Politicieni, facem licitaţie: Cine dă mai multe drepturi materiale pentru anticomunişti şi recunoaşte merite anticomuniste mai multor persoane, va cîştiga concursul de anticomunism!

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 6/2008 guvernul Tăriceanu acordase drepturi similare revoluţionarilor pentru braşovenii care în 1987 manifestaseră împotriva guvernului comunist. Parlamentul a respins această ordonanţă.

Preşedintele Băsescu n-a fost însă de acord cu parlamentul şi a refuzat promulgarea legii care a respins Ordonanţa de urgenţă 6/2008, trimiţînd-o la reexaminare. Motivele preşedintelui sînt:

1. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2008 a fost emisă în scopul acordării unor compensaţii morale şi materiale luptătorilor anticomunişti, participanţi la revolta muncitorească de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, persoane ce nu beneficiau, pînă la adoptarea acestui act normativ, decît de drepturi simbolice pentru sacrificiile depuse în lupta anticomunistă.
2. Din punct de vedere tehnic legislativ, actul normativ a fost emis de Guvern în mod greşit deoarece aduce modificări şi completări Legii nr. 341/2004, al cărei obiect de reglementare îl constituie acordarea de drepturi doar pentru participanţii la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, eveniment distinct de revolta muncitorească de la Braşov din noiembrie 1987.
3. Considerăm însă că, în vederea acordării drepturilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr. 6/2008, este necesară modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, nu modificarea Legii nr. 341/2004. Astfel, susţinem adoptarea de urgenţă a unui act normativ care să preia dispoziţiile privind acordarea de drepturi participanţilor la revolta muncitorească de la Braşov, cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2008, şi care să opereze modificări şi completări în mod corect legislaţiei în domeniu.
Citind dezbaterile parlamentare legate de respectiva ordonanţă, observăm că mai sînt cîteva categorii care cer drepturi similare, pentru a nu fi discriminate:

Ilie Petrescu (senator PRM): În 1981, în municipiul Motru a avut loc o grevă aproximativ de proporţia celei de la Braşov. În 1981 a venit conducerea partidului, Emil Bobu, în Motru, au fost sechestraţi şi au fost aruncate toate maşinile cu pîine care se trimiteau din judeţele Mehedinţi şi Dolj. Au fost daţi afară din unităţile miniere foarte mulţi oameni care au făcut şi puşcărie. Dacă se lucrează cu aceeaşi unitate de măsură, trebuie să fim corecţi şi cu acei minieri de la Motru din 1981, unde au fost mobilizate zece judeţe din zonele învecinate judeţului Gorj. Erau acţiunile caracterizate de sintagma „mai mult cărbune ţării” şi nu cred că numai luptătorii braşoveni trebuie să beneficieze de această facilitate dată de Guvernul Tăriceanu.

Mă întreb: de ce nu şi Valea Jiului ’77, de ce nu şi oricare alte acţiuni de acest fel din 1945 pînă în 1989?

În urma trimiterii spre reexaminare a legii, senatul a aprobat ordonanţa, dar nu prin schimbarea Decretului-Lege 118/1990 cum ceruse preşedintele, ci tot prin schimbarea Legii 341/2004.

Apare o competiţie între politicieni – care e cel mai anticomunist dintre ei. Anticomunismul politicienilor se dovedeşte prin acordarea, de la bugetul statului, a cît mai multor drepturi de anticomunist la un număr cît mai mare de oameni. Guvernul Tăriceanu are şanse să cîştige licitaţia – şi în cazul revoluţionarilor acesta susţinea (prin secretarul de stat Puiu Nicolae Fesan) acordarea drepturilor pentru 7000 de păzitori ai metroului din 23 decembrie 1989. Cică legea pentru braşovenii din ’87 nu se referă decît la 120 de oameni, dar eu cred că vor apărea minim 2000 cînd se va auzi că se pot obţine bani din participarea la manifestaţia din ’87.

