Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Mihail Eminescu, poetul semiinterzis iunie 15, 2010

Filed under: Socialism — mariusmioc @ 8:01 am
Tags: , , , ,

În regimul ceauşist, Mihail Eminescu, poetul de la a cărui moarte se împlinesc azi 121 de ani, avea un statut contradictoriu. Pe de o parte, era considerat poetul naţional, opera sa era studiată în şcoli. Critici la adresa sa nu apăreau în presă (în primii ani ai regimului comunist – perioada dejistă – au apărut însă). Pe de altă parte, o mare parte din scrierile sale, în special articolele politice (incorecte din punct de vedere al regimului comunist), nu erau publicate.

A existat totuşi o breşă în această cenzură asupra operei poetului naţional. Editura Academiei a primit aprobare să tipărească operele complete ale lui Mihail Eminescu într-o ediţie de lux, cu preţ pe măsură, pentru a nu fi accesibil marelui public. Publicistica politică eminesciană era astfel într-o situaţie de semiiinterdicţie: nici un fel de document oficial nu o interzicea, dar nu era disponibilă la îndemîna marelui public iar în revistele culturale scrierile politice eminesciene nu puteau fi subiect de dezbatere.

Volumul 10 al operelor complete ale lui Mihail Eminescu a avut o situaţie aparte. Deşi tipărit, nu a primit aprobare de difuzare, ca urmare a faptului că conţinea scrieri politice neconvenabile regimului comunist. Abia după revoluţia din 1989 respectivul volum a putut fi distribuit în librării, după cum anunţă ziarul „Adevărul” din 30 decembrie 1989. Putem spune că revoluţia din decembrie 1989 a adus libertate şi scrierilor lui Eminescu. Reproduc articolul publicat în „Adevărul” din 30 decembrie 1989: (more…)

 

Scrierile mele – copiate de alţii ianuarie 19, 2009


Urmărind un linc pe care wordpress-ul mi-l indica că îmi trimite vizitatori pe blog am găsit o discuţie în care se spunea că articolul meu „Antisemitismul lui Eminescu” pus în 15 ianuarie pe acest blog ar fi de fapt copiat după o lucrare a Alinei Savin „Mihai Eminescu şi chestiunea evreească”.

Într-adevăr, sînt fraze întregi care corespund cuvînt cu cuvînt între cele două lucrări (paginile 5 şi 6 în articolul Alinei Savin, care e mai amplu). Numai că nu eu am copiat de la Alina Savin ci Alina Savin (persoană pe care n-o cunosc) de la mine. Ea şi-a scris articolul în 12 iunie 2006 la Poitiers, Franţa, aşa cum a precizat la sfîrşitul acestuia. Eu am publicat articolul în 19 mai 2003 pe forumul moldova.net – un forum specializat pe probleme legate de Basarabia, unde am activat cu numele de „Marius”. Forumul respectiv a avut între timp probleme, o parte din discuţiile vechi au dispărut, participanţii au trebuit să se reînregistreze, dar articolul respectiv încă se mai găseşte pe arhiva respectivului forum.

Pe urmă, în 2005 am republicat articolul, într-o variantă puţin adăugită, pe saitul novopress (fiind şi singura mea colaborare cu acel sait pînă acum).

Cînd am pus articolul pe blog am precizat că e vorba de un articol mai vechi pe care-l republic cu prilejul aniversării lui Mihail Eminescu, fac acum precizările ca să se vadă că nu eu am copiat de la Alina Savin ci aceasta de la mine. La bibliografie, Savin a trecut volumul „Opere” de Eminescu de la Editura Academiei din 1989 şi cartea lui Carol Iancu „Evreii din România de la excludere la emancipare”, pe care le citez în articol. Anonimul „Marius” de pe forumul moldova.net n-a fost trecut la bibliografie.

Nu e prima oară cînd păţesc asta. Un alt articol de-al meu pus şi pe acest blog (de cînd mi-am deschis blog mai pun aici şi articole ale mele mai vechi; nu pe toate, numai cele mai izbutite) „Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc”, pe care-l publicasem iniţial în 2005 pe altermedia, a fost baza dezvoltării articolului despre Mircea Druc de pe Wikipedia românească. În 10 septembrie 2008, „Evenimentul Zilei”, scrie un articol despre Mircea Druc în care recunosc nişte fraze copiate cuvînt cu cuvînt din articolul meu. Culmea e că cei de la Wikipedia s-au apucat să facă scandal că dreptul „lor” de proprietate intelectuală a fost încălcat, astfel că pînă la urmă ediţia on-line a „Evenimentului Zilei” a precizat Wikipedia ca sursă a articolului (în ediţia tipărită precizarea nu apare). Despre faptul că Wikipedia a copiat la rîndul ei de la mine n-au mai precizat.

