Etichetă: Banat

Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (1)

Casele Efrem Mioc din Vărădia, într-o ilustrată veche. Efrem Mioc a fost străbunicul meuLivia, sora bunicului meu (Remus Mioc), născută în 26 martie 1886, a fost ultima membră a familiei mele care a locuit în satul Vărădia (Caraş-Severin, lîngă graniţa cu Sîrbia). A rămas în Vărădia pînă la sfîrşitul vieţii (28 mai 1964), trăind în casa din fotografia alăturată. În familie se spunea despre ea că a rămas fată bătrînă, fiindcă băiatul care îi făcea curte, inginerul Ion Viciu, nu s-a hotărît s-o ceară de nevastă şi nici ea n-a vrut să se mărite cu altcineva. Abia la bătrîneţe s-a măritat cu Ion Viciu, fără însă ca soţii să locuiască împreună. După moartea ei localnicii au furat multe lucruri din casă inclusiv mîncarea pregătită pentru pomana răposatei. Casa a fost apoi vîndută. Legătura familiei mele cu satul Vărădia a rămas firavă pînă după revoluţie, cînd am primit nişte pămînt agricol în acest sat, ca urmare a legilor de restituire a proprietăţilor.

În 1938 Livia Mioc (căsătorită Viciu) a fost solicitată să descrie evenimentele anului 1918 din Vărădia. A dat o declaraţie, care în prezent este în arhiva Muzeului Banatului – fondul Ilieşiu, şi care a fost publicată în mai multe cărţi care vorbesc despre evenimentele din 1918 din Banat, de pildă în „Banatul şi Marea Unire 1918” de Ioan Munteanu, Vasile Zaberca şi Mariana Sârbu, Editura Mitropoliei Banatului 1992 sau în „Banatul în memorialistica măruntă sau istoria ignorată” de Valeriu Leu şi Carmen Albert, Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin 1995.

Reproduc relatarea surorii bunicului meu despre evenimentele petrecute în satul ei natal:

Înainte de Unirea cea Mare, societăţile corale, muzicale, de lectură, au ţinut vie flacăra românismului prin propagarea cîntării româneşti, prin piese teatrale jucate la diferite ocaziuni, prin cetirea de ziare româneşti etc. … Printre cei mai aprigi susţinători ai românismului şi ai pregătirii poporului pentru o viaţă culturală politică românească, amintim pe învăţătorul Petru Iorgovici, întemeietorul la 1870 şi mult timp conducătorul Reuniunii de cînt şi muzică „Unirea”; învăţătorul Gheorghe Ţunea, , de asemenea întemeietorul şi conducătorul Reuniunii „Gheorghe Ţunea”; Paul Nica, notar şi director de bancă, mai mulţi ani preşedintele şi instructorul corului Reuniunii de cînt şi muzică „Unirea”; preoţii Nicolae şi Paul Mioc; Paul Farca, întemeietorul primei fanfare ortodoxe din comună şi conducătorul – diriginte atît al corului cît şi al fanfarei Reuniunii de cînt şi muzică „Gheorghe Ţunea”. Pe teren naţional s-au distins prin dîrzenia sentimentelor româneşti: Iacob Căiman, Pan Minea Căiman, Gheorghe Cipu-Turcu, Gheorghe Mioc, Efrem Mioc, Iosif Căiman, Trifon Orăşanu, Ion Cipu, Ion Jura, Nicolae Criţu-Clenci, Traian Vuia, Ion Branca. Acesta din urmă a fost internat de unguri la Şopron ca element periculos ideii maghiare.

Dintre ziarele şi revistele româneşti, cele mai cetite au fost înainte de război: „Poporul român”, al lui Birăuţ, din Budapesta; „Tribuna” din Sibiu, mutată apoi la Arad; „Lupta” din Budapesta; „Gazeta Transilvaniei”; „Libertatea” din Orăştie; „Progresul” din Oraviţa; „Neamul românesc” a lui N. Iorga; „Luceafărul” şi „Cosînzeana”.

