Un atac la adresa libertății de exprimare: Propunerea unei legi de incriminare a negării revoluției din 1989

Domnul Adrian Niculescu, membru în Consiliul Științific al Institutului Revoluției Române (linc), totodată conferențiar la Facultatea de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (S.N.S.P.A.), lansează în revista „22” un apel către noul parlament al României (linc) în care cere o lege care să condamne negarea revoluției din 1989 după modelul legilor care interzic negarea holocaustului și a genocidului împotriva armenilor. Redau respectivul apel: Continuă lectura

Cărţi despre revoluţia din 1989 publicate în România, în alte oraşe decît Timişoara şi Bucureşti

O listă, probabil incompletă, de cărţi despre revoluţia din 1989 publicate în România, în alte oraşe decît Timişoara şi Bucureşti: Continuă lectura

Scrierile mele – copiate de alţii

Urmărind un linc pe care wordpress-ul mi-l indica că îmi trimite vizitatori pe blog am găsit o discuţie în care se spunea că articolul meu „Antisemitismul lui Eminescu” pus în 15 ianuarie pe acest blog ar fi de fapt copiat după o lucrare a Alinei Savin „Mihai Eminescu şi chestiunea evreească”.

Într-adevăr, sînt fraze întregi care corespund cuvînt cu cuvînt între cele două lucrări (paginile 5 şi 6 în articolul Alinei Savin, care e mai amplu). Numai că nu eu am copiat de la Alina Savin ci Alina Savin (persoană pe care n-o cunosc) de la mine. Ea şi-a scris articolul în 12 iunie 2006 la Poitiers, Franţa, aşa cum a precizat la sfîrşitul acestuia. Eu am publicat articolul în 19 mai 2003 pe forumul moldova.net – un forum specializat pe probleme legate de Basarabia, unde am activat cu numele de „Marius”. Forumul respectiv a avut între timp probleme, o parte din discuţiile vechi au dispărut, participanţii au trebuit să se reînregistreze, dar articolul respectiv încă se mai găseşte pe arhiva respectivului forum.

Pe urmă, în 2005 am republicat articolul, într-o variantă puţin adăugită, pe saitul novopress (fiind şi singura mea colaborare cu acel sait pînă acum).

Cînd am pus articolul pe blog am precizat că e vorba de un articol mai vechi pe care-l republic cu prilejul aniversării lui Mihail Eminescu, fac acum precizările ca să se vadă că nu eu am copiat de la Alina Savin ci aceasta de la mine. La bibliografie, Savin a trecut volumul „Opere” de Eminescu de la Editura Academiei din 1989 şi cartea lui Carol Iancu „Evreii din România de la excludere la emancipare”, pe care le citez în articol. Anonimul „Marius” de pe forumul moldova.net n-a fost trecut la bibliografie.

Nu e prima oară cînd păţesc asta. Un alt articol de-al meu pus şi pe acest blog (de cînd mi-am deschis blog mai pun aici şi articole ale mele mai vechi; nu pe toate, numai cele mai izbutite) „Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc”, pe care-l publicasem iniţial în 2005 pe altermedia, a fost baza dezvoltării articolului despre Mircea Druc de pe Wikipedia românească. În 10 septembrie 2008, „Evenimentul Zilei”, scrie un articol despre Mircea Druc în care recunosc nişte fraze copiate cuvînt cu cuvînt din articolul meu. Culmea e că cei de la Wikipedia s-au apucat să facă scandal că dreptul „lor” de proprietate intelectuală a fost încălcat, astfel că pînă la urmă ediţia on-line a „Evenimentului Zilei” a precizat Wikipedia ca sursă a articolului (în ediţia tipărită precizarea nu apare). Despre faptul că Wikipedia a copiat la rîndul ei de la mine n-au mai precizat.

