Documentul prin care a fost destituit Ceauşescu

În 22 decembrie 1989, de la balconul Operei din Timişoara a fost citită „Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara”, document care, chiar din primul punct hotărăşte demiterea din toate funcţiile a lui Nicolae Ceauşescu şi a membrilor familiei sale.

Ulterior s-a pretins că destituirea lui Ceauşescu s-a făcut ca urmare a comunicatului FSN citit de Ion Iliescu la TVR (linc), însă rezoluţia adunării populare de la Timişoara a apărut, cronologic, înaintea comunicatului FSN. Aşadar, Ion Iliescu nu mai putea să-l destituie pe Nicolae Ceauşescu fiindcă acesta fusese deja destituit prin rezoluţia adunării populare de la Timişoara. Respectiva rezoluţie, redactată, din cîte am auzit, de Radu Motica, a fost răspîndită sub formă de manifest dactilografiat împrăştiat printre oamenii din Piaţa Operei şi a fost publicată în „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989 (numele care, după fuga lui Ceauşescu, îl luase vechiul ziar „Drapelul Roşu” al Comitetului Judeţean PCR Timiş).

La Bucureşti nu a băgat însă nimeni în seamă acest document, luptele cu teroriştii începute în seara aceleiaşi zile au acaparat atenţia opiniei publice.

Subordonarea Frontului Democratic Român faţă de CFSN (linc), hotărîtă mai apoi de Lorin Fortuna, a făcut ca întreaga activitate a FDR să devină un lucru secundar.

Reproduc mai jos „Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara” ca un document istoric important, care arată năzuinţele oamenilor, aşa cum au fost ele exprimate în 22 decembrie 1989, nu cum au fost interpretate ulterior (din 1989 încoace mereu se găsesc cîte unii ca să reinterpreteze „idealurile revoluţiei” conform intereselor de moment).

Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara Continuă lectura

Ion Iliescu despre terorişti: Indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent. O perfidie fără seamăn, o cruzime pentru care nu se găsesc calificative potrivite. Împuşcă din orice poziţie

În 23 decembrie 1989 Ion Iliescu a ţinut o cuvîntare la Televiziunea Română, care a fost publicată în ziarele de a 2-a zi. Reproduc cele spuse de Ion Iliescu despre terorişti după ziarul „Luptătorul Bănăţean” nr. 3 din 24 decembrie 1989. „Luptătorul Bănăţean” era numele care îl luase în 22 decembrie 1989 „Drapelul Roşu”, fostul ziar PCR din Timişoara. În fapt, era o întoarcere la numele purtat de ziar în perioada stalinistă. Începînd cu ianuarie 1990 ziarul şi-a schimbat iar numele în „Renaşterea”, iar apoi „Renaşterea Bănăţeană”, sub acest nume apărînd pînă azi.
De remarcat menţionarea de către Ion Iliescu, în această cuvîntare, a existenţei unui „comandament militar” al Frontului Salvării Naţionale. Anume acest comandament militar a dus lupta cu teroriştii, căci CFSN-ul propriu-zis s-a întrunit prima dată doar în 27 decembrie 1989.

img_0005
img_0005

Dragi cetăţeni,
Am avut o zi plină şi grea. Venim chiar de la comandamentul militar al Frontului Salvării Naţionale. Datorită acţiunilor criminale ale unor bande de terorişti instruiţi special pentru lupta împotriva maselor populare şi apărarea dictatorului, activitatea noastră normală nu s-a putut desfăşura normal în cursul acestei zile. Am fost nevoiţi să dăm prioritate acţiunilor coordonate de luptă împotriva teroriştilor. Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgînd în locuinţe, în cetăţeni, provocînd victime în rîndul militarilor, este încă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturii Ceauşescu, care a făcut enorm de mult rău poporului şi care nu a economisit mijloace enorme şi acţiuni gîndite, ordonate pentru constituirea unor asemenea unităţi de represiune.
Vrem să vă spunem că toate unităţile militare şi marea majoritate a unităţilor de miliţie şi de interne acţionează unitar împotriva teroriştilor. De fapt există un consens naţional împotriva dictaturii.
Acţiunile diversioniste, teroriste, criminale ale grupelor de terorişti, care vor să împiedice funcţionarea noii puteri şi să destabilizeze societatea noastră este o ultimă zvîrcolire a acestei creaţii monstruoase a dictaturii antipopulare. De fapt, trebuie să vă spunem că [nu] este vorba de un număr mare de elemente teroriste, dar acestea sînt special instruite şi dotate pentru acţiuni de acest gen. În cele mai multe cazuri ei reuşesc să îngreuneze activitatea unităţilor militare pentru că, aşa cum aţi văzut, foarte mulţi terorişti acţionează din clădiri locuite, chiar din apartamente, ceea ce face dificilă folosirea tehnicii militare, intervenţia armatei, care trebuie să evite cît mai mult pierderile în rîndul cetăţenilor. Este o perfidie fără seamăn, o cruzime pentru care nu se găsesc calificative potrivite. De aici dificultăţile pentru lichidarea acestor acte de cruzime. De aceea, facem apel la cetăţeni să înţeleagă situaţia în care ne aflăm şi să înlesnească pe toate căile activitatea militarilor.
Cetăţenii din blocurile în care teroriştii acţionează – este vorba de zonele fierbinţi, în jurul televiziunii, radiodifuziunii, în jurul sediului Comitetului Central, al Ministerului Apărării Naţionale, alte cîteva puncte – îi sfătuim să evacueze pe cît posibil clădirile şi să se cazeze la cunoscuţi, în alte locuri, pentru a înlesni activitatea unităţilor noastre militare.
Ne aflăm, stimaţi cetăţeni, într-un moment revoluţionar, din păcate marcat de sacrificii. Noi am circulat mult pe străzile capitalei în cursul acestei zile şi am văzut scene emoţionante de conştiinţă cetăţenească, de iniţiativă şi autoorganizare, de pază obştească, de control al circulaţiei pe drumuri. Am vrea însă, în legătură cu aceste lucruri, să informăm că numai armata dispune de tancuri şi unităţi blindate. Teroriştii sînt organizaţi ca puşcaşi, dotaţi însă bine cu armament şi instruiţi în mod deosebit. De aceea, pe drumurile publice unde s-au organizat baraje şi puncte de control este bine să nu fie împiedicate unităţile militare, respectiv blindatele, camioanele cu militari, tancurile să poată circula cît mai liber spre punctele în care trebuie să acţioneze. Venind aici de la Ministerul Apărării Naţionale a trebuit să ne oprim, să parlamentăm şi să discutăm; oamenii sînt de bună credinţă pentru că nu vor să lase pe oricine să treacă. De aceea, vrem să ştiţi: tancurile sînt numai ale lor. Maşinile blindate de asemenea.
De asemenea, am ruga să se gîndească şi alte forme de lărgire a conlucrării şi participării maselor populare în sprijinul acţiunii unităţilor militare, inclusiv în constituirea de cît mai multe gărzi patriotice pentru apărarea unităţilor proprii, unităţilor economice, a unor puncte de activitate generală pentru nevoile cetăţenilor, ca şi în sprijinul unităţilor care acţionează în jurul punctelor fierbinţi. Aici trebuie să se acţioneze neapărat în strînsă coordonare cu armata şi numai în subordinea armatei, pentru că sînt reguli militare de activitate. De asemenea, trebuie să vă spunem că teroriştii nu sînt în uniforme. Ei sînt civili. De multe ori încearcă să creeze confuzie, şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oamenii din formaţiunile de apărare organizate de cetăţeni şi creează astfel confuzie. Împuşcă din orice poziţie. De aceea este important ca cetăţenii din formaţiunile noastre – individual înarmaţi – să nu acţioneze pentru că pot să fie confundaţi cu teroriştii şi să cadă victime confruntărilor cu unităţile militare, ci să se constituie în unităţi ordonate, organizate, subordonate unităţilor militare. Să fie o unitate de acţiune, dar să nu creăm panică, confuzie şi victime în plus.
La comandamentul militar pe care l-am avut am stabilit cîteva măsuri imediate în vederea acţiunii din această noapte, de mîine dimineaţă, precum şi în orele imediat următoare pentru o mai mare eficienţă în lichidarea bandelor teroriste.
În funcţia de ministru al apărării naţionale a fost numit domnul general colonel Nicolae Militaru, care este ajutat de cei doi prim-adjuncţi – generalii Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, şi Victor Stănculescu.
În fine, stimaţi cetăţeni, vrem să vă informăm că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost arestaţi şi se află sub pază militară. Sînt, de asemenea, arestaţi Ilie şi Nicu Ceauşescu şi cîteva slugi ale clanului Ceauşescu – Dincă, Postelnicu, Bobu şi alţi cîţiva. Va veni momentul judecăţii drepte, severe a poporului, a celor care s-au făcut vinovaţi de această tragedie naţională.
Sperăm însă că prin acţiunea conjugată a unităţilor forţelor populare să lichidăm şi această ultimă zvîrcolire a hidrei înveninate a clanului Ceauşescu. Este nevoie de unitate, este nevoie de colaborare strînsă. Ei vor provoca încă multe necazuri, dar procesul este ireversibil. Nimic nu mai poate întoarce roata procesului de înnoire a României!
Să ne urăm succes!

