare să-şi acopere datoria. Puteau totodată să obţină o refinanţare a împrumutului. Astfel, miliarde de dolari s-au investit în împrumuturi dubioase. Criza a apărut cînd preţurile caselor au încetat să crească. Atunci balonul de săpun s-a spart.

Soluţia crizei nu constă în crearea de noi organisme birocratice de control a pieţei financiare, ci prin eliminarea puterii guvernului de a a sprijini hotărîri iraţionale ale agenţilor economici, prin constrîngere sau stimulente, concluzionează Yaron Brook.

O porcărie care mai poate fi oprită: asigurarea obligatorie a locuinţelor începînd cu jumătatea lui 2009

Actualizare 26 iulie 2014: Înlocuit linc devenit nefuncțional la articolul din ziarul Adevărul.

Angela Toncescu, preşedinta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), a declarat: începînd cu jumătatea anului viitor, legea asigurărilor obligatorii a locuinţelor ar putea intra in vigoare. A rămas doar ca la sesiunea de toamnă Camera Deputaţilor să adopte legea.

Senatul a aprobat-o încă din 2007, cu 73 voturi pentru şi numai unul împotrivă.

Birocraţia este un cerc din care nu poate scăpa nimeni. Cei din vîrf consideră că cei de sub ei cunosc amănuntele, iar cei de jos consideră că cei din vîrf cunosc ansamblul, şi astfel toţi sînt păcăliţi reciproc, spunea Karl Marx, dar greşea. În acest caz, „experţii” care au lucrat la proiectul de lege cu asigurările obligatorii nu sînt păcăliţi deloc, ci îşi urmăresc interesele. După cum scria ziarul „Adevărul” din 20 iunie 2008, Angela Toncescu, preşedinta organismului birocratic de supraveghere a asigurărilor, a cîştigat, în calitatea ei de angajată a statului, peste 12 miliarde lei vechi pe an (echivalent cu 27000 euro pe lună), adică de 18 ori mai mult decît Traian Băsescu. Cum legea spune că „veniturile membrilor Consiliului de Supraveghere a Asigurărilor şi ale personalului de conducere şi executiv sînt echivalente veniturilor realizate pe posturi similare din piaţa de asigurări”, este firesc ca „experţii” din Consiliul de Supraveghere a Asigurărilor să urmărească creşterea veniturilor în acest domeniu. Iar politicienii votează orbeşte ceea ce propun „experţii”, că doar avem o guvernare care susţine competenţa!

„Săptămîna Financiară”, într-un articol mai vechi pe această temă, remarca: „România este singura ţară europeană unde autorităţile vor să introducă asigurări obligatorii pentru locuinţe împotriva catastrofelor naturale. Sistemul a mai fost introdus în Turcia, cu sprijinul Băncii Mondiale, dar rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare (…) În Japonia, care este lovită frecvent de cutremure, nu există un sistem de asigurare obligatoriu, iar primele de asigurare sînt mari, drept care mai puţin de 5% din japonezi îşi asigură locuinţele”.

Reprezentanţii Statului nu se mai mulţumesc cu impozitele, ci se consideră îndreptăţiţi să stabilească cum trebuie să-şi cheltuie românii şi banii rămaşi după plata impozitelor. Pentru început, prima de asigurare va fi mică, să nu se revolte lumea şi să accepte ideea. Apoi, an de an suma va creşte.

Remarc eficienţa manevrelor de culise ale reprezentanţilor firmelor de asigurări, care vor avea astfel un venit sigur fără să mai fie nevoiţi să facă eforturi pentru atragerea clienţilor. În cazul asigurărilor obligatorii pentru autoturisme, măsura are o logică: asigurarea obligatorie nu priveşte pagubele pe care proprietarul maşinii le provoacă propriei sale maşini (pentru asta există asigurarea CASCO facultativă), ci pagubele pe care un conducător auto neatent le provoacă unor terţe persoane nevinovate, care poate nici nu au maşină în proprietate. Este aşadar ocrotită persoana nevinovată care e silită să îndure riscul conducerii neatente a autoturismelor de către alţii.

Măsura propusă împiedică o diferenţiere a pieţii de asigurări conform riscurilor reale. Cetăţeanul care are casa în vîrful dealului trebuie să se asigure contra inundaţiilor, exact ca şi cel cu casa în lunca rîului. Cei care locuiesc în zone seismice vor plăti la fel ca şi cei care locuiesc în zone fără risc de cutremur. Dispare interesul de a alege locul construirii unor locuinţe în funcţie şi de riscurile dezastrelor naturale.

Adepţii asigurărilor obligatorii plîng de mila bugetului de stat, din care s-au dat ajutoare pentru sinistraţii de la inundaţiile recente. De ce din impozitele plătite de toţi cetăţenii să se dea ajutor inconştienţilor care nu şi-au asigurat casele?, se întreabă retoric propagandiştii asigurărilor. După adoptarea asigurării obligatorii, nu se vor mai da bani din bugetul statului în caz de dezastre naturale, totul va fi acoperit de companiile de asigurări, continuă aceştia.

