26 ianuarie – ziua de naştere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu (cîntece omagiale)

Înainte de 1989 luna ianuarie era ocupată în întreaga presă cu două aniversări: a Elenei Ceauşescu (7 ianuarie) şi a lui Nicolae Ceauşescu (26 ianuarie). Presa, radioul şi televiziunea se întreceau în a preamări aceste momente istorice. Uneori, cu acest prilej, Ceauşescu dădea cîte o amnistie. În decembrie 1989, cînd eram la puşcărie, mă gîndeam că poate am norocul unei amnistii pe 26 ianuarie, cum s-a întîmplat şi în 1988, după evenimentele din noiembrie 1987 de la Braşov.

Nostalgici există şi astăzi, am ales de pe youtube nişte filmuleţe ale utilizatorului sutra00 cu cîntece ale epocii şi cu nişte imagini şi texte care prezintă realizările epocii Ceauşescu.

Primul film prezintă cîntecul „Partidul, Ceauşescu, România”, care se învăţa pe atunci şi în şcoli.

Versurile cîntecului „Partidul, Ceauşescu, România”:
Din veacuri a luptat această ţară
Şi fiii ei de veacuri au visat
Această minunată primăvară
Pe care o trăim înflăcărat

Noi împlinim tot ce-au visat străbunii
Şi ducem mai departe visul lor
Spre frumuseţea acestei ţări şi-a lumii
Spre fericirea acestui brav popor

Poporul, Ceauşescu, România!
Partidul, Ceauşescu, România!

Avem în fruntea noastră un fiu al ţării
Cel mai iubit şi cel mai ascultat
Ce-n lume pînă în depărtarea zării
E preţuit de oameni şi stimat

Aceste trei cuvinte minunate
Cuvinte demne ca un tricolor
Noi le purtăm în inimă săpate
Spre comunism, spre anii viitori

Poporul, Ceauşescu, România!
Partidul, Ceauşescu, România!

Al doilea film, cu cîntecul Magistrala albastră (e vorba de canalul Dunăre – Marea Neagră). Cîntă Mirabela Dauer şi Dan Spătaru:

Versuri „Magistrala albastră”:
Dunăre, de acum
Porţi spre mare nou drum
Porţi spre mare mîndria
Căci ce fac şi ce spun
E şi drept, e şi bun
Cînd te-nalţi, România!

Împlinind cîte-un vis
Către veacuri deschis
Vis de aur romantic
Nu la stele visînd
Ci aici pe pămînt
Am creat dintr-un gînd

Refren:
Magistrala albastră, drum de ape şi vis
Drum de suflet purtînd
Cîntec fără cuvînt
Drum spre mare deschis
Magistrala albastră, drum de oameni născut
Ce-ţi vorbeşte, să ştii
De prezent, de trecut
Şi de mari ctitorii
Ca un semn că ei sînt
Veşnic pe-acest pămînt
Că au fost şi vor fi

Noi cu pacea-am semnat
Peste tot ce-am durat
La orice temelie
Fără teamă de greu
Noi în numele tău
Construim, Românie!

Din iubire urcînd
Ceruri peste pămînt
Din iubire de ţară
Să ne fie curat
Acest veac minunat
Am gîndit şi-am creat!

Refren

Alt filmuleţ, cu cîntecele: Ceauşescu reales, la al 14-lea congres, „Cutezător fiu al poporului” şi „Stima noastră şi mîndria, Ceauşescu – România”.

Versuri „Ceauşescu reales, la al 14-lea congres”:
Partidul, ţara, poporul
Un singur gînd şi un conducător
Uniţi clădim viitorul
Spre comunism ne avîntăm în zbor
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Sîntem stăpîni azi pe toate
În ţara noastră şi cu toţi luptăm
Să v-aratăm că se poate
Să cutezăm, să vrem şi să visăm
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
E liber, mîndru poporul
Ce-a ridicat atîtea ctitorii
E mîndru şi tricolorul
Acestei minunate Românii
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Partidul este puterea
Ce ne conduce înspre viitor
Partidul este iubirea
Pentru al nostru brav conducător
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres

Versuri „Cutezător fiu al poporului”:
Cutezător
Cutezător fiu al poporului

Cîntăm că azi e sărbătoare
E sărbătoarea întregului popor
Cîntăm pe cel ce ne conduce
Pe drum de soare, spre viitor
Partidului iubit şi ţării
Cu drag întreaga viaţă şi-a-nchinat
Stegar al fericirii noastre
(neînţelegibil)

Cutezător fiu al poporului
De drumuri măreţe deschizător
Noi îţi dorim mereu sănătate
Să fii oricînd pentru al tău popor
Cutezător

Cîntăm pe acela care poartă
Istorica făclie din străbuni
Pe Nicolae Ceauşescu
Pe cel mai bun dintre cei mai buni

(neînţelegibil)
Urcînd spre culmile legendelor
Se-nalţă drept (neînţelegibil)
Neobosit făuritor
Cutezător fiu al poporului
Milioane de glasuri, te cîntă în cor
Noi îţi dorim mereu sănătate
Să fii oricînd pentru al tău popor
Cutezător
Cutezător
Cutezător fiu al poporului
Milioane de glasuri, te cîntă în cor
Noi îţi dorim mereu sănătate
Să fii oricînd pentru al tău popor
Cutezător
Întru mulţi ani
Întru mulţi ani, la mulţi ani!
Întru mulţi ani
Întru mulţi ani
Întru mulţi ani!

Următorul film este cu cîntecul „Trăim decenii de împliniri măreţe” şi cu „1 Mai muncitoresc”

Versurile cîntecului „Trăim decenii de împliniri măreţe”:
Din trecut în zbor, rămîi nemuritor
În tot ce-am creat şi ţării noi am dat
Vin, sărbătoresc, pe plaiul românesc
Poporu-ntreg şi ţara în cîntec te slăvesc

Refren:
Trăim decenii de împliniri măreţe
Trăim decenii de muncă şi avînt
Trăim decenii de vis şi frumuseţe
Trăim decenii de înţelept cuvînt
Visăm decenii trăite în demnitate
Visăm decenii de drum spre comunism
Visăm decenii de suveranitate
Visăm decenii de mîndru eroism

Timp biruitor de glorii şi de dor
Noi îţi vom urma cu toţi chemarea ta
Timp de bucurii ai scumpei Românii
Poporu-ntreg şi ţara prin cîntec te-or slăvi

Refren

Alt film cu cîntecul „Trăiască Ceauşescu”

TVR 22 decembrie 1989. Dumitru Mazilu la CC (1): Ţara noastră n-a fost niciodată comunistă! (video)

Actualizare 26 octombrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube şi adăugare trimitere la alte înregistrări.

Prima parte a discursului televizat de la CC a lui Dumitru Mazilu. Se observă poziţia sa ferm anticomunistă („ţara noastră n-a fost niciodată comunistă”) şi apariţia lozincii „România Mare!” (pe care însă nici Mazilu nici mulţimea n-o preia). De remarcat contrastul dintre discursul anticomunist a lui Mazilu şi discursul din studioul TVR din aceeaşi zi, dar ceva mai devreme, a lui Ion Iliescu, care-l acuza pe Ceauşescu că „a întinat numele Partidului Comunist Român şi memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”. Mazilu pare să fi avut şanse serioase să devină conducătorul României în 22 decembrie 1989, a fost foarte bine primit de mulţime, s-a propus apoi de la balconul CC ca Mazilu să devină preşedinte (nu am înregistrarea acestui moment, dar apare în cartea lui Tatulici „Revoluţia română în direct”, pag. 92; scurt timp după această propunere au apărut zvonurile că se trage în Piaţa Palatului, unde era sediul CC; la început au fost doar zvonuri, iar mai apoi a început să se tragă efectiv, dar nu în mulţime; intenţia pare să fi fost de a dispersa mulţimea, nu de a face victime). Pînă la urmă Mazilu va deveni vicepreşedinte al CFSN. În ianuarie 1990 ziarul „România Liberă” va dezvălui că Mazilu a fost ofiţer de securitate, moment din care popularitatea sa scade simţitor. Îşi va da demisia din CFSN în 26 ianuarie 1990 şi va scrie o carte despre 1989 – „Revoluţia furată” (1991), în care-l critică pe Ion Iliescu, acuzîndu-l că a furat revoluţia. A pretins că a fost în 1991 victima unei agresiuni, la Geneva, sugerînd că cei aflaţi la putere în Bucureşti ar fi pus la cale agresiunea. Mai apoi însă s-a împăcat cu Ion Iliescu, acesta numindu-l în 2004 în colegiul naţional al Institutului Revoluţiei Române.

Transcriere înregistrare: Continuă lectura

Ion Iliescu: Au întinat numele partidului comunist şi memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară. TVR 22 decembrie 1989 (video)

Ion Iliescu apare la TVR criticînd clica lui Ceauşescu, care „a întinat” „numele Partidului Comunist Român” şi „memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”. Se observă contrastul cu discursul din aceeaşi zi (dar ceva mai tîrziu) a lui Dumitru Mazilu, care spunea că „ţara noastră n-a fost niciodată comunistă”. Voi prezenta şi discursul lui Mazilu pe acest blog.

Transcriere înregistrare:
00:04 Ion Iliescu: Stimaţi tovarăşi şi cetăţeni. Vreau să mai spun cîteva cuvinte în completare la cele ce am spus înainte. Pericolul cel mare care ne paşte acum este ca să se declanşeze anarhia. Deja sînt semnalări că grupuri de cetăţeni dezordonaţi, dezorganizaţi, devastează magazinele, sparg vitrine. Ăsta nu e un semn bun pentru schimbarea, pentru transformările care au loc astăzi în ţară. Trebuie ca poporul să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată. Să se vadă că aici se face ordine, cu contribuţia, cu participarea, cu prezenţa oamenilor muncii. Cu participarea activă a poporului, şi nu a unor conducători care s-au autointitulat conducători, s-au autointitulat aleşi ai poporului, s-au autointitulat comunişti. N-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai, numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară. Dar noi trebuie să ne organizăm, trebuie să asigurăm desfăşurarea normală a lucrurilor. Deci, singurul apel pe care-l fac în momentul de faţă: Pînă vom fi în măsură să prezentăm un program amplu de acţiuni, acţiuni care să vizeze măsuri imediate care în cîteva zile să facă ordine în ţară şi într-o perioadă imediată să asigure îmbunătăţirea vieţii oamenilor, şi desfăşurarea normală pe baze democratice a vieţii sociale, ca şi un program de perspectivă care să ne asigure o dezvoltare aşa cum şi-o doreşte acest popor. Să intrăm în rîndurile civilizat, naţiunilor civilizate ale Europei. Deci, primul apel pe care vreau să-l fac, şi rog pe cei care urmează, este aici reprezentantul Ministerului de Interne, am discutat cu armata, vom mai discuta, şi organele de ordine, şi organele de securitate, dar în primul rînd cetăţenii să se autoorganizeze şi să asigure paza bunurilor publice. Paza tuturor instituţiilor, paza magazinelor, deci tot ce ţine de buna desfăşurare normală a activităţii noastre. Vă mulţumesc şi vom continua să mai dialogăm în cursul zilei de azi.

