Ion Cristoiu e în sfîrşit sincer

„Sper să prind şi prăbuşirea capitalismului, şi revenirea comunismului” a declarat Ion Cristoiu într-un interviu din „Jurnalul Naţional”.

În ziarul „Timişoara” din 5 mai 1993 publicam o scrisoare deschisă adresată domnului Cristoiu, în care scriam: „Sînteţi, domnule Cristoiu, promotor al unui ceauşism mascat cu lozinci anticomuniste. Vă respectăm dreptul la opinie dar, vă rugăm, nu vă mai pretindeţi anticomunist”.

Am republicat scrisoarea respectivă în cartea „Falsificatorii istoriei” şi în „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”, la capitolul „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”, disponibil şi pe internet.

La vremea aceea Cristoiu avea faimă de anticomunist, era adulat de telectualii anti-iliescieni, conducea ziarul „Evenimentul Zilei” care era considerat ziar de opoziţie la regimul neo-cripto-comunist a lui Iliescu.

Elita civică lansase lozinca „numai împreună putem reuşi” iar atitudinea mea, de a critica pe directorul principalului ziar considerat de opoziţie, nu era prea bine văzută.

Faptul că Ion Cristoiu este în sfîrşit sincer şi ascultă rugămintea pe care i-o făceam în 1993 ca să nu se mai pretindă anticomunist nu poate decît să mă bucure.

Congresul 12 PCR. Pîrvulescu: Eu nu te-am întrebat dacă n-ai fost cu arma în mînă împotriva Uniunii Sovietice! Ceauşescu: Sîngele lui Pătrăşcanu se află şi pe mîinile lui Pîrvulescu (video)

Actualizare 28 noiembrie 2019: Deoarece cea de-a 2-a înregistrare, cu replica lui Ceaușescu, a dispărut între timp de pe youtube, am înlocuit-o cu altă înregistrare de pe youtube, care e mai completă, și care conține atît intervenția lui Pîrvulescu cît și replica lui Ceaușescu.

Actualizare 19 octombrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube.

2 înregistrări video de la Congresul 12 PCR. Constantin Pîrvulescu se împotriveşte realegerii lui Ceauşescu ca secretar general al PCR.
Prima înregistrare conţine discursul lui Pîrvulescu şi replica dată acestuia de Ion Popescu-Puţuri (director la institutul de istorie a partidului), care îl laudă pe Ceauşescu.

A 2-a înregistrare prezintă replica lui Ceauşescu.

Transcriere înregistrare: Continuă lectura

Ion Iliescu – „Revoluţie şi reformă”

Notă: Recenzia se referă la prima ediţie a cărţii, editată de Redacţia publicaţiilor pentru străinatate, 1993, şi a fost publicată iniţial în „Renaşterea Bănăţeană” din 2 martie 1994

Apariţia memoriilor preşedintelui Ion Iliescu [preşedintele României la vremea publicării iniţiale a acestui articol; azi, preşedinte al Institutului Revoluţiei Române], sub titlul „Revoluţie şi reformă”, a stîrnit un justificat interes în opinia publică. Domnul Ion Cristoiu, de pildă, numea aceasta apariţie „un moment politic de excepţie”, iar memoriile în sine, „un text de excepţie” („Expres Magazin” nr. 50/1993). Această carte ne oferă prilejul de a cunoaşte opiniile şefului statului [fostului şef al statului] despre unele întîmplări din istoria recentă a ţării.

Din păcate, după părerea noastră, memoriile domnului preşedinte conţin o serie de neadevăruri care nu vor face decît să întărească suspiciunile cu privire la domnia sa.

Unul din motivele contestaţiilor la care a fost supus pînă acum domnul Iliescu este minciuna care, din primele clipe, a fost răspîndită de puterea instalată în 22 decembrie 1989. Dl. Iliescu nu tăgăduieşte faptul că, în decembrie s-au spus unele neadevăruri, însă le pune pe seama altora. „Cifra victimelor pe care, într-un prim moment, am luat-o drept bună, 60000 de morţi, nu exista decît în imaginaţia corespondenţilor de presă” explică domnia sa (pag. 6). Avem de-a face cu o inversare a cauzei cu efectul. Cifra de 60000 de morţi a fost răspîndită prin procesul lui Ceauşescu. Nu ziariştii au dezinformat noua putere, ci noua putere a dezinformat ziariştii. Aceasta nu s-a intimplat „într-un prim moment”, ci la trei zile după răsturnarea lui Ceauşescu.

