Președintele Academiei, Ioan Aurel Pop, și relațiile sale cu Securitatea

În revista „22” domnul Mădălin Hodor publică articolul „Ioan Aurel Pop, Cornel Nistorescu și Dorel Abraham, pe lista colaboratorilor securității” (linc), în care dezvăluie un document găsit în arhiva CNSAS, anume un „tabel cuprinzînd colaboratorii care sînt în legătura unității noastre” aparținînd UM 0255, unitate din cadrul securității care se ocupa de urmărirea emigrației românești.

În tabel apar nume cunoscute, precum proaspăt alesul președinte al Academiei Ioan Aurel Pop, ziaristul Cornel Nistorescu (care conduce acum „Cotidianul”, unde popularizează scrierile lui Alex Mihai Stoenescu – se pare că se aplică principiul „dacă cineva e fost colaborator al securității, nu contează cîte dovezi ale incompetenței sale există, el trebuie promovat”), colegii domnului Hodor din Consiliul Științific al Institutului Revoluției (linc) Ioan Chiper și Dan Berindei, foști parlamentari precum Ion Coja sau Ștefan Cazimir și mulți alții.

Este bine venit demersul domnului Hodor de a scoate la iveală diferite documente din arhiva CNSAS, totuși interpretarea lor nu trebuie făcută grăbit. Prezența numelui președintelui Academiei într-o listă a Securității cu 200 de persoane nu este o dovadă că acesta a colaborat cu Securitatea.

În 2009 CNSAS l-a verificat pe domnul Ioan Aurel Pop, și a concluzionat, prin Adeverința nr. 2689, disponibilă pe saitul instituției (linc): „Nu există date ori documente din care să rezulte calitatea de lucrător sau de colaborator al Securității, în sensul legii, cu privire la domnul POP Ioan Aurel”. Continuă lectura

Săptămînalul „România Mare” – duşman al suveranităţii naţionale a României!

copertalpUn articol al meu din 2002, pe care l-am inclus apoi şi în cartea „Libertatea şi politrucii” din 2003. Îl reiau acum după dispariţia patronului „României Mari”.

O descoperire macabră face săptămînalul „România Mare” din 28 decembrie 2001: „Poporul român este pe cale să-şi dea sufletul”. Sub acest titlu este publicată o scrisoare către preşedintele american George W. Bush, prin care i se cere acestuia să trimită o comisie în România care să verifice: modul în care au fost irosiţi cei 5 miliarde de dolari găsiţi după asasinarea lui Ceauşescu; privatizările făcute din 1990 pînă în prezent; averea tuturor celor îmbogăţiţi peste noapte; motivele pentru care dosarele hoţilor, tîlharilor, escrocilor se prăfuiesc la Poliţie, Procuratură şi Judecătorii. Deasemenea, Comisia respectivă ar urma să stîrpească corupţia de pe plaiurile mioritice şi ar stabili nomenclaturiştii, securiştii şi miliţienii din structurile puterii. Continuă lectura

Richard Andrew Hall: Revoluţia română ca joc geopolitic de cafenea. Documentarul „Şah-mat” a lui Brandstatter şi ultimul val dintr-o mare de revizionism (7). Reacţii interne şi externe la documentarul „Şah-mat”

A 7-a parte din lucrarea domnului Hall: “Revoluţia română din 1989 ca joc geopolitic de cafenea. Documentarul “Şah-mat” a lui Brandstatter şi ultimul val dintr-o mare de revizionism”.

Vezi şi primele şase părţi ale acestei lucrări:
Mişcări de deschidere
El complotează, ei complotează, tu complotezi
Revizionism, sau cînd totul se dovedeşte a fi fost o iluzie
Zvonuri despre un documentar revoluţionar
Fundal la Brandstatter: „Vechea Europă”, „Noua Europă” şi istoria în lupta geopolitică contemporană
Şah-mat: „Un documentar palpitant care poate să-ţi distrugă încrederea în mass-media”

Pentru publicarea în altă parte a lucrărilor domnului Hall aveţi nevoie de aprobarea autorului, cu care puteţi lua legătura la hallria@comcast.net.

