Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

William Totok a dat securităţii note informative sub nume conspirativ, dar nu este considerat colaborator al securităţii februarie 23, 2010


Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a răspuns cererii asociaţiei Civic Media legată de posibila colaborare cu securitatea a lui William Totok. Din răspuns, publicat de Victor Roncea în ziarul „Curentul” (linc) rezultă că William Totok a iscălit un angajament de colaborator al securităţii, preluînd numele conspirativ „Thomas” şi a dat note informative despre colegii săi din cercurile etnicilor germani cu preocupări literare, dar aceste elemente „nu se circumscriu prevederilor art. 2 lit. a şi b din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, astfel încît domnului Totok William (…) nu i se poate atribui calitatea de lucrător/colaborator al securităţii”.

În decembrie 1989 William Totok era colaborator al postului de radio „Europa Liberă” şi a vorbit acolo despre revoluţia începută la Timişoara, fiind unul dintre cei care au făcut cunoscut în Vest cele întîmplate la Timişoara. Vezi, pe acest blog:
Cum s-a aflat în lume despre evenimentele din Timişoara
Radio Europa Liberă în 18 decembrie 1989 despre revoluţia din Timişoara (audio)
Radio Europa Liberă, emisiunea „Actualitatea Românească” din 19 decembrie 1989 (audio)
Radio Europa Liberă, „Actualitatea Românească” din 20 decembrie 1989 (audio)

Dau mai jos documentul emis de CNSAS unde se pot vedea mai amănunţit conţinutul notelor informative ale domnului William Totok. (more…)

 

Israel, singura ţară în care se pomeneau şi lucruri bune despre Ceauşescu după 22 decembrie 1989 (New York Times din 29 decembrie 1989) noiembrie 9, 2009


TL26dec89

„Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989 anunţă că autorităţile din Iran sprijină FSN-ul

După răsturnarea lui Ceauşescu, cei mai apropiaţi prieteni ai acestuia se apucaseră să-l înfiereze. Colaboratorii săi apropiaţi, inclusiv cei care aprobaseră măsurile de reprimare a revoluţiei, nu-l mai scoteau din „tiran” şi „odios”, ministrul de interne Tudor Postelnicu mărturisea că „a fost un dobitoc” ascultîndu-l. Fostul său tovarăş de joacă (linc) pusese la cale omorîrea sa iar ziarele îi scriau numele cu literă mică. Pe plan internaţional guvernele se întreceau în a felicita poporul român care scăpase de odioasa dictatură. Chiar şi autorităţile iraniene, care se întîlniseră cu Ceauşescu cu cîteva zile înainte, se arătau alături de noua orientare politică a României.

În acest climat de condamnare aproape generală a lui Ceauşescu, într-o singură ţară se auzeau glasuri disonante: în Israel. Shimon Peres, actual preşedinte al Israelului şi laureat, în 1994, al premiului Nobel pentru pace, pe atunci viceprim-ministru, a subliniat public unele merite ale lui Ceauşescu într-o vreme cînd nimeni nu se mai ocupa de aşa ceva. Acelaşi lucru l-a făcut şi un demnitar din partidul Likud, formaţiune aparţinînd primministrului Iţac Şamir (Itzhak Shamir). Despre aceasta a scris New York Times din 29 decembrie 1989. Cred că este interesant să reamintesc aceste aspecte, azi cînd circulă teorii conspiraţioniste despre implicarea Mossadului în răsturnarea lui Ceauşescu, cît şi despre implicarea arabilor în apărarea acestuia. Teoriile implicării arabilor în apărarea lui Ceauşescu au fost lansate de FSN chiar în perioada aşa-ziselor lupte cu teroriştii, cînd era nevoie să se ofere gloatei o explicaţie a apariţiei acestora, dar au şi azi adepţi care conspectează conştiincios dezinformările acelor zile (vezi aici şi aici). Ce motivaţie ar fi avut arabii să-şi rişte viaţa de dragul lui Ceauşescu (nu e vorba aici doar de o simpatie generală faţă de acesta) e greu de înţeles, în condiţiile în care politica sa nu a fost chiar atît de pro-arabă precum se pretinde recent (cel puţin, după aprecierea lui Shimon Peres). De altfel, numărul total al palestinienilor care făceau pregătire militară în România în decembrie 1989 este de opt, după cum a scris „Jurnalul Naţional” din 15 septembrie 2009 (linc). E greu de crezut că cei opt s-au gîndit să opună rezistenţă armată unor transformări politice care nu îi priveau în mod direct. Alţi arabi aflaţi în România erau studenţi la medicină sau alte specializări civile, cărora autorităţile ceauşiste nu le dădeau voie să poarte arme. (more…)