Pe teren economic, financiar, la stăruinţa notarului Ioan Epure, directorul băncii „Plugarul” din Cacova [azi Grădinari – nota mea] şi a lui Paul Nica, absolvent al Şcolii sup[erioare] de comerţ din Braşov, s-a pus baza în anul 1910 unui Institut de credit şi economie „Vărădiana”, al cărei director de la înfiinţare a fost Paul Nica. Institutul s-a înfiinţat cu un capital de 25000 de coroane şi ca afiliat băncii „Plugarul” din Cacova. În anul 1912 capitalul se urcă la suma de 50000 coroane. Din an în an „Vărădeana” progresează, servind cu promptitudine şi corectitudine interesele locuitorilor. Mulţi locuitori vrednici, în urma creditelor ieftine acordate de bancă şi-au cumpărat frumoase averi. Acest Institut a mai servit la sporirea economiilor, căci înainte de înfiinţarea lui, numărul deponenţilor din comună nu se urca mai mult de zece, după înfiinţarea băncii, deponenţii se măresc din an în an, aşa că la începutul războiului mondial, numărul lor ajunge la 200. Banca „Vărădeana” nu era numai un Institut de credit comercial ci era şi un sprijinitor al culturii româneşti, abonînd ziare, reviste, cumpărînd calendare şi cărţi folositoare pe care le împărţea acţionarilor şi deponenţilor. A contribuit la toate colectele pentru zidiri de biserici şi a dat ajutoare celor lipsiţi şi merituoşi. A făcut operă culturală şi naţională românească. Banca, pînă la 1918, a fost condusă de un consiliu de administraţie, constătător numai din ţărani, cinstiţi, deştepţi şi muncitori. Amintim dintre aceştia pe Simeon Branca, Ion Corbei, Vasile Sireca, Efrem Mioc sen., Efrem Mioc jun., Vasile Iorga, Pan Ianţa, Miu Labanţi, Gheorghe Petanec, Nicolae Nica etc.

Nu e deci de mirare că în astfel de comună a fost trează ideea naţională românească. Şi nu e de mirare dacă la începutul războiului atenţiunea vicleană a stăpînirii maghiare se îndreaptă asupra comunei Vărădia. Mai ales după intrarea României în război ungurii căutau în comună prin toate mijloacele spioni şi „trădători” şi vedeau astfel de oameni în aproape fiecare om mai răsărit. Oricare locuitor, bănuit de autorităţile maghiare, era pus sub pază politică ori internat. Multe şicane făcute locuitorilor cu ocaziunea împărţirii diferitelor alimente, ca zahăr, petrol, sare etc., aveau drept scop intimidarea şi aflarea de oameni slabi de suflet, cari să se facă „coadă de topor”. În felul acesta s-au aflat în comună unii – foarte puţini – cari au servit interesele ungurilor; nu-i amintim pentru că nu merită posteritatea să le reţină numele.

Cînd România declară război Austro-Ungariei, preotul Pavel Mioc, bun şi înflăcărat român, e ridicat de jandarmi în cursul serviciului divin, dus la Timişoara şi apoi internat în comuna Vepert din comitatul Şopron (Ungaria de Vest). Aici a stat pînă în luna iulie 1917. Fiind tratat neomeneşte, preotul contractează în exilul său o maladie, în urma căreia moare.

Deodată cu preotul a fost ridicat şi fruntaşul ţăran Vasile Branca, dus la Timişoara şi apoi cu un transport de 80 de români: preoţi, învăţători, învăţătoare, ţărani, internat în comuna Doborean, din apropierea Şopronului. Vina numitului, pe lîngă sentimentele sale de bun român, era şi faptul că fiul său, Vasile Branca, dezertase din armata austriacă şi trecuse, opt zile după declararea războiului, în Armata Română. (Vasile Branca, în luptele de la Jiu, ajunge prizonier în Germania. E recunoscut, adus în Ungaria, de unde scapă numai în revoluţia din 1918). Vasile Branca rămîne internat pînă la finele lunii aprilie 1917.