Greşita distincţie a lui Alex STOENESCU: “diversiune” şi “revoltă populară” (I)

Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.

Pentru Alex Stoenescu, în 21 decembrie 1989 la Bucureşti a existat o „diversiune străină”, abia în 22 decembrie a fost adevărata „revoltă populară”. Similar vede întîmplările din Timişoara, unde deosebeşte „diversiunea străină” din 16-17 decembrie de „revolta populară” din 20 decembrie.

Teoria aceasta nu e nouă, o cunoaştem de la toţi cei implicaţi în crimele din 1989, care vor să-şi legitimizeze faptele pretinzînd că nu s-a deschis focul împotriva poporului român, ci împotriva unor diversionişti aflaţi în slujba agenturilor străine. Stoenescu acceptă că deschiderea focului a fost nelegală, dar doar din motive de formă, fiindcă nu se declarase starea de urgenţă cu respectarea procedurilor legale. Pe fond, Stoenescu acceptă susţinerile criminalilor din 1989. În volumul I precizase că ordinul de reprimare al revoluţiei, deşi ilegal, „nu era vădit ilegal” (vol. I pag. 558). Art. 24 alin. 2 al noului Cod penal (Monitorul oficial nr. 575 din 29 iunie 2004) ne explică: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal”. Cam într-acolo se bate şaua: o fi fost reprimarea revoluţiei ilegală, dar nu vădit ilegală, deci, după noul cod penal, aplicînd legea penală cea mai favorabilă (art. 6 nou cod penal), criminalii trebuie absolviţi de răspundere.

Stoenescu scrie despre „criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi” (pag. 195), dar nu aflăm care a fost folosul sovietic, căci rezultatul crizei sistemice a fost destrămarea URSS şi aderarea foştilor sateliţi sovietici la NATO.
Coincidenţa de timp dintre revoluţia română şi intervenţia americană în Panama a făcut să apară speculaţii (vezi „Jurnalul Naţional” din 27 februarie 2004, 12 noiembrie 2004) despre un tîrg făcut la Malta: URSS ar fi primit mînă liberă să acţioneze în România, iar SUA mînă liberă în Panama. Declaraţia fermă a guvernului sovietic, de condamnare a intervenţiei SUA din Panama (pag. 196) („încălcare făţişă a principiilor fundamentale ale Cartei ONU”), arată însă că nicidecum SUA nu a avut o înţelegere cu sovieticii în această privinţă. Ce mai putea face URSS contra amestecului american în Panama? Eventual, să trimită trupe, şi să înceapă un război mondial, dar nu cred că asta era o opţiune realistă.

„Ca şi în multe cazuri, dar mai ales ca în cazul Timişoara, actele de violenţă au fost asumate de unii revoluţionari numai pentru a evita clarificarea elementelor de intervenţie străină în diversiune, iar asumarea a vizat întotdeauna teama de anularea calităţii de revoluţionar, aruncarea unei umbre de îndoială asupra revoluţionarilor, spaima că ar putea fi încadraţi solidar unei intervenţii străine – în principal a sovieticilor” (pag. 200). Însuşi Stoenescu, în primul volum al cărţii sale (Editura Rao, 2004) a reprodus mărturia lui Gheorghe Curpaş, persoană direct implicată în blocarea tancurilor în Calea Girocului din Timişoara (vol. I pag. 498). Crede Stoenescu că afirmaţiile lui Curpaş sînt minciuni?

Mă simt direct vizat de îndoiala pe care Stoenescu o aruncă asupra celor care şi-au asumat acte de violenţă în timpul revoluţiei, căci am publicat în „Expres Magazin” nr. 27/1991 articolul „Unul din huligani am fost eu”, în care încercam să explic, la nivelul intelectual a lui Ion Cristoiu, necesitatea obiectivă a violenţei în 1989 pentru a elimina frica oamenilor obişnuiţi şi a băga frică în reprezentanţii forţelor de ordine. Frica faţă de popor trebuia să devină pentru aceştia mai mare decît frica faţă de şefi. Articolul acela l-am republicat în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (în ultima parte a capitolului „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”). Cartea mea este citată de Stoenescu, bănuiesc că îmi cunoaşte articolul. Deasemeni, într-unul din primele filme despre revoluţie – serialul „Revoluţia română în direct” de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir, prezentat la TVR în 1991, am arătat că revoluţionarii timişoreni din 16 decembrie 1989 „n-au fost mioritici şi nici nu trebuiau să fie mioritici”. N-am făcut aceste declaraţii din „teama de anularea calităţii de revoluţionar”, căci nici una din variantele succesive ale legilor care dau drepturi revoluţionarilor n-a prevăzut săvîrşirea actelor de violenţă ca o condiţie pentru acordarea acestor drepturi.

În 1990 revoluţionarii din Piaţa Universităţii, aceeaşi din 1989, cîntau „mai bine huligan, decît dictator”. Faptul că populaţia nemulţumită de regimul politic poate recurge la violenţă se vede şi mai recent (incendierile de maşini dinFranţa). Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?

Cel mai mare în grad dintre securiştii de la Timişoara, generalul Macri, raportează că „legătura între centrul de spionaj de la consulat [Consulatul iugoslav – nota mea] şi nucleul manifestanţilor din clădirea Operei este dovedită şi, adăugîndu-se celelalte informaţii strînse în zilele anterioare, se ajunge la concluzia că la Timişoara a existat cel puţin o implicare străină directă” (pag. 205). Un mod indirect de a spune că nu s-au găsit alte implicări străine la Timişoara, în afara celei iugoslave. Faptul că Mirko Atanackovici, actual preşedinte la Camerei de Comerţ Româno-Sîrbe, numit de Stoenescu „consulul croat de la Timişoara, care acţiona în interiorul unei reţele maghiare de spionaj” (pag. 42), a fost contactat de reprezentanţii manifestanţilor cu rugămintea de a transmite în afara graniţelor adevărul despre ce se întîmplă în oraş (presa comunistă nu recunoştea că s-a întîmplat ceva) este arhicunoscut. Pentru că a răspuns la cererea demonstranţilor, Atanackovici (care, în treacăt fie zis, e sîrb, nu croat) a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei. Dar este oare comportarea lui Atanackovici anormală? Să ne închipuim că în Iran ar izbucni azi o manifestaţie anti-islamică, populaţia ar ieşi cu sutele de mii pe străzi să scandeze „Vrem democraţie!”, „Jos islamiştii!”, iar forţele de ordine ar deschide focul, rezultînd morţi şi răniţi. Nu ar fi firesc ca ambasadorul român din Teheran să încerce să obţină informaţii despre ce se întîmplă în oraş, inclusiv eventuale fotografii şi filme, şi să informeze despre asta guvernul de la Bucureşti? Ar însemna asta că eventuala revoluţie iraniană a fost pusă la cale de serviciile secrete româneşti?