Laszlo Tokes: S-a pretins că au apărut elicoptere şi pe cerul Mineului (video)

Actualizare 22 decembrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube.

Ultima parte a interviului dat în 2001 de Laszlo Tokes. Cel care pune întrebările în această parte este Traian Orban, preşedintele Asociaţiei Memorialul Revoluţiei. Laszlo Tokes povesteşte despre ziua din 16 decembrie 1989, precizînd că atunci cînd, fiind alături de primarul Moţ la fereastra locuinţei sale, a spus mulţimii să plece, nu era ameninţat în nici un fel (00:45), şi repetînd observaţia că nu se gîndea la răsturnarea regimului Ceauşescu. „Nu am avut ideea să agitez lumea, deoarece încă nici în momentul acela, în orele acelea, nu [mi-]am putut închipui că se poate îndepărta dictatura din fruntea ţării” (01:02). „Eram într-o stare ambivalentă, deoarece, pe de o parte m-a presăltat [?] simţul bun al solidarităţii oamenilor, mai ales a românilor, deoarece chiar din cauza situaţiei noastre minoritare nu mi-am putut închipui că aş putea avea vreun rol în orice schimbare. Dar pe de altă parte m-a înspăimîntat eventualitatea că din cauza acestei proteste eu aş putea fi cauza unei violenţe împotriva mulţimii din faţa bisericii reformate” (02:33). Apoi, Tokes povesteşte şi evacuarea sa. Spune că se pregătea să ţină duminica predica obişnuită şi s-a dus la culcare în jurul orei 2, trezindu-se doar cînd a intrat miliţia. A urcat pe o scară în biserică, dar au fost arestaţi toţi cei care erau cu dînsul (10:51). Deasemeni, se mai vorbeşte despre includerea lui Tokes în CFSN, în 22 decembrie 1989, dumnealui fiind la acea dată în surghiun în satul Mineu. „La Mineu, prin televizor am luat ştirea că am fost inclus împreună cu Domocoş Gheza, cu doamna Doina Cornea, Ana Blandiana, Pleşu, Dinescu, Caramitru, încă cu cîţiva dizidenţi, şi am fost foarte onorat şi ataşat pentru cauza comună” (13:37). „Am fost cu o noapte înspăimîntătoare cînd armata, un grup al armatei a venit de a mă convinge şi a mă conduce la Bucureşti, ore întregi nu m-am lăsat convins deoarece nu am ştiut ce se va alege din aceste împrejurări, peste tot s-a spus că peste tot sînt terorişti, şi pe cerul Mineului a apărut, cel puţin aşa s-a pretins că a apărut un elicopter, au luat lumina, a venit tancuri în apărarea noastră din Zalău, un comandant al armatei a venit să mă convingă că sînt aşteptat, s-a prezentat la Mineu şi a încercat să mă convingă să mă duc la Bucureşti, la şedinţa Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Peste ore întregi de dispută şi de argumentare şi de convingere m-am lăsat convins şi am pornit cu maşina pînă la Cluj, de acolo cu avionul, cu trenul. În ziua următoare, poate în 28, 29, nu-mi aduc aminte precis, m-am găsit în Piaţa Victoriei la o şedinţă a Frontului Salvării Naţionale în frunte cu Iliescu şi cu cei care au avut rol în prima fază în conducerea ţării. M-au primit tresărindu-se [?] şi elogiindu-mă ca fiind un erou al României, chiar Iliescu m-a îmbrăţişat şi el s-a pronunţat în acest sens” (14:12). „După retragerea doamnei Doina Cornea, cred că şi eu atuncea ar fi trebuit să mă retrag (…) eu încă eram naiv, cred că eram indus în eroare în atîta măsură încît nu mi-am dat seama ce se întîmplă după cortine. Ba chiar, în vizita mea în Statele Unite în februarie-martie, peste tot am făcut o propagandă pozitivă pentru Iliescu, pînă în martie, în neagra martie, în perioada negrii martii a Tîrgu Mureşului cînd deodată mi-am dat seama ce se petrece de fapt în ţară şi atuncea m-am întors împotriva lui Iliescu” (17:06) [se referă la conflictele interetnice româno-maghiare din martie 1990 de la Tîrgu Mureş]. „Vă pot spune că de data aceasta şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România este grav afectată de restauraţia comunistă” (23:32), „În prezent UDMR-ul este nu mai mult şi nu mai puţin decît unul din partidele politice mai bun sau mai răi din România. Nimic deosebit faţă de acestea” (24:43) mai spune Laszlo Tokes.

Părţile interviului din 2001 cu Laszlo Tokes prezentate în acest blog:
1. Discuţii preliminare (14 minute 27 secunde)
2. Biografia lui Laszlo Tokes şi problemele de dinaintea venirii la Timişoara (58 minute 44 secunde)
3. Nu mi-am putut închipui ca preot simplu reformat să lupt pentru eliberarea ţării de dictatură (44 minute 18 secunde)
4. Cum a ajuns în 1989 interviul cu Laszlo Tokes la televiziunea maghiară (12 minute 17 secunde)
5. Moartea lui Erno Ujvarossy – crimă sau sinucidere? Agresiunea din noiembrie 1989 (12 minute 39 secunde)
6. Încercarea securităţii de a-l racola ca informator pe Laszlo Tokes (8 minute 42 secunde)
7. Cum au reacţionat alţii faţă de cazul Tokes (24 minute 34 secunde)
8. Chitanţa de 20000 de lei (6 minute 34 secunde)
9. Arestarea lui Laszlo Tokes şi semidetenţia la Mineu (18 minute 34 secunde)
10. S-a pretins că au apărut elicoptere şi pe cerul Mineului (33 minute 46 secunde – acest episod)

În cartea mea „Revoluţia fără mistere. Începutul revoluţiei române: cazul Laszlo Tokes” este publicat interviul cu Laszlo Tokes într-o formă uşor prelucrată. Pentru coerenţă, în varianta din carte s-au eliminat repetiţiile, s-a inversat locul unor replici, s-au eliminat unele întrebări lăsîndu-se doar răspunsurile şi s-au corectat unele greşeli de exprimare în limba română ale interviatului.

TVR 22 decembrie 1989. Sediul CC: Garanţia succesului acestor discuţii care se duc aicea în comitet este prezenţa voastră! Dacă vreţi să nu vi se ciuntească victoria rămîneţi aici! (video)

Actualizare 21 septembrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube.

La sediul Comitetului Central jocurile încă nu erau făcute. În acest fragment de înregistrare, care este imediat următor discursului ţinut de Ion Iliescu şi deja prezentat pe acest blog, un necunoscut îndeamnă mulţimea să rămînă pe loc dacă vrea să nu i se ciuntească victoria, referindu-se la discuţiile care urmau să aibă loc în comitetul anunţat cu puţin înainte de Ion Iliescu. Ideea că victoria dobîndită în revoluţie ar putea fi ciuntită de discuţiile legate de comitetul care urma să preia puterea cred că a deranjat, dar apariţia „teroriştilor” în seara aceleiaşi zile va convinge mulţimea să plece, preluarea puterii nemaifiind tulburată de mulţimea care strigase „fără comunişti!” şi era potenţial anarhică. În finalul înregistrării se aude un glas cerînd aducerea lui Corneliu Mănescu (semnatar al „scrisorii celor şase”).

Transcriere înregistrare: Continuă lectura

Candidaţi la alegerile parlamentare, văzuţi din punctul de vedere al revoluţiei din 1989

Actualizare 8 octombrie 2010: Înlocuire înregistrare video de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare video de pe youtube.

Despre: Petre Roman (PNL), Ioan Talpeş (PD-L), Eugen Bădălan (PD-L), Constantin Dudu Ionescu (PD-L), Viorel Oancea (PD-L), Pompiliu Alămorean (Partidul Verde), Tudorin Burlacu (Partidul Verde), Nicu Mihoc (PD-L)

Petre Roman, prim-ministrul FSN „emanat” de revoluţie, candidează din partea PNL în Colegiul 1 Senat pentru diasporă, care include statele din Europa şi Asia.

Petre Roman este prim-ministrul care i-a avut în guvern pe generalii Chiţac şi Stănculescu, vinovaţi de crime în timpul revoluţiei de la Timişoara. Deşi informat asupra acestui fapt, i-a menţinut în continuare în guvern şi a desfiinţat comisia care cercetase evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara. În prima parte a guvernării sale au apărut acei „terorişti” care chipurile voiau să-l readucă pe Ceauşescu la putere, dar care au dispărut fără urmă, nu înainte de a convinge populaţia de eroismul noilor guvernanţi care înfruntă focul acestor terorişti. Tot în timpul guvernării Roman s-a încercat falsificarea adevărului despre revoluţie prin ascunderea implicării în represiune a armatei şi declararea generalului-criminal Vasile Milea drept erou naţional. Cînd au apărut demonstraţii de stradă care cereau adevărul, participanţii la ele au fost acuzaţi că „destabilizează” şi înfieraţi ca posibili duşmani ai statului. Sub influenţa acestei propagande, mineri şi alte grupuri de muncitori au acţionat violent împotriva opoziţiei, în 29 ianuarie, 19 februarie şi 14-15 iunie 1990. Ziarul „Azi”, oficios al partidului FSN condus de Petre Roman, a declanşat în acea perioadă o campanie virulentă de ponegrire a celor care se opuneau FSN-ului. Din punct de vedere economic, guvernarea Petre Roman a fost cea mai dezastruoasă guvernare post-decembristă a României, atunci fiind puse bazele procesului inflaţionist iar produsul intern brut pe locuitor a ajuns în 1991 (anul căderii guvernului Roman) la numai 82% din cel înregistrat în 1989.

Ioan Talpeş, fost consilier a lui Ion Iliescu, candidează din partea PD-L pentru Senat în Colegiul 7 Bucureşti. Ioan Talpeş a fost şi continuă să fie un om de încredere al fostului preşedinte. În 2004 Ion Iliescu l-a numit pe Talpeş în conducerea Institutului Revoluţiei Române, dar acesta s-a retras de acolo. În prezent, Talpeş îşi exprimă admiraţia faţă de Ion Iliescu pe saitul său personal, la rubrica „Repere”: Ion Iliescu – politicianul fundamental pentru România după 1989, personalitate care, într-o stare de graţie a cerului, a avut şansa să acţioneze, cu succes, pentru a asigura continuitatea conceptului naţional şi geografic statal românesc, într-un moment în care majoritatea românilor nu au înţeles despre ce era vorba”.

