Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Israel, singura ţară în care se pomeneau şi lucruri bune despre Ceauşescu după 22 decembrie 1989 (New York Times din 29 decembrie 1989) noiembrie 9, 2009


TL26dec89

„Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989 anunţă că autorităţile din Iran sprijină FSN-ul

După răsturnarea lui Ceauşescu, cei mai apropiaţi prieteni ai acestuia se apucaseră să-l înfiereze. Colaboratorii săi apropiaţi, inclusiv cei care aprobaseră măsurile de reprimare a revoluţiei, nu-l mai scoteau din „tiran” şi „odios”, ministrul de interne Tudor Postelnicu mărturisea că „a fost un dobitoc” ascultîndu-l. Fostul său tovarăş de joacă (linc) pusese la cale omorîrea sa iar ziarele îi scriau numele cu literă mică. Pe plan internaţional guvernele se întreceau în a felicita poporul român care scăpase de odioasa dictatură. Chiar şi autorităţile iraniene, care se întîlniseră cu Ceauşescu cu cîteva zile înainte, se arătau alături de noua orientare politică a României.

În acest climat de condamnare aproape generală a lui Ceauşescu, într-o singură ţară se auzeau glasuri disonante: în Israel. Shimon Peres, actual preşedinte al Israelului şi laureat, în 1994, al premiului Nobel pentru pace, pe atunci viceprim-ministru, a subliniat public unele merite ale lui Ceauşescu într-o vreme cînd nimeni nu se mai ocupa de aşa ceva. Acelaşi lucru l-a făcut şi un demnitar din partidul Likud, formaţiune aparţinînd primministrului Iţac Şamir (Itzhak Shamir). Despre aceasta a scris New York Times din 29 decembrie 1989. Cred că este interesant să reamintesc aceste aspecte, azi cînd circulă teorii conspiraţioniste despre implicarea Mossadului în răsturnarea lui Ceauşescu, cît şi despre implicarea arabilor în apărarea acestuia. Teoriile implicării arabilor în apărarea lui Ceauşescu au fost lansate de FSN chiar în perioada aşa-ziselor lupte cu teroriştii, cînd era nevoie să se ofere gloatei o explicaţie a apariţiei acestora, dar au şi azi adepţi care conspectează conştiincios dezinformările acelor zile (vezi aici şi aici). Ce motivaţie ar fi avut arabii să-şi rişte viaţa de dragul lui Ceauşescu (nu e vorba aici doar de o simpatie generală faţă de acesta) e greu de înţeles, în condiţiile în care politica sa nu a fost chiar atît de pro-arabă precum se pretinde recent (cel puţin, după aprecierea lui Shimon Peres). De altfel, numărul total al palestinienilor care făceau pregătire militară în România în decembrie 1989 este de opt, după cum a scris „Jurnalul Naţional” din 15 septembrie 2009 (linc). E greu de crezut că cei opt s-au gîndit să opună rezistenţă armată unor transformări politice care nu îi priveau în mod direct. Alţi arabi aflaţi în România erau studenţi la medicină sau alte specializări civile, cărora autorităţile ceauşiste nu le dădeau voie să poarte arme. (more…)

 

Proclamaţia de la Timişoara: „A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat” martie 11, 2009


timisoaramiting1990În 11 martie 1990, într-un mare miting din centrul Timişorii s-a lansat „proclamaţia de la Timişoara”, document pe care comisia lui Vladimir Tismăneanu îl consideră actul fundamental al revoluţiei române. Criticii acestui document consideră că lansarea sa fiind ulterioară revoluţiei acesta nu poate reprezenta idealurile revoluţiei, fiind doar un document electoral (vezi articolul Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu). Totuşi este incontestabil că iniţiatorii proclamaţiei de la Timişoara erau persoane care participaseră la revoluţie.

Alcătuirea documentului a fost făcută de societatea „Timişoara”, care edita şi ziarul „Timişoara”. Atît societatea cît şi ziarul există şi azi, dar sînt o palidă umbră a ceea ce erau în 1990. Documentul pare să fi fost operă colectivă a conducerii societăţii „Timişoara”, dar răposatul George Şerban a fost indicat uneori ca autor al său – el a fost cel care l-a citit de la balconul Operei şi probabil a avut cea mai mare contribuţie la scrierea sa.

În cadrul societăţii „Timişoara” proclamaţia a întîmpinat opoziţia lui Claudiu Iordache, actualul director al Institutului Revoluţiei Române, care şi-a dat demisia din societate cu acest prilej.