Un alt caz a fost cu „Caietele Revoluţiei” nr. 3 (10)/2007, editate de Institutul Revoluţiei Române. La pagina 46, sub semnătura lui Gino Rado (vicepreşedinte al Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei” din Timişoara, dar care, ca orice miel blînd, mai face un ban colaborînd şi cu Institutul Revoluţiei) a apărut articolul „Lepa Bărbat erou martir” care descrie moartea Lepei Bărbat, victimă a revoluţiei din Timişoara. În mai mult de jumătate din articol se reproduce cuvînt cu cuvînt o parte din declaraţia pe care soţul acesteia, Vasile Bărbat, mi-o dăduse cînd am scris cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, declaraţie pe care o publicasem şi pe internet. Restul articolului constă din nişte date biografice ale Lepei Bărbat şi situaţia procesului legat de uciderea acesteia, care tot din cartea mea (sau de pe internet, tot de mine puse) au fost copiate. Nu se amintea sursa de inspiraţie. Am scris apoi şi o scrisoare către Institutul Revoluţiei în care am protestat pentru faptul că prezintă munca mea ca rezultatul cercetărilor lor, cu care-şi justifică subvenţiile de la bugetul statului. Le-am cerut să publice scrisoarea, fără rezultat. În schimb, mi-a telefonat Viorel Domenico de la Institutul Revoluţiei ca să-mi propună colaborarea cu Institutul, pentru un dicţionar al revoluţiei române, indicîndu-mi concret că ei ar dori să publice un material despre Sorin Leia, martir al revoluţiei a cărui fapte merită a fi cunoscute. M-a luat la sentiment, că soarta eroului Sorin Leia, care a fost împuşcat pe treptele Catedralei din Timişoara, merită popularizată.

Despre Sorin Leia scrisesem deasemeni în cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, pe baza declaraţiei mamei acestuia şi a martorului Avram Gliguţă, rănit tot pe treptele Catedralei, iar apoi pusesem declaraţiile respective şi pe internet. Nu i-am dat însă lui Domenico acordul de se publica de către Institutul Revoluţiei declaraţiile strînse de mine, fiindcă am nişte îndoieli legate de activitatea şi modul de înfiinţare al acestui institut (cititorii acestui blog pot căuta în categoria „Institutul Revoluţiei” ca să înţeleagă despre ce e vorba; despre cenzura de la Institutul Revoluţiei a vorbit şi Bogdan Murgescu – care pregătise un număr al revistei „Clio 1989” a institutului care n-a mai fost acceptat de conducerea acestuia, fiind publicat pînă la urmă în regim privat la editura Polirom; aveam şi eu acolo două articole din care unul sînt convins că a deranjat; e vorba deci de refuzul meu de a colabora cu un institut în care se practică cenzura).

E, şi ce dacă nu le-am dat acordul? În „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2008, la pagina 69 apare un articol despre Sorin Leia, nesemnat dar bizuit exact pe declaraţiile strînse de mine. La bibliografie se indică „fondul documentar al asociaţiei Memorialul Revoluţiei” (deci tot Gino Rado trebuie să fie în spatele acelui articol; da, „Memorialul Revoluţiei” are cărţile mele în bibliotecă) şi cartea lui Costel Neacşu „Religiozitatea revoluţiei române din decembrie 1989”. Costel Neacşu e un tip pe care l-am cunoscut, şi care a preluat în cartea sa declaraţiile despre Sorin Leia publicate de mine, dar cu citarea cărţii mele în bibliografia lucrării sale, ba chiar mi-a adresat şi nişte mulţumiri la sfîrşitul cărţii sale. Institutul Revoluţiei a folosit cartea lui Neacşu ca să poată spune că ei au copiat de la Costel Neacşu, nu de la mine. În felul ăsta evită să pomenească de mine, că sînt un tip cam antipatic (ştiu asta), dar de folosit munca mea tot o folosesc.

În cazurile astea eu nici nu ştiu dacă juridic am vreun drept să protestez, fiindcă e vorba de declaraţiile unor terţe persoane, deci nu de creaţiile mele intelectuale proprii. Cert este că munca de reporter, de a căuta martorii la ei acasă pentru a le cere declaraţii, chiar de a-i îndruma în cursul scrierii declaraţiilor pentru a cuprinde toate aspectele relevante (depinde de persoană şi de nivelul cultural al acesteia; unii martori au nevoie de îndrumări pentru a ieşi un text final coerent, alţii nu), eu am făcut-o, fără să mă plătească nimeni pentru asta. Iar acum nişte domni de la Institutul Revoluţiei şi Memorialul Revoluţiei, cu salarii asigurate din bugetul statului, declară că fac cercetare despre revoluţie copiind de pe internet declaraţii publicate de mine, fără să precizeze sursa.