Răsculaţii braşoveni din 1987 se încadrau în legea deţinuţilor politici. Aceştia primesc o indemnizaţie care depinde de numărul anilor de puşcărie. Cum răsculaţii din 1987 au perioade de detenţie relativ mici, şi indemnizaţia lor era relativ mică.

Diferenţe între revoluţia din 1989 şi Braşov ’87 există totuşi. În primul rînd de eficienţă – cei din Braşov ’87 au protestat împotriva regimului Ceauşescu, dar cu rezultate zero, pe cînd în 1989 chiar s-a izbutit răsturnarea guvernului. În al 2-lea rînd, faptul că în decembrie 1989 s-a deschis focul asupra protestatarilor, au fost peste 1000 de morţi şi 3000 de răniţi, în timp ce la Braşov ’87 şi în alte asemenea situaţii, din cîte ştiu n-a fost nimeni omorît. În al treilea rînd, există o diferenţă de imagine publică – prin acordarea titlului de „luptător în revoluţie” unui mare număr de persoane cu participare marginală la revoluţie, fapt pentru care clasa politică este responsabilă, imaginea publică a revoluţionarilor din 1989 este mai proastă decît cea a răsculaţilor braşoveni din 1987. Acest din urmă aspect se va corecta prin noua lege, căci goana după certificatele de luptător braşovean din 1987 şi previzibila acordare a acestor certificate pe criterii îndoielnice va izbuti să-i compromită şi pe braşovenii din 1987.

Şi o mică remarcă tehnică legată de textul ordonanţei despre braşoveni: La art. 1 pct. 3 se face referire la „urmaşii persoanelor care au decedat în urma revoltei”, cu precizarea că aceştia sînt soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii (art. 18 lit. c şi art. 20 adăugate la Legea 341/2004). Aparent, precizarea este similară celei despre eroii martiri ai revoluţiei, dar la Braşov în 1987 n-a fost nimeni omorît. Însă, în cei 21 de ani trecuţi de atunci, multe persoane au murit, din pricini independente de revolta din 1987, iar ordonanţa lui Tăriceanu vrea să acorde drepturi şi rudelor acestora. Apare o discriminare faţă de cazul revoluţionarilor, în care beneficiază de drepturi doar rudele eroilor martiri ai revoluţiei (adică a celor a căror cauză a morţii e legată nemijlocit de revoluţia din 1989), nu şi rudele revoluţionarilor morţi ulterior revoluţiei din motive fără legătură cu aceasta (unii dintre aceştia n-au putut cere preschimbarea certificatului conform legii 341/2004, anume pentru că au murit). Sînt mii de asemenea cazuri, dacă se aprobă ordonanţa cu braşovenii se va putea cere apoi extinderea legii şi în cazul revoluţionarilor, că doar trebuie să eliminăm discriminările.

Emisiune TVR din 1997 despre certificatele de revoluţionar: S-au tipărit 53765 certificate şi nu s-a predat nici un certificat alb (video)

Actualizare 30 ianuarie 2011: Înlocuire înregistrare de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube.com

Emisiune TVR din octombrie 1997, despre problema certificatelor de revoluţionar şi a drepturilor revoluţionarilor. Guvernul Ciorbea iniţiase un proiect de lege prin care se restrîngeau drepturile revoluţionarilor, iar un grup de revoluţionari în frunte cu Dan Iosif (pe atunci şef de cabinet al senatorului Ion Iliescu) intrase în greva foamei. Moderatoarea emisiunii este Alina Mungiu. Eu împreună cu Lorin Fortuna am fost prezenţi în studioul de la Timişoara, ceilalţi participanţi: Ion Caramitru (atunci, ministru al culturii), Florin Iaru, Mihai Tatulici, Nicolae Dide (revoluţionar, atunci parlamentar PD), Constantin Alexandrescu (revoluţionar) se aflau în studioul din Bucureşti.