Din bugetul statului se vor da oricum bani pentru ajutorarea sinistraţilor în caz de dezastre naturale majore. Statul român a dat bani chiar şi pentru ajutorarea sinistraţilor de la ţunamiul din Asia, e naiv cine crede că se va refuza ajutorul unor sinistraţi din România. Nu văd politicianul aflat în funcţie de răspundere într-un moment de dezastru natural care să declare că nu-i ajută pe sinistraţi, că respectivii îşi merită soarta fiindcă n-au încheiat poliţe de asigurare. România fiind o democraţie, politicienii au totuşi nevoie de voturi. La fel a fost şi în SUA, cînd după uraganul Katrina guvernul a dat bani pentru ajutarea sinistraţilor.

Pe de altă parte, ajutarea unor semeni aflaţi în dificultate este firească la un popor creştin ca al nostru. Cheltuirea banilor publici cu sinistraţii nu este o problemă care realmente să fi scandalizat opinia publică. Sînt multe alte lucruri pe care se cheltuie bani publici fără rost.

Suma de 20000 euro, prevăzută în lege a fi asigurată, nu acoperă nici costul unei garsoniere în Bucureşti, iar suma minimă de 10000 de euro e mai mare decît costul unor case din zona rurală, unde există şi destule case abandonate. Proprietarii caselor abandonate sau folosite foarte rar, care mai au o altă locuinţă la oraş, vor fi siliţi să cotizeze pentru asigurarea acelor case. Statul Maximal consideră proprietarii nişte inconştienţi, care nu-şi pot evalua singuri interesele, de aceea ei, birocraţii, trebuie să dicteze cu ce să-şi cheltuie oamenii banii. Alţi birocraţi vor fi necesari pentru verificarea încasărilor, depistarea şi pedepsirea celor care trag chiulul de la asigurarea obligatorie, şi parcă văd că din banii contribuabililor se vor plăti aceşti birocraţi, nu din banii firmelor de asigurări.

În schimbul făgăduielii iluzorii că nu se vor mai cheltui bani publici în caz de dezastre naturale, ni se cere practic să plătim de zece ori mai mult cu asigurări obligatorii pentru locuinţe.

Nu mă deranjează să dau bani pentru un amărît rămas fără casă din pricina unui cutremur sau viitură, dar mă deranjează nespus să fiu silit să cotizez pentru îmbogăţirea patronilor firmelor de asigurări, care oricum cîştigă mai mult decît mine. Nu-s invidios pe aceştia, să cîştige domniile lor cît mai mult, dar să cîştige convingîndu-şi clienţii prin oferte avantajoase, nu prin tragerea sforilor pentru obţinerea unor legi prin care cetăţenii sînt siliţi să-i îmbogăţească.

N-am nici o îndoială că firmele de asigurări dispun de însemnate bugete de publicitate. Mass-media, care e dependentă de încasările din publicitate, le va ţine partea. În ziare şi la televizor vom vedea tot felul de specialişti explicînd ce bună e noua măsură a guvernanţilor noştri.

Vin alegerile parlamentare uninominale anul ăsta. E cazul să cerem candidaţilor să-şi expună limpede poziţia în problema asigurărilor obligatorii ale locuinţelor (dar şi a altor cazuri de asigurări obligatorii), şi să votăm în consecinţă.

Cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii – mod prin care Statul Maximal limitează concurenţa

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului a înaintat o propunere legislativă conform căreia meseria de agent imobiliar să nu poată fi practicată decît de cei care au urmat nişte cursuri speciale de calificare, ne anunţă “Cotidianul” din 20 iulie 2008. În plus, pentru fiecare agent imobiliar angajat va trebui plătită obligatoriu o asigurare de răspundere profesională.

Propunerea este asemănătoare legilor deja existente în alte profesii, aprobate în cursul adaptării legislaţiei româneşti la Uniunea Europeană. Statul Maximal limitează liberul acces la anumite meserii, prin impunerea unor condiţii birocratice între care cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii sînt deja un standard.

Astfel, cine vrea să devină taximetrist, conform art. 26 alin. 3 lit a din Legea Taximetriei nr. 38/2003, trebuie să urmeze nişte cursuri speciale de calificare în meseria de taximetrist (şcoala de şoferi nu e destul), şi să încheie o asigurare pentru pasageri şi bagaje (asigurarea obişnuită a maşinii nu e destul – art. 9 din Legea 38/2003). Cine vrea să se angajeze ca ospătar trebuie să absolve nişte cursuri de pregătire în meseria de ospătar. Chiar şi pentru a te angaja ca simplu vînzător la un chioşc, conform Legii 650/2002 trebuie să absolvi un curs special de pregătire în meseria de comerciant.