Generalul Eugen Bădălan candidează din partea PD-L în Colegiul 2 Cameră Brăila. Conform „Jurnalului Naţional” din 26-28 octombrie 2004, în timpul revoluţiei Bădălan, ofiţer M.Ap.N., aflat la Arad, a poruncit maiorului Diaconescu să-i împungă cu baioneta pe demonstranţi, dar acesta a refuzat. La Arad nu s-a tras pînă în 22 decembrie 1989. I-am consacrat domnului Bădălan un capitol din cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi minciunile din Jurnalul Naţional”. În decembrie 2007 Eugen Bădălan a fost trimis în judecată de procurorii anticorupţie, pentru un prejudiciu de 1,3 milioane euro. În martie 2008, procesul a fost suspendat, datorită unor excepţii de neconstituţionalitate.

Un alt candidat notabil este Constantin Dudu Ionescu, care candidează din partea PD-L pentru Camera Deputaţilor, în sectorul 4 Bucureşti. Dudu Ionescu a fost ministru al apărării, şi apoi al internelor în guvernarea CDR, din partea PNŢCD. În perioada în care făcea parte din guvern a propus „amnistia evenimentelor, a unora dintre lucrurile care s-au întîmplat în 1989 – evident, cele în afara caracterului penal”. O aberaţie – pentru că amnistiile se dau exclusiv pentru fapte care au caracter penal. Dacă o faptă n-are caracter penal nu e nevoie să fie amnistiată. De fapt, omul încerca să-i scape pe criminalii din decembrie 1989 (a criticat hotărîrea instanţei în procesul generalilor Chiţac şi Stănculescu cînd aceasta era la primă instanţă – vezi „Jurnalul Naţional” din 17 iulie 1999), dar pentru manipularea publicului a adăugat că propunerea nu se referă la fapte cu caracter penal. Dacă propunerea sa ar fi avut izbîndă, bineînţeles că în textul final s-ar fi eliminat fraza cu lipsa caracterului penal al faptelor amnistiate. După declinul PNŢCD Constantin Dudu Ionescu s-a înscris în Partidul Umanist (mai apoi Conservator) a lui Dan Voiculescu, dar acum văd că a ajuns la PD-L. Şi Dudu Ionescu a beneficiat de imensa onoare de a avea un capitol consacrat într-una din cărţile mele – „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”. Mai jos puteţi vedea şi un protest al meu din 1997, la Televiziunea Timişoara, faţă de faptul că Dudu Ionescu participase la dezvelirea unui monument ridicat în cinstea generalului-criminal Ştefan Guşă. TVR Timişoara a cenzurat parţial protestul meu, anume nu a difuzat şi partea în care ceream explicit destituirea lui Dudu Ionescu.

Alt candidat PD-L este Viorel Oancea, care candidează în Colegiul 2 Senat Timişoara Est. În 22 decembrie 1989 Oancea (pe atunci maior M.Ap.N.) a apărut în balconul Operei ca să informeze demonstranţii că este alături de ei. Era la ora 9, înainte de fuga lui Ceauşescu. Conform cărţii lui Miodrag Milin „Timişoara 15-21 decembrie” (IPBT 1990, pag. 162) generalul Guşă l-a ameninţat pe Oancea cu tribunalul militar, iar procurorul militar Izdrescu s-a şi prezentat la unitatea militară a lui Oancea, pentru a face anchetă. Nu s-a mai făcut ancheta findcă a fugit Ceauşescu.
De remarcat că generalul Guşă îl atacă pe Oancea în interviul dat lui Pavel Coruţ (cartea „Să te naşti sub steaua noastră”, Editura Gemenii 1993) pe motiv că el nu reprezenta armata.
După revoluţie Oancea a ajuns colonel şi şef al poliţiei Timiş. A fost membru al Comisiei Guvernamentale de Anchetă despre evenimentele din Timişoara, poziţie din care a iscălit pentru trimiterea în judecată a generalilor Ştefan Guşă, Mihai Chiţac şi Victor Atanasie Stănculescu. După cum zice Rodica Giura, se pare însă că n-a participat efectiv la lucrările acelei comisii, ci doar a semnat pe materialul strîns de alţii. În 2007, Viorel Oancea a primit o diplomă de onoare din partea Institutului Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu („Caietele Revoluţiei” nr. 1/2008, pag. 29).

Alt revoluţionar timişorean care candidează este Pompiliu Alămorean, la Colegiul 1 Senat Timişoara Vest, din partea Partidului Verde.
Pompiliu Alămorean a fost în 1990 primarul Timişorii. În 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, a fost printre cei care au ocupat sediul Securităţii Timiş. Pentru alte oraşe asta ar fi o faptă revoluţionară remarcabilă, dar la standardele din Timişoara e cam puţin, motiv pentru care Alămorean a fost acuzat că ar fi impostor şi că a ajutat impostori să primească certificate de revoluţionar prin asociaţia de revoluţionari „Fundaţia Revoluţiei”, pe care o conduce. A mai candidat de cîteva ori, de obicei nu obţinea decît vreo 1% din voturi.

Tot în judeţul Timiş, la colegiul 3 Senat, zona Sînnicolaul Mare, Jimbolia, Deta, candidează Tudorin Burlacu, din partea Partidului Verde.
Tudorin Burlacu a fost membru în Frontul Democratic Român şi este preşedintele asociaţiei de revoluţionari „Egalitate, Frăţie, Cooperare, Colaborare”. A fost şi membru al comisiei care dădea certificate de revoluţionar, am scris în treacăt despre asta. Despre Tudorin Burlacu, am găsit un pasaj interesant în scrierile lui Lorin Fortuna: „Am solicitat, cu aceeaşi ocazie, includerea Biroului Permanent al FDR în cadrul Consiliului Naţional al Frontului Salvării Naţionale, constituit la Bucureşti. Din nefericire, unul dintre cei care au dus acest mesaj, a decupat partea de jos a documentului şi, în locul rămas liber, a lipit o listă cu aproximativ 60 de nume de membri fondatori ai FDR (probabil pentru a figura şi el în cadrul acestei componenţe false a Biroului Permanent al FDR), creînd astfel şi o situaţie specială, deoarece lista, astfel modificată, avea mai mulţi membri decît cei din componenţa, de atunci, ai Consiliului Naţional a FSN. Ştim cine este acest om, care ne-a creat şi ulterior multe prejudicii, nouă şi Revoluţiei române, şi menţionăm că, din motive pe care nu le-am înţeles, respectiva persoană (Tudorin Burlacu) s-a bucurat ulterior de o atenţie specială din partea unor conducători ai FSN, şi, în special, din partea lui Ion Iliescu şi a lui Iosif Dan. Cert este că acel Consiliul al FSN s-a format neţinînd cont de documentul respectiv”.

Nicu Mihoc candidează la Colegiul 1 Tîrgu Mureş, pentru Camera Deputaţilor, din partea PD-L. În 1989 era actor la Teatrul Naţional din Timişoara, prilej cu care a recitat o poezie din balconul Operei din Timişoara. Pe acest blog a fost prezentată înregistrarea respectivă. Nicu Mihoc a spus manifestanţilor din Piaţa Operei din Timişoara, în 21 decembrie 1989: Fraţi români! Sînteţi minunaţi! Laşul din mine a [fost] învins! Ţin să vă anunţ că de 4 zile am stat închis în casă, neputînd participa aici din frică! Dar am venit alături de voi! (urale) Mă numesc Nicu Mihoc şi sînt actor al Teatrului Naţional din Timişoara (urale). Sînt născut în comuna Hălmagiu unde Iancu a poposit! (urale) Şi-acum, pentru voi, cele mai frumoase versuri pe care le-am găsit la această oră: Învingătorii nu mai au măsură / Şi-n cartea de istorie se-aşează / Şi doar învinşii au simţirea trează / Şi doar învinşii scriu literatură / Ei nu suportă fără (neînţelegibil) / Acelor care-nvinşii mint şi peste / Învinşii se ascund într-o poveste / Şi de acolo murmură şi-ntreabă / Învingătorii sînt sătui de toate / Şi cartea de istorie răsfrînge / Întreagă ridicarea lor prin sînge / Şi că mai mult ca ei nici nu se poate / Albac, dar sîngerează-nvinşii / [neînţelegibil; apoi sfîrşit înregistrare]. Nicu Mihoc nu a cerut certificat de revoluţionar (nu figurează pe saitul SSPR).

Filip Teodorescu: „Un risc asumat”

Recenzie despre cartea „Un risc asumat” de Filip Teodorescu apărută la editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992. Recenzia a fost publicată iniţial în „Expres Magazin” nr. 4 din februarie 1992 1993, republicată apoi în cărţile mele „Falsificatorii istoriei” şi „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”. Filip Teodorescu avea în decembrie 1989 gradul de colonel de securitate şi a fost prezent la Timişoara în perioada revoluţiei. După revoluţie a fost inculpat pentru participare la reprimarea revoluţiei în „procesul celor 25”, dar achitat. Conform unor informaţii de pe internet, a fost numit locţiitor al directorului SRI Virgil Măgureanu începînd cu 1 iulie 1991 (cînd nu fusese încă achitat!).

Notă (actualizare 4 mai 2009): Este vorba aici de securistul Filip Teodorescu, născut în 24 iunie 1939 în Ploieşti, fiul lui Dumitru şi Maria, nu de fostul ambasador al României în Republica Moldova cu acelaşi nume, care s-a născut în 26 decembrie 1951 în Bucureşti. Fac precizarea fiindcă după evenimentele din aprilie 2009 din Republica Moldova în urma cărora ambasadorul a fost expulzat, multă lume a ajuns la acest blog căutînd „Filip Teodorescu”.

Cartea „Un risc asumat” se înscrie pe linia încercărilor de a demonstra că revoluţia română a fost opera unor agenturi străine.

Amintim că la proces, fostul inculpat Filip Teodorescu a declarat că nu a evidenţiat nici un amestec străin în evenimentele din decembrie 1989. În legătură cu această afirmaţie, la paginile 95-96 ale cărţii, autorul încearcă să nuanţeze: „Este cazul să elucidez chestiunea multdiscutată cu privire la cele declarate de mine în faţa instanţei de judecată în 7 martie 1990. Mulţi nu au reţinut nuanţa şi probabil că este şi vina mea că nu am fost mai explicit (…) Mi s-a pus întrebarea dacă am prins vreun spion sau trădător (…) Deci eu am declarat că nu am prins nici un spion sau trădător şi nicidecum că aceştia nu ar fi existat”.