Opiniile din articol aparţin autorului. Intervenţiile mele sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

Reacţii interne şi externe la documentarul „Şah-mat”

Cronicile la filmul lui Brandstatter au fost pozitive, acesta în mod sigur şi-a fascinat spectatorii. O rară notă de scepticism, dar combinată cu acceptarea teoriei filmului despre amestecul străin, se găseşte în cronica lui Dominique Dhombres din „Le Monde” din 26 februarie 2004. Continuă lectura

Mirela Corlăţan, autoarea unor critici la adresa Institutului Revoluţiei, dată afară de la Cotidianul

Actualizare (11 august 2009): Am adăugat facsimilul articolului „Timişoara, ruşinea României”, publicat în 1990, pentru a ilustra conceptul de timişoreanofobie discutat aici.

Venirea lui Cornel Nistorescu la cîrma ziarului „Cotidianul” a dus la eliminarea din redacţie a mai multor ziarişti şi colaboratori. Printre ei, Mirela Corlăţan, cunoscută că a analizat critic activitatea Institutului Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu. Citiţi mai jos cîteva din articolele Mirelei Corlăţan (Mirela who?, cum o numeşte fosta ziaristă, actuala blogăriţă Roxana Iordache – comentariul din 5 august ora 3:31 pm) despre Institutul Revoluţiei: Continuă lectura

Rich Andrew Hall – Cazul Petre Olaru (7). Dar basmul modern al României are rădăcini adînci

Actualizare 8 decembrie 2018: Fiindcă legăturile către saitul ziua.net nu mai funcționau, am înlocuit cu legături către saitul ziua.ro

Un nou fragment din cele scrise de profesorul american Rich Andrew Hall despre cazul Petre Olaru. Vezi şi celelalte fragmente prezentate pe acest blog:
Introducere
Ziarul „Ziua” dezvăluie cazul Petre Olaru
Petre Olaru: cel mai căutat om din România postceauşistă
Scepticism şi sarcasm în unele părţi faţă de dezvăluirile lui Olaru
„Ziua” şi compania ripostează: Calvarul lui Olaru continuă
O victorie a bunului simţ, ca urmare a competiţiei profesionale şi economice benefice din presă

Opiniile exprimate aparţin autorului, intervenţiile mele fiind cu litere cursive între paranteze drepte. Pentru a publica în alte părţi scrierile domnului Hall e nevoie să cereţi aprobarea autorului, pe care-l puteţi contacta la hallria@comcast.net

Dar basmul modern al României are rădăcini adînci

Este practic suprarealist că la mai bine de 10 ani de la evenimentele din decembrie 1989 un binecunoscut intelectual şi ziarist din România poate să argumenteze cu aroganţă unei audienţe vestice în paginile „East European Politics and Societies” [„Politică şi Societăţi est-europene”, revistă occidentală de studii politice] că relatările despre evenimentele din decembrie 1989 cad în două categorii: cele susţinute de rămăşiţele partidului-stat comunist Continuă lectura

Rich Andrew Hall – Cazul Petre Olaru (6). O victorie a bunului simţ ca urmare a competiţiei profesionale şi economice benefice din presă

Un nou fragment din cele scrise de profesorul american Rich Andrew Hall despre cazul Petre Olaru. Vezi şi celelalte fragmente prezentate pe acest blog:
Introducere
Ziarul „Ziua” dezvăluie cazul Petre Olaru
Petre Olaru: cel mai căutat om din România postceauşistă
Scepticism şi sarcasm în unele părţi faţă de dezvăluirile lui Olaru
„Ziua” şi compania ripostează: Calvarul lui Olaru continuă

Opiniile exprimate aparţin autorului, intervenţiile mele fiind cu litere cursive între paranteze drepte. Pentru a publica în alte părţi scrierile domnului Hall e nevoie să cereţi aprobarea autorului, pe care-l puteţi contacta la hallria@comcast.net

O victorie a bunului simţ ca urmare a competiţiei profesionale şi economice benefice din presă

Dacă „cazul Olaru” este o dovadă a moştenirii culturale şi instituţionale din epoca comunistă, el a fost de asemenea o dovadă a beneficiilor intrinsece ale competiţiei jurnalistice şi personale caracteristice erei postcomuniste (pentru o bună privire de ansamblu asupra tendinţelor dezvoltate în mass-media românească postcomunistă, vezi Gross, P., 1996, Mass Media in Revolution and National Development: The Romanian Laboratory [Mass media în revoluţie şi dezvoltarea naţională: laboratorul românesc], Ames: Iowa State Press). După cum am văzut, Cornel Nistorescu nu a preluat nimic din lovitura jurnalistică proclamată de Roşca Stănescu. Dar mai important şi promiţător din punct de vedere jurnalistic a fost investigaţia ziariştilor de la „Cotidianul”. Continuă lectura