Despre revoluţia din Bucureşti, Stoenescu ne mai informează că aici s-au semnalat „grupuri mici de tineri suspecţi, asistaţi de autoturisme Dacia şi Lada (…) unii dintre ei vorbesc stricat româneşte sau nu vorbesc deloc. Ei sînt identificaţi provizoriu ca basarabeni” (pag. 208). Cum de bucureştenii n-au observat aceşti presupuşi basarabeni şi abia de prin anul 2004 s-a început să se vorbească despre ei?

„Mulţimea din Piaţa Palatului din ziua încheierii Congresului 14 PCR era aceeaşi cu mulţimea adusă la miting în 21 decembrie. (…) Cu numai o lună în urmă oamenii îl aclamaseră pe Ceauşescu de aproape, dăduseră mîna cu el, i-au vorbit” (pag. 212). „Moscova era îngrijorată de perspectiva denunţării implicării ei în diversiunea de la Timişoara şi de posibilitatea ca Ceauşescu, în faţa unei mulţimi consistente, să obţină sprijinul popular (…) Din aceste motive, Moscova ajunge să ameninţe pe linie diplomatică şi decide să saboteze mitingul (…) În momentul în care a început să vorbească Ceauşescu s-a întîmplat ceva împotriva mulţimii, ceva care nu era produs de ea. (…) Teza revoltei spontane a ajuns să susţină că mulţimea adusă în piaţă la miting s-a revoltat împotriva lui Ceauşescu, ceea ce este şi hilar, şi fals” (pag. 214).

Teza revoltei spontane nu înseamnă că simultan, toate cele cîteva zeci de mii de oameni din Piaţa Palatului l-au huiduit pe Ceauşescu, ci că au existat cîţiva asemenea oameni curajoşi care au făcut asta, pentru ca apoi numărul lor să crească şi să se închege grupul de manifestanţi care au alcătuit baricada de la Inter, şi că acei oameni curajoşi nu erau în slujba agenturilor străine. De altfel, mitingul a fost pus la cale de Ceauşescu însuşi (asta e şi concluzia lui Stoenescu), Moscova nu putea să prevadă acest miting. [Actualizare 23 ianuarie 2010: profesorul american Richard Andrew Hall are o altă ipoteză legată de tulburarea mitingului din 21 decembrie 1989: că această tulburare nu a început din interiorul mulţimii adunate la miting ci din exteriorul ei, în afara Pieţii Palatului formîndu-se un grup de manifestanţi anti-Ceauşescu care au încercat să pătrundă în piaţă. În acel moment forţele de ordine au aruncat cu grenade lacrimogene împotriva lor, zgomotele respective ducînd la tulburarea mitingului ceauşist. În susţinerea acestei idei, Hall foloseşte relatări făcute chiar în 21 decembrie 1989 de corespondenţil de presă străini şi transcrierea convorbirilor radio ale securităţii publicate în 1990 de ziarul „Libertatea”. Vezi analiza lui Hall în „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (5). Cine a aruncat petarda?” (linc)]

În zona centrală a mulţimii adusă de Ceauşescu la miting „mulţimea exagerată a oamenilor a produs un efect de consum excesiv de oxigen, conducînd la formarea unui strat de bioxid de carbon înalt de aproximativ doi metri, care a ameţit lumea” (pag. 201). Nu ameţeşte lumea aşa uşor sub cerul liber. Nici într-un spaţiu închis, cum ar fi un cinematograf, nu se ajunge la ameţirea oamenilor din cauza consumului de oxigen.

O dezinformare profesionistă trebuie să folosească anumite prejudecăţi din rîndul populaţiei-ţintă. În opinia publică românească există anumite prejudecăţi antiruseşti şi antiungureşti, iar falsificatorii istoriei cunosc asta. La pag. 197 Stoenescu scrie despre preocuparea lui Ceauşescu despre „trădătorii care se vindeau pe un pumn de dolari sau ruble. Expresia e pusă de Stoenescu între ghilimele, dar nu indică de unde a luat citatul. În cuvîntarea ţinută de Ceauşescu la TVR în seara de 20 decembrie 1989, acesta a înfierat pe cei care „îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute” (“Drapelul Roşu”, 21 decembrie 1989). Stoenescu a schimbat expresia “alte valute” folosită de Ceauşescu, cu “ruble”. Indiferent ce am crede despre implicarea străină în revoluţie, a falsifica citate este un lucru care descalifică pe oricine are pretenţia de istoric. [Actualizare 23 ianuarie 2010: ulterior am găsit unde a vorbit Ceauşescu despre ruble: este vorba de teleconferinţa din 17 decembrie 1989, care au audiat-o doar şefii din PCR. În cuvîntarea de la TVR adresată publicului larg şi tipărită în ziare nu a folosit cuvîntul „ruble”, ci „alte valute”]

„Pentru mersul revoluţiei, confuzia lui Nicolae Ceauşescu, dar mai ales frica de sovietici – de unde şi incapacitatea de a denunţa implicarea Moscovei în evenimente – au fost un mare avantaj”, mai scrie Stoenescu (pag. 218). Din păcate nu analizează varianta că incapacitatea lui Ceauşescu de a denunţa implicarea Moscovei este datorată lipsei implicării Moscovei. Să ne amintim că, în ciuda miturilor despre atotputernicul KGB cu care se încearcă fraierirea opiniei publice româneşti (este de altfel interesul KGB, ca al oricărui serviciu secret, să pară mai puternic decît este în realitate), în 1989 KGB începuse să piardă controlul în chiar interiorul URSS (ceea ce s-a văzut în 1991, cînd URSS s-a destrămat). Pe de altă parte, Ceauşescu oricum pierduse încrederea poporului, iar un discurs antisovietic al său în 21 decembrie 1989 n-ar fi schimbat nimic.

Sergiu Nicolaescu i-a spus lui Stoenescu că a plănuit să ia două taburi de la o unitate militară cu care să ajungă în Piaţa Palatului în 21 decembrie 1989 şi să secere cu mitraliera balconul de la CC (pag. 220). Nu izbuteşte să obţină taburile, ci doar o puşcă cu lunetă, o grenadă şi o petardă, cu care n-a mai făcut nimic. Apoi, superman Sergiu Nicolaescu obţine nişte staţii de recepţie (pag. 221). Stoenescu trage concluzia că Nicolaescu a bruiat transmisia mitingului din 21 decembrie, deşi din declaraţia lui Nicolaescu nu rezultă asta. Mai mult: „pe timpul unei noi întrevederi, Sergiu Nicolaescu n-a mai recunoscut această parte a evenimentelor, afirmînd că a umblat toată acea zi cu grenadele în buzunar” (pag. 221). Ca principiu, un om care îşi schimbă declaraţiile despre propriile fapte este lipsit de credibilitate. Eforturile lui Stoenescu, de a-i atribui proiliescianului Sergiu Nicolaescu merite pe care Sergiu Nicolaescu însuşi nu şi le atribuie, concomitent cu eforturile de a contesta meritele antiiliescianului Leon Nica, sînt de fapt o încercare de legitimizare a echipei lui Ion Iliescu, care a preluat conducerea ţării în 22 decembrie. Indiferent ce-ar fi spus Nicolaescu, în 21 decembrie nimeni n-a tras asupra balconului C.C., nici cu mitraliera de pe tab, nici cu puşca cu lunetă, nici n-a aruncat grenade. Cunoscînd asta, mai era oare nevoie să se analizeze visele artiştilor ajunşi la bătrîneţe?

Pentru a dovedi că sabotarea mitingului din 21 decembrie nu a fost făcută de simpli bucureşteni, ci de agenturi străine, Stoenescu foloseşte mărturii vagi ale unor persoane care nu pot identifica nimic exact, modul său de gîndire fiind: iată, cineva misterios a sabotat mitingul, deci sigur e mîna agenturilor străine. Se foloseşte declaraţia lui Silviu Curticeanu, care a văzut mitingul de la fereastra biroului său din Comitetul Central, şi care a concluzionat că evenimentele au fost create „cu sînge rece de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, de la cele mai simple pînă la cele mai complicate (bastoane cu ace la vîrf, petarde, aparatură electronică)” (pag. 227). Declaraţia lui Siviu Curticeanu nu ar trebui folosită într-o carte serioasă de istoria revoluţiei, din cel puţin trei motive: martorul e unul din cei ajunşi la puşcărie după 1989 anume pentru faptul că a aprobat reprimarea revoluţiei, deci nu e obiectiv ci direct interesat în promovarea teoriei lui Ceauşescu despre agenturile străine; a văzut întîmplările de la distanţă, nu putea să observe cu exactitate ce s-a întîmplat; nu relatează fapte, ci speculaţii.