Contextul apariţiei „Proclamaţiei de la Timişoara” îl constituie evenimentele anului 1990, cu „democraţia originală” care se instaurase. Cei care contestau guvernarea FSN erau supuşi violenţelor, televiziunea prezenta doar punctul de vedere al FSN (iar televiziuni particulare nu existau), partidele de opoziţie erau ponegrite, Ion Iliescu era înfăţişat ca eroul revoluţiei şi toţi cei care-l contestau erau acuzaţi că n-ar fi participat la revoluţie sau că nici nu trăiseră în ţară („n-au mîncat salam cu soia”). În guvernul fesenist erau persoane despre care existau informaţii că participaseră la reprimarea revoluţiei. Proclamaţia afirmă: „La Timişoara nu s-a murit pentru ca (…) unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne”, cu referire expresă la Mihai Chiţac, care avea să fie condamnat abia în 2008, dar este şi acum liber. Se încerca totodată, prin mass-media bucureşteană, ignorarea revoluţiei timişorene (se foloseau formule de tipul „revoluţia din 22 decembrie”) de parcă revoluţia a început doar cu Ion Iliescu.

Punctual, textului Proclamaţiei i se pot aduce diferite critici. De pildă, nu sînt de acord cu aprecierea că în 20 decembrie Timişoara devenise un oraş liber care „a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei”, fiindcă eu personal am fost ţinut în arestul miliţiei pînă în 22 decembrie (doar arestaţii din penitenciar au fost eliberaţi în 20). În ansamblu însă, la momentul istoric respectiv, contestarea guvernării feseniste, nu în numele perioadei interbelice sau a exilului românesc, ci chiar în numele revoluţiei române al cărei unic reprezentant se pretindea FSN-ul, devenise necesară.

Mai jos dau textul Proclamaţiei:

Proclamaţia de la Timişoara

Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii.

De-o parte populaţia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului. Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor şi hotărîrii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Şi am învins.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei, transformîndu-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărînd să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Sîntem gata să murim!” O serie de fapte întîmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de către mass-media centrală, decît parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 si 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce sîntem în continuare hotărîţi să luptăm cu orice preţ şi împotriva oricui, pînă la victoria deplină.

1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă ci şi categoric anticomunistă. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: „Jos comunismul!”. În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene.

2. La Revoluţia de la Timişoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timişoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lîngă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii şi chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revoluţiei. Sîntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominaţie prin învrăjbirea claselor şi categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolşevicii în 1917, pe acelaşi temei, nomenclatura comunistă română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai uşor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii şi chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii şi toate categoriile sociale la un dialog civilizat şi constructiv, pentru a reface neîntîrziat unitatea din timpul Revoluţiei. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist şi nici una nu doreşte astăzi răul celorlalte.

3. La Revoluţia de la Timişoara au luat parte oameni din toate categoriile de vîrstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaştem că oameni de toate vîrstele s-au bătut cu aceeaşi dîrzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deşi incompletă, este o dovadă în acest sens.

4. Pentru victoria Revoluţiei din Timişoara s-au jertfit, alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sîrbi şi membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în oraşul nostru paşnic, în bună înţelegere. Timişoara este un oraş românesc şi european, în care na­ţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sînt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei.

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Sîntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european. Cu excepţia celor extremiste, de stînga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timişoarei. În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sînt concetăţenii noştri, sînt colegii noştri de muncă, sînt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei româneşti şi Partidul Comunist Român, dacă el nu ar fi fost compromis total şi definitiv de către nomenclatura sa, degenerînd în fascism roşu. În ţările est europene în care partidele comuniste şi-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însă pînă la genocid, şi prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

6. După patru decenii de educaţie şi propagandă exclusiv comunistă, există în conştiinţa tuturor românilor prejudecăţi aparţinînd acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox şi împărţită în 28 ianuarie, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din Bucureşti, se aflau şi slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vînzătoare de ţară este un astfel de slogan şi constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiştii comunişti de acum 45 de ani, dintre care unii au şi astăzi funcţii importante în conducerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României şi aservirea ei URSS-ului. Ei sînt cei care scandau atunci: “Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” şi nu membrii partidelor “istorice”. Aceştia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei şi unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.

7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pîrvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frămîntă astăzi societatea românească. Pînă la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

9. Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Sîntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există şi în Timişoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele şi sînt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), şi, totuşi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor şi nu şi-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timişorenilor ştiu ceea ce toţi economiştii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoştinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întîmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sînt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creşterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţa va permite, în paralel, creşterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pildă, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale şi salubrităţii.

10. Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Sîntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu “exploatarea” şi pericolul catastrofei de a apare oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada că timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rînd lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmînd să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plînge de discriminare.

11. Timişoara este hotărîtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialişti­lor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din cîştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valută va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.

12. După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia României. Unii s-au întors, alţii şi-au anunţat intenţia de o face. Din păcate, instigaţi de forţe obscure, s-au găsit şi oameni care să hulească pe exilaţii reîntorşi, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mîncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpînit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luînd calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice şi chiar după ani grei de închisoare. Ar fi ruşinos din partea noastră să-i hulim şi noi cu vorbele activiştilor comunişti de odinioară. Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialişti preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mîndri de ei şi să transformăm răul în bine, făcînd din trista şi dureroasa diaspora românească o forţă înnoitoare pentru România. Timişoara îi aşteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români. Sunt compatrioţii noştri şi, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gîndirii lor şi chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura română va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

13. Nu sîntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua cînd, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărîmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureşteni, ca şi în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Braşov, Tîrgu Mureş, Cluj, Arad, Reşiţa şi din toate celelalte oraşe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare şi ne revolta însă politica centrală de minimalizare a Revoluţiei noastre, evident şi prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timişoarei în zilele Revoluţiei şi ştim că numărul lor este mai mare decît cel anunţat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta pînă cînd nu vor fi aduşi în fata instanţei, în calitate de complici la genocid.