Îmi lipseşte începutul emisiunii, bănuiesc că a fost o întrebare de tipul „ce aţi făcut la revoluţie şi de ce drepturi conform legii 42 aţi beneficiat?”, la care am răspuns atît eu cît şi dl. Fortuna. Continuă lectura

Preşedinta CSM, Lidia Bărbulescu, se amestecă în politică

Într-un interviu acordat „Jurnalului Naţional” din 7 octombrie, Lidia Bărbulescu, preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii, se lansează într-un atac împotriva prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu. Ceea ce o deranjează pe doamna Bărbulescu sînt „aprecierile primului-mi­nistru şi ameninţările la salarizarea magistraţilor, la faptul că ei îşi fac propriile salarii, că ei îşi legiferează salariile şi, mai ales, la faptul că se gîndeşte la o nouă reglementare a salarizării. Ei bine, acesta este un factor de natură să încalce independenţa şi separaţia puterilor în stat. Faptul că pui problema modificării salarizării cu încălcarea principiului dreptului cîştigat e de natură să afecteze independenţa justiţiei”.

În fapt, în urmă cu cîţiva ani, unele sporuri ale magistraţilor au fost eliminate scriptic, majorîndu-se salariul de bază. Magistraţii n-au pierdut nici un leu, doar că fostele sporuri s-au inclus în salariul de bază, simplificîndu-se astfel contabilitatea din domeniu. Apoi, unii magistraţi au dat Statul în judecată, cerînd să se păstreze sporurile, dar păstrînd şi salariile mărite tocmai pentru compensarea eliminării acelor sporuri. Cum zicea revista „Caţavencu”, cine judecă parte-şi face.

Doamna Bărbulescu pretinde să se interzică politicienilor să facă comentarii legate de salarizarea magistraţilor, căci, chipurile, astfel de comentarii ar încălca independenţa justiţiei. Salarizarea oricăror persoane plătite de la bugetul de stat este însă un subiect legitim de dezbatere politică, în care atît politicienii cît şi alegătorii-contribuabili au dreptul să-şi exprime părerile. Primul ministru, aşa cum se exprimă cu privire la salariile profesorilor, are dreptul să-şi spună părerea şi despre salariile magistraţilor, cît şi despre felul cum s-au mărit aceste salarii. Problema cu Tăriceanu e că el numai vorbeşte, dar nu face nimic – adică constată că prin hotărîri judecătoreşti magistraţii şi-au mărit substanţial cîştigurile, apreciază ca incorectă această metodă, dar nu face nimic concret pentru remedierea situaţiei.

Mai există o tagmă care-şi stabileşte singură salariile – parlamentarii, dar aceştia sînt supuşi controlului popular cu prilejul alegerilor. Magistraţii sînt însă inamovibili, cariera lor depinde doar de Consiliul Superior al Magistraturii (care a devenit un fel de sindicat al magistraţilor). Un magistrat care ar aprecia ca nelegală pretenţiile unor colegi de-ai săi de mărire a salariilor nu numai că şi-ar afecta propriul salar (căci orice drepturi salariale cîştigate în instanţă de colegii magistraţi-reclamanţi devin apoi şi drepturi ale magistratului-judecător), dar şi-ar primejdui şi cariera viitoare.