Alt securist, generalul Pleşiţă, a declarat: „Pe Calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns comandourile ruseşti. Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat între oamenii muncii cu tehnică de parazitare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni” (pag. 228). Stoenescu a găsit un oarecare Daniel Păcuraru care zice că în busculada mitingului din 21 decembrie „am auzit clar un cuvînt în ruseşte”, deşi „nu vorbesc ruseşte” (pag. 229). De la a auzi un cuvînt rusesc (îndoielnic, cîtă vreme martorul nu vorbeşte ruseşte) pînă la deschiderea focului şi înjunghierea oamenilor de către ruşi e cale lungă. Declaraţiile celor răniţi în 1989 arată că focul s-a deschis de către forţele de ordine, aşa zisa implicare a sovieticilor sau a altor „forţe obscure” fiind doar o manevră a celor interesaţi în ascunderea adevăraţilor criminali. Persoane înjunghiate în 21 decembrie 1989 nu sînt convins că au existat. Medicina Legală, nu generalul Pleşiţă, este cea care ar trebui să confirme.

Stoenescu mai speculează despre mitingul din 21 decembrie 1989 pe temeiul unor informaţii din „rapoartele întocmite de ofiţeri ai Direcţiei II, după eveniment, şi care se regăsesc în arhiva SRI”, dar „SRI refuză accesul la aceste rapoarte” (pag. 231). Rapoarte făcute de securişti la cald, imediat după evenimente, cînd Ceauşescu încă nu fugise, au într-adevăr o valoare probatorie mult mai mare decît declaraţii securiste luate la 15 ani de la revoluţie (precum cea a lui Pleşiţă), dar atîta vreme cît autorul ne spune că n-a avut acces la aceste rapoarte, de ce face speculaţii asupra lor?

Pentru a combate teza revoltei spontane, Stoenescu lansează şi teoria unei „acţiuni diversioniste făcute de o structură secretă a Armatei, care însă trebuie pusă în legătură cu serviciile secrete militare străine, cel mai probabil GRU” (pag. 232). Ca dovadă, arată că la „centrul de cercetări al armatei” se făceau cercetări pentru „dispozitive de luptă psihologică”. „Problema de fond este că acea unitate – Secţia propagandă specială -, cu baza la Domneşti, se afla în subordinea Consiliului Politic Superior al Armatei, adică a generalului Ilie Ceauşescu. Greu de crezut că fraţii Ceauşescu se sabotau între ei” (pag. 232). Într-adevăr, greu de crezut, dar pentru a contesta capacitatea poporului român de a se revolta singur unii sînt dispuşi să-l facă şi pe Ilie Ceauşescu complotist anticeauşist!

Alte dovezi ale sabotării de către sovietici a mitingului din 21 decembrie 1989 sînt:
– o mărturie la mîna a 4-a de la Ion Raţiu, care a aflat de la ziaristul britanic Basset, care a aflat de la realizatorul de film Grigore Corpăcescu care a aflat că lipseşte o filă din condica de oaspeţi a hotelului Athenee Palace şi presupune că în acea filă erau trecuţi turiştii sovietici care ar fi sabotat mitingul (pag. 233). Simpla lipsă a unei foi din condica de oaspeţi a hotelului nu e o dovadă că pe acea foaie erau trecuţi turişti sovietici şi, cu atît mai puţin, că acei turişti au fost implicaţi în sabotarea mitingului, dar chiar şi lipsa acelei pagini din condica de oaspeţi ar trebui confirmată de conducerea hotelului, nu de Ion Raţiu care ar fi aflat de ea prin „telefonul fără fir”.
– Corneliu Vadim Tudor a scris într-o carte a sa că „mi se spune că [cine anume i-a spus lui Vadim nu se explică – nota mea] (…) mîini diabolice de specialişti străini au montat la una din ferestrele hotelului Athenee Palace nişte boxe, de unde năvăleau zgomote înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică (…). Aici e mînă rusească” (pag. 233). Concluzia „aici e mînă rusească” aparţine lui Vadim, nu anonimului care i-a transmis informaţia.

Hotelul Athenee Palace avea în decembrie 1989 o mulţime de angajaţi, cum de nici unul dintre ei n-a depus vreo mărturie în ultimii 16 ani despre faptele presupus esenţiale pentru istoria revoluţiei, care s-ar fi desfăşurat în hotel? Ar trebui confirmat prin declaraţii ale personalului hotelului: dispariţia filei din condică (asta ar trebui să se confirme şi prin condica respectivă), faptul că pe acea filă fuseseră trecuţi cu adevărat turişti sovietici, împrejurările dispariţiei filei (aveau agenţii KGB acces la condică?), faptul că oaspeţii hotelului nu erau simpli turişti ci s-au implicat activ în sabotarea mitingului lui Ceauşescu.

După război, mulţi viteji se-arată! zice o vorbă românească, valabilă şi în cazul revoluţiei din 1989. În 2004, la Naţional TV, securistul Paulian Păsărin, care organiza vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, a pretins că este „autor al unei tentative de lovitură de palat” şi că în 21 decembrie a organizat „echipe de trei-cinci oameni cu misiunea de a crea bătăi şi ţipete, să urle şi să creeze debandadă. Atunci am constatat că nu sîntem numai noi, că mai sînt şi alţii. Era vorba de folosirea unei tehnici de vîrf pe care o deţineau numai americanii”. Stoenescu concluzionează: „alţii, adică americanii, a fost o precizare necesară a colonelului Păsărin, acţiunea sa şi a grupului său neputînd fi încadrată însă decît în diversiunea sovietică. Păsărin şi-a făcut studiile la Moscova (…) Tehnicile de vîrf la care se referă au acţionat prin bruiaj şi simulare de zgomote, ele fiind şi la dispoziţia sovieticilor” (pag. 234). Lovitură de stat dată de colonelul Păsărin nu a existat, dar omul nu e singurul care îşi atribuie acţiuni eroice rămase nerealizate înainte de 1989. Pentru făcut zgomote (au fost în 21 decembrie zgomote reale, nu doar „simulare de zgomote”) nu e nevoie de tehnică de vîrf pe care doar sovieticii sau americanii s-o posede, strigatul fiind şi la îndemîna românilor. Faptul că Păsărin a fost „semnalat la Miliţia Giurgiu în 21 decembrie 1989, nu la Bucureşti” (pag. 234) arată că omul minte, fiind neclar de ce Stoenescu doreşte totuşi să mai analizeze declaraţiile sale. (Păsărin a fost prezent nu doar la Naţional TV ci şi la OTV, şi am semnalat de atunci – anul 2002 – că spune prostii).

În 21 decembrie 1989, în Piaţa Palatului, unde se ţinea mitingul, „toate staţiile transportoarelor blindate au intrat în bruiaj” (pag. 236), ceea ce nu s-a întîmplat cu staţiile Securităţii, care „fiind Motorola, nu aveau probleme (…) Această situaţie, în particular, din timpul revoluţiei, este cea care l-a determinat pe Victor Stănculescu (…) să iniţieze contractul Motorola” (pag. 237). Iată-l deci pe Stoenescu avocatul lui Stănculescu, care a scăpat de puşcărie în cazul contractului Motorola doar pentru că fapta s-a prescris (vezi „Adevărul” din 13 aprilie 2002).

În problema bruiajului care ar fi afectat staţiile transportoarelor blindate primul lucru care trebuie lămurit este dacă au existat transportoare blindate la mitingul convocat de Ceauşescu, acel miting fiind destinat să arate opiniei publice mondiale susţinerea de care Ceauşescu se bucură printre români. Cum voia Ceauşescu să arate că poporul îl iubeşte, cu o mulţime înconjurată de TABuri? Adevărul este că TABurile au fost aduse în centrul Bucureştilor mai tîrziu, după ce începuseră protestele. Apoi, dacă acest bruiaj a existat, de ce raportul SRI despre revoluţie, pe care Stoenescu îl citează, nu pomeneşte nimic despre asta?