Această Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rîndurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrîngere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rînd celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce sîntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi cîte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce sîntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.

Timişoara 11 martie 1990

 

Vladimir Tismăneanu şi-a făcut blog februarie 19, 2009


De cîteva zile a intrat în blogosferă şi Vladimir Tismăneanu, cunoscut pentru faptul că a condus comisia prezidenţială de condamnare a comunismului. Îi urez succes în noua sa calitate. Puteţi citi blogul său aici.

Din punct de vedere al istoriografiei revoluţiei din 1989 Tismăneanu e mai degrabă o prezenţă discretă, scriind relativ puţin pe acest subiect, rezumîndu-se să preia generalităţi la modă, fără o analiză de amănunt.

În raportul comisiei prezidenţiale condusă de Tismăneanu exista şi un capitol dedicat revoluţiei din 1989, aşa cum se vede pe varianta raportului care se află postată pe saitul preşedinţiei (pag. 620-627). Însă în varianta de raport publicată de editura Humanitas s-au introdus multe schimbări faţă de varianta de pe saitul preşedinţiei. Una dintre schimbări a fost şi eliminarea capitolului despre revoluţia din 1989. Probabil s-a considerat că revoluţia din 1989 este un eveniment prea mărunt în istoria comunismului din România pentru a i se consacra un capitol separat.

Am încercat să obţin, de la Preşedinţia României, o explicaţie cu privire la diferenţele între raportul comisiei Tismăneanu aşa cum este el publicat (chiar şi azi) pe saitul Preşedinţiei şi raportul publicat de editura Humanitas. Iată un fragment dintr-un mesaj al meu trimis anul trecut preşedinţiei României:

În temeiul legii 544/2001 a liberului acces la informaţii vă rog să-mi răspundeţi la următoarele întrebări:
– Care este Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România pe care Administraţia Prezidenţială şi-l asumă ca bază teoretică a mesajului prezentat de preşedintele Traian Băsescu în parlamentul României în 18 decembrie 2006, cel publicat pe situl Preşedinţiei României sau cel publicat de Editura Humanitas?
– Care este explicaţia diferenţelor dintre aceste două versiuni ale Raportului, cine şi cu aprobarea cui a schimbat textul Raportului după publicarea acestuia pe situl Preşedinţiei României?
– Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste din România îşi continuă funcţionarea şi astăzi? Dacă nu, pînă cînd a funcţionat această Comisie?
– Schimbările apărute în Raport ulterior publicării sale pe situl Preşedinţiei României au fost aprobate de plenul Comisiei?
– Vă rog să-mi transmiteţi o copie a regulamentului de funcţionare al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste.
– Administraţia Prezidenţială consideră autentică varianta de Raport Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România publicată de Editura Humanitas?

Răspunsul primit de la preşedinţie precizează:

Regimul comunist din România a fost condamnat de către preşedintele României în baza Raportului Final prezentat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR) la începutul lunii decembrie 2006, document postat pe situl Administraţiei Prezidenţiale la momentul 18 decembrie 2006.
În legătură cu documentul elaborat, ca şi în cazul Raportului Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, şi responsabilii CPACDR au făcut precizarea că: „Această formă a Raportului Final ar putea înregistra corecturi, adăugiri şi adnotări pe măsura procesului de redactare”.
Funcţionarea Comisiei s-a întemeiat pe principiul consensului, cu posibilitatea exprimării opiniei separate, realitate care se vădeşte şi în textul Raportului. În versiunea care a apărut la Editura Humanitas s-au realizat modificări în ceea ce priveşte ordinea capitolelor, pentru a răspunde sugestiilor unora dintre membri şi experţii Comisiei. De asemenea, acolo unde s-a obţinut bibliografie suplimentară, ea a fost inclusă. Prin celelalte modificări operate, s-a urmărit coerenţa şi rigoarea textului, precum şi eliminarea repetiţiilor.
CPADCR nu a avut nici personalitate juridică, nici regulament de funcţionare şi nici buget propriu. Practic, Comisia a funcţionat pînă la 11 aprilie 2007 cînd, printr-o Decizie a preşedintelui României a luat fiinţă Comisia Prezidenţială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Cu deosebită consideraţie,
Gussi Alexandru
consilier de stat

Pe acest blog am comentat partea despre revoluţie din raportul comisiei Tismăneanu (varianta de pe saitul preşedinţiei) în articolul Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu şi am publicat articolul lui Rich Andrew Hall Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?, în care se fac referiri la scrierile lui Tismăneanu despre revoluţie.