Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Înţelepciunea Uniunii Europene: subvenţii pentru tutun în paralel cu accize şi campanii anti-fumat noiembrie 10, 2008


Pentru a fi acceptată în Uniunea Europeană, României i-au fost impuse cîteva măsuri, printre care creşterea accizelor la tutun. Chiar şi după mult dorita integrare, Comisia Europeană pregăteşte noi creşteri ale accizelor la tutun, calificate drept „astronomice” de către ziarul Timpolis din 31 iulie 2008.

Sînt nişte măsuri care ustură la buzunar cetăţeanul de rînd, dar care erau prezentate ca justificate: fumatul dăunează sănătăţii, Uniunea Europeană care impune aceste creşteri de preţuri de fapt ne face un bine, căci ne ocroteşte sănătatea.

Însă, sub oblăduirea aceleiaşi Uniuni Europene, statul sprijină cultivatorii de tutun. Dacă aceştia îndeplinesc nişte formalităţi birocratice, pot obţine o subvenţie de 97,55 euro la hectar, la care se adaugă 2 euro la kilogramul de tutun. Au fost glasuri care au cerut oprirea subvenţionării tutunului, dar opt ţări din UE, printre care şi România, cer prelungirea subvenţionării tutunului pînă în 2013, după cum scrie ziarul „Adevărul” din 4 noiembrie 2008.

Care este logica subvenţionării tutunului şi, în acelaşi timp, a accizării aceluiaşi produs? Putem spune că accizele sînt necesare pentru ca să aibe Statul bani de dat pentru subvenţii. Dar, mai presus de toate, este logica subtilă a Statului Maximal: nici o activitate economică să nu se desfăşoare fără controlul Statului.

Cultivatorii de tutun sînt legaţi de sistemul birocratic prin nevoia de a primi subvenţii. Trebuie să facă o serie de activităţi neproductive pentru asta, să pregătească dosare cu tot felul de acte, să umble cu cerşitul pentru banii respectivi, dar cine nu primeşte subvenţie are de înfruntat concurenţa neloială a celor care au fost subvenţionaţi şi probabil nu rezistă pe piaţă. Se aplică şi aici regula generală că marile firme pot gestiona mai eficient birocraţia necesară obţinerii subvenţiilor decît micii producători.

În acelaşi timp, accizele ridicate duc la o tentaţie mare a evaziunii fiscale, care se combate cu proceduri complicate, cum ar fi obligativitatea timbrării ţigărilor şi ţinerii unei evidenţe stricte a producţiei şi vînzărilor.

Se asigură locuri de muncă atît pentru birocraţii care împart subvenţii cît şi pentru cei care controlează încasarea accizelor. Campaniile anti-fumat finanţate din bani publici asigură de asemeni locuri de muncă.

Creşte sau scade producţia de tutun, renunţă sau se apucă românii de fumat, se îmbunătăţeşte sau nu sănătatea populaţiei? De fapt, n-are importanţă. Important este ca sistemul birocratic să ruleze cît mai mulţi bani.

 

Uniunea Europeană ustură la buzunar: Gazul metan. În pregătire: centralele de apartament octombrie 31, 2008


Departamentul pentru Afaceri Europene din cadrul Guvernului României, prin glasul şefului său, dl. Adrian Ciocanea, a venit cu o nouă propunere de îmbunătăţire a vieţii cetăţenilor: introducerea unei taxe pentru centralele de apartament.

Prin această taxă se mai rezolvă o problemă a românilor: centralele de apartament, care consumă gaz metan şi emit bioxid de carbon, sînt prea ieftine. Luîndu-se măsuri fiscale care să scumpească aceste centrale se luptă împotriva încălzirii globale. “Cum ar putea fi taxat un emiţător de CO2, cum este un cetăţean care are o centrală de apartament? El este debranşat de la un CET, care este plătitor de impozite şi taxe pentru a face faţă cerinţelor de mediu”, se frămîntă Adrian Ciocanea.