Cu titlul de document dăm, în original, actul primpretorului Korossy din Vîrşeţ, pentru punerea sub pază politică a celor 11 români din Vărădia:

Traducere:

De la primpretorele plăşii Vîrşeţ,

Nr. 85/Preş. 1916

În urma stării de război cu Regatul român, în interesul statului şi a decursului operaţiunii de războiu, am adus următoarea

Hotărîre:

Pun sub pază politică, în sensul dispoziţiei nr. 10962 Preş. a Min. de Interne pe: 1. Pavel Mioc; 2. Ion Alexandrescu; 3. Pavel Farca; 4. Ion Branca; 5. Efrem Mioc sen.; 6. Livia Mioc; 7. Francisc Ştepan; 8. Iosef Melina; 9. Iosif Fabian; 10. Iosif Căiman şi 11. Maria Capriţa-Boraci;

şi în acest sens:

1. Interzic ca numiţii să părăsească domiciliul lor din Vărădia fără permisiunea notarului comunal;

2. Îi oblig ca în fiecare zi la ora 12 să se prezinte la antistia comunală, care va purta o evidenţă precisă despre aceste prezentări;

3. Interzic să cerceteze birturile; nu-şi vor părăsi locuinţa de la ora 8 seara pînă la 5 dimineaţa;

4. Telegrame nu pot trimite decît cu permisiunea mea; convorbiri telefonice nu pot avea;

5. Nu pot conveni cu persoane streine numai în cazul admis de mine şi numai în prezenţa autorităţilor.

Despre toate acestea avizez consiliul comunal şi pe cei interesaţi şi-i somez să ducă la îndeplinire aceste dispoziţii căci la caz contrar vor fi pedepsiţi cu două luni închisoare şi amendă pînă la 600 coroane şi voi dispune imediata lor punere sub arest.

Contra acestei hotărîri nu este nici o cale de atac, ci numai plîngere către Ministerul de Interne.

Îndrum conducerea comunală să publice din cuvînt în cuvînt celor interesaţi această hotărîre; s-o explice şi procesul verbal despre acestea să mi-l înainteze.

Vîrşeţ, la 28 august 1916

ss Korossy, primpretore

Soldaţii întorşi de pe front în toamna anului 1918 n-au comis fapte reprobabile, parte fiindcă erau sătui de disordini, parte fiindcă se luaseră de cu vreme măsuri, pentru preîntîmpinarea oricărei disordine. În urma unei consfătuiri a fruntaşilor din jurul Oraviţei, ţinută la Banca Orăviţana din Oraviţa, s-a pus baza înfiinţării de Gărzi Naţionale în fiecare comună din Jurul Oraviţei. La această consfătuire au luat parte din Vărădia delegaţii: Remus Mioc şi Aurel C. Alexandrescu. Unii locuitori luaseră de la domeniul baronului Petru Baich 16 porci graşi şi mai multe unelte agricole. Garda Naţională adună porcii, îi taie şi carnea o vinde pentru acoperirea speselor cu întreţinerea Gărzii. În comună era o filială a societăţii „Pomăria”. Deoarece nimeni nu putea prepara rachiu din produsele proprii decît la această Societate, unde erau exploataţi fără milă, locuitorii comunei s-au năpustit asupra acestei Societăţi, vărsînd rachiul aflat în depozit, cca. 16000 litri şi spărgînd butoaiele.

Garda Naţională înfiinţează în luna octombrie şi a funcţionat pînă la intrarea în comună a sîrbilor, întîmplată la mijlocul lunei noiembrie 1918. Garda s-a înfiinţat sub controlul Comitetului Naţional local, al cărui preşedinte a fost Ioan Alexandrescu, iar secretar Aurel Alexandrescu. Comandantul Gărzii: sublocotenentul Gheorghe Velici şi Remus Mioc. […]

