Brînza a dispărut din pieţele timişorene, iar la Bucureşti o nouă piaţă ţărănească se desfiinţează

Ca urmare a Ordinului 111 al Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare, brînza a dispărut din pieţele timişorene, anunţă „Renaşterea Bănăţeană” din 2 februarie 2009.

„În Piaţa Badea Cîrţan nu era nici un comerciant, în Calea Lipovei doar o femeie a îndrăznit să scoată la vînzare brînză. (…) În Iosefin, la fel, o singură vînzătoare, din Ivanda, se afla în întreaga hală”, ne informează ziarul.

Din experienţă proprie ştiu că ieri în Piaţa 700 se găseau totuşi brînzeturi, dar la preţuri mai mari decît de obicei (18 lei/kg pentru caş de oaie). Este efectul micşorării concurenţei şi al costurilor suplimentare pe care le au producătorii, fie cu respectarea formalităţilor birocratice pretinse de Direcţia Sanitar Veterinară, fie cu amenzile.

Arătam într-un articol mai vechi de pe acest sait că ambalarea şi etichetarea obligatorie, impusă în numele alinierii la standardele Uniunii Europene, are ca adevărat scop eliminarea de pe piaţă a micilor producători, în favoarea marilor trusturi susţinute de birocraţia de la Bruxeles. Nu a existat în România o problemă reală cu un număr mare de toxiinfecţii alimentare datorate consumului de produse „neigienice” din pieţele ţărăneşti, iar dacă cumva asemenea problemă există, Ministerul Sănătăţii ar trebui s-o semnaleze, nu Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară (care are specialişti în medicină veterinară, nu în medicină umană). Birocraţii „sanitar-veterinari” născocesc false probleme cu a căror rezolvare să-şi justifice apoi salariile, iar prin reglementările pe care le promovează obligă producătorii să le plătească tot felul de taxe, întru bunăstarea lor personală. Căci avem o puzderie de „Autorităţi Naţionale” care stabilesc taxe de capul lor, fără a fi controlate de nimeni. N-ar fi o problemă dacă acele taxe s-ar referi la nişte servicii facultative, dar respectivele „Autorităţi Naţionale” au grijă să emită reglementări prin care serviciile taxate sînt obligatorii pentru oricine vrea să desfăşoare activitate economică în domeniul lor de reglementare.

O situaţie asemănătoare se întîlneşte în unele ţări, unde Mafia obligă întreprinzătorii să-i plătească taxă de protecţie, cei care refuză fiind supuşi diferitelor hărţuiri. Însă sărmanii mafioţi trebuie să se străduiască singuri să-şi impună autoritatea asupra comercianţilor. Birocraţii n-au asemenea probleme, ei pot apela la întreaga structură a Statului Maximal (poliţie, jandarmerie, poliţie comunitară, instanţe judecătoreşti) pentru a constrînge recalcitranţii să se supună.

În cadrul ofensivei Statului împotriva pieţii libere, în paralel cu impunerea de diferite condiţii prin care producătorii să renunţe singuri la ideea de a-şi vinde direct marfa în pieţe, fără intermedierea băieţilor deştepţi de la multinaţionalele agreate de UE, se practică şi desfiinţarea pur şi simplu a unor pieţe. Recent, la Bucureşti s-a mai desfiinţat o piaţă agro-alimentară – Piaţa „Basarabia” din sectorul 2 (primar Neculai Onţanu, cunoscut şi pentru distrugerea pieţei Obor). Motivul invocat sînt gunoaiele lăsate de pieţari. Doar cu o mică parte din taxele încasate de la vînzătorii din piaţă, primăria putea angaja un om care să se ocupe permanent de curăţenia în zonă. Departe însă de gîndirea lui Onţanu că tarabagiii care plătesc nişte taxe Primăriei au dreptul şi la nişte servicii din partea acesteia, ceea ce se caută este un pretext pentru desfiinţarea pieţii. De ce să angajezi un măturător cînd cu mai mulţi bani se pot angaja nişte poliţişti comunitari care să dea amenzi? Iar dacă amenzile sînt contestate în instanţă e minunat – au de lucru şi colegii de la serviciul juridic!

Micşorarea numărului de locuri de vînzare disponibile în pieţele ţărăneşti va duce la creşterea chiriei pentru tarabe, autorităţile putînd invoca legea cererii şi ofertei. În multe locuri aceste chirii au ajuns deja la niveluri prohibitive. Efectul combinat al creşterii chiriilor pentru tarabe şi noilor pretenţii cărora trebuie să le facă faţă producătorii, este creşterea preţurilor de pe piaţa ţărănească la nivele similare cu cele din supermarchet. Astfel, sprijinul pe care orăşenii (clienţii) l-ar avea faţă de ideea de piaţă ţărănească va scădea, şi noi măsuri împotriva micilor producători vor putea fi luate, fără teama unor proteste semnificative.