Pentru a fi preşedinte al României nu e nevoie de nici un curs special de calificare, dar pentru a fi vînzător la băcănie da! Tendinţa legiuitorilor români, preluată de la Uniunea Europeană, este ca în tot mai multe cazuri să devină obligatorii nişte cursuri speciale, astfel încît şcoala gratuită pe care Statul o asigură să fie fără folos pentru tot mai multe meserii.

Am avut prilejul să mă lovesc personal de aceste legi. Fiindcă am scris şi publicat nişte cărţi (fără să am vreo patalama de scriitor) şi am dorit să vînd acele cărţi în mod legal, plătind şi impozite către stat, mi-am luat o autorizaţie de desfăşurare de activităţi economice independente, printre care vînzare carte, conform vechiului Decret-Lege 54/1990. După apariţia Legii 507/2002 care anula autorizaţiile date conform DL54/1990, am cerut înnoirea autorizaţiei (întocmind şi un dosar voluminos cu acte pentru aceasta). Primăria Timişoara a refuzat să mă autorizeze să vînd propriile mele cărţi pe motiv că n-am urmat un curs special de pregătire în meseria de comerciant. Am dat în judecată Primăria Timişoara şi am obţinut o hotărîre judecătorească care obliga Primăria să-mi elibereze autorizaţia, şi fiindcă aceasta tot nu s-a conformat, am deschis al doilea proces, pentru nerespectarea unei hotărîri judecătoreşti. Abia ca urmare a acestui al doilea proces am izbutit să primesc autorizaţia, obţinînd şi amendarea primarului Timişoarei Gheorghe Ciuhandu. Hotărîrea instanţei nu este însă un precedent valabil în alte cazuri, căci în motivarea ei se arată că am calificarea de a vinde cărţi doar fiindcă desfăşurasem anterior această activitate pe baza vechiului Decret-Lege 54/1990. Aşadar, dragi cititori, dacă vreţi cumva să îmbrăţişaţi cariera de vînzător, puteţi fi şi absolvenţi de facultate, fără curs de comerciant nu vi se va îngădui aşa ceva. Chiar eu, dacă aş vrea să-mi diversific activitatea, şi pe lîngă cărţi să mă apuc şi de vînzarea de ace cu gămălie, n-aş avea voie să fac asta pînă n-am absolvit acel curs.

O păţanie asemănătoare a avut o cunoscută de-a mea dintr-un alt oraş, care a vrut să deschidă un salon pentru tuns căţei. Respectiva îşi începuse de fapt afacerea „la negru”, avea deja o clientelă formată, cînd a pălit-o ideea fixă de a lucra legal, plătind impozite. Primăria i-a cerut dovada că are calificare în meseria de frizer de cîini. Cum în România nu existau la vremea aceea cursuri de acest fel, persoana respectivă a trebuit să meargă la Budapesta de unde să obţină patalama că se pricepe la aşa ceva.

Legislaţia de acest tip are şi grupuri de interese care o sprijină. S-a dezvoltat o întreagă industrie de cursuri de calificare, care aduce bani frumoşi băieţilor deştepţi, şi care se bizuie tocmai pe clienţii care sînt obligaţi prin lege să urmeze acele cursuri. Uneori, acestă industrie e sprijinită din banii publici. Prin legislaţia sa, Statul pune o mulţime de persoane în imposibilitatea de a-şi găsi loc de muncă, căci n-au calificarea cerută. Apoi, acelaşi Stat finanţează programe de reconversie profesională a şomerilor. Iată cum devin folositori birocraţii! Nu mai vorbesc de industria asigurărilor, care nu poate decît să salute orice nou tip de asigurare care devine obligatorie. Persoanele care au urmat deja cursuri de calificare devin interesate în păstrarea legislaţiei, care face mai dificilă intrarea unor noi concurenţi pe piaţă.

Pentru oamenii de rînd – consumatorii a căror protecţie e invocată – efectul este însă negativ. Cheltuielile suplimentare la care sînt silite firmele prin cursuri de specializare, asigurări obligatorii şi alte cerinţe legale intră în costul produselor şi serviciilor, fiind suportat în cele din urmă de clienţi. Chiar mai gravă este limitarea concurenţei, eliminarea de pe piaţă a micilor întreprinzători care nu se pot conforma normelor (marile firme, prin împărţirea costurilor la o cifră de afaceri mai mare, n-au probleme aşa grave), ceea ce duce atît la creşterea preţurilor cît şi la scăderea calităţii. Raportul calitate/preţ al serviciilor, indiferent dacă e vorba de o prăvălie, un restaurant, o firmă de taximetrie sau una imobiliară, se îmbunătăţeşte ca urmare a concurenţei, care îngăduie clienţilor să refuze serviciile de proastă calitate, nu ca urmare a controalelor birocratice care să certifice că toţi angajaţii firmelor respective au urmat nu-ştiu-ce cursuri de specializare.