Rich Andrew Hall – Cazul Petre Olaru (5). „Ziua” şi compania ripostează: Calvarul lui Olaru continuă

Actualizare 8 decembrie 2018: Fiindcă legăturile către saitul ziua.net nu mai funcționează, schimbat în legături către saitul ziua.ro

Un nou fragment din cele scrise de profesorul american Rich Andrew Hall despre cazul Petre Olaru. Vezi şi celelalte fragmente prezentate pe acest blog:
Introducere
Ziarul „Ziua” dezvăluie cazul Petre Olaru
Petre Olaru: cel mai căutat om din România postceauşistă
Scepticism şi sarcasm în unele părţi faţă de dezvăluirile lui Olaru

Opiniile exprimate aparţin autorului, intervenţiile mele fiind cu litere cursive între paranteze drepte. Pentru a publica în alte părţi scrierile domnului Hall e nevoie să cereţi aprobarea autorului, pe care-l puteţi contacta la hallria@comcast.net

„Ziua” şi compania ripostează: Calvarul lui Olaru continuă

Ca răspuns la remarcile consilierului prezidenţial Dorin Marian şi probabil şi la comentariile sarcastice ale lui Cornel Nistorescu, Sorin Roşca Stănescu, senatorul Săndulescu şi Ştefan Rădoi au ripostat. Sorin Roşca Stănescu a scris un editorial intitulat „Cine este duplicitar? Dorin Marian sau Costin Georgescu? Sau amîndoi?” (linc), Continuă lectura

Rich Andrew Hall – Cazul Petre Olaru (4). Scepticism şi sarcasm în unele părţi faţă de dezvăluirile lui Olaru

Actualizare 8 decembrie 2018: Deoarece legăturile către saitul ziua.net nu mai funcționează, schimbate în legături către saitul ziua.ro

Al patrulea fragment din cele scrise de profesorul american Rich Andrew Hall despre cazul Petre Olaru. Vezi şi celelalte fragmente prezentate pe acest blog: Continuă lectura

Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (5). Cine a aruncat petarda?

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie

Cine a aruncat „petarda”?

Multe surse au sugerat că explozia unei „petarde” şi agitaţia simultană a mulţimii l-au surprins pe Ceauşescu şi au făcut posibil pentru demonstranţi să strige lozincile anti-Ceauşescu. Încă odată discrepanţa dintre ceea ce s-a raportat despre acest incident şi adevărul despre ceea ce pare să se fi întîmplat este semnificativă. Raportul primei Comisii Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 (publicat în 1992) susţine că în timp ce [Ceauşescu] vorbea, s-a auzit o explozie care a pricinuit o tulburare de proporţie. După scurtă vreme, mitingul s-a destrămat în dezordine<Raportul Comisei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, “Cine a tras în noi, în 16-22?” România Liberă, 27 mai 1992, pag. 5>. Stoian descrie incidentul „petardei” după cum urmează:

…a luat cuvîntul Ceauşescu. Atunci s-a întîmplat lucrul care ni se pare cel mai important din toată acea perioadă. Nu este adevărat că spontan, mulţimea a început să-l huiduie. În mijlocul unei frazei bîlbîită la tribună, undeva în centrul Pieţei, acolo unde se găseau mai multe femei, cineva a făcut să explodeze o petardă de genul celor de Crăciun. Prima reacţie a fost a acelor femei, care, speriate, au început să ţipe. De abia pe urmă, toţi cei adunaţi acolo au început să huiduie<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 23. Numai după aceasta, susţine Stoian, a intervenit Nica Leon cu faimosul său strigăt>.