Remarcăm laudele pe care autorul le aduce pluralismului politic, pluripartidismului (pag. 18). Să fie oare acelaşi Ion Iliescu care, în ianuarie 1990, spunea ca multipartidismul este „depăşit istoriceşte” (vezi „Dialog cu tinerii” în „Adevărul” din 23 ianuarie 1990) ?

„Nu aveam nici o îndoială că înlăturarea dictaturii nu era decît partea vizibilă a aisbergului şi că această mişcare populară tindea, de fapt, la dispariţia totală a sistemului comunist, în care nimeni nu mai credea” scrie autorul (pag. 31). Credem că aici domnul preşedinte se înşeală. Oameni care să creadă în sistemul comunist existau încă. Dl. Iliescu însuşi vorbea la televiziune în 22 decembrie 1989 despre cei care „au întinat numai numele partidului comunist român” (vezi „Revoluţia română în direct”, volum editat de TVR, 1990, coordonator Mihai Tatulici, pag. 46). De altfel, chiar autorul cărţii „Revoluţie şi reformă” scrie despre necesitatea respectării convingerilor celor care „au fost şi au rămas comunişti” (pag. 62). Cum am putea să-i respectăm pe aceşti oameni dacă aceştia n-ar exista ?

În continuare, domnul preşedinte mărturiseşte despre ziua de 22 decembrie 1989, numită de dînsul „vremea acţiunii”: „Mi-am spus că lucrul cel mai important era (…) de a putea constitui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a transforma simplul deziderat în fapt politic; acesta trebuie să fie bulgărele de zăpadă pe care, în condiţii favorabile, este destul să-l laşi să se rostogolească pentru ca el să devină avalanşă. Dar acest bulgăre, această mînă de zăpadă întărită între palme (…) cineva trebuia să-l facă” (pag. 35).

Ţinem să-l informăm pe domnul Iliescu că bulgărele fusese deja făcut în 16 decembrie 1989, la Timişoara. În 22 decembrie aveam deja de a face cu o avalanşă.

Una dintre problemele a căror lămurire era aşteptată de la această carte este „cine au fost teroriştii ?”. În seara de 22 decembrie primele focuri de armă au fost trase la C.C. la orele 6,30-7. Despre acestea, domnul preşedinte scrie: „nu mi se pare exclus ca aceste prime focuri de armă să fi fost un simplu accident datorat unuia din acei tineri care aveau pentru prima dată o armă în mînă (…) Multe din înfruntările care aveau loc în acele zile au fost cauzate, pur şi simplu, de graba unora de a apăsa pe trăgaci, fără să ştie prea bine în cine trag şi de ce” (pag. 37-38).

Aşadar, domnul preşedinte confirmă varianta răspîndită încă din 1990 de domnul Nica Leon, anume că la C.C. revoluţionarii se împuşcau între ei. Nica Leon era însă de părere că aceasta era urmarea unui scenariu pus la cale de cei care au preluat atunci puterea.

Pentru a combate asemenea teorii, domnul Iliescu scrie: „Cei care ne (şi mă) acuză de a fi simulat un început de război civil, pentru a prelua puterea şi a o consolida, o fac cu rea credinţă şi de pe poziţii politice vădit partizane; ei ar trebui (…) să dea o explicaţie logică unei atitudini cel puţin surprinzătoare: în acel moment, nimeni nu contesta nici persoana mea, nici Consiliul Frontului Salvării Naţionale (…) Noua putere, avînd din prima clipă controlul armatei şi al forţelor de ordine, nu văd de ce s-ar fi pus în pericol, stîrnind tulburări care n-ar fi putut decît compromite o poziţie deja dobîndită şi unanim recunoscută” (pag. 39).

Interesantă ni se pare mărturisirea că noua putere avea „din prima clipă” controlul armatei şi al forţelor de ordine. Însă afirmaţia că a fost destul ca domnul Iliescu să se autoproclame şef al statului şi imediat poziţia lui a devenit „unanim recunoscută” dovedeşte dispreţ faţă de adevărul istoric.