CET-urile emit şi ele bioxid de carbon, iar cetăţeanul care-şi cumpără centrală este şi el plătitor de impozite şi taxe (inclusiv TVA la gazul metan în continuă scumpire), dar un impozit suplimentar nu strică niciodată. Mai ales pentru cauze nobile. Statul Maximal nu ia impozite decît pentru cauze nobile, precum foamea de bani a birocraţilor, inclusiv a celor care se ocupă de ocrotirea mediului înconjurător şi care, dacă nu există probleme, le născocesc, căci trebuie să-şi justifice salariile. Ar trebui pusă o taxă şi pe respiraţie, căci şi prin respiraţie se emană bioxid de carbon. Cetăţenii mai robuşti să plătească mai mult, căci consumă mai mult aer.

Nu ştiu cum se va rezolva problema celor care şi-au instalat deja centrale, ei cum vor fi taxaţi? O lege care să oblige la obţinerea aprobării prealabile pentru orice aparate care emană bioxid de carbon (centrale de apartament, aragaze, sobe), după modelul controlului armelor şi muniţiilor, ar fi o soluţie. Dacă aprobările vor trebui reînnoite periodic, avem deja asigurate locuri de muncă pe termen lung pentru cei care dau aprobări. Elemente lipsite de spirit civic ar putea încerca să fraudeze sistemul, refuzînd declararea corectă sau reînnoirea la timp a aprobărilor. Nu-i nimic, vom avea locuri de muncă şi pentru echipe de control. Nu se va împovăra bugetul statului, căci totul se va autofinanţa din taxe de autorizare şi amenzi aplicate! Iacă aşa scade şomajul şi creşte PIB-ul!

Repetatele scumpiri ale gazului metan se înscriu şi ele în nobila misiune de educare a românilor în spirit ecologic. S-au scumpit gazele ruseşti, dar mai era o problemă: România are şi zăcăminte proprii, care acoperă 60% din necesar. Tot Uniunea Europeană, săraca, e cea care, spre binele nostru şi al mediului înconjurător, ne impune să scumpim gazele din producţia internă. Înainte de aceste scumpiri a fost nevoie de privatizarea reţelelor de gaz metan ale României, astfel încît profiturile din creşterea preţurilor să intre în buzunarul investitorilor străini, din ţări prietene, membre UE.

Vezi şi: Uniunea Europeană ustură la buzunar – Trei milioane de şoferi ar putea fi siliţi să renunţe la maşini

 

Uniunea Europeană ustură la buzunar – Trei milioane de şoferi ar putea fi siliţi să renunţe la maşini octombrie 23, 2008


“Posesorii de maşini non-Euro ar putea fi siliţi să renunţe la ele pînă la sfîrşitul anului 2011, potrivit unei reglementări europene aflate încă în stadiu de proiect”, ne anunţă “Cotidianul”.

În România, 2,9 milioane de autoturisme, adică 60% din maşinile aflate în circulaţie, sînt non-euro, după aprecierea ministrului mediului Attila Korodi. Sub pretext că acestea poluează prea mult mediul înconjurător se doreşte interzicerea circulaţiei acestora. Forţele politice euroisterice aflate la guvernarea României susţin această măsură, deşi deocamdată, la nivelul Uniunii Europene aceasta este doar un proiect (cu mari şanse de aprobare, ce-i drept, ţinînd cont de stofa din care sînt făcuţi politicienii europeni).