 

„Clio 1989” – revistă de nivel academic? septembrie 4, 2008


Aceasta este o recenzie critică la adresa primului număr al revistei „Clio 1989” editată de Institutul Revoluţiei Române (IRR), sub îndrumarea lui Ioan Scurtu, în decembrie 2005. Am dorit ca articolul să apară chiar în următorul număr al „Clio 1989” şi l-am trimis Institutului Revoluţiei Române, inclusiv d-lui Scurtu, directorul ştiinţific al acestui institut. De la Ioan Scurtu am primit un e-mail din care am înţeles că articolul nu se va publica, însă ulterior Bogdan Murgescu, membru în Consiliul Ştiinţific al IRR, care urma să coordoneze al doilea număr al revistei „Clio 1989”, mi-a dat de înţeles că e de acord cu publicarea, cerîndu-mi doar unele schimbări de ton pe care le-am acceptat (de pildă: folosirea cuvîntului „inexactitate” în loc de „falsificare” sau „ignoranţă”).

Numărul de revistă pregătit de Bogdan Murgescu, care includea şi articolul meu, a fost însă respins de Colegiul Ştiinţific al IRR iar pînă la urmă a fost publicat în 2007 fără girul institutului, la editura „Polirom” din Iaşi, sub titlul „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”. În acel volum a apărut varianta „îndulcită” a articolului meu. Aici prezint varianta neîndulcită.

Institutul Revoluţiei Române (IRR), înfiinţat prin Legea 556/2004 şi condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general), a prezentat în decembrie 2005 şi primele sale realizări editoriale. Sînt 2 publicaţii editate de IRR: “Caietele revoluţiei” şi “Clio – 1989″, aceasta din urmă o “revistă de nivel academic”, după cum explică în “Cuvîntul inaugural” al acesteia Ioan Scurtu, responsabilul de număr şi directorul adjunct al IRR. Colegiul de redacţie al revistei e format din Ioan Scurtu, Marian Cojoc, Miodrag Milin şi Bogdan Murgescu. Pe anul 2005 bugetul IRR a fost de 24,4 miliarde lei vechi, aprobaţi printr-o hotărîre a Senatului.

Găsim în “Clio – 1989″ nr. 1-2/2005, un articol semnat de Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, membru în redacţia revistelor “Dosarele istoriei” şi “Historia”) – “1989, an revoluţionar în istoria Europei” (pag. 15-64) şi altul de Georgiana Margareta Scurtu (lector universitar doctor la catedra de politologie a Politehnicii din Bucureşti, fiica lui Ioan Scurtu) – “Pluripartidismul în România” (pag. 133-154). Iată cîteva inexactităţi despre revoluţia din 1989 care apar în această “revistă de nivel academic”:

1. Ioan Scurtu scrie că la revoluţia din Timişoara, în noaptea de 16/17 decembrie 1989 “au fost reţinuţi circa 180 de oameni” (pag. 45). Ca dovadă citează volumul “Armata română în revoluţia din decembrie 1989″ editat de Editura Militară în 1998.

Numărul real al arestaţilor timişoreni din noaptea de 16/17 decembrie 1989 a fost mult mai mare. Numărul de 181 arestaţi apare într-un raport al miliţiei timişorene din noaptea de 16/17 decembrie 1989, ora 4,40, însă aceasta era o raportare parţială. Cum miliţia din perioada Ceauşescu nu era computerizată, la ora 4,40 probabil se putuseră finaliza listele arestaţilor aduşi pînă pe la 2 noaptea. În întreaga noapte de 16/17 decembrie cît şi în zilele următoare au fost aduşi arestaţi la miliţie, deasemeni au existat arestaţi ţinuţi la garnizoană sau la penitenciar. În total, în timpul revoluţiei din Timişoara au fost 978 arestaţi, după datele Parchetului Militar. Profesorul Scurtu preia numărul arestaţilor înaintat de volumul “Armata română în revoluţia din 1989″, fără a face nici o cercetare dacă cele scrise în acel volum reprezintă adevărul, deşi în cel puţin una din lucrările pe care le citează la bibliografie (cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”) este arătat că numărul de 180 arestaţi constituie o falsificare a istoriei cu scopul de a micşora amploarea represiunii. Deci, fie dl. Scurtu nu a observat contradicţia dintre lucrările pe care le citează, fie a observat această contradicţie dar o trece sub tăcere, atitudine anormală pentru un istoric care pretinde că vrea să lămurească evenimentele din 1989.