Uneori, românii s-au referit la aceasta ca la „petarda fericirii noastre”<Tudorel Urian, “Cabala Teroriştilor”, revista Cuvîntul, nr. 20 (13 iunie 1990), pag. 4>

Problema scenariului „petardei” vine din faptul că nu există un consens cu privire la cine a explodat-o şi nimeni nu şi-a asumat responsabilitatea pentru acest act istoric. Totuşi, mai multe nume au fost înaintate în legătură cu asta<Suspecţi sînt o droaie: Dubiosul Leon Nica pretinde că un om de 60 de ani pe nume Andrei Ilie, “care l-a pupat pe Iliescu cînd acesta a ajuns la CC [în 22 Decembrie]” a aruncat petarda (Leon Nica, interviu, “Nica Leon în război cu toată lumea” în revista Flacăra nr. 34 din 26 august 1992, pag. 4-5). Ziaristul de opoziţie A. Corneliu Giagim scrie că “autorul” petardei a fost Matei Ilie care a asamblat-o dintr-un tub de şprei (A. Corneliu Giagim, “16-22, Cine-a tras în noi?!” Baricada, nr. 49-50 din 18 decembrie 1990, pag. 6). La începutul lui 1990, Petre Mihai Băcanu a afirmat că un tînăr pe nume Adrian Constantin a aruncat petarda (Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 31 martie 1990, pag. 1). Deşi Băcanu a fost în stare să-i intervieze pe Leon Nica şi pe tînărul mecanic de aviaţie care au început strigătele împotriva lui Ceauşescu, el n-a putut să-l găsească pe Constantin ca să vorbească cu el. Dan Iosif, demnitarul FSN care l-a acuzat pe Leon Nica ca fiind “terorist”, a fost şi el propus ca sursă a petardei (Expres Magazin, nr. 30 din 20-26 februarie 1991, pag. 8). Foarte probabil că sînt şi alte nume creditate cu această faptă>. Sursele securiste doresc să sugereze că punerea la cale a acestei petarde şi cauzele agitaţiei care a urmat sînt parte a unui plan premeditat de a dezorganiza mitingul. Încă o dată, ele încearcă să tăgăduiască spontaneitatea revoltei anti-Ceauşescu. Un ziarist de la jurnalul ceauşist „Democraţia” scria în decembrie 1990: „… trebuie subliniat că în cadrul acestui miting au fost aplicate metode îndelung studiate de manipulare psihologică a maselor compacte (semnale acustice, cu efect asupra subconştientului, transmise prin staţiile de amplificare, imitînd vuiet de cutremur, zgomot de trupe şi tancuri şi împuşcături, mişcări ale unor grupuri în piaţă menite să dizloce masele, petarde)”<C. Maltese Martine Ui (probabil un pseudonim), “De la ‘Jos Ceauşescu!’ am ajuns la ‘Jos România!’ Dubla lovitură împotriva României”, Democraţia, nr. 48 / decembrie 1990, pag. 3>.

Conform „unui grup de foşti ofiţeri de Securitate”, „turiştii” şi colaboratorii lor din interior s-au deplasat de la Timişoara la Bucureşti şi s-au infiltrat în mulţimea de la miting. „Turiştii” au încercat să-i sperie pe cei din mulţime folosind furcile din oţel-beton care susţineau unele lozinci din poliuretan expandat pentru a înţepa în spate participanţii şi a le crea impresia, pe fondul zgomotelor produse de petarde şi de scurtcircuitarea difuzoarelor staţiei de amplificare, că se trage asupra lor<Un grup de foşti ofiţeri de securitate, “Aşa vă place revoluţia? Aşa a fost!” Democraţia, nr. 36 (24-30 septembrie 1990), pag. 4>. Iată cum a descris evenimentul un fost ofiţer USLA:

În ziua de 21 decembrie 1989 am asigurat măsurile antiteroriste la mitingul „de adio”. În mulţime, am identificat şi luat în supraveghere opt bărbaţi ciudaţi: toţi erau îmbrăcaţi aproximativ la fel (loden, pălărie), toţi fumau deodată, stăteau în grup. Unii arătau a slavi, alţii, asiatici. La un moment dat, au scos din buzunare globuri de pom, le-au dat foc de la ţigări şi le-au aruncat în mulţime; în globuri erau petardele care au pus mulţimea în mişcare<“S.V., ofiţer USLA în rezervă” (poate Strat Vintilă, pe baza altor relatări), în Pavel Coruţ, Floarea de Argint, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, pag. 171. În fapt, descrierea acestor bărbaţi ca purtînd paltoane pînă la genunchi şi pălării îi face să arate suspecţi ca înşişi securiştii şi cei de la USLA, după cum vom vedea mai tîrziu>.