Ecologismul este doar unul din pretextele folosite pentru promovarea Statului Maximal. Populaţia este mai lesne manipulată cînd i se vorbeşte despre idei nobile, cum ar fi salvarea planetei. Constat eficacitatea lobbyului făcut de firmele multinaţionale producătoare de autoturisme, interesate să-şi vîndă producţia. În scopul eliminării producătorilor mai mici de pe această piaţă, şi normele de poluare se schimbă frecvent: după euro 1 a venit euro 2, 3 şi 4. Dacă în 2011 vor trebui eliminate maşinile non euro, peste alţi cîţiva ani standardele se vor ridica şi vor fi interzise şi alte tipuri de maşini. Demagogia ecologistă neglijează însă un fapt: poluarea pricinuită de producerea iar apoi casarea autoturismelor. De la transformarea minereului de fier în autoturism pînă la transportarea maşinilor vechi la cimitirele de maşini, sînt o mulţime de activităţi poluante. Ar fi mai lesne să apărăm natura prin micşorarea producţiei de autovehicule, nemaiobligînd proprietarii să schimbe maşinile vechi, dar “băieţii deştepţi” din Uniunea Europeană, de la cei din industria producătoare de autovehicule pînă la cei specializaţi în reciclarea ecologică a carcaselor de maşini vechi, ar avea de suferit.

Dacă planurile discutate de conducerea Uniunii Europene se vor materializa, posesorii maşinilor “necorespunzătoare ecologic” vor trebui să-şi cumpere maşini noi, constatînd din proprie experienţă că Uniunea Europeană ustură la buzunar. Iar dacă guvernul va finanţa de la buget casarea maşinilor vechi şi acordarea unor compensaţii proprietarilor (ceea ce deja se face prin programul “Rabla”), atunci pe noi toţi, români plătitori de impozite şi taxe, ne ustură la buzunar.

 

Preşedinta CSM, Lidia Bărbulescu, se amestecă în politică octombrie 7, 2008


Într-un interviu acordat „Jurnalului Naţional” din 7 octombrie, Lidia Bărbulescu, preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii, se lansează într-un atac împotriva prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu. Ceea ce o deranjează pe doamna Bărbulescu sînt „aprecierile primului-mi­nistru şi ameninţările la salarizarea magistraţilor, la faptul că ei îşi fac propriile salarii, că ei îşi legiferează salariile şi, mai ales, la faptul că se gîndeşte la o nouă reglementare a salarizării. Ei bine, acesta este un factor de natură să încalce independenţa şi separaţia puterilor în stat. Faptul că pui problema modificării salarizării cu încălcarea principiului dreptului cîştigat e de natură să afecteze independenţa justiţiei”.

În fapt, în urmă cu cîţiva ani, unele sporuri ale magistraţilor au fost eliminate scriptic, majorîndu-se salariul de bază. Magistraţii n-au pierdut nici un leu, doar că fostele sporuri s-au inclus în salariul de bază, simplificîndu-se astfel contabilitatea din domeniu. Apoi, unii magistraţi au dat Statul în judecată, cerînd să se păstreze sporurile, dar păstrînd şi salariile mărite tocmai pentru compensarea eliminării acelor sporuri. Cum zicea revista „Caţavencu”, cine judecă parte-şi face.

Doamna Bărbulescu pretinde să se interzică politicienilor să facă comentarii legate de salarizarea magistraţilor, căci, chipurile, astfel de comentarii ar încălca independenţa justiţiei. Salarizarea oricăror persoane plătite de la bugetul de stat este însă un subiect legitim de dezbatere politică, în care atît politicienii cît şi alegătorii-contribuabili au dreptul să-şi exprime părerile. Primul ministru, aşa cum se exprimă cu privire la salariile profesorilor, are dreptul să-şi spună părerea şi despre salariile magistraţilor, cît şi despre felul cum s-au mărit aceste salarii. Problema cu Tăriceanu e că el numai vorbeşte, dar nu face nimic – adică constată că prin hotărîri judecătoreşti magistraţii şi-au mărit substanţial cîştigurile, apreciază ca incorectă această metodă, dar nu face nimic concret pentru remedierea situaţiei.

Mai există o tagmă care-şi stabileşte singură salariile – parlamentarii, dar aceştia sînt supuşi controlului popular cu prilejul alegerilor. Magistraţii sînt însă inamovibili, cariera lor depinde doar de Consiliul Superior al Magistraturii (care a devenit un fel de sindicat al magistraţilor). Un magistrat care ar aprecia ca nelegală pretenţiile unor colegi de-ai săi de mărire a salariilor nu numai că şi-ar afecta propriul salar (căci orice drepturi salariale cîştigate în instanţă de colegii magistraţi-reclamanţi devin apoi şi drepturi ale magistratului-judecător), dar şi-ar primejdui şi cariera viitoare.