Activitatea birocraţilor aduce unora şi avantaje. Lipsite de concurenţa pieţelor ţărăneşti, supermarcheturile vor putea să crească preţurile. Prevăd în viitor o creştere generală de preţuri la alimente, pe care politicienii o vor pune pe seama crizei economice mondiale. Dar, mai mult decît faptul că în SUA nişte oameni au luat împrumuturi de la bănci şi nu le-au returnat, pentru creşterile de preţuri din România vinovaţi sînt birocraţii noştri autohtoni, cît şi politicienii care au creat cadrul legislativ prielnic acestora.

Citeşte, pe aceeaşi temă:
Ambalarea şi etichetarea obligatorie, metodă prin care Statul Maximal elimină de pe piaţă micii producători
Uniunea Europeană interzice libera concurenţă
Zadarnicele proteste ale lăptarilor

Actualizare (14 februarie): Autorităţile par să dea înapoi, în Piaţa Badea Cîrţan au apărut iar vînzătorii de lactate, dar numai jumătate din cîţi erau înainte şi cu preţuri mărite. Se putea însă gusta brînza înainte de cumpărare. Efectul realizat este promovarea nihilismului juridic – avem nişte legi, care n-au nimic de-a face cu voinţa poporului căci sînt adoptate la presiunea UE, dar nu-i problemă, că oricum nu le respectăm. Rămîne de văzut cît va dura această îngăduinţă a autorităţilor.

Uniunea Europeană interzice libera concurenţă

Al 100-lea articol de pe acest blog!

Articol publicat iniţial în ianuarie 2007 pe saitul altermedia. După momentul publicării articolului s-au realizat nişte derogări prin care, cel puţin la Timişoara, se mai îngăduie vînzarea de caş în piaţă, dar prin măsurile birocratice care au fost impuse producătorilor, preţurile pe piaţa ţărănească au crescut cu 50%, astfel încît aceasta nu mai este semnificativ mai ieftină decît marile magazine (cum era în ianuarie 2007). Dacă Statul va interzice complet vînzarea directă a producţiei micilor întreprinzători, aceştia nu vor mai avea pe orăşeni aliaţi în eventuale proteste, căci orăşenii au constatat că la piaţă preţurile sînt cam la fel ca în marile magazine. Dar poate nu se va ajunge la interzicere completă, căci obiectivul urmărit de marile trusturi a fost în general atins: ţăranul care vinde direct are preţuri similare cu cele din supermarchet (urmare a diferitelor formalităţi care i-au fost impuse şi a scumpirii taxei pentru taraba din piaţă). Primejdios era ţăranul care vindea mai ieftin decît supermarchetul, deranja situaţia în care pe piaţa ţărănească se vindeau 60% din produsele alimentare. O cotă de 5% pentru piaţa ţărănească, pe segmentul de lux cu preţuri mari, cum este şi în occident, se consideră acceptabilă.

Libertatea economică, cucerită cu sînge în decembrie 1989, prevăzută şi în Constituţia României, a devenit amintire odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Odată cu această integrare, alături de tradiţionalele “să nu ucizi”, “să nu furi” a mai apărut o poruncă pe care românii vor trebui s-o asculte: “Să nu faci concurenţă marilor trusturi!”.

Adio brînză şi ouă vîndute la colţul străzii!” scrie “Evenimentul Zilei” din 16 ianuarie 2007, explicînd ultimele măsuri, conform normelor europene, luate de Autoritatea Sanitar-Veterinară. Birocraţii respectivi, plătiţi din banii contribuabililor, ne vor feri de primejdia caşului cumpărat direct de la ţărani.

Cît de mare este această primejdie nu pare să conteze. Există statistici cu numărul morţilor în accidente de circulaţie, dar comercializarea autoturismelor este îngăduită. Despre oameni care ar fi murit mîncînd caş cumpărat în piaţă n-am auzit, dar nici n-o să auzim: are grijă Statul Maximal să interzică negoţul cu asemenea produse. Trăiască cipsurile frumos ambalate şi pline de chimicale europene!

În mărinimia lor, birocraţii acceptă (deocamdată) şi unele derogări: brînza maturată este tolerată, cică n-ar fi aşa de primejdioasă. Se aude chiar că se va amîna intrarea în vigoare a noilor norme. Cîtă înţelegere!