Domnul Teodorescu este nesincer. Dînsul a declarat în instanţă ceva mai mult decît că nu ar fi prins nici un spion. Dînsul a declarat că nu a putut evidenţia nici un amestec străin. Culmea e că acest lucru e consemnat chiar în cartea „Un risc asumat”, la pag. 314. Se pare că „marele” Filip Teodorescu nici măcar o dezinformare ca lumea nu e în stare să facă. Se contrazice în propria lui carte.

Iata un pasaj din declaraţia făcută la proces în 14 octombrie 1991 de Filip Teodorescu şi reprodusă la pag. 314: „Nu afectez în nici un fel prestigiul contraspionajului român recunoscînd, aşa cum am făcut-o şi în depoziţia din 7 martie 1990, că eu şi ofiţerii de contraspionaj de la Timişoara nu am reuşit atunci să evidenţiem acest amestec străin (…) Este meritul presei în general, al unor gazetari iscoditori în special, că au găsit dovezi indubitabile ale amestecului străin în evenimentele din decembrie 1989”.

Apare un cerc vicios. Autorul vorbeşte despre amestecul străin în revoluţie bizuindu-se nu pe propriile lui constatări ci pe reportajele unor gazetari iscoditori. Apoi apar alţi gazetari iscoditori care reiau teoria agenturilor străine bizuindu-se pe mărturia lui Filip Teodorescu. Aşa se dovedeşte amestecul străin în revoluţie, conform principiului lui Goebells: „orice minciună, oricît de absurdă, dacă este repetată insistent ajunge să fie crezută”.

Interpretările tendenţioase abundă în „Un risc asumat”. De pildă se vorbeşte de implicarea consulatului iugoslav în evenimente lăsîndu-se să se înţeleagă că aceasta ar aparţine unui scenariu extern. Ceea ce uită Filip Teodorescu să spună este că iniţiativa acestei implicări nu a venit din partea consulatului ci din partea revoluţionarilor. A fost o tactică a revoluţionarilor de a face cunoscut în străinătate ce se întîmplă la Timişoara şi dacă consulul iugoslav a sprijinit asta, îi mulţumim.

O altă metodă a autorului este prezentarea unor amănunte nerelevante şi trecerea sub tăcere a amănuntelor relevante. De pildă, se afirmă că după izbucnirea revoluţiei ataşatul militar japonez a ţinut neapărat să ajungă în Timişoara. Asemenea fapt, chiar dacă ar fi adevărat, ar fi nerelevant. Este firesc ca nişte evenimente precum cele din decembrie 1989, odată izbucnite, să stîrnească curiozitatea unor străini. Problema nu este dacă au existat străini curioşi să afle ce se petrece la Timişoara, ci dacă asemenea străini au avut un rol activ în evenimente.

Mult mai relevant ar fi fost dacă Filip Teodorescu ar fi scris despre liderii revoluţionari pe care Securitatea i-a identificat în acele zile. Cum însă aceştia sînt cetăţeni români, în majoritate de naţionalitate română, şi a căror legătură cu agenturile străine nu poate fi dovedită, domnul Teodorescu preferă să treacă acest subiect sub tăcere.

Găsim în carte şi deja clasica dezinformare conform căreia deschiderea focului a fost rezultatul unor violenţe sau distrugeri provocate de manifestanţi. Sutele de mărturii din procesul al cărui inculpat a fost Filip Teodorescu infirmă aceasta.

În concluzie, considerăm „Un risc asumat” o carte nesinceră, tendenţioasă, care nu urmăreşte adevărul despre revoluţie ci interesele grupului socio-profesional căruia îi aparţine autorul.

„Căpuşele revoluţiei” la N24TV (2). Puiu Nicolae Fesan: Hrebenciuc şi Sechelariu au primit certificate de revoluţionar fără să ceară (video)

Continuarea emisiunii despre „Căpuşele revoluţiei” de la N24 TV, cu Doru Braia, Puiu Nicolae Fesan şi Dumitru Dincă. Primul episod al acestei emisiuni, în care Dumitru Dincă îl acuză pe George Corstin, poate fi văzut tot pe acest blog. Mai jos, transcrierea cîtorva replici cu comentariile mele inserate cu litere cursive între parateze drepte.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about „Fesan Puiu Nicolae la AN24TV 2/5, Hre…„, posted with vodpod

 

00:00 Dumitru Dincă: Să mă dea în judecată [George Costin] (Braia: Vă va da cu siguranţă. Mi-a dat un telefon şi mi-a spus că vă va da) În cazul în care este nemulţumit de ceea ce spun să mă dea în judecată. Poate fi comparat domnul George Costin cu Petre Ioan, de exemplu, de la „Tic-Tac”, cu Liviu Crăciun Viorel, cu Romeo Raicu, cu Radu Silaghi, cu Dan Iosif, cu Popa Ionel, cu Nicolae Dide, cu Mircea Dinescu, cu Diana Lupescu, cu Adrian Ştefănescu (Fesan: Şi Dide nici nu are certificatul preschimbat; Braia: N-a cerut), cu Viorel Curt? Deci Adrian Ştefănescu, Viorel Cociu şi Nicolae Viezure sînt oamenii care au făcut marşuri, care au plecat de la Piaţa Romană pe Ştefan cel Mare, platforma Obor cu Mecanică Fină şi aşa mai departe.

00:52 Doru Braia: Şi în opinia dumneavoastră înţeleg că aceste persoane sînt autentici revoluţionari?

01:00 Dumitru Dincă: Dacă împotriva domnului George Costin am un cui şi bine justificat, pentru oamenii ăştia bag mîna în foc şi sînt gata oricînd să mor pentru cele ce afirm. Oamenii ăştia au făcut revoluţie, oamenii ăştia au făcut-o conştient, deci nu au driblat cum se spune în fotbal. (Braia: Radu Filipescu) Mircea Dinescu (Braia: Ion Caramitru, care i-a fost alături), Mircea Dinescu a fost în data de 21 decembrie în stradă. Ion Caramitru, împreună cu Mircea Dinescu, împreună cu Sergiu Nicolaescu, împreună cu alţi oameni, cu Gelu Voican, cu toţi cei care au apărut pe la televiziune, în data de 22 decembrie au fost acolo şi au rupt porţile televiziunii.

01:54 Doru Braia: Aşa-i consider şi eu şi foarte multă lume din opinia publică, pe aceştia îi consideră autenticii luptători. Restul au fost mai mult sau mai puţin chibiţi, mai mult sau mai puţin trecători pe stradă la momentul X, mai mult sau mai puţin accidentaţi. Chiar aş vrea să comentez şi cu dumneavoastră domnule secretar de stat. Am citit mai multe nume prin cimitirul, aşa-numitul cimitir al eroilor. Eu spun aşa-numitul, pentru că eu acolo am găsit şi nume de miliţieni, şi nume de securişti, şi nume de militari, oameni care au ieşit din locurile lor de baştină şi de muncă împotriva revoluţionarilor de pînă în 22 decembrie ora 12 şi 8 minute [ora la care Ceauşescu a fugit cu elicopterul din sediul C.C.]. Eu aia o consider, pînă acolo lupta. După aia a fost beneficiul aflării în treabă.

02:52 Puiu Nicolae Fesan: De la 1052 a crescut eroilor datorită faptului că au fost asimilaţi şi cei care au murit în legătură cu evenimetele din decembrie, aşa li se spunea atunci. Deci a crescut numărul eroilor deoarece şi cei care au fost pe baricada cealaltă, aicea făceam o paralelă cu domnul Dincă şi spuneam „dom’le nu trebe să asemănăm pe Ioan fără de Ţară cu legea 42, Magna Carta cu legea 42. Aicea voiam eu de fapt să vă spun că oameni care au luptat împotriva revoluţiei au certificate şi beneficiază de prerogativele legii 341 sau au beneficiat de prerogativele legii 42, iar oameni care au fost şi au luptat în revoluţie dar n-au fost atît de şmecheri, cum se foloseşte pe aici un termen şi nu şi-au luat certificate, au rămas pe dinafară. Oameni adevăraţi.

[Secretarul de stat Puiu Fesan pare să nu cunoască art. 8 din Legea 341/2004 (disponibilă pe saitul SSPR), care spune: „De prevederile prezentei legi nu beneficiază persoanele, civili sau militari, care sînt dovedite a fi fost implicate în activităţile fostei securităţi ca poliţie politică, precum şi persoanele care au organizat, au acţionat, au instigat şi au luptat, sub orice formă, împotriva Revoluţiei din decembrie 1989„. Este anume datoria lui Fesan să elimine pe cei care au acţionat „sub orice formă” împotriva revoluţiei dintre cei care vor beneficia de preschimbarea certificatelor, dacă nu înţelege să-şi facă această datorie este foarte grav]

03:40 Doru Braia: În estimările dumneavoastră, cam cîte persoane dintre acestea ar putea fi aşa?

03:46 Puiu Nicolae Fesan: Eu cred că peste 30%.

03:48 Doru Braia: Deci din 23161 plus 28, să spunem 23190, 30%, păi ar fi deja vreo 6000, 7000? Atîţia sînt impostori, practic.

[Se pare că 23190 este numărul total al celor care au cerut preschimbarea certificatelor conform Legii 341/2004. Acest număr ar putea să crească ca urmare a prelungirii termenului de depunere a cererilor de către guvernul Tăriceanu, prin Ordonanţa nr. 1/2008]

04:00 Puiu Nicolae Fesan: Da, aşa este. Sînt oameni care au [neînţelegibil] la revoluţie, sînt oameni care au murit la revoluţie, sînt oameni care n-au avut nimic de-a face cu revoluţia şi şi-au făcut doar datoria, c-a fost ofiţer al armatei române, c-a fost ofiţer al Ministerului de Interne sau al securităţii, şi şi-a făcut doar datoria.

04:18 Dumitru Dincă: C-a fost salariat.

04:23 Doru Braia: Apropo. Ne-aţi pus la dispoziţie şi vă mulţumim pentru asta, întregul nomenclator al revoluţionarilor recunoscuţi, în ce condiţii vom mai cerceta şi veţi mai cerceta, şi cu stupoare am citit la poziţia 274 numele Viorel Hrebenciuc. E acelaşi cu şeful grupului parlamentar PSD?

04:49 Puiu Nicolae Fesan: Da. Cu părere de rău. (Braia: păi dînsul era mare grangure în PCR-ul de Bacău!) Dînsul nu cred c-a cerut vreo dată certificatul de luptător cu merite deosebite în revoluţie. Certificatul de luptător cu merite deosebite i-a fost dus dînsului, în 2002 (Braia: peşcheş). Nu cred c-a plătit. I s-a dus certificatul ca să arate cît sîntem noi de plecaţi, sau mai ştiu eu cum.