Deşi din comuna Vărădia au fost delegaţi să participe la Adunarea de la Alba Iulia: Ioan Alexandrescu şi George Velici, acesta din urmă îmbolnăvindu-se în locul lui participă sublocotenentul Remus Mioc. Ajungînd delegaţii Vărădiei la Timişoara, care era sub ocupaţie sîrbească, împreună cu delegaţii altor comune au fost reţinuţi într-o sală de aşteptare, pînă au scăpat trenul de Lugoj – Alba Iulia. Alt tren, în acele vremuri tulburi nu era, spre a putea ajunge la timp la Alba Iulia. Într-un moment de neatenţie, Remus Mioc, împreună cu Gheorghe Fara, se furişează din grupul reţinuţilor şi prind trenul de Arad. La Arad anunţă Comandamentul român că delegaţia bănăţeană e reţinută în gara Timişoara. Intervenţia nu are însă nici un rezultat. Cu toate acestea, delegaţii bănăţeni, prin isteţimea lor, s-au ştiut strecura vigilenţei autorităţilor. Remus Mioc a semnat procesul verbal al Adunării de la Alba Iulia, ca delegat al comunei Vărădia.

În Vărădia, în acest timp, se retrag ultimele resturi de stăpînire maghiară. Fostul notar Emil Heszler predă biroul notarial şi toate agendele comunale notarului român Traian Boroancă. Jandarmii unguri plecaseră în primele zile ale prăbuşirii, noaptea pe furiş, lăsînd biroul şi cazarma fără nici o pază.

În 1 decembrie voi publica o altă relatare a surorii bunicului meu despre anul 1918.

Victor Neumann – Timişoara în memoria colectivă contemporană

Studiul lui Victor Neumann (profesor la Universitatea de Vest din Timişoara) – „Timişoara în memoria colectivă contemporană”, publicat în cadrul volumului „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”, se doreşte o analiză a specificităţii culturale a Timişorii, care ar fi contribuit la izbucnirea revoluţiei în acest oraş. „Practicarea plurilingvismului (cultura timişoreană a fost pentalingvă)” (pag. 22), „fizionomia multiculturală şi comportamentul critic moştenite de la fosta monarhie austro-ungară” (pag. 25) i se par d-lui Neumann esenţiale pentru definirea Timişorii.

Autorul are dreptate cînd observă convieţuirea în Timişoara a mai multor naţionalităţi. În 1919, cînd a devenit parte a României, cel mai numeros grup etnic al oraşului erau germanii, iar maghiara, fosta limbă oficială, era vorbită de majoritatea locuitorilor. Pentru timişorenii născuţi în perioada interbelică multilingvismul româno-maghiaro-german era un lucru obişnuit. Însă dl. Neumann neglijează un fapt: pentru generaţia născută în anii ’60-’70, adică pentru tinerii care au avut rolul principal în revoluţia din 1989, acest multilingvism e de domeniul trecutului.

Cauzele acestor schimbări sînt mai multe: dezvoltarea oraşului, care a dus la imigrarea de populaţie rurală, majoritar românească; plecarea masivă a germanilor şi evreilor; căsătoriile mixte (noţiunea de „melting pot” pare necunoscută autorului); stabilirea în zonă a unor persoane venite din alte părţi ale ţării (de la 1890 încoace, sporul natural al populaţiei Timişorii a fost practic zero, creşterile demografice s-au făcut aproape numai prin imigrare – vezi Ioan şi Rodica Munteanu – „Timişoara. Monografie”, editura Mirton, Timişoara 2001, pag. 142-147).

„În ceea ce priveşte minorităţile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea”, scrie dl. Neumann, apreciind că politicile PCR „aveau similitudini izbitoare cu cele legionare şi antonesciene. Aidoma legislaţiilor rasiale ale regimurilor de extremă dreaptă ele urmăreau purificarea etnică” (pag. 26). Domnia sa se contrazice însă la aceeaşi pagină cînd remarcă că „eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă presupunea aşteptări de luni sau ani de zile”. Cred că nu guvernul român, ci guvernele israelian şi german au fost cele care au încurajat emigrarea evreilor şi germanilor. Statul român a pus beţe în roate acestei emigrări, fiind aspru criticat la vremea respectivă de organizaţiile de apărare a drepturilor omului.