S-au publicat deja sute de lucrări despre revoluţia din 1989, multe contradictorii. Care e rostul cheltuirii de miliarde de lei din banii contribuabililor cu acest Institut al Revoluţiei? A se publica simple compilaţii din lucrările deja existente, cum face profesorul Scurtu, sau a investiga contradicţiile existente în bogatul material bibliografic despre revoluţie şi a da un verdict referitor la ele, pentru ca opinia publică să fie în sfîrşit lămurită?

2. “În ziua de 19 decembrie, la Timişoara nu au mai avut loc incidente majore”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 48). Au fost totuşi 2 morţi (Curic Veronica şi Reiter Edita Irina) şi cel puţin 8 răniţi (din care 6 prin împuşcare) în acea zi. Cred că asta e destul pentru a considera că au avut loc incidente majore.

3. În 20 decembrie 1989, scrie Ioan Scurtu, Frontul Democratic Român “a formulat şi primul program al revoluţiei române, cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Timişoara” (pag. 49). Acelaşi lucru îl scrie şi Georgiana Scurtu, la pag. 134. Se face confuzie între “Proclamaţia Frontului Democratic Român”, apărută în decembrie 1989 şi “Proclamaţia de la Timişoara”, apărută în martie 1990 şi alcătuită de Societatea Timişoara, două documente fără legătură între ele. Frontul Democratic Român (comitet revoluţionar înfiinţat în balconul Operei din Timişoara în timpul revoluţiei) şi Societatea Timişoara (ONG înfiinţat în 1990, cuprinzînd participanţi la revoluţie) sînt două organizaţii distincte. Proclamaţia Societăţii Timişoara conţine vestitul punct 8 prin care se cerea interzicerea participării la alegeri a foştilor activişti comunişti, implicit a fostului şef al statului Ion Iliescu, actual preşedinte al IRR.

În acest context e de observat că timişorenii numiţi în colegiul naţional al IRR (Claudiu Iordache, care e şi director general, Lorin Fortuna, Ioan Savu, Adrian Sanda, Emil Vlădesan) sînt foşti membri ai FDR. Unii dintre ei sînt probabil nemulţumiţi că, începînd cu 1990, au fost puşi în umbră de Societatea Timişoara. Proclamaţia de la Timişoara – a Societăţii Timişoara (din martie 1990) a fost mult mai mediatizată decît proclamaţia Frontului Democratic Român (din decembrie 1989). Motivul principal al acestei situaţii a fost că înşişi liderii FDR au renunţat la propria lor proclamaţie cînd au anunţat aderarea la Frontul Salvării Naţionale de la Bucureşti. După manifestaţia populară din 12 ianuarie 1990 FDR a fost înlăturat de la conducerea Timişorii.

Acum, prin atribuirea numelui binecunoscut de “proclamaţia de la Timişoara” destul de puţin cunoscutei “proclamaţii a Frontului Democratic Român”, e posibil să se dorească ştergerea din memoria publicului a faptului că a existat o proclamaţie de la Timişoara care a cerut eliminarea din viaţa politică a foştilor activişti comunişti.

Independent de articolele lui Ioan şi Georgiana Scurtu, la paginile 194-195 ale revistei se prezintă integral proclamaţia Frontului Democratic Român. E bine că se publică aceasta, dar, din păcate, găsim aici o nouă greşeală – se pretinde că documentul a fost publicat în ziarul “Victoria” din 20 decembrie 1989. Nu a existat nici un ziar “Victoria” în 20 decembrie 1989 (cînd Ceauşescu mai era la putere), primul număr al acestui ziar a apărut abia la 27 decembrie 1989. Proclamaţia FDR a fost tipărită prima oară în manifestul “A căzut tirania!” din 22 decembrie 1989, iar apoi şi în “Victoria”, dar abia după căderea lui Ceauşescu.