Raportul SRI din 1994 despre evenimente sugerează că „tunetele puternice” care au fost auzite ar fi putut veni de la detonarea unei petarde şi că bubuitul care s-a auzit nu era de la mulţime ci de la difuzoare<“Fapte care trimit la o acţiune premeditată a unor ‘actori’ din afară (II)”, Curierul Naţional, 10 iulie 1994, pag. 2>. Panica în rîndul mulţimii a fost pricinuită de transmisia unor ultrasunete (din afara spectrului auzibil) şi de faptul că demonstranţi neidentificaţi au înţepat pe alţii cu vergele de oţel în timp ce strigau „fugiţi, ne omoară!” şi „vin tancurile!”<Ibidem. Fostul viceprimministru şi senator, Gelu Voican Voiculescu, face afirmaţii asemănătoare. El pretinde că explozia a fost pricinuită de „o petardă artizanală” făcută dintr-un tub de şprei. Deasemeni el sugerează că panica a fost intensificată de “probabil voita” funcţionare greşită a difuzoarelor şi emiterea unor sunete înspăimîntătoare care semănau cu huruitul tancurilor. Voiculescu adaugă că “e de asemenea posibil…că a fost un fel de bombă acustică”. Gelu Voican Voiculescu, interviat de Neti Luchian şi Val. Voiculescu, “Haosul nostru i-a paralizat (I)” Libertatea, 16 iulie 1991>.

Povestirile din rîndul opoziţiei încorporează elemente asemănătoare. Influentul ziarist Cornel Nistorescu a plasat incidentul petardei în contextul unei lovituri de stat susţinută de o facţiune din cadrul Securităţii:

„În acelaşi timp, la mitingul din 21 decembrie, conform unor informaţii certe, un ofiţer de securitate a lansat cele două petarde care au provocat panica şi au declanşat mînia bucureştenilor. În acelaşi timp, pe staţia de amplificare controlată tot de securitate au fost difuzate fluierături şi huiduieli”<Cornel Nistorescu, “Complot sau conspiraţie cu pretenţii la putere?”, Cuvîntul, nr. 20 din 13 iunie 1990, pag. 5>.

Ecaterina Rădoi de la revista Zig-Zag sugerează că panica incredibilă care a urmat a fost rezultatul unei emisiuni de sunete asemănătoare cu huruitul tancurilor şi focul de mitralieră<Ecaterina Rădoi, “Remember 15 decembrie 1989 – 20 mai 1990”, revista Zig-Zag, nr. 190 (23-31 decembrie 1993), pag. 4-7>.

Dar incidentul „petardei” şi tulburarea simultană ar putea avea o explicaţie mai simplă. Este folositor să revedem cum a fost raportată tulburarea mitingului de către corespondenţii de presă străini din Bucureşti, imediat după ce-a avut loc incidentul. Scurt timp după ce adunarea populară s-a destrămat, un ziarist bulgar a relatat că motivul tulburării a fost folosirea de grenade cu gaze lacrimogene de către forţele regimului pentru a împiedica demonstranţii să intre în piaţă şi panica pe care aceasta a dezlănţuit-o printre cei care erau deja în piaţă<Sofia Domestic Service, 1400 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989, pag. 71>. Ziaristul sugerează că demonstranţii s-au adunat iniţial lîngă Piaţa Romană pe bulevardul Magheru şi erau de ordinul miilor cînd au ajuns în Piaţa Palatului unde avea loc discursul [lui Ceauşescu].

Relatări similare vin de la ziaristrul agenţiei iugoslave Tanjug care a transmis că demonstranţii s-au adunat în colţul din nord-vest al Pieţii Palatului lîngă hotelul Athenee Palace, şi cînd „au încercat să se apropie de mitingul oficial, s-a aruncat cu grenade de gaz lacrimogen asupra lor”<Belgrade TANJUG Domestic Service, 1359 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-245, 22 decembrie 1989, pag. 77>. Conform aceluiaşi corespondent, bărbaţi tineri au început să strige lozinci anti-Ceauşescu şi cînd au fost alungaţi de miliţie au luat-o pe străzi laterale pentru a ajunge la o altă parte a mitingului<Belgrade Domestic Service, 1410 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989, pag. 70-71>. Miliţia a folosit atunci gaze lacrimogene pentru a-i împiedica pe aceşti demonstranţi să ajungă la mitingul oficial şi după ce „au explodat grenadele cu gaze lacrimogene, transmisia directă la radio şi televiziune a fost tulburată pentru cîteva minute”<Ibidem>.