O aberaţie din interviul doamnei Bărbulescu este „principiul dreptului cîştigat”. Practic, pentru evitarea tulburărilor sociale, este folositor pentru guvernanţi să respecte drepturile cîştigate, dar nu există vreo normă juridică care ar statua un asemenea principiu. Micii întreprinzători ale căror chioşcuri au fost demolate de primăria Bucureşti în urmă cu cîţiva ani nu au putut invoca „principiul dreptului cîştigat” pentru a-şi continua activitatea, deşi primiseră anterior acceptul primăriei pentru respectivele chioşcuri. Să dau şi un exemplu personal: În 1999 am întocmit şi semnat bilanţul contabil al fabricii Procter & Gamble din Timişoara, una din fabricile importante ale oraşului. Datorită schimbării legislaţiei, acum bilanţurile contabile trebuie semnate doar de experţi contabili. Neavînd calitatea de expert contabil, îmi este interzis acum ceea ce îmi era îngăduit în 1999 – să semnez bilanţul contabil al unei firme. Nu pot invoca „principiul dreptului cîştigat”. Pot critica – prin exprimarea unei opinii politice – parlamentul României care a interzis inginerilor să întocmească bilanţuri contabile (altă idioţenie izvorîtă din ideologia Statului Maximal), dar trebuie să recunosc că din punct de vedere juridic parlamentul avea dreptul să dea acea lege. Vorba Lidiei Bărbulescu: „Legalitatea nu se discută în termeni de oportunitate”. Tot aşa, parlamentul are dreptul să schimbe legislaţia privitoare la drepturile magistraţilor. Salarizarea acestora, cît şi a oricăror altor categorii de bugetari, este o problemă de decizie politică.

Doamna Bărbulescu are tot dreptul la propriile opinii despre salarizarea magistraţilor. Nu poate însă interzice altor cetăţeni să-şi exprime opiniile despre această problemă. Criticînd public, direct şi nominal pe primul ministru, Lidia Bărbulescu a încălcat art. 8 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului, care prevede: „Magistraţii sînt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice”. Mă întreb dacă n-ar fi cazul ca Consiliul Superior al Magistraturii să ia în discuţie comportarea şefei acestei instituţii.

Pe Lidia Bărbulescu am avut prilejul s-o cunosc cînd era preşedintă a instanţei la procesul Chiţac-Stănculescu (faza de judecare a recursului în anulare) şi am făcut deja 2 reclamaţii împotriva ei la Consiliul Superior al Magistraturii legate de felul cum a judecat acel proces. Am publicat aceste reclamaţii în cartea mea „Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din TImişoara”, prima reclamaţie viza nerespectarea art. 295 alin 1 şi art. 305 alin. 2 Cod procedură penală, a 2-a reclamaţie viza nerespectarea Legii 47/1992, art. 52 Cod procedură civilă şi art. 24 alin. 1 din Constituţie. Niciuna din reclamaţii n-a avut vreun rezultat, răspunsul CSM se poate citi aici.

În aprilie 2008 am încălcat şi eu independenţa justiţiei scriind articolul „Discriminarea – pretext pentru îmbogăţirea funcţionarilor Statului Maximal” pe care-l reproduc mai jos, şi care se referă tocmai la măririle salariale pe care tagma magistraţilor şi le-a autoaprobat.