O aberaţie din interviul doamnei Bărbulescu este „principiul dreptului cîştigat”. Practic, pentru evitarea tulburărilor sociale, este folositor pentru guvernanţi să respecte drepturile cîştigate, dar nu există vreo normă juridică care ar statua un asemenea principiu. Micii întreprinzători ale căror chioşcuri au fost demolate de primăria Bucureşti în urmă cu cîţiva ani nu au putut invoca „principiul dreptului cîştigat” pentru a-şi continua activitatea, deşi primiseră anterior acceptul primăriei pentru respectivele chioşcuri. Să dau şi un exemplu personal: În 1999 am întocmit şi semnat bilanţul contabil al fabricii Procter & Gamble din Timişoara, una din fabricile importante ale oraşului. Datorită schimbării legislaţiei, acum bilanţurile contabile trebuie semnate doar de experţi contabili. Neavînd calitatea de expert contabil, îmi este interzis acum ceea ce îmi era îngăduit în 1999 – să semnez bilanţul contabil al unei firme. Nu pot invoca „principiul dreptului cîştigat”. Pot critica – prin exprimarea unei opinii politice – parlamentul României care a interzis inginerilor să întocmească bilanţuri contabile (altă idioţenie izvorîtă din ideologia Statului Maximal), dar trebuie să recunosc că din punct de vedere juridic parlamentul avea dreptul să dea acea lege. Vorba Lidiei Bărbulescu: „Legalitatea nu se discută în termeni de oportunitate”. Tot aşa, parlamentul are dreptul să schimbe legislaţia privitoare la drepturile magistraţilor. Salarizarea acestora, cît şi a oricăror altor categorii de bugetari, este o problemă de decizie politică.

Doamna Bărbulescu are tot dreptul la propriile opinii despre salarizarea magistraţilor. Nu poate însă interzice altor cetăţeni să-şi exprime opiniile despre această problemă. Criticînd public, direct şi nominal pe primul ministru, Lidia Bărbulescu a încălcat art. 8 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului, care prevede: „Magistraţii sînt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice”. Mă întreb dacă n-ar fi cazul ca Consiliul Superior al Magistraturii să ia în discuţie comportarea şefei acestei instituţii.

Pe Lidia Bărbulescu am avut prilejul s-o cunosc cînd era preşedintă a instanţei la procesul Chiţac-Stănculescu (faza de judecare a recursului în anulare) şi am făcut deja 2 reclamaţii împotriva ei la Consiliul Superior al Magistraturii legate de felul cum a judecat acel proces. Am publicat aceste reclamaţii în cartea mea „Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din TImişoara”, prima reclamaţie viza nerespectarea art. 295 alin 1 şi art. 305 alin. 2 Cod procedură penală, a 2-a reclamaţie viza nerespectarea Legii 47/1992, art. 52 Cod procedură civilă şi art. 24 alin. 1 din Constituţie. Niciuna din reclamaţii n-a avut vreun rezultat, răspunsul CSM se poate citi aici.

În aprilie 2008 am încălcat şi eu independenţa justiţiei scriind articolul „Discriminarea – pretext pentru îmbogăţirea funcţionarilor Statului Maximal” pe care-l reproduc mai jos, şi care se referă tocmai la măririle salariale pe care tagma magistraţilor şi le-a autoaprobat.