„Grupul de la Hotel Bucureşti a fost identificat ca venind de la Gara de Nord pe Calea Victoriei, fiind estimat de Securitate ca fiind format de tineri de la Timişoara şi/sau cetăţeni sovietici” (pag. 238). De ce nu ni se prezintă exact raportul Securităţii despre acest grup, dacă există un asemenea raport (făcut atunci, în 1989, nu ne interesează documente măsluite post-factum)?

Raportul SRI despre revoluţie spune că s-au semnalat „aspecte care nu pot ţine, în nici un fel, de acţiunea maselor-purtătoare a revoluţiei” (pag. 239) sau că în revoluţie au existat „regizori şi actori” (pag. 240). Sînt formulări voit vagi, care lasă loc oricăror interpretări, nu numai celei a lui Stoenescu că s-ar dovedi implicarea agenturilor străine. Chiar SRI precizează că se bizuie pe „date obţinute ulterior” (pag. 238), ceea ce arată că Securitatea n-a estimat în timpul revoluţiei nimic despre implicarea agenturilor străine, afirmaţiile lui Stoenescu despre asta fiind neadevărate. „Cînd serviciul secret al României afirmă că (…) nu mai există dubii asupra premeditării diversiunii din Piaţa Palatului, teza revoltei spontane dispare. (…) Istoricii, scriitorii, oamenii politici pot fabula, pot emite teorii; serviciul secret al unei ţări nu aruncă vorbe la întîmplare” (pag. 240).

(Va urma)

Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu

(articol publicat iniţial în septembrie 2007 pe ro.altermedia.info)

Institutul Revoluţiei Române (IRR) condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general) a consacrat nr. 9 (nr. 2/2007) din “Caietele Revoluţiei” comentării raportului comisiei Tismăneanu cu privire la dictatura comunistă din România. Cearta dintre cele două cete de istorici finanţate din bugetul statului este de interes pentru noi contribuabilii, de aceea reproducem principalele luări de poziţie publicate în revista IRR. Remarcăm totodată adevărul exprimat de vechea vorbă cu paiul din ochiul altuia şi bîrna din ochiul propriu.

Claudiu Iordache critică numărul de pagini prea mic dedicat revoluţiei române şi faptul că documentul esenţial al revoluţiei române este considerat “Proclamaţia de la Timişoara” din martie 1990 (cu punctul 8 care cerea interzicerea participării la alegeri a activiştilor comunişti), adevăratele documente ale revoluţiei fiind după părerea dumisale Proclamaţia Frontului Democratic Român de la Timişoara şi Proclamaţia Consiliului FSN citită de Ion Iliescu la TVR în 22 decembrie 1989. Aceleaşi critici le aduce şi Lorin Fortuna.

Ioan Scurtu, director adjunct al IRR, reia criticile lui Iordache şi adaugă la ele prezenţa unor neistorici în comisia Tismăneanu. Din 18 membri ai comisiei numai 6 sînt istorici, şi din ăştia numai 3 sînt specialişti în istoria contemporană. Un singur academician (Alexandru Zub – Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice) era în comisie, dar acesta nu e contemporaneist. Scurtu, fiind specialist în istorie contemporană, nu e prima oară cînd susţine că doar specialiştii “contemporaneişti” trebuie să vorbească despre revoluţie şi comunism. Ne amintim de cele scrise de un alt membru (acum în dizgraţie) al Consiliului Ştiinţific al IRR, Bogdan Murgescu: “În timpul regimului comunist istoria contemporană a fost subdomeniul istoriografic cel mai supus presiunilor ideologiei oficiale. (…) mulţi dintre istoricii care doreau să evite aceste presiuni au preferat să studieze perioade mai îndepărtate în timp”. Concluzia lui Scurtu este: “Am depăşit faza în care un Iosif Chişinevschi sau un Mihail Roller dădeau indicaţii cum să se predea istoria”. Asta nu împiedică IRR să dea indicaţii despre cum să se predea istoria revoluţiei, inclusiv prin scrisori către ministrul învăţămîntului (pag. 49 din “Caietele Revoluţiei” nr. 2/2007) şi să publice texte iscălite de către neistorici, precum Ion Iliescu sau Claudiu Iordache.

Mihail Andreescu contestă caracterul anticomunist al revoluţiei, spune că doar prin 12 ianuarie 1990 s-a observat o orientare anticomunistă. E contrazis de Gelu Voican Voiculescu, care zice că în 22 decembrie 1989 cînd Iliescu s-a adresat de la balcon mulţimii, aceasta a strigat “fără comunişti!”. Timişoreanul Sorin Oprea adaugă că încă din noaptea de 16/17 decembrie 1989 s-a strigat la Timişoara “jos comunismul!”.

Sergiu Nicolaescu (membru în Colegiul Naţional IRR) spune că “acest raport, care se pretinde prezidenţial, este o ruşine!”. Aminteşte şi el de scandarea “fără comunişti” a mulţimii bucureştene din 22 decembrie 1989, dar zice că a fost cînd a vrut să vorbească Verdeţ, contrazicîndu-se astfel cu Gelu Voican. Mai zice că “în ziua de 23-24 erau o mie de terorişti reţinuţi la M.Ap.N. Din aceşti o mie de terorişti în 2-3 zile nu a mai existat niciunul (…) au căzut pe mîna unor procurori şi pe mîna poliţiei care i-au eliberat”. Interesant cum CFSNul care conducea ţara şi din care Nicolaescu făcea parte nu are nici o responsabilitate în asta. Mai zice regizorul că “Avem dovezi privind intervenţii străine în cadrul Revoluţiei Române (…) Se cunosc grupuri de avioane de la Timişoara şi de la Bucureşti care au ridicat nişte arabi. Se cunoaşte un grup de arabi care au traversat România” şi nu uită să pomenească că a cercetat timp de 6 ani revoluţia română “în cele mai mici detalii”. Cum a cercetat-o eu deja am comentat în cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”.

Lorin Fortuna, lider al comitetului revoluţionar din Timişoara numit Frontul Democratic Român (FDR) în 1989, numit de Ion Iliescu în Colegiul Naţional al IRR, mai aminteşte cele zise de procurorul Dan Voinea, că la Bucureşti a fost prezent un grup de timişoreni care au îndemnat populaţia la revoltă, pretinzînd că acel grup reprezintă “strategia elaborată şi aplicată de conducerea FDR de a face cunoscut ceea ce se întîmpla la Timişoara în restul ţării”. Ani de zile Fortuna şi grupul FDR s-au lăudat cu o singură acţiune de trimitere de oameni în altă parte pentru a duce flacăra revoluţiei – anume la Arad, mă întreb de ce abia acum îşi arogă meritul pentru acele grupuri de timişoreni plecaţi la Bucureşti. Înclin să cred că timişorenii ăia care au plecat la Bucureşti au plecat pe cont propriu, fără nici o coordonare din partea FDR. Desigur, ar trebui să vedem declaraţiile celor în cauză pentru o opinie mai exactă.

Claudiu Iordache mai spune că a fost membru fondator şi preşedinte iniţial al Societăţii Timişoara (cea cu proclamaţia din martie 1990), pe care a părăsit-o cînd s-a pus în discuţie proclamaţia cu punctul 8. Înfiinţarea cotidianului “Timişoara” s-a hotărît de conducerea FDR în urma manifestaţiei din 12 ianuarie 1990 care a răsturnat FDR de la putere în Timişoara. Această manifestaţie ar fi fost pregătită de “vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii PCR”. Mai spune Iordache că autorii raportului Tismăneanu “n-au participat la Revoluţia românilor din Decembrie 1989. Iar dacă unii dintre ei au participat, memoria morală, cel puţin, le-a jucat festa”. Există totuşi şi participanţi la revoluţie în Comisia Tismăneanu (Radu Filipescu, de pildă). Dar oare istoricii de la IRR, Ioan Scurtu, de pildă, au participat la revoluţie? O întrebare pe care Iordache n-o pune.