Discriminarea – pretext pentru îmbogăţirea funcţionarilor Statului Maximal
Lupta contra discriminării este una din cauzele nobile în numele căreia Statul toacă banii contribuabililor. Pe lângă plîngerile la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cetăţenii discriminaţi au la îndemînă şi plîngerile în instanţă.
O categorie care s-a implicat puternic în lupta împotriva discriminării este cea a magistraţilor. Aceşti împărţitori ai dreptăţii nu puteau rămîne nepăsători cînd văd nedreptate în jurul lor. În 2007, în urma mai multor acţiuni în justiţie iniţiate de magistraţi, Statul a plătit acestora 1000 miliarde lei vechi pentru diferite sporuri salariale.
Caracteristica acestor procese este că magistraţii care le judecau deveneau apoi beneficiari ai drepturilor câştigate în instanţă de colegii magistraţi reclamanţi.
Codruţa Kovesi, procurorul general al României, şi-a manifestat nemulţumirea faţă de această situaţie în şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din februarie 2008, spunînd că e nedemn pentru un magistrat să ceară în instanţă drepturi precum “tichete de masă, litru de lapte, CASCO la maşină, spor pentru contractul colectiv de muncă”.
Nemulţumirea Codruţei Kovesi nu pare să fi avut efect asupra colegilor. Ziarul „Adevărul” din 2 aprilie 2008 ne informează că “în urmă cu două săptămâni, instanţa supremă a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar au dreptul la un spor de 50% din salariul brut, reprezentînd sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Astfel, statul va fi nevoit să scoată din vistierie sute de milioane de euro.”
Pe lîngă acest proces deja rezolvat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un nou proces a fost recent deschis de magistraţii şi grefierii de la Judecătoria Cornetu, prin care se cere spor de calculator de 15%, retroactiv din octombrie 2006, şi trei zile de concediu anual suplimentar. “De acest spor beneficiază personalul auxiliar de la instanţa supremă, salariaţii din Ministerul Justiţiei şi din sistemul sanitar, precum şi angajaţii din industria chimiei şi petrochimiei. “Nu există nici o îndoială că acest spor ni se datorează, fiindcă unei părţi a salariaţilor i s-a acordat fără să existe vreo diferenţă între activităţile noastre, or, legea este aplicabilă tuturor, în mod egal”, susţin petenţii, arătînd că se simt dis­criminaţi”.
În sprijinul cererii se invocă Directiva Europeană 1990/270/CEE care însă nu spune nimic despre vreun spor salarial, ci doar despre faptul că “folosirea zilnică a ecranului de vizualizare trebuie să fie întreruptă periodic prin pauze, care să reducă suprasolicitarea în faţa ecranului de vizualizare”. Din cîte ştiu, judecătorii nu trebuie să stea mereu în faţa calculatorului. Ei mai trebuie să participe la şedinţele de judecată unde să asculte părţile, să citească conţinutul dosarelor (de aia primesc spor de condiţii grele – praf), să mai facă cîte o cercetare la faţa locului (dacă s-ar lua în serios codul de procedură civilă). Consultarea legislaţiei nu e obligatoriu să se facă pe internet, există cărţi şi colecţii de Monitoare Oficiale în bibliotecile instanţelor şi se presupune că judecătorii cunosc deja legislaţia. Doar o mică parte din timpul de lucru al judecătorilor constă în redactarea sentinţelor în faţa calculatorului. Nimic nu-i împiedică să facă pauze în care să desfăşoare alte activităţi, respectînd astfel Directiva Europeană.
Invocarea discriminării s-ar putea face şi invers, anume salariaţii din sistemul sanitar sau din industria chimică s-ar putea plînge că au salarii şi concedii mai mici decît magistraţii şi că sistemul de calcul al pensiei în cazul lor e diferit faţă de cel al magistraţilor. Probabil însă că ar pierde procesele, căci cei care le-ar judeca ar fi magistraţi.
În ciuda insistentei gargare anti-discriminare care ni se serveşte în ultima vreme, discriminarea se poate observa în viaţa de zi cu zi. De notorietate este de pildă situaţia din învăţămîntul universitar românesc, unde dacă vrei să te angajezi, ar fi bine să fi rudă de profesor universitar.
Pentru cetăţeanul obişnuit, lupta politic-corectă împotriva discriminării nu înseamnă decît bani cheltuiţi din impozitele sale, fără vreun efect practic.
 