05:17 Doru Braia: Îl găsesc, o poziţie înaintea domniei sale, pe domnul Dumitru Sechelariu, vestitul baron.

05:25 Puiu Nicolae Fesan: Aşa este. În aceste duplicate apar.

05:28 Doru Braia: Aveţi cunoştiinţă, domnul Sechelariu, măcar în documentele alea care cu siguranţă sînt. Cum a fost redat ca revoluţionar?

05:32 Puiu Nicolae Fesan: Nu am dosarele şi dînşii nu au cerut preschimbarea certificatelor şi nici nu şi-au luat certificatele vreodată. Această fabrică de revoluţionari care a apărut în 2000-2002, sînt 761 de persoane care nu au …

[Conform art. 11 alin. 2 din HG 1412/2004 – normele metodologice de aplicare a Legii 341/2004 – cererea pentru preschimbarea certificatelor de revoluţionar se depune doar personal sau prin mandatar cu procură legalizată. Este o îmbunătăţire faţă de vechea Lege 42/1990, fiind de nădăjduit că nu vor mai apărea astfel de cazuri cu posesori de certificat care dacă sînt luaţi la întrebări declară că n-au cerut ei certificatul şi nu se ştie cine l-a cerut în numele lor. Într-o vreme pe saitul SSPR se puteau vedea toate cererile de preschimbare în ordine cronologică, inclusiv cu persoana care a depus respectiva cerere (titular sau mandatar), dar informaţia a fost scoasă de pe sait, s-a considerat că prea multă transparenţă strică]

05:46 Doru Braia: Să luăm cele două nume. Cît timp au deţinut certificatele legea 42 şi-a făcut efectele. Domnul Hrebenciuc probabil n-a plătit impozit, că dînsul a fost numai salariat la stat.

06:01 Puiu Nicolae Fesan: Nu. La vremea aia nu. Pe legea 42 era tăiat impozitul, dînsul a obţinut, i s-a făcut un duplicat în 2002 iar impozitul pe salar s-a tăiat în 1997.

06:13 Doru Braia: Dar pînă în 1997? (Fesan: păi n-a avut, pînă în 2002 n-a avut) A, n-a avut. Dar în 2002 i s-a adus aşa un certificat de luptător cu merite deosebite?

06:20 Puiu Nicolae Fesan: Da, i s-a adus. (Braia: Cine i l-a adus?) Se spune că fostul subsecretar de stat, domnul George Costin. Domnul George Costin a venit la mine chiar la început, dacă vă uitaţi în agenda mea este primul om care a venit în audienţă, a 2-a zi, uitaţi: George Costin, Bucureşti, marţi 26.07, cu o sută de dosare a venit la mine, şi a venit să-i fac o hotărîre de guvern prin care să încalc legea partidelor şi să-şi poată cumpăra spaţiul de pe strada Ghiocei, că vrea să-şi construiască acolo hotel. Şi a venit şi cu hotărîrea de guvern gata făcută, trebuia doar s-o trimit mai departe.

06:58 Doru Braia: E acelaşi domn Costin care se află acum în fruntea greviştilor foamei?

07:04 Puiu Nicolae Fesan: Sigur, dom’le, el este aceeaşi persoană. El este peste tot. Dacă ne uităm, el este omul care este preşedintele Blocului Naţional al Revoluţionarilor, el este omul care făcea certificate în 2002 că aşa spune ziarul, nu eu spun, uitaţi, presa spune, asociaţia „21 Decembrie” spune lucrul ăsta, „fabrica de revoluţionari”.

07:23 Doru Braia: Ia mai citiţi-ne ce mai scrie acolo.

07:26 Puiu Nicolae Fesan: Spune că fabrica de revoluţionari nu şi-a închis porţile şi funcţionează. Deci după 5 ani, după ce nu mai lucrează nici o comisie, nu mai există nici comisie guvernamentală nici comisie.

07:37 Doru Braia: Eu nu mai înţeleg nimic. Acest ziar este editat de asociaţia „21 Decembrie”? Înţeleg că asociaţia „21 Decembrie” i s-a alăturat domnului Costin acum.

07:49 Puiu Nicolae Fesan: Ei sînt prieteni acuma, nu ştiu. S-a schimbat (Braia: păi dînşii au scris ce au scris) Da, dînşii au scris, asociaţia „21 Decembrie”.

[Asociaţia „21 Decembrie” îl criticase pe Costin în publicaţia proprie în vremea cînd era condusă de Constantin Calancea. Odată cu schimbarea conducerii asociaţiei părţile s-au împăcat]

(Va urma)

Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu

Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (2) – a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

„În dimineaţa de 22 decembrie 1989 Armata a dat o lovitură de stat (puci) împotriva dictaturii lui Nicolae Ceauşescu“, este concluzia lui Stoenescu (pag. 380). „Nici generalul Stănculescu, nici generalii prezenţi la locul deciziei nu au făcut publice detaliile preluării puterii de către Armată, deoarece le-a fost teamă să recunoască gestul ce părea şi grav, din punctul de vedere al comportamentului unei instituţii, şi periculos din punct de vedere al imaginii. De aceea, a fost lansată teza mult mai convenabilă a trecerii armatei de partea poporului“, continuă autorul (pag. 380-381).

Generalul Stănculescu este persoana considerată de Stoenescu ca autor al îndepărtării de la putere a lui Ceauşescu, însă nu înţelegem de ce consideră autorul că acesta ar fi avut motive să-şi ascundă asemenea fapte după revoluţie. Din contră, dacă faptele ar fi reale, ar reprezenta un merit al lui Stănculescu, învinuit azi pentru presupuse crime săvîrşite în decembrie 1989 la Timişoara.

Imediat după revoluţie s-a susţinut meritul lui Vasile Milea în darea ordinului de a nu se trage în popor în 22 decembrie 1989, mai mulţi ofiţeri susţinînd această versiune la TVR. Stoenescu susţine că ordinele date sub indicativul « Rondoul » (aparţinînd ministrului Vasile Milea) au fost date de fapt de Stănculescu, care fusese numit de Ceauşescu ministru al apărării în locul sinucisului Milea.

În sprijinul teoriilor sale, autorul foloseşte un interviu care i l-a luat lui Stănculescu. Observ în interviu stilul tipic Stoenescu de interogare a martorilor, fără ca aceştia să fie lăsaţi să spună ce au de spus, ci dictîndu-se răspunsurile. Citez din interviu:

„A.M. Stoenescu: Eu ştiu ce ordine aţi dat. Cunoaşteţi unde am lucrat eu?
V.A. Stănculescu: Da, Direcţia de Relaţii Publice… sub Babiuc. Ştiu!
A.M. Stoenescu: Am studiat ordinele venite la Armata 1. Între 10,07 şi 10,30 aţi dat cinci ordine. Primul opreşte trupele pe Olteniţei, dar următoarele patru « nu se trage, se parlamentează cu demonstranţii ».
V.A. Stănculescu: Aşa este. Prin grupa de comunicaţii mi se transmitea ce se întîmplă afară şi eu mi-am dat seama, aşa că am dat ordinele astea.
A.M. Stoenescu: Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era a lui Milea.
V.A. Stănculescu: Da, era al ministrului“
(pag. 387).

Stănculescu nu contrazice încercarea de a i se atribui un rol esenţial în victoria revoluţiei. N-are nici un interes să facă aşa ceva, din contră. Totuşi, singurul lucru confirmat de general este că indicativul RONDOUL aparţinuse ministrului apărării naţionale. Stănculescu nu spune în interviu, clar şi fără echivoc, că ar fi folosit el personal indicativul “Rondoul” şi nici nu indică ordinele pe care le-ar fi dat în 22 decembrie 1989. Anunţarea sinuciderii lui Milea s-a făcut la ora 10,51 conform lui Stoenescu (pag. 388) şi la ora 11,02 conform volumului „Revoluţia română în direct“ editat de TVR în 1990 (pag. 11). Ipoteza că ordinele de la 10,07 sau 10,30 puteau fi date totuşi de Milea nu poate fi înlăturată. Primele ordine semnate Stănculescu sînt notele telefonice 38 şi 39, abia la ora 13,30, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul (pag. 400; 404).

Împărtăşesc aprecierea lui Stoenescu despre faptul că Vasile Milea a dat ordine criminale în 1989 şi că a existat un interes politic de a-l înfăţişa pe Milea drept erou după revoluţie. Este legitimă punerea la îndoială a corectitudinii declaraţiilor date în 1990 de unii ofiţeri M.Ap.N. despre Milea, dar nu se poate exclude posibilitatea ca în 22 decembrie 1989 Milea să fi fost cuprins de remuşcări şi, înainte de sinucidere, să fi ordonat acea retragere a trupelor. Există şi interes politic de a atribui merite generalului Stănculescu, în condiţiile colaborării acestuia cu Ion Iliescu în 1989.

Generalul Iulian Vlad ar fi ordonat şi el să nu se apere sediul C.C. al PCR, pretinde autorul, bizuindu-se pe relatarea colonelului de securitate Octavian Nae. Acesta ar fi primit ordin de la Vlad: „luaţi nişte măsuri să blocaţi uşile astea [de la sediul C.C. – nota mea]. Dar să fie posibilitatea, dacă e nevoie, să fie deschise“ (pag. 391 – declaraţie dată Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989“).

Cunoscînd, chiar de la Stoenescu, că a existat şi un plan de evacuare a lui Ceauşescu din C.C. cu ajutorul tancurilor (pag. 428), ordinul lui Iulian Vlad pare mai degrabă legat de acest plan decît de trecerea de partea revoluţiei. Abia după fuga lui Ceauşescu din C.C. a devenit Vlad revoluţionar.

Din dorinţa de a-l înfăţişa pe şeful Securităţii Iulian Vlad drept erou al revoluţiei, Stoenescu trage concluzii care nicidecum nu rezultă din faptele expuse. Aflăm că viceamiralul Ştefan Dinu a surprins o convorbire a procurorului general Popovici care cerea dovezile trădării lui Vasile Milea pentru a pregăti acuzarea în procesul ce urma a fi declanşat. De aici Stoenescu concluzionează : „există proba pentru afirmaţiile conform cărora Ceauşescu intenţiona să declanşeze un proces de înaltă trădare care îi viza pe Milea, Vlad, probabil şi pe alţii“ (pag. 398). Proba (relativă de altfel, căci afirmaţiile lui Ştefan Dinu ar trebui coroborate cu alte dovezi, de pildă cu o declaraţie a lui Popovici) se referă doar la Milea. Adăugarea lui Vlad alături de Milea este exclusiv opera lui Stoenescu, nefiind susţinută de dovezi.