Alt caz: În ziarul PRM „Tricolorul” din 18 şi 20 decembrie 2004 apăruse articolul „Enigmele revoluţiei din decembrie 1989” semnat de un oarecare Bogdan Păpădie, care era copiat în proporţie de 90% după articolul meu „Politicienii şi revoluţia din 1989”, publicat din anul 2000 pe internet iar din 2001 şi pe hîrtie în volumul „Întrebări cu şi fără răspuns” al Asociaţiei Memorialul Revoluţiei. Am semnalat situaţia redacţiei şi am primit un e-mail de la Vlad Hogea, care era pe atunci redactor la „Tricolorul”, în care-şi cere scuze spunînd că n-a cunoscut faptul, recunoaşte că practica e dezonorantă şi făgăduieşte că va publica o notă despre autorul real al articolului. N-am mai urmărit dacă acea notă s-a publicat.

Cu dezvoltarea asta a internetului, mă aştept la tot mai mulţi amatori de făcut copy + paste!

 

Antisemitismul lui Eminescu ianuarie 15, 2009


Una din acuzaţiile aduse poetului nostru naţional este antisemitismul.

Pentru înţelegerea acestei acuzaţii, o scurtă istorie a problemei evreieşti în România e necesară.

În veacul al 19-lea s-a înregistrat o intensă emigraţie evreească spre principatele Române (Vechiul Regat), în special spre Moldova. Citez din cartea evreului Carol Iancu – „Evreii din România de la excludere la emancipare”, Editura Hasefer (editura comunităţii evreeşti), Bucureşti 1996, pag. 49: „În 1803 existau în Moldova circa 30000 evrei, în 1848 circa 60000, recensămîntul din 1859 cifrîndu-i la 118922”.

Aşadar, pe vremea lui Eminescu evreii din România erau în majoritate emigranţi recenţi, mulţi intraţi ilegal în ţară. În opinia publică a vremii, existau 2 curente:

Filosemiţii cereau ca tuturor evreilor să li se dea necondiţionat cetăţenia română, cu toate drepturile corespunzătoare.

Cei numiţi azi antisemiţi spuneau că cetăţenia română nu trebuie acordată acestor evrei decît pe bază de cereri individuale, analizate pentru fiecare caz în parte.

Eminescu s-a situat în cea de-a doua categorie.

Esenţa concepţiei lui Eminescu despre evrei este cuprinsă într-un articol („Dacă proiectul maiorităţii…”) publicat în „Timpul” din 7 iulie 1879: „Nu există dar români de rit izraelit, pentru că nu există izraeliţi cari-n familie să vorbească româneşte, pentru că nu există izraeliţi cari să intre în relaţii de căsătorie cu românii, c-un cuvînt evreul e evreu, se simte evreu şi pînă acuma nici n-a voit să fie altceva decît evreu” (M. Eminescu – „Opere” vol. X, Editura Academiei RSR, Bucureşti 1989, pag. 291-292).

Cele scrise de Eminescu reprezintă o realitate sociologică a vremii sale. Insă în timp, lucrurile aveau să se schimbe, iar înaintea celui de-al 2-lea război mondial destui de mulţi evrei vorbeau româneşte în familie (în Vechiul Regat, chiar majoritatea evreilor), existau căsătorii mixte şi chiar convertiri la creştinism.

Chiar după emigrarea în Israel, mulţi evrei din România au continuat să vorbească româneşte în familie. În Israel există o bogată presă în limba română.

Aşadar, antisemitismul lui Eminescu este total diferit de cel promovat ulterior de Hitler. Eminescu nu i-a considerat niciodată pe evrei o rasă inferioară, ba chiar le reproşează că nu se căsătoresc cu românii (opusul ideilor naziştilor, care se temeau de „spurcarea” rasei superioare şi au interzis căsătoriile mixte). Din cele scrise de el rezultă că, odată cu adoptarea de către evrei a limbii române (ceea ce s-a şi întîmplat pe scară largă în veacul 20), încetăţenirea evreilor e admisibilă.

Eminescu însuşi, dacă ar mai fi trăit vreo 50 de ani, rămînînd pe deplin fidel conceptiilor sale, ar fi spus: există români de rit izraelit!

Celor care-l acuză pe Eminescu pentru vederile sale politice, îi rog un lucru: să fie consecvenţi în principii şi să nu aplice dublu standard. Adică, să acuze la fel de vehement guvernul israelian, care refuză să acorde cetăţenie israeliană muncitorilor români din această ţară (unii, aflaţi de mulţi ani acolo), sau guvernele american, german sau francez, care iau măsuri împotriva imigranţilor ilegali (inclusiv expulzări), refuzînd să acorde automat cetăţenie tuturor emigranţilor (în SUA, chiar şi emigranţii legali au de aşteptat destul pentru cetăţenie, iar una din condiţii este cunoaşterea limbii engleze).

[articol al meu mai vechi pe care-l republic cu prilejul aniversării lui Mihail Eminescu]