Răzvan Theodorescu apreciază raportul comisiei Tismăneanu ca “un raport al frustrării”. Apreciază că Ion Iliescu era “dizidentul numărul unu. Era omul de care ştiam toţi că poate să vină, eventual, în locul lui Ceauşescu (…) era pe buzele tuturor”. Eu, ca mulţi alţii, nu ştiam în 1989 că Iliescu e “dizidentul numărul unu”, nici acum nu ştiu să fi semnat acesta vreun text anti-Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989, dar cu ajutorul IRR poate se va impune în opinia publică acest discurs istoric.

Dumitru Mazilu declară că “nu putem accepta ca acest raport să se constituie drept document de studiu obligatoriu în toate unităţile de învăţămînt”. “În instituţiile de învăţămînt să ajungă adevărurile despre revoluţie şi nu minciuna despre revoluţie” zice Mazilu, a cărui nemulţumire este tot neglijarea proclamaţiei FDR şi a Comunicatului către ţară prezentat de Ion Iliescu în 22 decembrie 1989, care a deschis “acea eră nouă din istoria românilor”.

Mihai Iacobescu (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se întreabă: “Să-mi dea lecţii domnul Tismăneanu, care nici nu a fost în ţară?”. La Suceava revoluţia a fost spontană, adaugă, şi îşi aminteşte din CFSN (unde a ajuns ca reprezentant din teritoriu, nu era pe lista iniţială – nota mea) că Doina Cornea era “prezentată ca un fel de eroină (…) ea lua o foiţă în mînă, abia o citea, nu avea nimic practic de spus şi făcea un fel de opoziţie permanentă (…) Domnul Iliescu a avut o conduită foarte chibzuită şi nu cred că noi găseam un alt personaj atunci”. Mai critică domnul Iacobescu – nu văd legătura cu raportul Tismăneanu – că “am vîndut ţara, inclusiv castelul Peleş (…) la fel, Castelul Bran” şi se plînge de “aceste sume uriaşe pe care poporul acesta le va plăti”. Uită însă să menţioneze numele celui care a promulgat Legea 10/2001 datorită căreia se fac toate aceste retrocedări şi se plătesc despăgubirile către foştii proprietari – adică Ion Iliescu.

Florin Şperlea (proaspăt membru în Consiliul Ştiinţific al IRR în locul demisionarului Miodrag Milin) spune că “deşi există institute de specialitate, plătite din bani publici, care au în programele lor de cercetare aspecte majore ale evoluţiei regimului comunist din România, Comisia se suprapune activităţii acestora, fiind cheltuite sume importante, tot din bani publici (…) realizarea raportului ar fi costat 100000 de dolari”. Are omul dreptate cu irosirea banului public şi suprapunerea activităţilor, dar e cam selectiv. IRR a avut în 2006 un buget de 33,8 miliarde lei vechi, nu ştiu bugetul pe 2007. Cînd ai un buget anual de aproape 1,5 milioane dolari, cum are IRR, să critici comisia Tismăneanu pentru că a cheltuit 0,1 milioane dolari e cam fără obraz. Cît despre suprapunerea activităţilor, ideea ar fi: există IRR care studiază revoluţia, nimeni altcineva să nu-şi mai bage nasul în acest subiect! Mai aminteşte Şperlea că nu e frumos că Tismăneanu şi-a criticat tatăl, de conflictul cu Goma şi de faptul că Sorin Antohi, prieten cu Tismăneanu, s-a dovedit colaborator al Securităţii. Antohi nu e însă printre semnatarii raportului Tismăneanu, mărturisesc că nu pricep relevanţa cazului Antohi în această discuţie. Alte critici vizează lipsa unei concluzii, extinderea nejustificată a ariei de analiză pînă la iunie 1990 şi neglijarea celor 2 documente anterioare Proclamaţiei de la Timişoara (proclamaţia FDR şi programul CFSN). Este supărat dl. Şperlea şi pe caracterizarea regimului instaurat în decembrie 1989 ca “neocomunist, antiliberal şi antipluralist”. Nu cred că are motive de supărare, Ion Iliescu declarase în ianuarie 1990 că avem nevoie de democraţie “originală”, multipartidismul ar fi depăşit istoriceşte şi se exprimase pentru posibilitatea existenţei democraţiei cu un despot înţelept. Campania electorală din 1990 a fost plină de violenţe contra opoziţiei, iar la televiziune se auzeau chemări de scoatere în afara legii a partidelor de opoziţie (cu sprijinul lui Răzvan Theodorescu, directorul TVR) – inclusiv în iunie 1990, cînd partidele au fost acuzate de trafic de droguri şi falsificare de bani.

Colonelul Iordan Rădulescu spune că “nu mai exista forţă în România să ne oprească” şi explică că a avut discuţii cu generalul Militaru, care-i povestea cum se întîlnea prin parcuri şi complota. “I-am spus: domnule general, puteaţi să vă întîlniţi 2000 de ani şi nu făceaţi nimic”.

Virgil Hosu, preşedintele ALTAR, povesteşte despre revoluţia din Timişoara, fără a comenta raportul Tismăneanu.