O porcărie care mai poate fi oprită: asigurarea obligatorie a locuinţelor începînd cu jumătatea lui 2009 septembrie 17, 2008


Actualizare 26 iulie 2014: Înlocuit linc devenit nefuncțional la articolul din ziarul Adevărul.

Angela Toncescu, preşedinta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), a declarat: începînd cu jumătatea anului viitor, legea asigurărilor obligatorii a locuinţelor ar putea intra in vigoare. A rămas doar ca la sesiunea de toamnă Camera Deputaţilor să adopte legea.

Senatul a aprobat-o încă din 2007, cu 73 voturi pentru şi numai unul împotrivă.

Birocraţia este un cerc din care nu poate scăpa nimeni. Cei din vîrf consideră că cei de sub ei cunosc amănuntele, iar cei de jos consideră că cei din vîrf cunosc ansamblul, şi astfel toţi sînt păcăliţi reciproc, spunea Karl Marx, dar greşea. În acest caz, „experţii” care au lucrat la proiectul de lege cu asigurările obligatorii nu sînt păcăliţi deloc, ci îşi urmăresc interesele. După cum scria ziarul „Adevărul” din 20 iunie 2008, Angela Toncescu, preşedinta organismului birocratic de supraveghere a asigurărilor, a cîştigat, în calitatea ei de angajată a statului, peste 12 miliarde lei vechi pe an (echivalent cu 27000 euro pe lună), adică de 18 ori mai mult decît Traian Băsescu. Cum legea spune că „veniturile membrilor Consiliului de Supraveghere a Asigurărilor şi ale personalului de conducere şi executiv sînt echivalente veniturilor realizate pe posturi similare din piaţa de asigurări”, este firesc ca „experţii” din Consiliul de Supraveghere a Asigurărilor să urmărească creşterea veniturilor în acest domeniu. Iar politicienii votează orbeşte ceea ce propun „experţii”, că doar avem o guvernare care susţine competenţa!

„Săptămîna Financiară”, într-un articol mai vechi pe această temă, remarca: „România este singura ţară europeană unde autorităţile vor să introducă asigurări obligatorii pentru locuinţe împotriva catastrofelor naturale. Sistemul a mai fost introdus în Turcia, cu sprijinul Băncii Mondiale, dar rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare (…) În Japonia, care este lovită frecvent de cutremure, nu există un sistem de asigurare obligatoriu, iar primele de asigurare sînt mari, drept care mai puţin de 5% din japonezi îşi asigură locuinţele”.

Reprezentanţii Statului nu se mai mulţumesc cu impozitele, ci se consideră îndreptăţiţi să stabilească cum trebuie să-şi cheltuie românii şi banii rămaşi după plata impozitelor. Pentru început, prima de asigurare va fi mică, să nu se revolte lumea şi să accepte ideea. Apoi, an de an suma va creşte.

Remarc eficienţa manevrelor de culise ale reprezentanţilor firmelor de asigurări, care vor avea astfel un venit sigur fără să mai fie nevoiţi să facă eforturi pentru atragerea clienţilor. În cazul asigurărilor obligatorii pentru autoturisme, măsura are o logică: asigurarea obligatorie nu priveşte pagubele pe care proprietarul maşinii le provoacă propriei sale maşini (pentru asta există asigurarea CASCO facultativă), ci pagubele pe care un conducător auto neatent le provoacă unor terţe persoane nevinovate, care poate nici nu au maşină în proprietate. Este aşadar ocrotită persoana nevinovată care e silită să îndure riscul conducerii neatente a autoturismelor de către alţii.

Măsura propusă împiedică o diferenţiere a pieţii de asigurări conform riscurilor reale. Cetăţeanul care are casa în vîrful dealului trebuie să se asigure contra inundaţiilor, exact ca şi cel cu casa în lunca rîului. Cei care locuiesc în zone seismice vor plăti la fel ca şi cei care locuiesc în zone fără risc de cutremur. Dispare interesul de a alege locul construirii unor locuinţe în funcţie şi de riscurile dezastrelor naturale.