Problema, ni se spune, este că brînza, carnea, ouăle ţăranilor sînt neambalate şi neetichetate iar producătorii nu au înregistrat un caiet de sarcini cu produsele lor la direcţiile agricole. Prin impunerea ambalării şi etichetării produselor, cît şi a îndeplinirii unor complicate formalităţi birocratice, se vor elimina de pe piaţă majoritatea ţăranilor care au neobrăzarea să concureze marile trusturi. Puţinii care vor îndeplini normele vor fi siliţi să crească preţurile ceea ce va face mai puţin atractivă oferta acestora. Un mare producător care are linie automată de ambalat şi comandă cîte un milion de etichete odată, poate ieşi mai ieftin în partea de ambalare şi etichetare decît o gospodărie ţărănească. Pentru un ţăran, cîteva zeci de milioane de lei cheltuiţi cu formalităţi birocratice sînt o problemă, pentru un trust multinaţional nu. Singura problemă reală a trusturilor multinaţionale este raportul calitate/preţ al produselor, raport la care, pînă acum, nu izbuteau să învingă micii producători. Noroc cu ajutorul Statului.

Dacă problema reală era sănătatea populaţiei, se puteau lua mostre de produse pentru analiză în laborator, iar în caz că se găsea ceva dăunător sănătăţii, producătorului respectiv i se putea confisca marfa şi aplica o amendă. Însă, conform normelor europene, prezumţia de nevinovăţie e valabilă doar pentru criminali şi hoţi. Ţăranii care cad în păcatul de a face concurenţă marilor firme sînt acuzaţi de lipsă de igienă şi otrăvire a populaţiei, fără a avea drept la apărare. Doar prezumţie de vinovăţie există în cazul ăsta, căci a face concurenţă este în Uniunea Europeană o faptă mai gravă decît a fura.

Vînzarea neambalată este de fapt unul din avantajele pieţii ţărăneşti – cumpărătorul poate să guste produsele înainte de a le cumpăra. Acum, în numele “protecţiei consumatorului”, dreptul consumatorului de a gusta din produse înainte de cumpărare este eliminat. Păcat că birocraţii ăştia care ne ocrotesc nu ne întreabă şi pe noi, consumatorii, ce părere avem.

Un alt aspect al noilor reglementări este că, prin obligarea ţăranilor de a înregistra “caiete de sarcini” pentru fiecare tip de brînză, iar apoi necesitatea unor controale periodice la gospodăriile producătorilor, birocraţii din Direcţiile Sanitar-Veterinare îşi au justificată existenţa şi lefurile pe care le primesc (ca să nu mai vorbim de posibilele manifestări ale recunoştiinţei din partea ţăranilor care vor primi mult-rîvnitele autorizaţii). Poliţia, jandarmii şi poliţia comunitară vor avea un nou obiect de activitate: lupta împotriva “mafiei caşului”, această ameninţare a statului de drept. Fiindcă vor exista printre ţărani elemente lipsite de spirit civic, care vor încerca să-şi vîndă producţia nelegal.

Pentru românii de rînd mîncarea va fi mai scumpă, dar mai frumos ambalată şi etichetată, mai plină de E-uri şi aditivi alimentari folosiţi de marile firme pentru conservarea produselor (ţăranii nu folosesc aşa ceva, căci avînd producţie puţină o vînd repede, cît e încă proaspătă). Şansa românului de rînd pentru a izbîndi în viaţă nu va fi de a-şi folosi inteligenţa, hărnicia şi îndemînarea pentru a începe o afacere pe cont propriu – Statul Maximal are grijă să impună reguli birocratice care să sufoce din faşă micii întreprinzători. Pentru românul de rînd, şansa vieţii va fi să devină angajat la un trust multinaţional.

Zadarnicele proteste ale lăptarilor

Cu peste 2 ani în urmă, pe cînd România nu intrase încă în Uniunea Europeană, am explicat una din urmările pe care aderarea le va avea asupra economiei româneşti: reducerea producţiei de lapte. Scriam atunci că se urmăreşte ca românii de la oraşe să consume lapte din import iar ţăranii români să ajungă şomeri, întreţinuţi ai statului (pe impozite plătite de orăşeni). Unii cititori au comentat sceptic aceste afirmaţii.

A venit integrarea şi cu ea şi ştirile din presă: în ianuarie am aflat că producătorii de lapte se plîng că sînt în pragul falimentului, în martie sute de producători de lapte au protestat în diferite oraşe şi industria laptelui a dat în clocot, iar vara aceasta au avut loc noi proteste ale crescătorilor de bovine în faţa firmei Danone şi a Ambasadei Franţei (firma Danone avînd capital francez).