Discriminarea – pretext pentru îmbogăţirea funcţionarilor Statului Maximal
Lupta contra discriminării este una din cauzele nobile în numele căreia Statul toacă banii contribuabililor. Pe lângă plîngerile la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cetăţenii discriminaţi au la îndemînă şi plîngerile în instanţă.
O categorie care s-a implicat puternic în lupta împotriva discriminării este cea a magistraţilor. Aceşti împărţitori ai dreptăţii nu puteau rămîne nepăsători cînd văd nedreptate în jurul lor. În 2007, în urma mai multor acţiuni în justiţie iniţiate de magistraţi, Statul a plătit acestora 1000 miliarde lei vechi pentru diferite sporuri salariale.
Caracteristica acestor procese este că magistraţii care le judecau deveneau apoi beneficiari ai drepturilor câştigate în instanţă de colegii magistraţi reclamanţi.
Codruţa Kovesi, procurorul general al României, şi-a manifestat nemulţumirea faţă de această situaţie în şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din februarie 2008, spunînd că e nedemn pentru un magistrat să ceară în instanţă drepturi precum “tichete de masă, litru de lapte, CASCO la maşină, spor pentru contractul colectiv de muncă”.
Nemulţumirea Codruţei Kovesi nu pare să fi avut efect asupra colegilor. Ziarul „Adevărul” din 2 aprilie 2008 ne informează că “în urmă cu două săptămâni, instanţa supremă a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar au dreptul la un spor de 50% din salariul brut, reprezentînd sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Astfel, statul va fi nevoit să scoată din vistierie sute de milioane de euro.”
Pe lîngă acest proces deja rezolvat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un nou proces a fost recent deschis de magistraţii şi grefierii de la Judecătoria Cornetu, prin care se cere spor de calculator de 15%, retroactiv din octombrie 2006, şi trei zile de concediu anual suplimentar. “De acest spor beneficiază personalul auxiliar de la instanţa supremă, salariaţii din Ministerul Justiţiei şi din sistemul sanitar, precum şi angajaţii din industria chimiei şi petrochimiei. “Nu există nici o îndoială că acest spor ni se datorează, fiindcă unei părţi a salariaţilor i s-a acordat fără să existe vreo diferenţă între activităţile noastre, or, legea este aplicabilă tuturor, în mod egal”, susţin petenţii, arătînd că se simt dis­criminaţi”.
În sprijinul cererii se invocă Directiva Europeană 1990/270/CEE care însă nu spune nimic despre vreun spor salarial, ci doar despre faptul că “folosirea zilnică a ecranului de vizualizare trebuie să fie întreruptă periodic prin pauze, care să reducă suprasolicitarea în faţa ecranului de vizualizare”. Din cîte ştiu, judecătorii nu trebuie să stea mereu în faţa calculatorului. Ei mai trebuie să participe la şedinţele de judecată unde să asculte părţile, să citească conţinutul dosarelor (de aia primesc spor de condiţii grele – praf), să mai facă cîte o cercetare la faţa locului (dacă s-ar lua în serios codul de procedură civilă). Consultarea legislaţiei nu e obligatoriu să se facă pe internet, există cărţi şi colecţii de Monitoare Oficiale în bibliotecile instanţelor şi se presupune că judecătorii cunosc deja legislaţia. Doar o mică parte din timpul de lucru al judecătorilor constă în redactarea sentinţelor în faţa calculatorului. Nimic nu-i împiedică să facă pauze în care să desfăşoare alte activităţi, respectînd astfel Directiva Europeană.
Invocarea discriminării s-ar putea face şi invers, anume salariaţii din sistemul sanitar sau din industria chimică s-ar putea plînge că au salarii şi concedii mai mici decît magistraţii şi că sistemul de calcul al pensiei în cazul lor e diferit faţă de cel al magistraţilor. Probabil însă că ar pierde procesele, căci cei care le-ar judeca ar fi magistraţi.
În ciuda insistentei gargare anti-discriminare care ni se serveşte în ultima vreme, discriminarea se poate observa în viaţa de zi cu zi. De notorietate este de pildă situaţia din învăţămîntul universitar românesc, unde dacă vrei să te angajezi, ar fi bine să fi rudă de profesor universitar.
Pentru cetăţeanul obişnuit, lupta politic-corectă împotriva discriminării nu înseamnă decît bani cheltuiţi din impozitele sale, fără vreun efect practic.

Secretarul de stat pentru revoluţionari, Puiu Fesan, la congresul BNR (video)

Prezint discursul şefului Secretariatului de Stat pentru Revoluţionari (SSPR), liberalul Puiu Fesan, la congresul Blocului Naţional al Revoluţionarilor. Este vorba de congresul la care Emil Constantinescu a luptat împotriva structurilor securiste cot la cot cu Ion Iliescu, şi pe care l-am comentat în articolul „Blocul Naţional al Revoluţionarilor – Iliescu reales la al enşpelea congres”. În cuvîntarea sa, Fesan (membru PNL) îşi ia angajamentul că va urgenta preschimbarea certificatelor de revoluţionar conform legii 341/2004.

