Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Agerpres despre cimitirul săracilor din Timișoara (+ video) noiembrie 20, 2017


Actualizare 12 mai 2018: Youtube a șters filmarea (cică încalcă standardele comunității) așa că am înlocuit filmarea de pe youtube cu aceeași filmare încărcată pe saitul vimeo.

„Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989 publică o știre Agerpres care reproduce o relatare a unor reporteri iugoslavi despre morții descoperiți în cimitirul săracilor din Timișoara. Familiile morților, care nu-și găseau rudele dispărute (unele arse la crematoriu, dar pe atunci nu se știa asta), declanșaseră o căutare a acestora prin cimitire și astfel s-a ajuns la dezgroparea unor morți din cimitirul săracilor. Respectivii morți au fost filmați de diferiți reporteri, inclusiv străini, care invadaseră Timișoara din 22 decembrie 1989, cînd, urmare a căderii lui Ceaușescu, se deschiseseră granițele. Mai apoi s-a constatat că morții din cimitirul săracilor nu fuseseră omorîți la revoluție, ci erau morți fără aparținători îngropați de primărie cu puțin timp înainte (în fiecare oraș există asemenea cazuri de persoane pentru care nimeni nu vrea să se ocupe de înmormîntare și atunci trebuie să se ocupe primăria). Faptul că în presă au fost prezentate fotografii cu morții din cimitirul săracilor ca fiind morți din revoluție, ceea ce nu s-a confirmat, a fost folosit apoi ca pretext pentru a pretinde că întreaga revoluție din Timișoara ar fi fost o farsă, că la Timișoara a fost un „fals masacru”. De parcă dacă ăia cîțiva morți din cimitirul săracilor care n-au fost de la revoluție ar infirma existența morților reali ai revoluției din Timișoara (vezi lista lor – linc). Spre comparație, revoluția americană a început cu „masacrul din Boston” (linc), cînd ostașii britanici au deschis focul asupra mulțimii ucigînd 5 (cinci) persoane. Azi, nimeni nu pune la îndoială numele de masacru pentru acea întîmplare.

Este de amintit că pe lîngă morții dezgropați în 22 decembrie 1989 în cimitirul săracilor, au mai fost dezgropați morți la Timișoara și în ianuarie 1990, în cimitirul eroilor (linc). Aceștia erau morți din revoluție, îngropați în 28 decembrie 1989 de autorități pe motiv că nimeni nu se prezentase la morgă să-i ridice.

Redau mai jos corespondența Agerpres conform articolului din „Tineretul Liber”. Cu litere cursive între paranteze drepte am inserat comentarii ale mele.

Atrocități de nepovestit la Timișoara
Relatări cutremurătoare ale unor reporteri iugoslavi (more…)

 

Găsită în groapa comună ianuarie 22, 2016


copertarcumafostContinui prezentarea mărturiilor din cartea mea „Revoluția din Timișoara, așa cum a fost” (tipărită în 1997) cu declarația lui Virgil Boțoc, care povestește cum a aflat despre moartea fiicei sale Luminița Boțoc și despre cum i-a descoperit cu întîrziere cadavrul. Luminița Boțoc a fost găsită în ianuarie 1990 în groapa comună din cimitirul eroilor din Timișoara. Cazul ei a fost prezentat și în serialul documentar „Revoluția română în direct” făcut de Virgil Tatomir și Mihai Tatulici, fragmentul respectiv îl găsiți și pe acest blog (linc).

Virgil Boțoc s-a născut în 1952 în comuna Focuri, sat Fîntînele (județul Iași). În 1995 cînd am discutat cu el era cioplitor în marmură.

Fata sa, Luminița Florina Boțoc, s-a născut în 16 aprilie 1976 la Timișoara. Era elevă în 17 decembrie 1989, cînd a fost împușcată mortal în zona Calea Lipovei.

Boţoc Virgil (tată):

În 17 decembrie pe la ora 19-19,30 am auzit o coloană de manifestanţi care treceau prin faţa blocului (str. Pomiculturii – n.n.) strigînd „Jos Ceauşescu!”, „Români veniţi cu noi!”, „Şi voi sînteţi români!”.