Este semnificativ că şi martori oculari ai confruntărilor dintre forţele regimului şi demonstranţi din după-masa şi seara de 21 decembrie se referă la forţele regimului folosind „petarde” împotriva demonstranţilor<Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 15 martie 1990; 5 aprilie 1990; 19 aprilie 1990>. Un martor ocular al întîmplărilor din Piaţa Universităţii din 21 decembrie povesteşte că „Securitatea fugea după ei [demonstranţi] în grupuri şi folosea petarde şi bastoane contra lor”<Vezi comentariile lui Marcel Constantinescu în Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 15 martie 1990, pag. 3>. Mai mult, Rady a observat că în noaptea de 21/22 decembrie Securitatea „a detonat bombe în cîteva locuri cu speranţa că va răspîndi panica”<Rady, Romania in Turmoil, pag. 104>.

Care forţe ar fi putut folosi „petarde” şi grenade cu gaze lacrimogene împotriva demonstranţilor? În procesul său de la începutul lui 1990, ministrul de interne din perioada evenimentelor, Tudor Postelnicu, a afirmat că „USLA aveau grenade cu gaze lacrimogene” la miting<Emil Munteanu, “Postelnicu a vorbit neîntrebat”, România Liberă, 30 ianuarie 1990, pag. 3>. Stoian a notat diferenţa dintre mitingul din 21 decembrie şi mitingurile din trecut ale regimului în stilul său tipic colorat:

„[Aflat în oraş în acele clipe, am putut urmări personal desfăşurarea evenimentelor]. Ce frapa în primul rînd, era că, dacă altă dată, la mitingurile cu care bucureştenii erau deja obişnuiţi, oamenii erau indiferenţi, ba unii chiar veseli pentru că puteau să mai chiulească trei-patru ceasuri de la muncă, acum nimeni nu zîmbea. Aproape toţi înaintau într-o linişte rău prevestitoare. Încă o noutate o reprezenta verificarea identităţii a cît mai multor persoane aflate pe străzi şi cu această ocazie, cei străini de grupurile de muncitori erau puşi, ce-i drept politicos, să iasă din rînduri. Participanţii la miting erau aduşi în mod organizat, pentru a putea fi controlaţi mai uşor. În momentul în care Piaţa Palatului a fost ocupată, s-a mai întîmplat un lucru nou. Dacă pînă atunci, perimetrele erau înconjurate de civili (securişti, activişti) şi miliţieni care nu permiteau să plece celor care se plictiseau să mai asculte prostiile lui Ceauşescu, de data aceasta se întîmpla invers şi asta încă înainte ca mitingul să înceapă. Oricine dorea să se ducă la treburile lui era liber s-o facă, dar nimeni din afară nu putea pătrunde în zona protejată”<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 22. Interpretarea lui Stoian despre acest fapt este că oamenii nu erau lăsaţi să intre în piaţă fiindcă “se aştepta ceva”, insinuînd astfel că tulburarea mitingului a fost organizată de dinainte>.

Martori oculari au identificat forţele care i-au împiedicat să intre în piaţă ca „trupe USLA”<Vezi comentariile lui Nistor Ruxăndoiu în Gheorghe Ioniţă, “Culcaţi-i la pămînt!”, Adevărul de Duminică din 14 ianuarie 1990, pag. 2>.