Ce vor lăptarii? Bani. Vor ca firmele multinaţionale care au acaparat piaţa lactatelor după integrarea României în Uniunea Europeană să-i plătească mai mult. Azi iau pe litrul de lapte între 7 şi cel mult 11 mii lei vechi explica un ţăran corespondentului BBC, iar Nicolae Ştefan, liderul sindicatului Agrostar, spunea că se mai dau 3000 lei vechi subvenţii de la stat, dar că tot procesatorii decid cine le primeşte. „În momentul în care te duci la o firmă multinaţională şi îi predai laptele, eşti la mîna ei. Poate să-ţi dea o adeverinţă că laptele este conform sau că nu este conform, şi atunci îţi iei sau nu subvenţia”. Reprezentantul firmei Danone spunea că plăteşte 1,2 lei pe litru dar că ar fi mai rentabil să aducă lapte din import.

Zadarnice sînt aceste proteste, făcutul de gălăgie la poarta clientului nu e metoda corectă de a cîştiga bani. “Secetă şi nepăsare, vaca românească moare” strigau ţăranii, dar cui să-i pese?

Preţurile mici plătite producătorilor nu înseamnă însă preţuri mici pentru orăşenii care cumpără produse lactate. Nici subvenţiile pe care statul le dă producătorilor n-au dus la scăderea preţurilor, ci doar la creşterea profiturilor firmelor multinaţionale.

Problema principală a crescătorilor de animale este lipsa alternativei. Prin măsuri birocratice, în numele adaptării la standardele Uniunii Europene, firmele mici de prelucrare a laptelui au fost eliminate de pe piaţă. În urmă cu cîţiva ani un politician vorbea cu dispreţ de cei care produc brînzeturi în garajul familiei, explicînd că acest tip de afacere va înceta după intrarea în Uniunea Europeană. Aşa s-a şi întîmplat.

“Un procesator trebuie să colecteze lapte de la aproape 800.000 de fermieri, ceea ce înseamnă colecta din poartă în poartă, ceea ce înseamnă costuri de colectare uriaşe”, justifică marile firme politica lor de preţuri, dar dacă n-ar fi fost eliminaţi de pe piaţă micii procesatori, sînt convins că şi cei mari, sub presiunea concurenţei, ar fi găsit bani mai mulţi de plată către producători şi preţuri finale mai mici pentru consumatori. În economia de piaţă concurenţa rezolvă problemele mai bine decît controlul birocratic. Ţăranii nemulţumiţi de preţurile oferite de procesatori ar fi mult mai convingători dacă ar ameninţa cu sistarea livrărilor, avînd asigurată alternativa livrării direct pe piaţă sau la firme mici „de garaj”, decît urlînd pe la porţile fabricilor care nu le oferă preţul dorit de ei.

Piaţa e ocupată acum doar de cîteva mari firme, aproape toate multinaţionale. Teoretic există concurenţă, dar numai teoretic, căci un producător de lîngă Bucureşti nu-şi va vinde laptele la Vatra Dornei. În lipsa concurenţei, nu e de mirare că marile firme îşi impun condiţiile, fleţi ar fi să n-o facă.

Nici vînzarea directă pe piaţă nu este o alternativă viabilă, au grijă autorităţile şi de asta. Pe de o parte, locurile disponibile pentru vînzare directă sînt limitate şi în continuă scădere (vezi desfiinţarea Pieţii Obor şi a altor pieţe), dar cu chirii din ce în ce mai ridicate. Pe de altă parte, apar sau urmează să apară obstacole birocratice care să facă dificilă vînzarea prin pieţele agroalimentare, cum ar fi: obligaţia ambalării şi etichetării produselor (ţăranii n-au utilaje pentru ambalare şi etichetare), interzicerea refolosirii sticlelor de plastic (s-ar strica afacerile cu reciclarea ecologică a acestora), interzicerea vînzării de către intermediari (numiţi propagandistic “bişniţari”, dar care sînt o verigă firească în economia de piaţă; crescătorul de animale deseori nu are timp să meargă personal la piaţă să-şi vîndă marfa).

Bilanţul integrării în UE pentru industria laptelui: Concurenţa pentru marile firme procesatoare de lapte a fost în mare parte eliminată, profitul multinaţionalelor din domeniu s-a maximizat, preţurile plătite de consumatori (orăşeni) au crescut, crescătorii de animale sînt la marginea falimentului, statul român plăteşte subvenţii pentru crescători (din impozitele luate de la orăşeni) ca să-i salveze pe aceştia de la faliment (aplicare a principiului “Mişcă? Impozitează-l! Încă mai mişcă? Reglementează-l! Dă faliment? Subvenţionează-l!” specific Statului Maximal). Minunată lume nouă, această Uniune Europeană!