Fetele Luminiţa, Cristina şi Lăcrămioara au coborît. Luminiţa s-a dus cu manifestanţii. (more…)

 

Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (2). 18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu ianuarie 6, 2009


Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episodul anterior: Ceauşescu pleacă în Iran

18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu

Considerînd importanţa acordată „turiştilor străini” în relatările inspirate de Securitate despre evenimentele din decembrie, este interesant să notăm acţiunile luate de regimul Ceauşescu în 18 decembrie 1989. La încheierea şedinţei de urgenţă a C.P.Ex. de duminică după masă, Nicolae Ceauşescu a anunţat:

„Am dispus ca toată activitatea turistică să fie întreruptă. Nici un singur turist străin nu va fi acceptat, fiindcă toţi s-au dovedit agenţi de spionaj. Nici măcar cei din ţările socialiste nu vor fi acceptaţi, cu excepţia celor din Coreea [de Nord], Cuba şi China. Fiindcă ţările socialiste vecine nu sînt de încredere. Aceia care vin din ţările socialiste vecine sînt trimişi ca agenţi” <Mircea Bunea, Praf în Ochi. Procesul Celor 24-1-2. (Bucureşti, Editura Scripta, 1994), pag 34>

Ca urmare, luni 18 decembrie, într-un stil tipic ceauşist, s-a anunţat că România nu va mai accepta noi turişti datorită „lipsei locurilor de cazare” şi fiindcă „condiţiile meteo nu sînt potrivite pentru turism”<Belgrade Domestic Service, 1400 GMT 20 Decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-243, 20 Decembrie 1989>. Ironic, singurii exceptaţi de la această interdicţie erau „turiştii sovietici venind acasă de la călătoriile pentru cumpărături din Iugoslavia”<Agenţia France Presse, 19 Decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-242, 19 Decembrie 1989>.

Este interesant de văzut cum fostul colonel de securitate Filip Teodorescu îşi ajustează caracterizarea situaţiei din Timişoara în 18 decembrie pentru a explica această schimbare: „În hoteluri erau puţini străini, cei mai mulţi părăsind oraşul în jurul prînzului [în 17 decembrie], cînd se conturau deja ciocnirile. Au rămas cei interesaţi să rămînă. Ne-a atras atenţia numărul nejustificat de mare de turişti sovietici, fie cu autobuze fie cu autoturisme. Nu toţi s-au cazat în hoteluri. Fie că părăsiseră autobuzele, fie că erau în maşini staţionate ca pentru înnoptare. Verificările la graniţă indicau intrarea prin punctele de trecere ale frontierei din Nordul Transilvaniei. Declarau cu toţii că sînt în tranzit pentru Iugoslavia. Explicaţia era plauzibilă, călătoriile în scop de bişniţă ale sovieticilor fiind cunoscute de toată lumea. Din păcate nu dispuneam de forţe şi nici condiţiile nu au permis, pentru a urmări activitatea măcar a unora dintre „turişti”<Filip Teodorescu, Un Risc Asumat: Timişoara decembrie 1989 (Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1992), pag. 92>.

Aceasta ridică întrebarea: de ce, dacă turiştii sovietici erau principalii bănuiţi a fi în spatele revoltei, exact lor li se îngăduia mai departe intrarea în România? Una dintre cele mai clare respingeri ale „scenariului turiştilor” a venit de la un grup de ofiţeri [de armată] din garnizoana Timişoara. Într-o scrisoare deschisă ei întreabă:

„Dacă ei [turiştii] apăreau ca suspecţi pentru Securitate şi contrainformaţiile militare, de ce n-au încercat să-i ţină sub supraveghere? În acea perioadă securiştii şi C.I.-iştii n-au ştiut să-şi facă meseria? Au uitat cumva pentru ce erau plătiţi cu bani grei din bugetul de stat?”<Un grup de ofiţeri din garnizoana Timişoara, „FRICA DE PROPRIUL POPOR…” România Liberă, 15 octombrie 1991, 2a>