Un alt caz a fost cu „Caietele Revoluţiei” nr. 3 (10)/2007, editate de Institutul Revoluţiei Române. La pagina 46, sub semnătura lui Gino Rado (vicepreşedinte al Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei” din Timişoara, dar care, ca orice miel blînd, mai face un ban colaborînd şi cu Institutul Revoluţiei) a apărut articolul „Lepa Bărbat erou martir” care descrie moartea Lepei Bărbat, victimă a revoluţiei din Timişoara. În mai mult de jumătate din articol se reproduce cuvînt cu cuvînt o parte din declaraţia pe care soţul acesteia, Vasile Bărbat, mi-o dăduse cînd am scris cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, declaraţie pe care o publicasem şi pe internet. Restul articolului constă din nişte date biografice ale Lepei Bărbat şi situaţia procesului legat de uciderea acesteia, care tot din cartea mea (sau de pe internet, tot de mine puse) au fost copiate. Nu se amintea sursa de inspiraţie. Am scris apoi şi o scrisoare către Institutul Revoluţiei în care am protestat pentru faptul că prezintă munca mea ca rezultatul cercetărilor lor, cu care-şi justifică subvenţiile de la bugetul statului. Le-am cerut să publice scrisoarea, fără rezultat. În schimb, mi-a telefonat Viorel Domenico de la Institutul Revoluţiei ca să-mi propună colaborarea cu Institutul, pentru un dicţionar al revoluţiei române, indicîndu-mi concret că ei ar dori să publice un material despre Sorin Leia, martir al revoluţiei a cărui fapte merită a fi cunoscute. M-a luat la sentiment, că soarta eroului Sorin Leia, care a fost împuşcat pe treptele Catedralei din Timişoara, merită popularizată.

Despre Sorin Leia scrisesem deasemeni în cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, pe baza declaraţiei mamei acestuia şi a martorului Avram Gliguţă, rănit tot pe treptele Catedralei, iar apoi pusesem declaraţiile respective şi pe internet. Nu i-am dat însă lui Domenico acordul de se publica de către Institutul Revoluţiei declaraţiile strînse de mine, fiindcă am nişte îndoieli legate de activitatea şi modul de înfiinţare al acestui institut (cititorii acestui blog pot căuta în categoria „Institutul Revoluţiei” ca să înţeleagă despre ce e vorba; despre cenzura de la Institutul Revoluţiei a vorbit şi Bogdan Murgescu – care pregătise un număr al revistei „Clio 1989” a institutului care n-a mai fost acceptat de conducerea acestuia, fiind publicat pînă la urmă în regim privat la editura Polirom; aveam şi eu acolo două articole din care unul sînt convins că a deranjat; e vorba deci de refuzul meu de a colabora cu un institut în care se practică cenzura).

E, şi ce dacă nu le-am dat acordul? În „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2008, la pagina 69 apare un articol despre Sorin Leia, nesemnat dar bizuit exact pe declaraţiile strînse de mine. La bibliografie se indică „fondul documentar al asociaţiei Memorialul Revoluţiei” (deci tot Gino Rado trebuie să fie în spatele acelui articol; da, „Memorialul Revoluţiei” are cărţile mele în bibliotecă) şi cartea lui Costel Neacşu „Religiozitatea revoluţiei române din decembrie 1989”. Costel Neacşu e un tip pe care l-am cunoscut, şi care a preluat în cartea sa declaraţiile despre Sorin Leia publicate de mine, dar cu citarea cărţii mele în bibliografia lucrării sale, ba chiar mi-a adresat şi nişte mulţumiri la sfîrşitul cărţii sale. Institutul Revoluţiei a folosit cartea lui Neacşu ca să poată spune că ei au copiat de la Costel Neacşu, nu de la mine. În felul ăsta evită să pomenească de mine, că sînt un tip cam antipatic (ştiu asta), dar de folosit munca mea tot o folosesc.