Tot în cadrul încercării de reabilitare a securităţii se pretinde că, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul, „Securitatea a vrut să-l reţină pe Ceauşescu la Snagov“ (pag. 420). Ca dovadă, se prezintă un interviu cu securistul Sorin Dumitrescu (« nume de împrumut », se precizează), publicat şi de Jurnalul Naţional din 30 martie 2004 (pag. 417-420). Interviatul era ofiţer de la paza palatului prezidenţial din Snagov, unde pentru scurt timp în 22 decembrie 1989 a poposit Ceauşescu.

Istoria este clară: Securitatea NU l-a reţinut pe Ceauşescu. Poveştile care apar după 15 ani cum că ei, patrioţii de securişti, erau de partea revoluţiei şi au vrut să-l reţină pe Ceauşescu, seamănă cu poveştile unui fotbalist care n-a înscris nici un gol tot campionatul, dar povesteşte ce planuri superbe a avut ca să înscrie goluri.

Securistul Sorin Dumitrescu povesteşte că, după aterizarea elicopterului cu soţii Ceauşescu la Snagov, a primit ordinul: “Dispozitivul pe casă”. “Asta însemna să apropiem dispozitivul de pază în jurul casei, a palatului prezidenţial de la Snagov”, spune Dumitrescu (pag. 418).

În ciuda eforturilor disperate ale reporterului de a da acestui ordin interpretarea că Securitatea voia să-l aresteze pe Ceauşescu, Sorin Dumitrescu nu confirmă aceasta. Întrebare: “Adică dv. credeţi că ordinul a fost dat pentru a-l bloca pe Ceauşescu în clădire?” Răspuns Dumitrescu: “Pe moment nu am gîndit aşa. Ordinul era firesc” (pag. 418). De fapt, nimeni nu l-a blocat pe Ceauşescu la Snagov, elicopterul a plecat de acolo nestingherit. Peste vreo 10 ani s-ar putea să aflăm că ei, securiştii cei eroici, l-au blocat pe Ceauşescu la Snagov. Deocamdată însă există prea mulţi oameni care îşi mai amintesc despre prinderea lui Ceauşescu la Tîrgovişte. De aia, opiniei publice i se serveşte teoria: securiştii nu l-au blocat pe Ceauşescu, dar au vrut s-o facă.

Reporterul nu se lasă, şi-l pisălogeşte pe Dumitrescu: “ce v-a făcut mai tîrziu să credeţi că ordinul venit de la Direcţia 5 avea alt scop, avea menirea să-l blocheze pe Ceauşescu acolo?” (pag. 419). Pînă la această întrebare, Dumitrescu nu spusese nimic din care să rezulte că a interpretat vreodată ordinul în sensul indicat. Reporterul are însă calităţi de telepat, astfel că a ghicit ce era în mintea lui Dumitrescu: pe moment nu şi-a dat seama că ordinul urmărea să-l reţină pe Ceauşescu, dar a priceput asta mai tîrziu. Aşa-s securiştii, pricep mai greu. Dovada că a existat un plan de blocare a lui Ceauşescu este un telefon pe care Dumitrescu l-a primit în 23 decembrie, de la generalul Ghiţă, care a întrebat dacă “păsările mai sînt acolo”. Dumitrescu a înţeles, dar iarăşi cu întîrziere tipic securistă (“i-am spus că noi acolo nu avem berze”), că “păsările” sînt soţii Ceauşescu (pag. 419).

În ciuda concluziei lui Stoenescu că „teoretic, blocarea lui Ceauşescu la Snagov era realizată“ (pag. 420), observ că această blocare nu s-a realizat nici teoretic, nici practic.

Pentru a încheia subiectul atitudinii şefului Securităţii Iulian Vlad, remarc că însuşi Stoenescu semnalează „insistenţa generalului Vlad, atît în procesele sale, cît şi la audierile de la Senat, pe eliminarea cuvintelor trădare, complot, duplicitate, în ce priveşte atitudinea Securităţii faţă de Nicolae Ceauşescu“ (pag. 439). Stoenescu îi atribuie lui Vlad merite revoluţionare pe care acesta însuşi nu şi le-a atribuit niciodată.

„Populaţia din stradă a trăit sentimentul că trupele, militarii, Armata au fraternizat spontan cu revolta populară (…) Realitatea era cu totul alta (…) Ideea revoluţionară că Armata nu avea încotro în faţa mulţimii nu este fezabilă“ (pag. 428). „Militarii din stradă executau un ordin chiar şi atunci cînd parlamentau, fraternizau sau susţineau mişcările masei“ (pag. 429).

Cînd analizăm fraternizarea armatei cu populaţia în 22 decembrie la Bucureşti, e bine să ne amintim că a mai existat o fraternizare – în 20 decembrie 1989 la Timişoara. Despre revoluţionarii timişoreni din 20 decembrie 1989 a povestit de pildă generalul Ştefan Guşă, într-un interviu acordat lui Pavel Coruţ: „Mă convinsesem că nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru“ (Pavel Coruţ – „Să te naşti sub steaua noastră!“, Editura Gemenii, Bucureşti 1993, pag. 109). Deci, şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Guşă, a susţinut exact ideea aia considerată de Stoenescu “nefezabilă”. În 20 decembrie 1989 în faţa sutelor de mii de demonstranţi timişoreni, comandanţii de dispozitive din centrul oraşului au renunţat la a opune rezistenţă. Unii demonstranţi au intrat triumfal în Piaţa Operei căţăraţi pe taburi. Nu există însă nici un comandant de dispozitiv care să fi declarat că renunţarea la a opune rezistenţă demonstranţilor sau îngăduinţa dată demonstranţilor de a se urca pe tehnica militară s-a datorat vreunui ordin primit de la superiori. Iată o descriere a acestui moment al zilei de 20 decembrie 1989, făcută de martorul ocular Nicolae Bădilescu, membru în Frontul Democratic Român, participant şi la negocierile cu primul ministru Dăscălescu:

„Un ofiţer sau subofiţer, nu mai reţin, s-a desprins dintre militari încercînd să ne oprească: « Staţi, militarii sînt înarmaţi, am ordin să nu las să treacă nici o persoană! ». Au izbucnit strigăte, lozinci, fel de fel de răspunsuri, printre care şi al meu: Aşa cum voi vă exercitaţi o îndatorire, aşa ne exercităm şi noi dreptul de a manifesta paşnic! E un drept democratic, constituţional, cred că ştii acest lucru! ». O ştia, n-o ştia, treaba lui, fapt este că s-a întors la subordonaţi şi a dat comanda: « Arma jos şi daţi-vă la o parte ». « Nu aşa », am intervenit eu, « să intre în hol la cinema, că nu vrem ca mîine-poimîine să se spună că am agresat ostaşii, care, aşa cum ziceţi, îşi fac datoria împuşcînd poporul ».

Nu-ţi descriu entuziasmul cînd i-am văzut pe militari în vitrină ! Dar să trecem mai departe. După cîţiva paşi, la colţi, pe [strada] Săvineşti alt şir de militari. Iar lîngă zidul Primăriei grăniceri, băieţi tineri, aproape copii. M-am apropiat, am încercat să intru în dialog cu ei: « Măi băieţi, măi copii, ce faceţi voi aici ? Sînt sigur că n-aţi mîncat de mult. Nemernicul vă ţine flămînzi, cerîndu-vă să îndreptaţi armele spre noi, aşa-i ? Dar ce facem noi este pentru toată lumea. Este şi pentru voi ». Şi unuia i-am pus 100 lei în bluzon, adăugîndu-i: « Luaţi-vă nişte biscuiţi, că pentru descreieratul de la Bucureşti nu merită să staţi flămînzi ».

Gestul a dat roade, au procedat la fel şi alţi demonstranţi, grănicerii nu ne-au creat nici o problemă. Văzînd taburile, mi-a trecut prin cap o idee … spune-i cum vrei, trăznaie, genială, treaba ta, zicîndu-mi că ar fi extraordinar pentru moralul oamenilor să intrăm în Piaţa Operei pe un tab, cu un tab în frunte. Aşa că am urcat pe unul dintre ele, începînd tratative în acest sens. Fac precizarea că taburile erau de la U.M. 01233 Buziaş, reţin numele celor cu care am vorbit : locotenentul major Ardelean T., locotenent Craiu Daniel, plutonier Câţea Vasile, plutonier Ion Viorel, plutonier Moraru Vasile, plutonier Dumitru Ion, plutonier adjutant Martin M.

Cred că prima întrebare a fost asta: « Cîte cartuşe aveţi aici, băieţi ? ». « Trei mii ». În regulă, atunci aflaţi că noi sîntem 300000 ! Deci cred că cel mai bun lucru ar fi să veniţi cu noi în Piaţa Operei ». Nimerisem pe tabul lui Ardelean, care mi-a spus: « Aş veni, domnule, dar la mine nu merge stînga ». « Nu e nimic, trage dreapta şi spune colegului să vină el cu noi ». Omul s-a conformat, aşa am ajuns deci pe tabul condus de plutonierul adjutant Martin M. în Piaţa Operei“ (Titus Suciu – « Lumea bună a balconului », Editura Almanahul Banatului, Timişoara, pag. 75-76).

Ordinul de retragere în cazărmi de la Timişoara a fost urmarea directă a conştientizării de către generalii ceauşişti că eventuale ordine de reprimare nu vor mai fi executate, existînd chiar primejdia întoarcerii armelor. Conducerea armatei a fost înştiinţată despre cele întîmplate la Timişoara, şi totuşi în 21 decembrie a dat ordine de reprimare la Bucureşti şi în alte oraşe.

Referitor la Bucureşti, dovada faptului că fraternizarea armatei cu demonstranţii nu a fost urmarea ordinelor generalilor din conducerea armatei, o găsim chiar în cartea lui Stoenescu. Astfel, el vorbeşte despre ordinul de oprire a trupelor în cazărmi: „Pentru a salva onoarea lui Milea, militarii au declarat în corpore că ordinul i-a aparţinut ministrului. Ordinul i-a aparţinut generalului Eftimescu şi a fost dat după autoîmpuşcarea lui Milea (încă mai trăia) la precis ora 9,54, după ce cu un minut în urmă locotenent-colonelul Costache l-a informat că « s-a urcat lumea pe Tc (tancuri) » (pag. 376-377).