„Planurile Securităţii lui Ceauşescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate”, opinează autorul (pag. 29). Aceste planuri mi se par totuşi nedovedite. În prima fază a revoltei, eforturile autorităţilor au fost de muşamalizare a cazului Tokes, nu de amplificare a conflictelor. Se ajunsese chiar să i se făgăduiască lui Tokes că se renunţă la evacuarea sa, dacă acesta convinge manifestanţii să plece acasă (vezi interviul dat de Laszlo Tokes imediat după revoluţie, publicat de Titus Suciu în „Reportaj cu sufletul la gură”, Editura Facla 1990). Abia în 20 decembrie 1989, cînd la Timişoara se declanşase deja greva generală, găsim prima menţiune a „iredentismului” în discursul oficial adresat populaţiei (cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu de la TVR). Acea cuvîntare viza însă mai ales locuitorii altor oraşe, dorind să oprească solidarizarea acestora cu Timişoara.

„Invocarea prezenţei străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniţi la Timişoara pentru a agita spiritele, a făcut parte din diversionismul Serviciilor Secrete ale lui Ceauşescu”, mai scrie dl. Neumann (pag. 30). Domnia sa confundă diversiunile politicianiste de după revoluţie cu revoluţia. Într-adevăr, DUPĂ revoluţie au apărut prin presă diverse relatări, deseori din partea unor foşti securişti, despre o presupusă prezenţă străină în revoluţia timişoreană. Nu cunosc însă nici o dovadă documentară (şi nici dl. Neumann nu ne oferă) că Serviciile Secrete ar fi invocat ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI vreun rol esenţial al maghiarilor veniţi din Ungaria în desfăşurarea acesteia.

„Revoltele s-au datorat întîi de toate muncitorimii” observă corect autorul, apreciind că „o bună parte a ei moştenise sau îşi însuşise vechiul model cultural al Timişoarei” (pag. 32). Este discutabil dacă acest vechi model cultural habsburgic, idealizat de autor, a avut rolul determinant. Modelul cultural comunist al rolului conducător al clasei muncitoare poate a avut o influenţă mai mare. În 20 decembrie 1989 muncitorii timişoreni, intraţi în grevă generală, au ieşit la demonstraţie grupaţi pe întreprinderi, cum se întîmpla şi la demonstraţiile organizate de PCR. Modelul cultural naţionalist, care include ideea jertfei pentru ţară, deasemeni a avut un rol.

În continuare, în capitolul „O perspectivă asupra Timişoarei contemporane”, autorul deplînge pierderea vechiului model cultural timişorean după revoluţie, datorită „nou-veniţilor”. „Studiile sociologice ne arată că după 1989 Timişoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze nou-veniţii”. Din păcate, nu este indicat nici un asemenea studiu. „Populaţia Timişoarei din anul 2005 este diferită chiar şi comparativ cu aceea care a iniţiat revoltele României în decembrie 1989 (…) Nou-veniţii sînt adesea neiniţiaţi în privinţa istoriei, a arhitecturii şi a bunurilor comune ale oraşului (…) Competiţia este foarte dură şi adeseori, lipsită de corectitudine. Ea este generată mai ales de nou-veniţii ce rîvnesc la obţinerea unor locuri de muncă în toate sectoarele, dar şi a poziţiilor în vîrful instituţiilor”, continuă autorul (pag. 39-40), contestînd „iluzia mai vechilor timişoreni că lucrurile nu s-au schimbat în sens major” şi apreciind că „românizarea grabnică din ultimii ani a oraşului a fost una de natură politică” (pag. 40). Deci, Ceauşescu ducea politici de „purificare etnică”, dar abia după moartea lui s-a realizat „românizarea grabnică”. Refuzul majorităţii „vechilor timişoreni” de a deplînge cele observate de dl. Neumann are totuşi un temei: Toate recensămintele efectuate în Timişoara din 1880 încoace au arătat că „nou-veniţii”, adică persoanele născute în altă parte, sînt majoritare în oraş (vezi Ioan şi Rodica Munteanu – „Timişoara. Monografie”, editura Mirton, Timişoara 2001, pag. 146). Nimic esenţial nu s-a schimbat, „nou-veniţii” au fost parte a istoriei Timişoarei în epoca habsburgică, în cea interbelică, în cea comunistă şi în cea prezentă. Au fost parte şi în revoluţia din 1989.