În cazurile astea eu nici nu ştiu dacă juridic am vreun drept să protestez, fiindcă e vorba de declaraţiile unor terţe persoane, deci nu de creaţiile mele intelectuale proprii. Cert este că munca de reporter, de a căuta martorii la ei acasă pentru a le cere declaraţii, chiar de a-i îndruma în cursul scrierii declaraţiilor pentru a cuprinde toate aspectele relevante (depinde de persoană şi de nivelul cultural al acesteia; unii martori au nevoie de îndrumări pentru a ieşi un text final coerent, alţii nu), eu am făcut-o, fără să mă plătească nimeni pentru asta. Iar acum nişte domni de la Institutul Revoluţiei şi Memorialul Revoluţiei, cu salarii asigurate din bugetul statului, declară că fac cercetare despre revoluţie copiind de pe internet declaraţii publicate de mine, fără să precizeze sursa.

Alt caz: În ziarul PRM „Tricolorul” din 18 şi 20 decembrie 2004 apăruse articolul „Enigmele revoluţiei din decembrie 1989” semnat de un oarecare Bogdan Păpădie, care era copiat în proporţie de 90% după articolul meu „Politicienii şi revoluţia din 1989”, publicat din anul 2000 pe internet iar din 2001 şi pe hîrtie în volumul „Întrebări cu şi fără răspuns” al Asociaţiei Memorialul Revoluţiei. Am semnalat situaţia redacţiei şi am primit un e-mail de la Vlad Hogea, care era pe atunci redactor la „Tricolorul”, în care-şi cere scuze spunînd că n-a cunoscut faptul, recunoaşte că practica e dezonorantă şi făgăduieşte că va publica o notă despre autorul real al articolului. N-am mai urmărit dacă acea notă s-a publicat.

Cu dezvoltarea asta a internetului, mă aştept la tot mai mulţi amatori de făcut copy + paste!

„Clio 1989” – revistă de nivel academic?

Aceasta este o recenzie critică la adresa primului număr al revistei „Clio 1989” editată de Institutul Revoluţiei Române (IRR), sub îndrumarea lui Ioan Scurtu, în decembrie 2005. Am dorit ca articolul să apară chiar în următorul număr al „Clio 1989” şi l-am trimis Institutului Revoluţiei Române, inclusiv d-lui Scurtu, directorul ştiinţific al acestui institut. De la Ioan Scurtu am primit un e-mail din care am înţeles că articolul nu se va publica, însă ulterior Bogdan Murgescu, membru în Consiliul Ştiinţific al IRR, care urma să coordoneze al doilea număr al revistei „Clio 1989”, mi-a dat de înţeles că e de acord cu publicarea, cerîndu-mi doar unele schimbări de ton pe care le-am acceptat (de pildă: folosirea cuvîntului „inexactitate” în loc de „falsificare” sau „ignoranţă”).

Numărul de revistă pregătit de Bogdan Murgescu, care includea şi articolul meu, a fost însă respins de Colegiul Ştiinţific al IRR iar pînă la urmă a fost publicat în 2007 fără girul institutului, la editura „Polirom” din Iaşi, sub titlul „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”. În acel volum a apărut varianta „îndulcită” a articolului meu. Aici prezint varianta neîndulcită.

Institutul Revoluţiei Române (IRR), înfiinţat prin Legea 556/2004 şi condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general), a prezentat în decembrie 2005 şi primele sale realizări editoriale. Sînt 2 publicaţii editate de IRR: “Caietele revoluţiei” şi “Clio – 1989″, aceasta din urmă o “revistă de nivel academic”, după cum explică în “Cuvîntul inaugural” al acesteia Ioan Scurtu, responsabilul de număr şi directorul adjunct al IRR. Colegiul de redacţie al revistei e format din Ioan Scurtu, Marian Cojoc, Miodrag Milin şi Bogdan Murgescu. Pe anul 2005 bugetul IRR a fost de 24,4 miliarde lei vechi, aprobaţi printr-o hotărîre a Senatului.