Reamintim domnului Iliescu că, atunci cînd a încercat să se adreseze mulţimii aflate în faţa clădirii C.C., a fost întîmpinat cu huiduieli şi cu lozinca „fără comunişti!”. Despre asta a povestit şi unul din apropiaţii domniei sale, regizorul Sergiu Nicolaescu (vezi „Revoluţia română în direct”, pag. 239).

Ceea ce încearcă domnul Iliescu să ascundă este existenţa, printre revoluţionari, a unei contestări a domniei sale începînd chiar cu momentul autoproclamării dînsului ca şef al statului. Aceasta contestare nu avea nimic comun cu Ceauşescu şi nici cu partidele politice înfiinţate mai apoi.

De îndată ce aşa-zisa luptă cu teroriştii a scăzut în intensitate, în 26 decembrie 1989 un grup de revoluţionari bucureşteni au încercat înlăturarea de la putere a lui Ion Iliescu. Pe străzile Bucureştilor au fost trimişi agitatori ca să convingă lumea să se adune la un miting. Guvernul a anunţat prin radio şi TV că respectivul miting este o provocare a „teroriştilor” (vezi „Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în „Zig-Zag” nr. 13/1990). Chiar şi Doina Cornea a fost convinsă atunci de Silviu Brucan să spună revoluţionarilor că în acel moment un miting ar fi primejdios. Să nu cunoască domnul Iliescu aceasta primă încercare de înlăturare a sa de la putere ? Greu de crezut.

Văzînd mulţimea adunată în faţa C.C., domnul Iliescu a simţit răspunderea care îi revenea „nu numai în constituirea unui nou edificiu politic, ci, mai ales, în a împiedica conflictele care puteau fi extrem de crude” (pag. 36). „Unul din principalele obiective şi merite ale noii puteri” este „acela de a fi reuşit (…) să păstreze în ţară o atmosferă cît de cît calmă, evitînd confruntările civile, sîngeroase” (pag.38). Amintim că în urma aşa-zisei lupte cu teroriştii (după 22 decembrie) au murit de 5 ori mai mulţi oameni decît ca urmare a încercării de înăbuşire a revoluţiei de către Ceauşescu (16-22 decembrie). Putea exista ceva mai rău decît asta ?

După părerea domnului Ion Iliescu, România „a reuşit, întrucîtva mai bine decît altele (ţări – n.n.) din fostul bloc comunist, trecerea de la o dictatură (…) la o organizare democratică” (pag. 57). Probabil domnul preşedinte nu ştie că România a fost singura dintre ţările foste membre ale Tratatului de la Varşovia, exceptînd U.R.S.S., în care confruntările interetnice (Tîrgu Mureş) şi politice (iunie 1990) au dus la pierderi de vieţi omeneşti. Totodată, între aceste state, România a avut cea mai mare descreştere economică.

Mai aflăm din această carte unele măsuri luate de domnul Iliescu. De pildă, epurarea securităţii: „această epurare – a cărei amploare depăşeşte cu mult tot ce s-a făcut în acest sens (…) în alte ţări” (pag. 54). Cu Piaţa Universităţii, „o mişcare atît de contrară idealurilor de libertate şi valorilor democratice” (pag. 83), sprijinită de „generoşi plătitori” (pag. 85), domnul Iliescu a vrut sa dialogheze, însa nu în faţa televiziunii. Cu toate acestea, domnia sa se declară „gata să discut cu oricine şi în orice condiţii” (pag. 86). „Orice condiţii” nu include oare prezenţa televiziunii?

În concluzie, considerăm „Revoluţie şi reformă” o carte nesinceră, scrisă în scopul cosmetizării istoriei în conformitate cu interesele autorului. Credem însă că opinia publică va deveni din ce in ce mai refractară la acest tip de propagandă.

Reacţia lui Ion Iliescu: În cea de-a doua ediţie a cărţii „Revoluţie şi reformă” (Editura Enciclopedică, 1994), în loc de „sistemul comunist în care nimeni nu mai credea” este scris „sistemul comunist în care foarte puţini mai credeau” (pag. 51). Totodată, citatul scris cu litere cursive îngroşate a fost înlocuit cu: „…lucrul cel mai urgent era (…) de a alcătui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a orienta dezideratele mulţimii (…) într-un program politic cu direcţie unitară. Prin acest program, mişcarea populară spontană, revolta împotriva dictaturii – care pornise, iniţial, ca un bulgăre de zăpadă şi se transformase acum într-o avalanşă de nestăpînit – aveau să dobîndească o hotărîtoare substanţă revoluţionară” (pag. 55).

Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc

Cartea lui Viorel Patrichi “Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” (Editura Zamolxe, 1998), dezvăluie fapte din viaţa politică românească şi sovietică, care le credem interesante pentru cititorii noştri. Mircea Druc a fost prim-ministru al Republicii Sovietice Moldoveneşti (1990-1991) şi candidat la preşedinţia României (1992).

Provenit dintr-o familie ţărănească, în copilărie viitorul prim-ministru se ocupa de păscutul oilor. De aceea lipsea uneori de la şcoală. Dar a învăţat să-şi impună voinţa. Avea probleme cu un berbec, care l-a pocnit de şi-a pierdut cunoştiinţa, dar apoi “l-am prins de corn, l-am bătut peste bot şi nu m-a mai împuns niciodată” (pag. 9).

Etapele următoare ale vieţii lui Mircea Druc, descrise în carte: tractorist în Kazahstan, student la Leningrad, viaţa la Moscova, excluderea din PCUS, mutarea la Cernăuţi, implicarea în mişcarea naţională din 1988-1990, prim-ministru al Republicii Moldova, candidatura la preşedinţia României.

De la cazul Şoltoianu-Usatiuc i se trage lui Druc dosarul de naţionalist. Alexandru Usatiuc-Bulgăr a fost un basarabean naiv care i-a scris lui Ceauşescu, cerîndu-i sprijin pentru activitatea antisovietică din Basarabia. A cerut şi audienţă la Ceauşescu, dar a fost primit doar de nişte consilieri ai acestuia (pag. 106-107). Apoi, Securitatea română a informat KGB-ul sovietic despre preocupările lui Usatiuc. KGB-ul i-a arestat pe Usatiuc şi colaboratorii acestuia (Ghimpu, Graur şi Şoltoianu). Toţi au primit ani grei de puşcărie. Cam ăsta a fost “antisovietismul” şi “patriotismul” regimului Ceauşescu, în care destui naivi mai cred şi azi.

La procesul Şoltoianu, Druc a fost citat ca martor, dar declaraţiile sale n-au fost pe placul KGB-ului, motiv pentru care a fost obligat să plece de la Politehnică.

Numele lui Druc apare şi într-o informare pe care Securitatea lui Ceauşescu a trimis-o KGB-ului, despre persoanele care, vizitînd ambasada României din Moscova, s-ar fi exprimat “tendenţios” despre politica URSS (pag. 109-110). Însă acea informare nu specifica concret în ce au constat exprimările tendenţioase, de aceea Druc a scăpat de puşcărie. Citez din carte (pag. 111): “Ceea ce puteau să spună românii şi l-ar fi costat pe Mircea Druc foarte mult era însă altceva şi n-au spus. În securitatea română erau şi patrioţi adevăraţi, români autentici”. Trebuie să te cheme Druc ca să apreciezi “românii autentici” din Securitate, că te-au trădat numai pe jumătate, nu complet. Alcevaul ăla pe care securiştii români patrioţi nu l-au spus KGB-ului nu este explicat, dar se scrie “nici acum nu se cunoaşte dacă sovieticii au ştiut sau nu ceva”. Deci nu e clar dacă chiar au existat taine între români şi sovietici.

Druc considera necesară moldovenizarea instituţiilor sovietice. A vrut să intre în KGB, dar “în momentul în care Mircea Druc ar fi vrut să intre în KGB, se pare că eminenţele cenuşii renunţaseră deja să-l racoleze, din cauza dosarului” (pag. 102). Tudor Botnaru, cel care în 1990 avea să devină şeful KGB din RSS Moldova, i-a cerut sfatul dacă să intre sau nu în KGB, iar Druc i-a zis să intre (pag. 113-114). La aeroportul Şeremetievo din Moscova, unde a lucrat ca tălmaci şi dispecer, Druc a trebuit să aibe raporturi cu KGB. Exemple de colaborări cu KGB sînt la pag. 114-115. Colonelul KGB Frolov îl chema la el acasă, i-a prezentat-o pe fiică-sa. Degeaba, Druc n-a vrut să se însoare cu ea. S-a însurat pînă la urmă cu o moldoveancă.