Aşa cum am menţionat mai devreme, printr-o interesantă răsucire psihologică foştii securişti atribuie uneori altora propriile lor acţiuni, în special unor convenabili şi fantomatici „turişti străini”. Unele din argumentele Securităţii par să se bizuie pe informaţii reale scoase din context şi plasate într-un alt context unde slujesc mai bine interesele instituţionale ale Securităţii. De pildă, comentariile corespondentului agenţiei de presă iugoslave Tanjug de la punctul de graniţă Vatin ne poate da un indiciu de unde a apărut ideea „turiştilor străini călătorind în coloane de maşini”:

„Oamenii care au petrecut azi timp îndelungat la acest punct de graniţă au spus că autorităţile române însoţesc maşinile particulare de turişti care se întorc acasă prin România. De obicei aşteaptă pînă se adună cinci sau şase maşini şi apoi le lasă să treacă într-un convoi însoţit de maşini oficiale ale autorităţilor române”<Belgrade TANJUG, 2137 GMT 20 Decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 Decembrie 1989, pag. 80. Dezinformarea este deseori considerată sinonimă cu „o mare minciună”, dar de fapt cele mai eficace dezinformări totdeauna conţin un sîmbure de adevăr. Deseori, fapte reale sînt prezentate în afara contextului>

În sfîrşit, ne amintim că ziariştii franceji, Portocală şi Weber, şi-au susţinut teoriile despre „intervenţia străină” referindu-se la declaraţia din instanţă a „maestrului prinzător de spioni” (colonelul de securitate Filip Teodorescu), că în timpul evenimentelor ar fi arestat „agenţi străini”. După cum s-a dovedit, Teodorescu a arestat într-adevăr nişte „agenţi” la o fabrică din Timişoara, dar aceştia erau membri ai DIA, Direcţia de informaţii a Armatei, şi nu agenţi străini<Despre acest ciudat şi uşor comic incident vezi „Frica de propriul popor …” şi Ilie Stoian – Decembrie ’89. Arta Diversiunii (Bucureşti, Editura Colaj 1993), pag. 17-18. În ciuda permanentelor sale susţineri despre rolul jucat de agenţii străini, Teodorescu recunoaşte că cei pe care i-a arestat erau ofiţeri DIA (Teodorescu, Un risc asumat, pag. 96). Împrejurările acestui incident rămîn neclare. Totuşi, ele pot fi un indiciu al rivalităţilor dintre instituţii care au influenţat evenimentele din decembrie>

În timpul zilei de luni, căutările din casă în casă şi arestările au continuat la Timişoara. Protestatarii au încercat să se adune din nou şi au strigat cea mai tragică lozincă a acestor zile: „Vrem morţii noştri!”. Forţele regimului au răspuns deschizînd iarăşi focul. Cel puţin 7 oameni au fost ucişi şi 100 răniţi doar în zilele de 18 şi 19 decembrie. Se zvoneşte că securiştii au împuşcat unii dintre răniţi în paturile lor de spital. Acest zvon pare să se confirme prin observaţiile unui ostaş al armatei care a fost martor la deshumarea a 27 de cadavre din Cimitirul Săracilor din Timişoara, în ianuarie 1990: unele din aceste cadavre purtau urme de răni tratate<Liviu Ştefănuţ, interviu de Dan Preisz, “Teroriştii Timişoarei” România Liberă, 21 aprilie 1994, pag. 6. Deşi colonelul de securitate Teodorescu tăgăduieşte vehement aceste susţineri, descrierea sa despre ce s-a întîmplat în timpul acelor zile la spitalul judeţean doar întăreşte asemenea bănuieli (Teodorescu, Un Risc Asumat, pag. 87-89). Lucrătorii spitalului au susţinut că Securitatea a făcut interogatorii brutale la care personalul medical n-a fost prezent, vezi comentariile Floricăi Curpaş în Titus Suciu, Reportaj cu Sufletul la Gură (Timişoara, Editura Facla, 1990), pag. 145>. Urmînd poruncile Elenei Ceauşescu, în noaptea de 18/19 decembrie au luat cadavrele a 40 de protestatari morţi de la morga spitalului şi le-au transportat la Bucureşti unde au fost incinerate<Incidentul este explicat în rechizitoriul procuraturii împotriva ofiţerilor de miliţie şi securitate arestaţi pentru amestec în represiunea de la Timişoara, vezi Teodorescu, Un Risc Asumat, 279-300>. Ca şi în noaptea de 16/17 decembrie cînd regimul a întreprins acţiuni absurde pentru a pretinde că nimic neobişnuit nu s-a întîmplat la clădirea comitetului judeţean de partid, reparînd toate stricăciunile din zonă, acest incident reflectă credinţa că „dacă nu există acte de identitate şi nici cadavre, înseamnă că n-au existat nici morţi”. Reflexele orweliene ale regimului nu l-au părăsit niciodată, nici măcar în cele mai mari momente de criză.