Găsim în “Clio – 1989″ nr. 1-2/2005, un articol semnat de Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, membru în redacţia revistelor “Dosarele istoriei” şi “Historia”) – “1989, an revoluţionar în istoria Europei” (pag. 15-64) şi altul de Georgiana Margareta Scurtu (lector universitar doctor la catedra de politologie a Politehnicii din Bucureşti, fiica lui Ioan Scurtu) – “Pluripartidismul în România” (pag. 133-154). Iată cîteva inexactităţi despre revoluţia din 1989 care apar în această “revistă de nivel academic”:

1. Ioan Scurtu scrie că la revoluţia din Timişoara, în noaptea de 16/17 decembrie 1989 “au fost reţinuţi circa 180 de oameni” (pag. 45). Ca dovadă citează volumul “Armata română în revoluţia din decembrie 1989″ editat de Editura Militară în 1998.

Numărul real al arestaţilor timişoreni din noaptea de 16/17 decembrie 1989 a fost mult mai mare. Numărul de 181 arestaţi apare într-un raport al miliţiei timişorene din noaptea de 16/17 decembrie 1989, ora 4,40, însă aceasta era o raportare parţială. Cum miliţia din perioada Ceauşescu nu era computerizată, la ora 4,40 probabil se putuseră finaliza listele arestaţilor aduşi pînă pe la 2 noaptea. În întreaga noapte de 16/17 decembrie cît şi în zilele următoare au fost aduşi arestaţi la miliţie, deasemeni au existat arestaţi ţinuţi la garnizoană sau la penitenciar. În total, în timpul revoluţiei din Timişoara au fost 978 arestaţi, după datele Parchetului Militar. Profesorul Scurtu preia numărul arestaţilor înaintat de volumul “Armata română în revoluţia din 1989″, fără a face nici o cercetare dacă cele scrise în acel volum reprezintă adevărul, deşi în cel puţin una din lucrările pe care le citează la bibliografie (cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”) este arătat că numărul de 180 arestaţi constituie o falsificare a istoriei cu scopul de a micşora amploarea represiunii. Deci, fie dl. Scurtu nu a observat contradicţia dintre lucrările pe care le citează, fie a observat această contradicţie dar o trece sub tăcere, atitudine anormală pentru un istoric care pretinde că vrea să lămurească evenimentele din 1989.

S-au publicat deja sute de lucrări despre revoluţia din 1989, multe contradictorii. Care e rostul cheltuirii de miliarde de lei din banii contribuabililor cu acest Institut al Revoluţiei? A se publica simple compilaţii din lucrările deja existente, cum face profesorul Scurtu, sau a investiga contradicţiile existente în bogatul material bibliografic despre revoluţie şi a da un verdict referitor la ele, pentru ca opinia publică să fie în sfîrşit lămurită?

2. “În ziua de 19 decembrie, la Timişoara nu au mai avut loc incidente majore”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 48). Au fost totuşi 2 morţi (Curic Veronica şi Reiter Edita Irina) şi cel puţin 8 răniţi (din care 6 prin împuşcare) în acea zi. Cred că asta e destul pentru a considera că au avut loc incidente majore.

3. În 20 decembrie 1989, scrie Ioan Scurtu, Frontul Democratic Român “a formulat şi primul program al revoluţiei române, cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Timişoara” (pag. 49). Acelaşi lucru îl scrie şi Georgiana Scurtu, la pag. 134. Se face confuzie între “Proclamaţia Frontului Democratic Român”, apărută în decembrie 1989 şi “Proclamaţia de la Timişoara”, apărută în martie 1990 şi alcătuită de Societatea Timişoara, două documente fără legătură între ele. Frontul Democratic Român (comitet revoluţionar înfiinţat în balconul Operei din Timişoara în timpul revoluţiei) şi Societatea Timişoara (ONG înfiinţat în 1990, cuprinzînd participanţi la revoluţie) sînt două organizaţii distincte. Proclamaţia Societăţii Timişoara conţine vestitul punct 8 prin care se cerea interzicerea participării la alegeri a foştilor activişti comunişti, implicit a fostului şef al statului Ion Iliescu, actual preşedinte al IRR.