Ion Iliescu explică că “condamnarea de fond a comunismului a făcut-o Revoluţia Română”, cu alte cuvinte nu mai era necesar un nou raport de condamnare a comunismului. Raportul “bagatelizează” revoluţia consacrîndu-i doar 6 pagini din 600 (de fapt 8 pagini, în varianta publicată pe situl Preşedinţiei României; în varianta tipărită ulterior la Editura Humanitas capitolul despre revoluţie a fost complet scos; să fie oare aceasta urmarea criticilor IRR? – nota mea). Este jignitor la adresa revoluţiei să se spună că “adevărata cartă a Revoluţiei din decembrie 1989 a fost proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990″ şi să se ignore comunicatul către ţară al CFSN din 22 decembrie 1989, care e adevăratul program politic al revoluţiei. Raportul jigneşte şi Timişoara, căci neglijează proclamaţia din 21 decembrie 1989. Ideea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara aparţine de fapt lui Dan Amedeo Lăzărescu, reprezentant PNL în CPUN. Raportul neglijează şi alegerile din mai 1990 (Iliescu chiar consideră alegerile alea democratice). “Autorii raportului fac apologia Pieţii Universităţii; ei de fapt sînt sclavii ideologiei Pieţii Universităţii, care a introdus atunci elemente de tensiuni şi stări conflictuale în societatea românească” (deci nu ascunderea teroriştilor şi minciuna de la TVR a dus la stări conflictuale, ci manifestaţiile care protestau faţă de aceste lucruri). “Tot aici, în raport, se vehiculează o minciună. Apropo de Piaţa Universităţii, se afirmă că manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent. Care manifestaţie a fost reprimată, domnilor? Deci, au stat o lună şi ceva în Piaţa Universităţii. Nimeni nu s-a atins de ei (…) După alegerile din 20 mai participanţii la acele manifestaţii nocturne s-au retras. Liga studenţilor s-a retras. Marian Munteanu, a 2-a zi după alegeri, a dat o declaraţie publică, anunţînd că Liga Studenţilor se retrage din piaţă. PNŢCD, în ziua următoare, a făcut o declaraţie similară. Şi au încetat orice fel de manifestări. A rămas în piaţă un grup, aşa-zişii grevişti ai foamei, în corturi, care prezentau şi un spaţiu imund. Televiziunea bulgară s-a amuzat cu prezentarea unor scene din corturile respective. (…) Pe 11 iunie (…) vicepremierul Vătăşescu s-a întîlnit cu o delegaţia a greviştilor foamei. Şi a ajuns cu ei la o înţelegere. Ce revendicau ei? Post liber de televiziune. El, fiind şi specialist în domeniu, le-a explicat ce înseamnă alt post de televiziune, la tehnica de atunci şi la mijloacele financiare de atunci ale ţării. Au înţeles. S-au angajat că se retrag din piaţă. Pe această bază s-a luat măsura eliberării Pieţii, pe 13 dimineaţa, cînd cei mai mulţi nici nu mai erau în corturi”. Indiferent ce o fi zicînd Iliescu, e limpede că acordul de eliberare a pieţii n-a fost acceptat de manifestanţi, căci altfel nu era nevoie de intervenţia din 13 iunie. Nu cunosc scenele din piaţă prezentate de televiziunea bulgară, dar faptul că nu au fost prezentate de televiziunea română arată cîtă dreptate aveau manifestanţii să ceară un post de televiziune independent. Cu academicianul Răzvan Theodorescu în frunte, TVR numai liberă nu era. Dacă PNŢCD s-a retras din piaţă, de ce a fost devastat sediul acestui partid în 14 iunie? Continuă Iliescu: “Nu minerii au adus violenţa în viaţa politică românească. Ei nu au fost în Bucureşti pe 12 ianuarie, cînd putea să se işte o ciocnire periculoasă. N-au fost în Bucureşti pe 28 ianuarie cînd, deşi conducătorii demonstraţiei se aflau în dialog cu conducerea CFSN şi a Guvernului, elemente dintre demonstranţi au aruncat cu sticle incendiare la parterul clădirii Guvernului. Pe 18 februarie a fost devastată clădirea Guvernului (…) Au năvălit peste el [Gelu Voican] şi au vrut să-l arunce pe fereastră. Aceştia nu erau mineri. Era în schimb, domnul Mărieş de la Asociaţia 21″. Iliescu califică raportul Comisiei prezidenţiale drept “un act antinaţional” şi este revoltat de citarea procurorului Dan Voinea ca autoritate despre fenomenul teroriştilor “care ar fi fost inventaţi de cei care au preluat puterea în decembrie. Auzi ce năstruşnicie!”. În continuare Iliescu deapănă amintiri din zilele revoluţiei: În 22 decembrie “la 18,30, primul foc, prima rafală, s-a tras spre biroul în care lucram noi. Întîmplător oare, chiar spre biroul respectiv? (…) Timp de 4 zile am stat sub foc continuu (…) puteam să fim împuşcaţi oricare dintre noi (…) Vin nişte scribălăi să dea lecţii celor care şi-au asumat riscuri şi răspunderi şi care au contribuit esenţial la înfăptuirea Revoluţiei Române”. Totuşi Iliescu nu dă nici o explicaţie pentru dispariţia teroriştilor care chipurile, l-au atacat şi pe el (creindu-i mitul de erou naţional), ori aceşti terorişti nu puteau dispărea în totalitate dacă nu existau complicităţi în chiar interiorul puterii instalate în 1989, mai ales că se anunţase prinderea unora dintre aceştia. Concluzia lui Iliescu este că “ar trebui ca în toate manualele de istorie să fie prezentate documentele de bază: comunicatul către ţară cu programul revoluţiei române [adică textul citit de Iliescu la TV – nota mea], Proclamaţia de la Timişoara din 21 decembrie, nu cea din martie”. După ce a luat puterea, în 1989 şi perioada următoare, Iliescu nu amintea nimic despre Proclamaţia FDR de la Timişoara, televiziunea, radioul şi presa aservită FSN au făcut totul pentru ca aceasta să fie uitată (după cum se remarcă în punctul 13 al Proclamaţiei de la Timişoara: “Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”). Acum, din motive tactice, acest document este reabilitat, cu sprijinul timişorenilor numiţi de Iliescu la IRR precum Claudiu Iordache, cel fugărit de mulţime în decembrie 1990 pe străzile Timişorii, şi Lorin Fortuna, cel care a obţinut 0,1% din voturi ultima oară cînd a candidat la Primăria Timişorii.

Contraamiral Dinu Ştefan spune că “Impulsul revoluţiei române s-a dat de afară”. Comparînd intrările de turişti străini din decembrie 1989 “vom constata cu surprindere că, dacă Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia au intrări şi ieşiri normale, care se petreceau şi anterior, la Uniunea Sovietică descoperim că au intrat în România, în decembrie 1989, peste 56000 de turişti, cu 45% mai mult decît în anul precedent”. Ion Iliescu îl combate pe Dinu: “aceasta nu înseamnă că această mişcare a fost generată de acţiunile unor agenţi diversionişti trimişi în România”. Dinu îi explică: “Aş vrea să vă rog să înţelegeţi că eu nu am spus ca factor hotărîtor sau determinant acest impuls, această scînteie din exterior. (…) Acest impuls din exterior a avut un rol cu totul secundar şi el rămîne secundar. Dar nu poate fi ignorat totalmente, pentru că atunci vom întîlni nişte formule şi nişte concluzii stranii, cum şi sînt deja, pentru că aceşti terorişti, vezi doamne, erau din armată, aceşti terorişti erau, ştiu eu, oamenii lui Iliescu, pentru că… Aţi văzut că dumneavoastră ne-aţi explicat că v-au pus în spate că aţi organizat terorismul”. Mai limpede explicaţie că e nevoie să se răspîndească ideea unor diversionişti străini pentru a fi îndepărtate bănuielile ce există asupra lui Iliescu nici că se putea.

Alecu Ivan Ghilia spune că l-au apucat durerile de cap auzind ponegririle la adresa revoluţiei ale antevorbitorului (Dinu Ştefan). El a ieşit în stradă fără să fie instruit de nimeni.

Mircea Brenciu spune că “ne aflăm într-o eroare mare de tot. Revoluţia Română a început la Braşov” (15 noiembrie 1987). Aminteşte că tatăl lui Tismăneanu e activist de partid, cominternist. Revoluţia a scos la iveală unii oameni din nomenclatură, dar aceştia “erau marginalizaţii nomenclaturii, erau urmăriţii nomenclaturii, şi ca atare făceau rezistenţă în România (…) domnul Iliescu făcea rezistenţă”. Un moment crucial a fost “cînd generalul Stănculescu s-a predat în faţa revoluţionarilor. A spus: dau puterea Revoluţiei”. Interesant, pe măsură ce probabilitatea ajungerii la puşcărie a generalului Stănculescu creşte (vezi confirmarea condamnării sale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 2007, după rejudecare), apar noi relatări romanţate despre rolul său crucial în victoria revoluţiei. Brenciu continuă criticînd mass-media: “Chiar la Braşov avem o gazetăreasă care a luat de curînd certificat de revoluţionar şi care vorbeşte despre evenimentele din decembrie de parcă ar fi evenimenţială, nu revoluţionară”.

Alexandru Oşca (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se alătură celor care susţin că documentele revoluţiei din decembrie 1989 au fost proclamaţia Frontului Democrat Român din 20 decembrie 1989 (de fapt 21 decembrie – nota mea) şi Comunicatul FSN din 22 decembrie 1989. Referitor la proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, Oşca remarcă cît este de elaborată şi că manifestaţia din Piaţa Universităţii a susţinut doar punctul 8 al acesteia, nu şi celelalte 12 puncte, care sînt foarte interesante. Observă că o formulare apropiată de cea a Comisiei Tismăneanu se găseşte într-o scrisoare a Sfatului Frontului Popular din Moldova, în care se spunea: “noi, românii de pe teritoriile ocupate de comuniştii sovietici, considerăm Proclamaţia de la Timişoara drept document final al revoluţiei române”.

Criticile la adresa raportului Tismăneanu continuă şi în nr. 10 (nr. 3/2007) al “Caietelor Revoluţiei”, unde profesorul Gheorghe Buzatu (care nu e membru IRR) spune: “Credeţi că Tismăneanu a fost băgat degeaba în Comisia pentru studiul comunismului? (…) El vrea să ne impună o schemă oficială. El vrea să deculpabilizeze neamurile sale, vinovate de holocaustul roşu”. Înainte Tismăneanu fusese acuzat pentru rolul său de Pavlic Morozov, care-şi acuză propriul părinte în raportul care l-a coordonat, acum e acuzat că ascunde vinovăţia neamurilor sale.