Aşadar, la ora 9,53 conducerea armatei aflată la C.C. deja fusese informată despre fraternizarea armatei cu poporul, concretizată în urcarea demonstranţilor pe tancuri. Abia apoi vin celelalte ordine: 9,54 oprirea în cazărmi; 10,07 a nu se trage în oameni şi a se parlamenta (pag. 378-379) (10,45 după cronologia lui Sergiu Nicolaescu, pe care Stoenescu o consideră greşită – pag. 355). Autorul dezbate intens asupra persoanei care ar fi dat respectivele ordine, combătînd varianta iniţială răspîndită prin 1990 că acestea ar fi aparţinut lui Milea şi indicînd drept autori pe Eftimescu respectiv Stănculescu. Esenţialul este însă că fraternizarea armatei cu demonstranţii, pornită de la eşaloanele militare inferioare aflate în contact direct cu revoluţionarii, era un lucru deja realizat la momentul acestor ordine. Ideea că militarii care îngăduiseră manifestanţilor să se caţere pe tancuri ar fi putut să-şi schimbe brusc atitudinea şi să deschidă focul împotriva populaţiei e nerealistă, iar generalii aflaţi în C.C. şi-au dat seama de asta. În cazul particular a lui Stănculescu, acesta mai cunoscuse o experienţă similară cu doar 2 zile înainte, la Timişoara.

Prin modul în care este înfăţişată căderea lui Ceauşescu, autorul atribuie, fără dovezi serioase, meritele acestei căderi unor persoane din nomenclatura comunistă, anume generalilor Victor Atanasie Stănculescu şi Iulian Vlad, minimalizînd rolul jucat de masele populare şi contestînd existenţa, în cadrul eşaloanelor inferioare ale armatei, a unei fraternizări cu populaţia fără acordul şi împotriva voinţei generalilor ceauşişti. Răstălmăcirea unor declaraţii, contestarea fără argumente a altora, ignorarea dovezilor care contrazic teoriile susţinute sînt cîteva din metodele domnului Alex Stoenescu.

Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2)

Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Totuşi, serviciile secrete pot arunca cu vorbe la întîmplare. Ştim asta din pilda recentă a zvonurilor despre armele irakiene de distrugere în masă. Referitor la raportul SRI despre revoluţie, subsemnatul, în numele Asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie Timişoara, am contestat acest raport imediat ce a fost publicat (1994), cerînd şi destituirea directorului SRI Virgil Măgureanu. Există, cel puţin la Timişoara, o opinie larg răspîndită că instituţiile statului român, inclusiv SRI, au avut constant interesul să ascundă vinovaţii de crimele din 1989, inclusiv prin lansarea în mijloacele de (dez)informare în masă a unor false teorii despre revoluţie. Această opinie primeşte confirmări chiar şi de la Stoenescu, care ne spune că multe documente au fost „prelucrate” la M.Ap.N. după revoluţie (notă de subsol la pag. 290). Dacă la M.Ap.N. s-au putut falsifica documente, cum ne spune fostul şef al Direcţiei de Relaţii Publice al Armatei Alex Stoenescu, de ce n-ar putea falsifica documente şi SRI-ul? (Totuşi, la SRI pare să fie vorba mai mult de formulări ambigui şi insinuări decît de falsificare directă de documente)

Pe de altă parte, premeditarea dezorganizării mitingului din 21 decembrie nu e neapărat opusă teoriei revoltei spontane. Leon Nica, de pildă, imediat după revoluţie a declarat că a sabotat mitingul lui Ceauşescu, şi a făcut-o premeditat, adică a mers la miting cu gîndul bine stabilit să provoace o revoltă anti-Ceauşescu. Ca Leon Nica puteau să aibe gînduri similare şi alţi bucureşteni, sau chiar timişoreni despre care sînt indicii (amintite chiar de Stoenescu) că s-au deplasat la Bucureşti ca să revolte populaţia.

Într-o mulţime de zeci de mii de oameni e firesc să apară spontan şi cîţiva oameni cu iniţiativă. Odată cu anunţarea mitingului, cunoscut fiind de către opinia publică că la Timişoara au fost omorîţi oameni, ar fi fost chiar de mirare ca din 2 milioane de bucureşteni să nu se găsească cîţiva să acţioneze contra lui Ceauşescu. Cîtă vreme nu s-a dovedit că aceia care au acţionat au legături cu organizaţii oculte, teza revoltei spontane nu e deloc respinsă. E firesc ca o revoltă să înceapă cu un număr mic de participanţi iar pe parcurs să cîştige din ce în ce mai mulţi adepţi.

„Începînd cu ziua de 20 decembrie, la Timişoara s-a declanşat revolta populară, condusă din după amiaza aceleiaşi zile de Frontul Democrat Român” (pag. 253). Iarăşi vedem minimalizarea şi contestarea caracterului autentic revoluţionar al primelor zile ale revoluţiei, în care s-a desfăşurat represiunea (morţii Timişoarei au fost între 17-19 decembrie şi după 22 decembrie; din 20 decembrie pînă la fuga lui Ceauşescu n-au mai fost morţi).

„Serviciile secrete americane au încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă anticomunistă în care au fost implicaţi, ca urmare a înţelegerilor de cooperare, şi agenţi sovietici”, scrie Stoenescu (pag. 259), iar apoi prezintă grupul „Mansarda”, care avea ca membri pe Octavian Mihăescu, Ion Rădoi, Marian Mierlă şi alţii. Practic, un grup de prieteni care se întîlneau într-o mansardă unde criticau regimul comunist. Poate au existat zeci de asemenea grupuri prin Bucureşti, grupul „Mansarda” avînd intenţii nobile dar rezultate practic nule anterior revoluţiei. Octavian Mihăescu i-a scris lui Stoenescu că grupul hotărîse „pentru ziua de 1 decembrie 1989, o întîlnire a 200 de studenţi la statuia lui Mihai Viteazul şi darea scînteii. Trebuia să fiu pe fază, pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestaţi. La întîlnire nu sosiseră decît 5 persoane din 200! Căzuse acţiunea” (pag. 262). Dorinţa de anunţa Ambasada SUA (sau alte ambasade străine) despre eventuale cazuri de arestări politice e o formă firească de apărare a celor care luptă cu un sistem totalitar, care nici nu vrea să recunoască existenţa oponenţilor. Însă, atîta vreme cît nu Ambasada SUA le-a spus acestor oameni ce să facă, afirmaţia că grupul „Mansarda” ar fi fost format de serviciile secrete americane e gratuită. Ceea ce a făcut grupul „Mansarda” şi toate celelalte grupuri de acest fel care or mai fi fost prin Bucureşti să intre în acţiune au fost evenimentele de la Timişoara (cunoscute prin radio Europa Liberă), care au transmis românilor îndemnul „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”. Cei care au rămas pasivi după ce au aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, să nu ne mai plictisească cu poveşti despre rezistenţa lor în faţa dictaturii.

Fanii unei echipe de fotbal se vor întîlni la meciul echipei favorite fără să plănuiască dinainte asta, datorită simplei răspîndiri a veştii că are loc meciul (fiecare dintre fani luînd pe cont propriu hotărîrea de a merge la meci). Aşa a fost la Timişoara, cînd vestea că „se întîmplă ceva” la casa Tokes a atras ca un magnet pe toţi cei care erau dispuşi să acţioneze împotriva lui Ceauşescu, chiar dacă nu ştiau prea bine şi nici nu îi interesa cine este Laszlo Tokes. Tot aşa a fost la mitingul anunţat de Ceauşescu în 21 decembrie. Nici un complot sau punere la cale de forţe oculte nu e necesar pentru a realiza asta, rezultatul l-ar fi putut prevedea şi Ceauşescu, dacă ar fi avut mai multă inteligenţă.

Stoenescu adună cu grijă orice declaraţie sugerează că manifestanţii din 21 decembrie 1989 nu erau români. În intersecţia cu strada Luterană era un grup „încercînd să convingă oamenii să strige Jos Ceauşescu! Martorii oculari afirmă că erau străini, cel mai probabil basarabeni” (pag. 238). Cine-s martorii ăia, nu ni se spune. Un oarecare Tudor Calotă a declarat că „am fost la Inter. Acolo erau nişte cetăţeni care strigau: Nu plecaţi! Nu erau români”, iar Petre Copilici pretinde că a fost chiar ameninţat cu arma de nişte străini să rămînă la manifestaţie (pag. 244). Nici Calotă, nici Copilici nu explică din ce cauză consideră că respectivii nu erau români, iar declaraţia cu participarea la manifestaţia anti-Ceauşescu sub ameninţarea armelor e hilară. Nicolae Dumitru a văzut un lider revoluţionar din Piaţa Universităţii care „avea o privire de ucigaş (…) nu părea a fi de la noi” (pag. 267-268). Dumitrule dragă, chiar şi un român poate avea privire de ucigaş în asemenea momente, mai ales dacă te bănuieşte că eşti securist (apropo: eşti?). Mihai Montanu a văzut nişte inşi care au coborît din nişte dacii şi s-au ataşat demonstranţilor, care „greu de spus de partea cui erau (…) aş fi tentat să zic că nu erau de-ai noştri”, de unde Stoenescu trage concluzia că daciile „aparţineau Consulatului URSS” (pag. 301). Martorul ocular Montanu nu trăsese această concluzie. Miliţianul Ionel Bejan a văzut 3 turişti sovietici care se uitau pe o hartă, dar nu rezultă din declaraţia lui că aceştia au avut legătură cu revoluţia (pag. 305-306).

Dan Iosif spune că printre revoluţionarii din Bucureşti s-au aflat şi timişoreni, veniţi să „exporte” revoluţia (pag. 280). Acei timişoreni sugerau la baricadă, prin bileţele, scandarea unor nume care să facă parte din viitorul guvern, precum Corneliu Mănescu, Mazilu, Iliescu. Aceste nume care s-ar fi scandat la baricadă sînt confirmate, după o şovăială, de Dan Iosif, dar la presiunea psihologică a interviatorului Stoenescu, care în loc să lase martorul singur să amintească numele liderilor politici presupus amintiţi la baricadă, îi dictează aceste nume lui Dan Iosif şi îi cere să le confirme (ăsta-i stilul de lucru Stoenescu, similar face cu martorul Dragoş Constantinescu – pag. 338 – acesta confirmînd doar generic că s-au scandat nişte nume, fără să indice care).