Nu cunosc vreun studiu exhaustiv pe această temă, însă am avut prilejul să discut cu destui revoluţionari. În cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, publicată în 1997, sînt prezentate 49 cazuri din revoluţie, din care 21 ucişi, 20 răniţi, 6 arestaţi şi 2 răniţi şi arestaţi. În 42 de cazuri am prezentat în carte şi locul naşterii. Din aceste 42 de cazuri, numai în 8 protagoniştii sînt născuţi în Timişoara, în alte 6 locul naşterii este judeţul Timiş, iar în 28 de cazuri persoanele respective s-au născut în afara Timişoarei sau judeţului Timiş.

Observ asemănarea dintre nemulţumirea faţă de „nou-veniţi” a domnului Neumann şi cea a activistului comunist Cornel Pacoste, condamnat la 10 ani închisoare pentru participare la reprimarea revoluţiei. Acesta, la şedinţa de partid din 18 decembrie 1989 ţinută cu directorii întreprinderilor din Timişoara, considera drept cauză a tulburărilor din oraş faptul că „au fost aduşi din alte localităţi diferiţi oameni care au fost angajaţi la diferite instituţii şi aceştia, nefiind coordonaţi cum trebuie, au amplificat această stare necorespunzătoare” (Asociaţia „Memorialul Revoluţiei” – „Procesul de la Timişoara”, vol. IV, editura Mirton 2006, pag. 2112 – mărturia lui Ioan Paştiu, director al întreprinderii „Optica”; vezi şi intervenţia inculpatului Pacoste, pag. 1988-1989, unde acesta insistă să se consemneze că la acea şedinţă a spus că autorii distrugerilor revoluţionare nu sînt „bănăţeni de bună credinţă”). Comunistul Pacoste voia să creeze mitul vechilor timişoreni credincioşi partidului, în contrast cu nou veniţii zurbagii, neintegraţi comunităţii. Anticomunistul Neumann vrea să creeze mitul vechilor timişoreni care au făcut revoluţia, în contrast cu nou veniţii care au alterat spiritul oraşului.

Dacă definim multiculturalismul drept „profesarea limbilor care au marcat destinul oraşului modern”, cum face dl. Neumann (pag. 41), Tîrgu Mureş sau Miercurea Ciuc sînt mai multiculturale decît Timişoara. În Timişoara, minorităţile etnice sînt în proporţia necesară pentru a reprezenta un ferment al societăţii, fără să existe însă vreun grup etnic destul de numeros pentru a pune în discuţie caracterul românesc al oraşului; astfel, fără să existe tensiuni interetnice notabile.

„Banatul şi Timişoara erei multilingve şi multiculturale se conservă doar pentru o minoritate a locuitorilor” (pag. 41), este concluzia domnului Neumann, la care subscriu, cu amendamentul că aceasta era deja o realitate în 1989, mai ales pentru generaţia tînără, cea mai activă în revoluţie. Multiculturalismul acestei generaţii se rezumă astfel: Minorităţile naţionale vorbesc la perfecţie limba română; românii, cu mici excepţii, habar n-au de limba şi cultura naţionalităţilor conlocuitoare. În 1989 aproximativ 80% din timişoreni erau de naţionalitate română (82,1% la recensămîntul din 1992). De aceea, cred că domnia sa exagerează rolul multilingvismului şi multiculturalismului populaţiei Timişorii în analiza evenimentelor din 1989, cît şi amploarea schimbărilor petrecute în oraş după revoluţie.

Notă: articol publicat iniţial în august 2007 pe ro.altermedia.info