Precum se vede IRR-ul doreşte să impună ideea că principalele documente ale revoluţiei din 1989 sînt Comunicatul către ţară al CFSN, citit de Ion Iliescu (şi scris de Dumitru Mazilu) şi “Proclamaţia FDR” din 21 decembrie 1989, care ar fi adevărata “Proclamaţie de la Timişoara”. În acest scop Ion Iliescu are sprijinul timişorenilor din FDR care i-a numit la IRR, Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna.

De înţeles încercarea domnilor Iordache şi Fortuna de a scoate în evidenţă proclamaţia lor, din 21 decembrie 1989, dar ei au citit proclamaţia aceea, au tipărit-o şi apoi au uitat-o. N-a existat de-a lungul vremii o insistenţă din partea lor de a face respectate ideile din acea proclamaţie, ei după ce au aderat la FSN au considerat revoluţia încheiată. Populaţia Timişorii a gîndit însă altfel iar în 12 ianuarie 1990, printr-o manifestaţie de protest, s-a realizat înlăturarea de la conducerea judeţului Timiş a lui Lorin Fortuna, iar apoi, la sfîrşitul lui ianuarie 1990, organizarea de alegeri libere, ceea ce se ceruse şi la revoluţie (Timişoara n-a mai aşteptat alegerile pe plan naţional). Proclamaţia FDR cuprindea, de pildă, “dreptul de a manifesta liber”, dar observ că domnii din IRR nu acceptă dreptul la manifestaţie decît atunci cînd le convine. Cînd manifestaţia a fost contra propriilor persoane, cum a fost cazul în 12 ianuarie 1990, aceasta devine nelegitimă, operă a “comuniştilor şi securiştilor”.

Trebuie spus că există cel puţin 3 documente ale revoluţiei din Timişoara:
1. Lista de revendicări înaintată prim-ministrului Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş
2. Aşa-numita Proclamaţie FDR citită demonstranţilor în dimineaţa de 21 decembrie 1989 şi tipărită prima oară în 22 decembrie 1989 în manifestul “A căzut tirania!”.
3. Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara, citită manifestanţilor şi multiplicată pe foaie volantă în 22 decembrie 1989 şi tipărită în “Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989.

De ce, din aceste 3 documente, IRR susţine ca document fundamental al revoluţiei cel de-l doilea? Motivul este, bănuiesc, că numai în redactarea celui de-al doilea document au avut rol Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, membri în Colegiul Naţional al IRR. Logic ar fi ca “Rezoluţia finală” să fie considerat documentul fundamental, dar acesta are cîteva cusururi:
– a fost redactat de Radu Motica (actual profesor de drept din Timişoara), care nu e membru la IRR
– conţine, la punctul 1, “demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a tiranului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia, precum şi a tuturor membrilor din familie”. Dacă s-ar accepta această rezoluţie finală drept document fundamental al revoluţiei rezultă că Ceauşescu a fost deja destituit prin hotărîrea adunării populare din Timişoara înainte ca Iliescu să fi anunţat destituirea sa prin Comunicatul către ţară al CFSN, ceea ce nu convine preşedintelui IRR.

În contrast, documentul alcătuit de Fortuna care acum se doreşte a fi promovat ca document fundamental al revoluţiei nu declară destituite autorităţile comuniste ci cere un dialog cu ele, şi cere demisia lui Ceauşescu, dar nu îl destituie. Rămîne astfel posibilă interpretarea că Iliescu, prin Comunicatul către ţară al CFSN, este cel care l-a destituit pe Ceauşescu, realizînd revendicarea FDR.

Am fost unul dintre cei care au contribuit la revitalizarea Proclamaţiei FDR, pe care am reprodus-o în cărţile mele “Falsificatorii istoriei” şi “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (ediţiile 1994, 1995, 1999), iar “Comisia pentru adevăr şi dreptate” a Asociaţiei “17 Decembrie” din Timişoara, pe care o înfiinţasem, mereu făcea referire la punctul III alineatul unu al acestei proclamaţii, care cerea tragerea la răspundere a celor care reprimaseră revoluţia. Eram cam singuratic pe atunci în referirile mele la acest document al revoluţiei, acum văd că şi Iliescu îl susţine (din gură, dar tot Iliescu e cel care a graţiat o mulţime de criminali din revoluţie).

Lorin Fortuna, autorul proclamaţiei FDR, este şi cel care a trădat-o, nearătînd după revoluţie vreo preocupare pentru realizarea celor scrise în ea. Nu Tismăneanu, ci regimul Iliescu este cel care a făcut uitată proclamaţia FDR, încă din 1990. Mass-media fesenistă (radioteleviziunea) a promovat peste tot doar Comunicatul către ţară a CFSN, neglijînd complet ce se întîmplase la Timişoara. Manifestaţia din 12 ianuarie 1990, atît la Timişoara cît şi la Bucureşti, a fost rezultatul unor legitime nemulţumiri populare. În cazul Timişorii, chiar din cartea editată de Lorin Fortuna “Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluţiei române din decembrie 1989″ (Editura Artpress 2007) se vede că Lorin Fortuna pierduse sprijinul majorităţii membrilor FDR. La pag. 59 se publică lista membrilor Consiliului judeţean Timiş al FSN cu menţionarea membrilor FDR şi sublinierea celor “rămaşi loiali conducerii FDR” (adică lui Fortuna). O simplă numărătoare arată că loialii erau în minoritate. La pagina 104 Fortuna publică un comunicat din “Renaşterea Bănăţeană” din 25 ianuarie 1990 prin care reprezentanţii “consiliilor FSN” din 95 de întreprinderi din Timişoara şi alte 23 din judeţ denunţă caracterul nedemocratic al constituirii conducerii administrative din Timişoara şi judeţul Timiş după revoluţia din 1989, cerînd alegeri libere (ceea ce s-a cerut şi la revoluţie). Interpretarea lui Fortuna este că acel comunicat este o manevră a fostului ziar comunist “Drapelul Roşu”, rebotezat “Renaşterea Bănăţeană”, pentru a submina FDR. De fapt, întrunirea reprezentanţilor a peste 100 de întreprinderi care să conteste autorităţile numite de FDR este un fapt remarcabil, care arată amploarea nemulţumirii timişorenilor din acea perioadă faţă de linia politică a lui Fortuna, care-şi pierduse de fapt susţinerea chiar în interiorul FDR. Ar fi fost un act de cenzură ca “Renaşterea Bănăţeană” să nu pomenească nimic despre asta. Ori, tocmai contra cenzurii s-a făcut revoluţia. Consiliile FSN din întreprinderi care l-au contestat pe Fortuna nu aveau legătură cu partidul politic FSN care s-a înregistrat la tribunal abia în februarie 1990, ci erau organisme alese de muncitorii timişoreni ca urmare a revoluţiei. Membrii consiliilor FSN din întreprinderi erau deseori aceeaşi care contribuiseră la declanşarea grevei generale din 20 decembrie 1989 contra regimului ceauşist. Din acest punct de vedere situaţia din Timişoara a fost un caz unic, nemaiîntîlnit în altă parte a ţării.

În martie 1990 Proclamaţia FDR era deja uitată de opinia publică, iar “Proclamaţia de la Timişoara” a reprezentat opinia celor care nu voiau să accepte propaganda oficială că Ion Iliescu este reprezentantul idealurilor revoluţiei. Nu ştiu dacă această proclamaţie merită titlul de document fundamental al revoluţiei, cum zice comisia Tismăneanu, ea nefiind pusă în practică rămîne doar un proiect ratat. Punerea ei în aplicare la 18 ani după revoluţie ar fi prea tîrzie, efectul nu ar fi nici pe departe acelaşi (însăşi proclamaţia vorbea de “primele trei legislaturi” în care să se interzică candidatura foştilor activişti comunişti, răstimp care deja a trecut). Aş considera mai bine slujite idealurile revoluţiei dacă l-aş vedea pe Iliescu rămînînd în afara parlamentului nu printr-o interdicţie legală, ci pierzînd alegerile prin vot uninominal într-o circumscripţie oarecare. În martie 1990 însă, cînd Ion Iliescu era înfăţişat peste tot ca emanaţie a revoluţiei şi orice contestare la adresa sa era întîmpinată cu violenţă, era nevoie ca cineva să zică că “Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului” (punctul 7 al Proclamaţiei de la Timişoara).