Prezenţa timişorenilor în Bucureşti nu se potriveşte cu teoria dragă lui Stoenescu despre agenturile străine, de aceea autorul nu crede că aceia ar fi fost timişoreni adevăraţi. „Ce rost avea ca tinerii timişoreni care se încadraseră mişcării de la Inter (…) să comunice cu colegii lor prin bileţele?” (pag. 282). Păi, dacă portavocea era la Dan Iosif, era normal să i se scrie pe un bileţel propuneri de scandări, cel cu portavocea dădea tonul şi nu era cazul să fie atacat Iosif ca să i se smulgă portavocea. Metoda bileţelelor a fost folosită şi în balconul Operei din Timişoara (Mariana Cernicova – „Noi suntem poporul”, Editura Intergraf, Reşiţa 2004). „Este greu de înţeles cum timişorenii care aveau la Timişoara deja o formaţiune politică bine conturată, Frontul Democrat Român, cu un program anticomunist explicit, cereau la Bucureşti un guvern format din comuniştii Corneliu Mănescu, Dumitru Mazilu, Ion Iliescu? (…) Se pare că a existat cel puţin un grup diversionist care s-a autointitulat timişorean, şi care n-avea altă legătură cu Timişoara decît diversiunea pe care o provocase acolo cu patru zile în urmă” (pag. 282). Frontul Democratic Român era denumirea pe care şi-o luase comitetul revoluţionar din clădirea Operei din Timişoara, dar acesta nu era o formaţiune politică bine conturată, căci n-avea o ideologie clară (de aia s-a destrămat după revoluţie) şi nici un program anticomunist explicit. „Proclamaţia” FDR din 21 decembrie 1989 (reprodusă la pag. 204) cerea „dialog” cu guvernul comunist a lui Dăscălescu. În plus, venirea unor timişoreni la Bucureşti nu era rezultatul unei misiuni explicite primite de la conducerea FDR. A existat în Timişoara ideea generală că trebuie făcut ceva ca revoluţia să se extindă în alte oraşe, şi este credibil să fi apărut spontan grupuri care au hotărît să plece spre Bucureşti. Oamenii mai acţionează şi din proprie iniţiativă, nu numai „manevraţi” sau „manipulaţi” cum crede Stoenescu. Din cîte ştiu, singurul oraş în care a fost trimis un om cu misiune explicită de către FDR a fost Aradul.

„Procedurile armatei americane pentru situaţii de confruntare cu tulburări civile se potrivesc cu cele aplicate de trupele armatei române la Timişoara şi Bucureşti”, încearcă Stoenescu să legitimizeze represiunea (pag. 299). Dar la aprecierea legalităţii unor fapte se ţine seama de procedurile în vigoare în momentul săvîrşirii faptelor.

„În ansamblul dosarelor revoluţiei există o coincidenţă tulburătoare: cel puţin în patru locuri – Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj – primul foc mortal, primul glonţ care a omorît un om, nu-şi găseşte autorul (…) Traiectoria glonţului care a omorît-o pe Lepa Bărbat la Timişoara nu poate fi reconstituită” (pag. 307). La majoritatea gloanţelor nu s-a stabilit autorul, dar pentru cazul Lepa Bărbat există un autor prezumtiv – ofiţerul Vasile Joiţoiu a fost trimis în judecată, osîndit iniţial la 18 ani închisoare, apoi sentinţa a fost casată şi s-a cerut rejudecarea. De ce nu se poate reconstitui traiectoria glonţului care a ucis-o pe Lepa Bărbat am explicat în cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”: fiindcă burlanul care purta urma glonţului a fost furat. În Bucureşti, primul foc mortal a fost produs de un miliţian, care e cunoscut – G. Rodeanu. Armata „s-a ocupat cu distrugerea probelor, cu împiedicarea cercetărilor, refuzînd să predea armamentul prezent la Inter pentru cercetare şi punîndu-i pe soldaţi să-şi cureţe armele” (pag. 321). Dacă-i aşa, de ce mai răspîndeşte Stoenescu învinuirea de deschidere a focului asupra misterioşilor agenţi străini? Nu e limpede că teoria agenturilor străine e doar o cărămidă în plus la zidul minciunii care urmăreşte scăparea adevăraţilor vinovaţi de crimele din 1989? Nu se poate demonstra nimic, dar se urmăreşte crearea a ceea ce în termeni juridici se cheamă „îndoială rezonabilă”, suficientă pentru a-i scoate basma curată pe criminali.

La Timişoara „imaginea unei orori inadmisibile a constituit mecanismul revoltei populare din dimineaţa de 20 decembrie” (pag. 342). Păi n-a fost o „imagine de oroare” ci o oroare reală!

„Cauza imediată a revoltei populare din Timişoara din 20 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii din 16-17 decembrie, iar cauza imediată a revoltei populare de la Bucureşti din 22 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii puse în acţiune la mitingul din 21 decembrie. Această cauzalitate nu implică persoanele care s-au angajat la evenimente din convingere, dar care au fost însă foarte puţine – estimez un număr rezonabil de 120-200 de persoane pentru Iaşi, Timişoara, Cluj, Braşov şi Bucureşti, împreună – şi care merită pe drept titulatura de revoluţionari” (pag. 427).

O regulă a cercetării istorice este că, pe măsură ce evenimentele devin mai îndepărtate în timp, cantitatea de mituri şi legende despre ele creşte. Se poate vedea asta şi în cazul cărţilor lui Stoenescu. Dacă în primul volum, tipărit în 2004, accepta numărul de 2000 de „cetăţeni autentic revoltaţi ai Timişoarei” în data de 17 decembrie 1989 (vol. I pag. 504), iată că în volumul 2, tipărit în 2005, au mai rămas maxim 200 revoluţionari, în total pentru 5 oraşe! Nici nu vreau să mă gîndesc ce estimare a numărului de revoluţionari autentici va face dl. Stoenescu peste încă 2-3 ani.

Numai numărul celor împuşcaţi la Timişoara în 17 decembrie (morţi şi răniţi) depăşeşte ultima estimare a lui Stoenescu. Deasemeni, numai la Bucureşti în 21 decembrie au fost reţinuţi şi duşi la Jilava mai mult de 200 de persoane. Există însă interesul de minimalizare a mişcării revoluţionare din zilele în care s-au înregistrat morţi, răniţi şi arestaţi, de a pretinde că atunci nu a fost revoluţie adevărată, nici măcar revoltă, ci doar o diversiune străină. E mai legitim să deschizi focul împotriva unor „diversionişti” aflaţi în slujba agenturilor străine decît împotriva poporului revoltat! Totuşi, cei împuşcaţi sau arestaţi au fost cetăţeni români simpli, nu s-a dovedit în nici un caz legătura cu agenturile străine.

Pentru a susţine separarea dintre „diversiunea” din primele zile ale revoluţiei şi „revolta” ulterioară, ni se dau informaţii false. „Ca fenomen interesant, dar şi semnificativ, apariţia liderilor politici ai revoltelor populare – Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache la Timişoara, Petre Roman şi Mihai Montanu la Bucureşti – nu surprinde o continuitate, deoarece liderii revoltelor populare nu au fost şi liderii manifestaţiilor generate de diversiune – Gazda Arpad sau Sorin Oprea la Timişoara, Dan Iosif sau Dumitru Dincă la Bucureşti. Aici nu e vorba de calitatea oamenilor sau de condiţia lor socială, ci de două secvenţe distincte ale revoluţiei” (pag. 427). Referitor la Timişoara, Gazda Arpad a fost arestat în noaptea de 16/17 decembrie 1989, deci nu mai putea să fie lider în 20 decembrie, dar arestarea sa nu poate fi o dovadă a „distinctivităţii” mişcării din 16 decembrie faţă de cea din 20. Sorin Oprea a fost unul dintre membrii FDR din 20 decembrie 1989, a participat la negocierile cu primul ministru Dăscălescu şi apoi a procurat un pistol mitralieră, devenind şeful gărzii revoluţionare. Că n-a fost el preşedintele FDR e adevărat, omul n-a dat din coate să obţină funcţii, era un simplu muncitor iar acolo se aflau persoane cu studii superioare şi pretenţii. Rolul lui Sorin Oprea în FDR n-a fost însă marginal. Istoricii de bună credinţă nu pot contesta că Sorin Oprea a fost un lider al revoluţiei timişorene nu numai în 16 decembrie, ci şi în data de 20 (vezi Titus Suciu – “Lumea bună a balconului”, Editura Almanahul Banatului 1995, pag. 118-152). Pe lîngă Sorin Oprea, mai găsim printre membrii comitetului revoluţionar format în 20 decembrie la Timişoara (FDR) multe alte persoane active şi în zilele de 16-17 decembrie: Ioan Chiş, Petru Boroşoiu, Rodica Marina Giura, de pildă. Liderii revoluţionari de la Timişoara din 20 decembrie au provenit în mare parte dintre revoluţionarii zilelor de 16-17 decembrie. Firesc că alături de aceştia, au apărut şi lideri noi. „Distinctivitatea” pe care o introduce Stoenescu între zilele de 16-17 decembrie şi ziua de 20 este doar o manevră propagandistică menită să justifice represiunea.

În ceea ce priveşte Bucureştiul, din chiar scrierile lui Stoenescu aflasem că Petre Roman, cel care „venea din stradă, era un perfect reprezentant al revoltei populare” (pag. 557), participase şi la manifestaţia anticeauşistă din 21 decembrie („Interviuri despre revoluţie”, Ed. Rao 2004, pag. 169), fapt valabil şi pentru Mihai Montanu (pag. 301). Se pare că Stoenescu nu crede în ceea ce el însuşi a scris despre prezenţa lui Petre Roman şi Mihai Montanu în mişcarea din 21 decembrie. Oricum, Dan Iosif şi Dumitru Dincă au jucat rol de lideri şi în 22 decembrie, au fost printre primii pătrunşi în clădirea C.C., Dincă a fost şi pe lista guvernului Verdeţ, iar despre Dan Iosif însuşi Stoenescu scrie „se ceruse la un moment dat numirea lui Dan Iosif în conducerea statului, dar acesta (…) refuză” (pag. 539). Deci, nici în cazul Bucureştiului, nu se poate susţine „distinctivitatea” dintre „revolta populară” din 22 decembrie şi „diversiunea străină” din 21 decembrie.

Remarcăm şi anumite merite ale lucrării colonelului Stoenescu. E vorba de ceea ce a constatat personal cînd a avut funcţie importantă în M.Ap.N. despre falsificarea unor documente şi mărturii de către armată, şi anumite observaţii corecte. „Deşi se scrie cu insistenţă despre ameninţarea militară externă, Ceauşescu nu aminteşte niciodată de ea în numeroasele sale intervenţii, teleconferinţe, la televizor şi la miting” (pag. 352). „Mulţi revoluţionari şi apoi oameni politici au preluat versiunea unui Milea-erou (…) Un număr infim de revoluţionari, toţi de la Timişoara, îl acuză de crime (…) Vocea lor rămîne şi astăzi izolată şi neauzită. În realitate, generalul Vasile Milea este al doilea personaj, după Nicolae Ceauşescu, vinovat de crime în formă calificată. Dacă ar fi trebuit să fie cineva executat pe lîngă soţii Ceauşescu, acesta era Vasile Milea” (pag. 362). Sînt unul dintre aceşti izolaţi şi neauziţi, mă bucur că măcar Stoenescu m-a auzit.