Cîteva fragmente din discursul lui Fesan: Minutul 02:22: „De mult timp, nu vă spun, ca să nu vă enervez, lucrez la asociaţia „Metrou”. Nu am nimic cu asociaţia „Metrou”, n-am nici un parti-pris, ba dimpotrivă, dar oamenii aceia au fost şi ei la revoluţie, sînt colegii noştri, au şi ei merite deosebite în revoluţie, îmi pare rău că foştii secretari de stat i-au tratat cum i-au tratat, eu nu pot să îi marginalizez pe aceşti oameni. Şi pentru aceasta, o asociaţie care are aproape 7000 de oameni trebuie tratată ca atare. De asta n-am [neînţelegibil] la sesizarea asociaţiilor, pentru că am vrut măcar odată să termin cu asociaţia 23 decembrie metrou Bucureşti” (aplauze).

Asociaţia „23 decembrie metrou Bucureşti”, după cum îi arată numele, este formată în principal din persoane care au desfăşurat activitate revoluţionară după fuga lui Ceauşescu, în 23 decembrie. Principala lor activitate pare să fie alcătuirea de patrule care depistau „terorişti” în staţiile de metrou din Bucureşti. Nu fac judecăţi globale, nu exclud ca în acea asociaţie să existe revoluţionari care au săvîrşit autentice fapte deosebite în 1989, dar îi înţeleg pe foştii secretari de stat ai SSPR care au „marginalizat” acestă asociaţie, adică nu şi-au dat acordul la preschimbarea certificatelor membrilor acesteia. Conform art. 3 alin. (1) pct. b al Legii 341/2004, prin „luptător remarcat cu fapte deosebite” se înţeleg cei care „au mobilizat şi condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar şi le-au apărat până la data judecării dictatorului, în localităţile unde au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi celor care au avut acţiuni dovedite împotriva regimului şi însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989″. Nu cred că staţiile de metrou din Bucureşti pot fi numite „obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar”. Soluţia legală în cazul celor care au participat la revoluţie doar din 23 decembrie 1989, prin alcătuirea de patrule antiteroriste în staţiile de metrou, este să li se refuze titlul de „luptător cu merite deosebite” (care presupune şi nişte avantaje financiare) şi să li se dea doar titlul pur onorific de „participant la revoluţie” prevăzut de art. 3 alin. (1) pct. c din Legea 341/2004. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul celor care au intrat în grevă în 22 decembrie 1989 şi au ieşit cu fabrica la demonstraţia anti-Ceauşescu, fără însă să pătrundă în sediul C.C. Au fost sute de mii de asemenea oameni, fără ei revoluţia nu izbutea, căci revoluţia nu s-a făcut doar cu „luptători cu merite deosebite”, ci şi cu sutele de mii de simpli participanţi. Atîta vreme cît Legea 341/2004 prevede distincţia între „luptători cu merite deosebite” şi „participanţi”, SSPR ar trebui să respecte această distincţie.

Însă, cum remarcă Fesan, „o asociaţie care are aproape 7000 de oameni trebuie tratată ca atare”. Pentru întreaga Timişoară, care a luptat o săptămînă cu regimul Ceauşescu (din care 5 zile singură), sînt vreo 1500 de titluri de luptător, jumătate dintre ei răniţi sau reţinuţi, dar numai la asociaţia „23 decembrie metrou” sînt 7000 care cer titlul. Se apropie alegerile, 7000 de familii contează, ăştia oricînd pot face manifestaţii de protest. În schimb, dacă li se dau certificate, vor fi recunoscători guvernului care le-a dat aceste drepturi.