Transcrierile parţiale ale comunicaţiilor între unităţile USLA şi de miliţie au fost publicate la sfîrşitul lui ianuarie, începutul lui februarie 1990 în ziarul „Libertatea”<Libertatea între 27 ianuarie şi 15 februarie 1990 sub titlul “Dintre sute de…catarge! Revoluţia ascultată prin staţie”. Asemenea înregistrări puteau veni doar dintr-o sursă: fosta Securitate. Interesant că, cu excepţia unui singur episod (3 februarie 1990), toate aceste comunicări sînt din după-amiaza de 21 decembrie sau dimineaţa de 22 decembrie. Lipsesc comunicările USLA de la ora 3:30 din după-masa 21 decembrie pînă la ora 8 din dimineaţa de 22 decembrie – perioada în care forţele regimului au deschis foc asupra demonstranţilor>. Aceste transcrieri sugerează că încă înainte ca adunarea populară să fi început, grupuri mari de demonstranţi adunate în mai multe intersecţii ducînd spre Piaţa Palatului strigau lozinci împotriva regimului şi puneau la încercare capacitatea forţelor de ordine de a-i împiedica să intre în piaţă<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 27 ianuarie 1990; 29 ianuarie 1990>. Se pare că demonstranţii au înţeles foarte bine excelenta oportunitate oferită de transmiterea mitingului în direct. Astfel, impresia lăsată de multe relatări, că a fost vorba de cîţiva bărbaţi curajoşi izolaţi într-o mulţime de zeci de mii care au îndrăznit să-l înfrunte pe Ceauşescu, este romanţată. Acţiunile celor împiedicaţi să intre în piaţă au dat curaj şi cîtorva din mulţime să strige jos Ceauşescu.

Transcrierile arată deasemeni că din ordinele generalului Vlad, şeful Securităţii, USLA a folosit „gela” (codul folosit de Securitate pentru „petarde”) împotriva demonstranţilor<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 30 ianuarie 1990, pag. 2. La sfîrşitul acestui episod un redactor anonim defineşte “gela” ca însemnînd “petarde”. Ştefănescu confirmă folosirea petardelor în declaraţia sa că şeful USLA, colonel Gheorghe Ardeleanu, a fost văzut în clădirea Comitetului Central strigînd la un subordonat „dă-mi ‘gela’…dă-mi ‘gela’.” Conform lui Ştefănescu, ‘gela’ a fost numele de cod pentru “petarde” folosite de USLA în reprimarea demonstranţilor. Paul Ştefănescu, Istoria Serviciilor Secrete Româneşti (Bucureşti, Editura Divers Press, 1994, pag 287)>. Ilie Stoian pretinde că generalul Grigore Ghiţă, comandantul trupelor de securitate, şi-a încălcat instrucţiunile cînd a inclus unităţi USLA, inclusiv o unitate de geniu-chimic (care ar fi răspuns de gaze lacrimogene) printre forţele regimului detaşate pentru miting<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 21>. Totuşi o asemenea acţiune pare să fie în concordanţă cu Ordinul 2600 al Ministerului de Interne. Mai mult, pînă şi raportul comisiei senatoriale ilustrează că măsurile de siguranţă ale mitingului din 21 decembrie au fost lăsate aproape în întregime în sarcina Securităţii şi că generalul Gianu Bucurescu, adjunctul generalului Vlad, a fost personal răspunzător de miting<Raportul Comisiei Senatoriale, “Cine a tras in noi, în 16-22?”, România Liberă, 27 mai 1992>.

Se pare că factorul cheie care a contribuit la tulburarea cuvîntării lui Ceauşescu a fost încercarea forţelor guvernamentale de a opri intrarea unor demonstranţi anticeauşişti în Piaţa Palatului. Agitaţia şi confuzia rezultate au schimbat caracterul mitingului, încît cîţiva din rîndul acelei mulţimi aleasă cu grijă să participe la miting au profitat de prilej şi au trecut de la lozincile în favoarea lui Ceauşescu la huiduieli. E posibil ca „petarda” de la miting să fi fost lansată de Securitate, dar puţin probabil că aceasta a fost un act de sfidare împotriva dictatorului. „Petarda” pare a fi fost folosită ca să împiedice protestatarii să intre în piaţă sau să dezorineteze mulţimea şi să mascheze sunetul unor lozinci anti-Ceauşescu. Tulburarea mitingului ar putea fi astfel mult mai puţin organizată decît s-a presupus în mod obişnuit.

(Va urma)

Comentariu propriu (Marius Mioc): De remarcat anonimatul pe care şi l-au păstrat multe din sursele securiste pomenite aici: „un grup de ofiţeri de securitate”, „S. V.”, „C. Maltese Martine Ui”. Înregistrarea mitingului din 21 decembrie 1989 a fost deja prezentată pe acest blog (iar recent am actualizat-o cu nişte explicaţii tehnice).

Cu privire la raportul SRI din 1994 despre revoluţie vezi comentariul deja publicat pe acest blog.