După ce a fost dat afară din PCUS, pentru naţionalism, Mircea Druc scrie o cerere de reabilitare în care explică: “am fost, sînt şi voi fi comunist” (pag. 120-132). Sovieticii refuză însă să-l reabiliteze.

In 1981 Mircea Druc se mută la Cernăuţi. “Intoleranţa ucraineană părea mai agresivă decît cea rusă” observă Druc (pag. 237). Cînd se înfiinţează societatea Mihai Eminescu din Cernăuţi, Druc devine vicepreşedinte. În 1989 contribuie la înfiinţarea primei clase cu predare în limba română din Cernăuţi – cu 16 elevi. Pînă în 1991 numărul elevilor va creşte la 60 (pag. 297). Deci, pînă în 1989 n-au existat în Cernăuţi nici un fel de clase cu limbă de predare română.

În 1990 cîştigă din primul tur un mandat de deputat al Republicii Moldova, candidînd din partea Frontului Popular (FPM) (pag. 348-351). În 25 mai 1990 e ales prim-ministru, cu nici un vot împotrivă şi o singură abţinere – un deputat din Tiraspol (pag. 370). Guvernul însă nu şi l-a ales el, ci parlamentul. “Oricît de teribilist ar fi fost Mircea Druc, el nu putea să-şi schimbe măcar dactilografa” (pag. 375). Totuşi, pentru funcţia de şef al KGB-ului chişinăuan a izbutit să-l promoveze pe vechiul său cunoscut Tudor Botnaru (pag. 357).

Primul atac după numirea ca prim-ministru a venit de la fraţii români. Aristide Buhoiu de la televiziunea română i-a prezentat un escroc pe nume Tomescu, care se pretindea om de afaceri american. Acest Tomescu a înşelat apoi o mulţime de basarabeni “cu sute de mii, poate milioane de ruble”. Fiindcă Druc l-a primit bine pe Tomescu şi a apărut cu acesta la televizor, a fost atacat vehement de presa sovietică (pag. 377).

Ca prim-ministru al Republicii Moldova, era şi membru în guvernul sovietic. De 2 ori pe săptămînă mergea la şedinţe la Cremlin (pag. 378). “Din punct de vedere politic, Mircea Druc era o premieră absolută în toată Uniunea Sovietică: era singurul demnitar care fusese dat afară din PCUS” (pag. 380).

A încheiat tratate bilaterale cu alte republici sovietice fără acceptul Cremlinului. Primul asemenea tratat a fost între Moldova şi Rusia. “La insistenţele lui Mircea Druc, Boris Elţin acceptă declanşarea procesului de descentralizare reală, cooperare directă pe orizontală între republici, fără acceptul lui Gorbaciov. Era primul document de acest fel din Uniunea Sovietică, pe care Mircea Druc l-a gîndit ca pe o a 2-a undă seismică, de dezagregare a imperiului” (explicaţie la fotografia de la semnarea tratatului moldo-rus, între pag. 448-449). A ţinut legătura cu toţi naţionaliştii interesaţi de destrămarea URSS, de la gruzinul Gamsahurdia pînă la baltici.

Moscova l-a sabotat. Moldova avea nevoie de furaje, ca să nu moară vitele de foame după un an secetos. Exista contract cu Kazahstanul, dar “Nazarbaev ascultă de Rîjcov, e omul lui Gorbaciov şi are ordin să-l pună cu botul pe labe pe Druc, să nu onoreze contractele de livrare a grîului furajer” (pag. 385). Pînă la urmă Druc a obţinut furajele din Vest (pag. 423), deşi legislaţia sovietică nu îngăduia relaţii economice directe (pag. 385). Deci, Mircea Druc a săvîrşit ilegalităţi!

Botnaru, şeful KGB din Chişinău, l-a avertizat că şeful KGB de la Moscova, Kriucikov, i-a cerut să-l dea jos pe Druc (pag. 392). Snegur primise se pare acelaşi ordin. Alt adversar a lui Druc a fost deputatul FPM Andrei Vartic. “Imediat după ce a primit, la indicaţia lui Mircea Snegur, prima tranşă de 25 milioane de ruble pentru fundaţia şi teatrul lui, Andrei Vartic a început să facă istericale în mass-media Chişinăului: Păzea! Druc duce ţara de rîpă” (pag. 393).