În acest context e de observat că timişorenii numiţi în colegiul naţional al IRR (Claudiu Iordache, care e şi director general, Lorin Fortuna, Ioan Savu, Adrian Sanda, Emil Vlădesan) sînt foşti membri ai FDR. Unii dintre ei sînt probabil nemulţumiţi că, începînd cu 1990, au fost puşi în umbră de Societatea Timişoara. Proclamaţia de la Timişoara – a Societăţii Timişoara (din martie 1990) a fost mult mai mediatizată decît proclamaţia Frontului Democratic Român (din decembrie 1989). Motivul principal al acestei situaţii a fost că înşişi liderii FDR au renunţat la propria lor proclamaţie cînd au anunţat aderarea la Frontul Salvării Naţionale de la Bucureşti. După manifestaţia populară din 12 ianuarie 1990 FDR a fost înlăturat de la conducerea Timişorii.

Acum, prin atribuirea numelui binecunoscut de “proclamaţia de la Timişoara” destul de puţin cunoscutei “proclamaţii a Frontului Democratic Român”, e posibil să se dorească ştergerea din memoria publicului a faptului că a existat o proclamaţie de la Timişoara care a cerut eliminarea din viaţa politică a foştilor activişti comunişti.

Independent de articolele lui Ioan şi Georgiana Scurtu, la paginile 194-195 ale revistei se prezintă integral proclamaţia Frontului Democratic Român. E bine că se publică aceasta, dar, din păcate, găsim aici o nouă greşeală – se pretinde că documentul a fost publicat în ziarul “Victoria” din 20 decembrie 1989. Nu a existat nici un ziar “Victoria” în 20 decembrie 1989 (cînd Ceauşescu mai era la putere), primul număr al acestui ziar a apărut abia la 27 decembrie 1989. Proclamaţia FDR a fost tipărită prima oară în manifestul “A căzut tirania!” din 22 decembrie 1989, iar apoi şi în “Victoria”, dar abia după căderea lui Ceauşescu.

Însăşi datarea proclamaţiei FDR pe 20 decembrie 1989 e greşită. Autorul acesteia, Lorin Fortuna, în revista “Politica Naţională” nr. 1/2004 pe care a editat-o, la pag. 61 arată că proclamaţia FDR este “din data de 21.12.1989, dimineaţa”. Între Ioan sau Georgiana Scurtu şi Lorin Fortuna, cel care ştie cel mai bine data proclamaţiei FDR e Lorin Fortuna, autorul ei, care nu are nici un interes să prezinte o dată mai tîrzie. Constatăm astfel o altă greşeală din revista “Clio – 1989″: primul program scris al revoluţiei române nu este proclamaţia lui Lorin Fortuna, ci lista de revendicări înaintată primului ministru Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş. Această listă de revendicări nu a avut niciodată numele de “proclamaţie”.

4. “În acea zi de 20 decembrie, Timişoara a devenit primul oraş liber din România. Vechile autorităţi, aparţinînd PCR, nu mai aveau nici o putere. Însuşi primul secretar al Comitetului judeţean de partid, Radu Bălan, s-a solidarizat cu revoluţionarii”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 49). Ca persoană care am fost ţinută în arest pînă în 22 decembrie 1989 inclusiv, nu sînt convins că în 20 decembrie vechile autorităţi îşi pierduseră complet puterea. Solidarizarea lui Radu Bălan cu revoluţionarii s-a întîmplat abia în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, nu în 20 decembrie.