Mai zice Fesan, minutul 03:28: „Sînt 12778 certificate avizate şi semnate de SSPR la ora asta, în diferite faze, pe care vi le-am arătat. O să vă mai spun de asemenea că mai sînt încă atîtea dosare în arhivă, care sînt de asemenea în diferite faze. Oameni buni, sînteţi majoritatea preşedinţilor de asociaţie. Aşa cum aţi făcut cu mine atuncea dumneavoastră, care m-aţi propus ca secretar de stat, v-aţi dus împreună cu conducerea la lot [?], împreună cu lotul la preşedintele Iliescu, la Emil Constantinescu, o parte nu m-au vrut, eu ştiu, fiecare a ţinut de omul lui, dar aşa cum aţi propus şi am ajuns la această sinergie, de a pune un secretar de stat pe care l-aţi impus dumneavoastră, faceţi aşa şi cu colegii dumneavoastră care au rămas pe dinafară. Ajutaţi-i pe colegii dumneavoastră să-şi întocmească dosarul. Nu vorbesc în neştiinţă de cauză. Sînt oameni care-i văd aici, să spună cîtă luptă duc cu comisia” [comisia parlamentară care verifică propunerile SSPR legate de preschimbarea titlurilor de revoluţionar, iar uneori refuză să confirme propunerile – nota mea].

În concepţia iniţială a Legii 341/2004 asociaţiile revoluţionare erau menite să facă o preverificare a dosarelor, punîndu-se condiţia existenţei unui aviz din partea unei asociaţii de revoluţionari pentru dobîndirea titlului de „luptător remarcat prin fapte deosebite”. Îndemnul lui Fesan „ajutaţi-i pe colegii dumneavoastră să-şi întocmească dosarul”, înseamnă practic: unii au scris în dosar că participarea lor la revoluţie se rezumă, să zicem, la alcătuirea unei patrule care căuta terorişti în staţiile de metrou din Bucureşti, în 23 decembrie 1989. Asociaţiile de revoluţionari trebuie să explice membrilor că asta nu e destul, să vină cu o nouă declaraţie „mai consistentă”, în care să spună, de pildă, că au construit baricada de la Inter din 21 decembrie. Astfel, dosarul va arăta în regulă. Măcar Fesan spune deschis ceea ce ştie toată lumea – rolul asociaţiilor revoluţionare nu e de verificare a pretendenţilor la certificate (indiferent cîte declaraţii împotriva impostorilor ar da şefii de asociaţii), ci de ajutare a membrilor să-şi primească certificatul. Iniţial, legea 341/2004 zicea că dosarele se depun în 6 luni de la apariţia legii, prin grija dragilor noştri politicieni sorocul a fost prelungit de enşpe ori, ultima prelungire o datorăm lui Tăriceanu (Ordonanţa nr. 1/28 ianuarie 2008, prin care se pot depune cereri de preschimbare şi completa dosarele pînă la 31 decembrie 2008). De la 6 luni iniţiale s-a ajuns la 4 ani şi 6 luni pentru depunerea şi completarea dosarelor!

Fesan, minutul 07:46:„Am 3000 de dosare care sînt la reanalizare, dumneavoastră ştiţi asta. Vreau să le fac, am poliţist, am procuror, am toată lumea acolo deci săptămîna ce vine, cred că într-o săptămînă termin cu asociaţia „Metrou”, pînă astăzi au avut deschiderea, după care voi lua cele 3000 şi ceva de dosare care sînt la reanalizare şi sper să treacă”.

Dosarele astea care sînt la reanalizare sînt cele care nu îndeplineau condiţiile legale pentru preschimbarea certificatelor, dar noroc cu secretarul de stat Fesan care se va lupta ca şi aceste dosare să treacă. Mai e vreme pînă la 31 decembrie 2008 ca să fie completate dosarele, dacă nu se va prelungi iar sorocul. Doritorii de certificate pot trece pe la asociaţiile de care aparţin ca să primească instrucţiuni exacte cu privire la faptele revoluţionare pe care trebuie să pretindă că le-au săvîrşit, dacă vor avantajele conferite de legea 341/2004. Secretarul de stat Puiu Fesan nu este un funcţionar neutru care analizează în ce măsură cererile pentru preschimbarea certificatelor de revoluţionar sînt întemeiate, ci o persoană care „speră să treacă” dosarele şi cere ajutor preşedinţilor de asociaţii revoluţionare pentru realizarea acestui obiectiv. Nu am nici o îndoială că apelul lui Fesan va fi ascultat, şi acesta va fi ajutat să ajute.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.