Adepţii asigurărilor obligatorii plîng de mila bugetului de stat, din care s-au dat ajutoare pentru sinistraţii de la inundaţiile recente. De ce din impozitele plătite de toţi cetăţenii să se dea ajutor inconştienţilor care nu şi-au asigurat casele?, se întreabă retoric propagandiştii asigurărilor. După adoptarea asigurării obligatorii, nu se vor mai da bani din bugetul statului în caz de dezastre naturale, totul va fi acoperit de companiile de asigurări, continuă aceştia.

Din bugetul statului se vor da oricum bani pentru ajutorarea sinistraţilor în caz de dezastre naturale majore. Statul român a dat bani chiar şi pentru ajutorarea sinistraţilor de la ţunamiul din Asia, e naiv cine crede că se va refuza ajutorul unor sinistraţi din România. Nu văd politicianul aflat în funcţie de răspundere într-un moment de dezastru natural care să declare că nu-i ajută pe sinistraţi, că respectivii îşi merită soarta fiindcă n-au încheiat poliţe de asigurare. România fiind o democraţie, politicienii au totuşi nevoie de voturi. La fel a fost şi în SUA, cînd după uraganul Katrina guvernul a dat bani pentru ajutarea sinistraţilor.

Pe de altă parte, ajutarea unor semeni aflaţi în dificultate este firească la un popor creştin ca al nostru. Cheltuirea banilor publici cu sinistraţii nu este o problemă care realmente să fi scandalizat opinia publică. Sînt multe alte lucruri pe care se cheltuie bani publici fără rost.

Suma de 20000 euro, prevăzută în lege a fi asigurată, nu acoperă nici costul unei garsoniere în Bucureşti, iar suma minimă de 10000 de euro e mai mare decît costul unor case din zona rurală, unde există şi destule case abandonate. Proprietarii caselor abandonate sau folosite foarte rar, care mai au o altă locuinţă la oraş, vor fi siliţi să cotizeze pentru asigurarea acelor case. Statul Maximal consideră proprietarii nişte inconştienţi, care nu-şi pot evalua singuri interesele, de aceea ei, birocraţii, trebuie să dicteze cu ce să-şi cheltuie oamenii banii. Alţi birocraţi vor fi necesari pentru verificarea încasărilor, depistarea şi pedepsirea celor care trag chiulul de la asigurarea obligatorie, şi parcă văd că din banii contribuabililor se vor plăti aceşti birocraţi, nu din banii firmelor de asigurări.

În schimbul făgăduielii iluzorii că nu se vor mai cheltui bani publici în caz de dezastre naturale, ni se cere practic să plătim de zece ori mai mult cu asigurări obligatorii pentru locuinţe.

Nu mă deranjează să dau bani pentru un amărît rămas fără casă din pricina unui cutremur sau viitură, dar mă deranjează nespus să fiu silit să cotizez pentru îmbogăţirea patronilor firmelor de asigurări, care oricum cîştigă mai mult decît mine. Nu-s invidios pe aceştia, să cîştige domniile lor cît mai mult, dar să cîştige convingîndu-şi clienţii prin oferte avantajoase, nu prin tragerea sforilor pentru obţinerea unor legi prin care cetăţenii sînt siliţi să-i îmbogăţească.

N-am nici o îndoială că firmele de asigurări dispun de însemnate bugete de publicitate. Mass-media, care e dependentă de încasările din publicitate, le va ţine partea. În ziare şi la televizor vom vedea tot felul de specialişti explicînd ce bună e noua măsură a guvernanţilor noştri.

Vin alegerile parlamentare uninominale anul ăsta. E cazul să cerem candidaţilor să-şi expună limpede poziţia în problema asigurărilor obligatorii ale locuinţelor (dar şi a altor cazuri de asigurări obligatorii), şi să votăm în consecinţă.