Comentariu propriu (Marius Mioc):

În 1991, urmare a zvonurilor despre invazia turiştilor străini în timpul revoluţiei, în numele „Comisiei pentru Adevăr şi Dreptate” a Asociaţiei „17 Decembrie” din Timişoara am cerut date de la hotelurile timişorene pentru a vedea dacă comparativ cu anul 1988 a existat vreo creştere semnificativă a numărului acestor turişti. De la fostul Oficiu Judeţean de Turism (OJT), transformat după revoluţie în S.C. „Banatul” S.A., datele mi le-a dat directorul Dorin Munteanu, care avea să devină apoi parlamentar PDSR, iar de la hotelul Pecotim care nu aparţinea OJT-ului datele mi le-a dat Lechin Jova, directorul executiv. La Pecotim nu aveau maşină de scris, de aceea adresa a fost scrisă de mînă.
După cum se vede din adresele de mai jos, comparativ cu decembrie 1988 noiembrie 1989 în decembrie 1989 au fost chiar mai puţini turişti străini. Scurt timp după ce dobîndisem datele de la OJT a ieşit pe piaţă teoria că acei turişti străini nu s-au dus la hoteluri ci au rămas peste noapte în maşini.

img_0008

img_0009

Trebuie spus că raportarea turiştilor străini la securitate era o activitate de rutină a hotelierilor. În 1991 cînd am făcut acea cercetare exista chiar şi nominal evidenţa turiştilor străini care stătuseră la hoteluri, dar n-am considerat important să cer date atît de amănunţite.

În ceea ce priveşte cimitirul săracilor, Rich Hall face o confuzie între morţii dezgropaţi la cimitirul săracilor, fapt întîmplat în 22 decembrie 1989, dar care morţi conform datelor medicinii legale nu aveau legătură cu revoluţia, şi morţii dezgropaţi în cimitirul eroilor în 15 ianuarie 1990, numai aceştia avînd legătură cu revoluţia. Deci, morţii de care vorbeşte Hall fuseseră descoperiţi în cimitirul eroilor, nu în cimitirul săracilor. Respectivii morţi fuseseră ridicaţi în 27 decembrie 1989 (după fuga lui Ceauşescu!) de la morga Spitalului Judeţean pe motiv că familiile lor nu-i ridicaseră pînă atunci (dar nimeni nu informase familiile că se găsesc aceşti morţi la morgă) şi fuseseră îngropaţi în 28 decembrie 1989. E vorba de 10 morţi, nu de 27. Mai jos dau extrase din presa timişoreană referitoare la groapa comună din cimitirul eroilor. Primele două imagini sînt din „Renaşterea Bănăţeană” din 16 ianuarie 1990 iar comunicatul comenduirii garnizoanei Timişoara a apărut în „Renaşterea Bănăţeană” din 18 ianuarie 1990.

img_0038

img_0039

img_0042

(Va urma)