Privatizarea n-a vrut s-o înceapă pînă nu se adopta Legea Băncii Naţionale şi Legea despre cetăţenie. Altfel republica şi-ar fi vîndut avuţia pe nişte saci cu ruble care ar fi devenit fără valoare (pag. 426). Aştepta de la parlament vreo 25 de legi “fără de care nu se putea mişca” (pag. 425), dar principala preocupare a parlamentului era “demisia lui Druc”.

În mai 1991 Druc a fost destituit. Păcat că în momentul destrămării URSS (august 1991) Druc nu mai era prim-ministru! Au fost manifestaţii de stradă în favoarea sa. Grigore Vieru a fost printre cei care potoleau manifestanţii: “Am sacrificat pe Mircea Druc fiind siliţi de împrejurări. Mircea Snegur a fost alături de noi în momentele cele mai grele. Să-l lăsăm să muncească” (pag. 436).

În decembrie 1991 s-au făcut alegeri directe pentru preşedintele Republicii Moldova. În legea electorală s-a pus un articol despre timpul minim de locuire în republică. Astfel, lui Druc i s-a interzis să candideze, Snegur rămînînd unicul candidat.

Druc n-a avut în guvern oameni pe care să se sprijine. Despre KGB-istul Botnaru, cu care coresponda prin anii ‘60, se spune: “Timp de un an cît a fost şeful guvernului de la Chişinău, Mircea Druc nu a primit nici o notă informativă de la generalul Tudor Botnaru, care în mod firesc i se subordona. Începuse criza din Transnistria, din Găgăuzia, dar nici un raport al securităţii nu a fost înmînat primului ministru despre această dramă. E greu de presupus că ofiţerii KGB şomau în acea perioadă” (pag. 510-511). Oare i-o fi trecut prin minte lui Druc să-i ceară lui Botnaru asemenea rapoarte?

Conform hotărîrii congresului FPM, în 1992 Druc a candidat la preşedinţia României. A avut discuţii pentru susţinere cu Radu Ceontea de la PUNR, dar acesta a pierdut şefia PUNR. A fost susţinut de Mişcarea Ecologistă, Asociaţia Pro Basarabia şi nişte organizaţii ale românilor din exil. Au fost discuţii şi pentru susţinerea sa de către Convenţia Democratică. “Nicolae Lupan şi Tudor Bompa sperau să-l convingă pe Corneliu Coposu să-l accepte pe Mircea Druc candidat la preşedinţia României din partea Convenţiei Democratice. ‘Renunţăm la MER, nu ne trebuie PUNR şi mergem la Versoix să te prezint regelui’, zice Lupan (…) ‘Bine, dar eu nu sînt monarhist’. ‘Auleu, dar e fioros, dragă!’ l-ar fi calificat imediat Ana Blandiana, oracolul Convenţiei Democratice” (pag. 483).

Fără sprijinul unui partid serios, Druc a ieşit ultimul dintre cei 6 candidaţi. În timpul campaniei electorale, a fost atacat inclusiv de aşa-zişii naţionalişti de la “România Mare” şi “Vatra Românească” (pag. 489-490): “«Mircea Druc – kaghebist» – atît avea de spus Alcibiade în «România Mare» din 5 iunie 1992. «Doamne, cît ne-am bucura ca dl. Druc să ajungă preşedinte al Rusiei. Este mai greu să ni-l imaginăm pe dl. Druc, însă, ca preşedinte al României. (…) pe dl. Druc, se pare, Moscova îl ţine scai de candidatura la preşedinţia României. Aşa este, d-le Druc?» scria Aureliu Goci în «Naţiunea» (nr. 28 din 10-16 iulie 1992), «foaie a spiritului românesc de pretutindeni», publicaţie a Uniunii «Vatra Românească», editată de prof. dr. Iosif Constantin Drăgan”.

Totuşi, care e “ultimul imperiu” cu care se luptă Druc? Viorel Patrichi explică pe ultima copertă a cărţii: “Un experiment, poate mai subtil decît comunismul, paralizează lent spiritul naţional al popoarelor în numele unei armonii care va veni. (…) Lupta cu imperiul consumist, cel mai teribil din istoria lumii, este abia la început”.