5. Referindu-se la începerea aşa-zisei lupte cu teroriştii, Ioan Scurtu scrie: “Apelul actorului Ion Caramitru – care urcat pe un TAB îndeplinea rolul de comandant militar – nu a fost ascultat” (pag. 61). Ion Caramitru a fost una din minţile lucide care şi-a dat seama, în 22 decembrie 1989, că se trage fără rost şi a lansat apelul “opriţi focul!”. Nu a îndeplinit însă rolul de comandant militar, căci cei care trăgeau nu l-au ascultat, după cum scrie chiar Scurtu. IRR ar trebui să-i identifice pe cei care în 22 decembrie 1989 au dat ordinul criminal “porniţi focul”, nu să lanseze insinuări diversioniste tocmai la adresa celor care încercau să oprească focul.

6. Georgiana Scurtu se ocupă în articolul ei şi de perioada post-revoluţionară. După ce descrie înfiinţarea PNŢCD, PNL, PSD (Sergiu Cunescu) şi UDMR (pag. 135-143), continuă: “Chiar înainte de a se înregistra legal, aceste formaţiuni politice au declanşat acţiunile de contestare a FSN, pe care-l acuzau că ar fi monopolizat puterea politică, fiind continuatorul PCR. Primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale a fost cel din 12 ianuarie 1990″ (pag. 143). Aici sînt 3 inexactităţi:

– UDMR nu a fost printre forţele politice care au contestat FSN în ianuarie 1990. Abia după evenimentele de la Tîrgu Mureş din martie 1990 a început UDMR opoziţia faţă de FSN.

– Nu putem spune că abia în 12 ianuarie 1990 ar fi fost “primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale”, cîtă vreme după fuga lui Ceauşescu a existat acea luptă cu teroriştii în care au murit peste 900 de români. Prima încercare de înlăturare a FSN de la putere nu a fost în 12 ianuarie 1990 ci în 26 decembrie 1989, cînd bucureştenii au fost chemaţi la un miting anti-FSN (vezi “Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în “Zig-Zag” nr. 13/1990). Respectiva încercare a fost contracarată de FSN prin anunţarea faptului că mitingul reprezintă o provocare a teroriştilor.

– Acţiunile de contestare a FSN nu au fost declanşate de formaţiunile politice, ci de participanţi la revoluţie neînregimentaţi politic. Printre lozincile scandate la primele mitinguri anti-FSN era şi “Nu sîntem partide!” (în colecţia din 1990 a ziarului “România Liberă” se găseşte consemnat aceasta). Partidele istorice doar au aderat apoi la această contestaţie, în căutare de capital politic. Mai apoi, unii dintre contestatarii neînregimentaţi politic din 1990 au aderat la partide politice. Exemplu: răposatul George Şerban, iniţiatorul Proclamaţiei de la Timişoara, a aderat la PNŢCD în decembrie 1994; ar fi însă o greşeală de a atribui PNŢCD-ului acţiunile lui George Şerban din 1990. Alţi lideri ai protestelor din 1990, precum Marian Munteanu, Leon Nica sau Dumitru Dincă n-au făcut niciodată parte din formaţiunile politice enumerate de Georgiana Scurtu (Dumitru Dincă a fost chiar implicat într-o acţiune anti-PNŢCD în 1990). Este o greşeală să se prezinte contestaţia anti-FSN din 1990 ca fiind declanşată de partidele istorice, chiar dacă atît FSN-iştii, cît şi aceste partide, au avut şi poate mai au interesul să prezinte astfel lucrurile (FSN-iştii pentru a spune că protestatarii “n-au mîncat salam cu soia” şi “n-au fost cu noi, în 21-22″; ţărăniştii şi liberalii pentru a-şi atribui capitalul politic de unici contestatari ai FSN).

Ignoranţă, neglijenţă sau falsificare deliberată – oricare din acestea sînt inacceptabile într-o revistă “de nivel academic” cum se pretinde “Clio – 1989″.