 

Poruncă “ecologistă” a Uniunii Europene: Români, produceţi cât mai multe deşeuri! septembrie 15, 2008


După intrarea României în Uniunea Europeană autorităţile noastre au primit poruncă de la Bruxeles să se preocupe de reciclarea “ecologică” a deşeurilor. Pentru a acoperi costurile acestei reciclări s-a introdus “taxa verde”: o sumă care acoperă costul colectării, tratării, reciclării sau transmiterii spre reutilizare a echipamentelor electrice şi electronice, după cum explica Elena Dumitru, specialist din Ministerul Mediului. Ne cam ustură la buzunar această taxă dar, fiind vorba de un scop nobil – ocrotirea mediului înconjurător -, nu ne plîngem.

Ministrul finanţelor, Varujan Vosganian, are însă o iniţiativă: Să se dea din bugetul statului cîte 50 de euro tuturor celor care vor cumpăra frigidere, aparate de aer condiţionat sau maşini de spălat noi, renunţînd în acelaşi timp la cele vechi. Există programul “rabla” pentru autoturisme, hai să existe unul asemănător pentru frigidere, maşini de spălat sau aparate de aer condiţionat!

Adică: cu o mînă Statul încasează “taxa verde” ca să penalizeze poluatorii ăştia care cumpără produse electronice şi electrocasnice, iar cu altă mînă oferă subvenţii pentru aceleaşi produse. Se încurajează astfel înlocuirea cît mai deasă a acestor aparate cu altele noi, spre beneficiul producătorilor de profil, a căror lobby a fost eficient!

Chestia n-are nimic de-a face cu ocrotirea mediului înconjurător. Cel mai ecologic e să produci cît mai puţine deşeuri, să foloseşti acelaşi frigider/televizor cît mai mult, dacă se strică o piesă să înlocuieşti doar piesa aia, nu să arunci tot aparatul.

Măsura propusă de Vosganian are totuşi o logică: Ministerul Mediului şi-a luat angajament la Bruxeles cu privire la cîte tone de deşeuri va fi capabil să recicleze “ecologic”. Ca să-şi îndeplinească planul, românii trebuie stimulaţi să producă cît mai multe deşeuri. Cu cît mai multe deşeuri se produc, cu atît mai multe se pot recicla ecologic. Mediul înconjurător are de suferit, se cheltuie şi bani aiurea dar nu contează – trebuie raportată la Bruxeles îndeplinirea planului la reciclări ecologice. E vorba aici de angajamente internaţionale asumate de Statul Român.

Cum s-a arătat într-un articol din “România Liberă”, ţara noastră are o “ţintă de colectare” de 4 kg de deşeuri electronice de persoană. Conform angajamentelor asumate de România cu reprezentanţii UE, vor trebui colectate de la populaţie circa 88.000 tone de deşeuri de echipamente electrice şi electronice (calculatoare, monitoare, televizoare, frigidere, maşini de spălat etc.). “Aceste ţinte nu sînt facultative, sînt obligatorii, iar nerespectarea lor poate avea drept consecinţă penalităţi plătite de statul român”.

Statul tradiţional dă ajutoare celor săraci. Statul modern ia impozite de la cetăţeni ca să aibă de unde da ajutoare şi bogaţilor, care-şi cumpără aparate de aer condiţionat. Nu e vorba aici de protecţie socială sau de mediul înconjurător. În Uniunea Europeană statul este un scop în sine, pentru birocraţi faptul în sine de a rula nişte bani şi a hotărî cum să se cheltuie aceştia e mai important decît problemele concrete care se doresc rezolvate cu acei bani.

Planul de colectare convenit cu UE e la kilogram, n-au importanţă caracteristicile tehnice ale aparatelor. Apelez la cititorii cu conştiinţă civică să-şi cumpere aparate cu cît mai multe kilograme, astfel încît, atunci cînd le vor arunca, Statul să fie ajutat să-şi respecte angajamentele internaţionale asumate. E vorba de felul cum naţia noastră va fi văzută în Europa, să fim patrioţi!