Însăşi datarea proclamaţiei FDR pe 20 decembrie 1989 e greşită. Autorul acesteia, Lorin Fortuna, în revista “Politica Naţională” nr. 1/2004 pe care a editat-o, la pag. 61 arată că proclamaţia FDR este “din data de 21.12.1989, dimineaţa”. Între Ioan sau Georgiana Scurtu şi Lorin Fortuna, cel care ştie cel mai bine data proclamaţiei FDR e Lorin Fortuna, autorul ei, care nu are nici un interes să prezinte o dată mai tîrzie. Constatăm astfel o altă greşeală din revista “Clio – 1989″: primul program scris al revoluţiei române nu este proclamaţia lui Lorin Fortuna, ci lista de revendicări înaintată primului ministru Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş. Această listă de revendicări nu a avut niciodată numele de “proclamaţie”.

4. “În acea zi de 20 decembrie, Timişoara a devenit primul oraş liber din România. Vechile autorităţi, aparţinînd PCR, nu mai aveau nici o putere. Însuşi primul secretar al Comitetului judeţean de partid, Radu Bălan, s-a solidarizat cu revoluţionarii”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 49). Ca persoană care am fost ţinută în arest pînă în 22 decembrie 1989 inclusiv, nu sînt convins că în 20 decembrie vechile autorităţi îşi pierduseră complet puterea. Solidarizarea lui Radu Bălan cu revoluţionarii s-a întîmplat abia în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, nu în 20 decembrie.

5. Referindu-se la începerea aşa-zisei lupte cu teroriştii, Ioan Scurtu scrie: “Apelul actorului Ion Caramitru – care urcat pe un TAB îndeplinea rolul de comandant militar – nu a fost ascultat” (pag. 61). Ion Caramitru a fost una din minţile lucide care şi-a dat seama, în 22 decembrie 1989, că se trage fără rost şi a lansat apelul “opriţi focul!”. Nu a îndeplinit însă rolul de comandant militar, căci cei care trăgeau nu l-au ascultat, după cum scrie chiar Scurtu. IRR ar trebui să-i identifice pe cei care în 22 decembrie 1989 au dat ordinul criminal “porniţi focul”, nu să lanseze insinuări diversioniste tocmai la adresa celor care încercau să oprească focul.

6. Georgiana Scurtu se ocupă în articolul ei şi de perioada post-revoluţionară. După ce descrie înfiinţarea PNŢCD, PNL, PSD (Sergiu Cunescu) şi UDMR (pag. 135-143), continuă: “Chiar înainte de a se înregistra legal, aceste formaţiuni politice au declanşat acţiunile de contestare a FSN, pe care-l acuzau că ar fi monopolizat puterea politică, fiind continuatorul PCR. Primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale a fost cel din 12 ianuarie 1990″ (pag. 143). Aici sînt 3 inexactităţi:

– UDMR nu a fost printre forţele politice care au contestat FSN în ianuarie 1990. Abia după evenimentele de la Tîrgu Mureş din martie 1990 a început UDMR opoziţia faţă de FSN.

– Nu putem spune că abia în 12 ianuarie 1990 ar fi fost “primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale”, cîtă vreme după fuga lui Ceauşescu a existat acea luptă cu teroriştii în care au murit peste 900 de români. Prima încercare de înlăturare a FSN de la putere nu a fost în 12 ianuarie 1990 ci în 26 decembrie 1989, cînd bucureştenii au fost chemaţi la un miting anti-FSN (vezi “Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în “Zig-Zag” nr. 13/1990). Respectiva încercare a fost contracarată de FSN prin anunţarea faptului că mitingul reprezintă o provocare a teroriştilor.

– Acţiunile de contestare a FSN nu au fost declanşate de formaţiunile politice, ci de participanţi la revoluţie neînregimentaţi politic. Printre lozincile scandate la primele mitinguri anti-FSN era şi “Nu sîntem partide!” (în colecţia din 1990 a ziarului “România Liberă” se găseşte consemnat aceasta). Partidele istorice doar au aderat apoi la această contestaţie, în căutare de capital politic. Mai apoi, unii dintre contestatarii neînregimentaţi politic din 1990 au aderat la partide politice. Exemplu: răposatul George Şerban, iniţiatorul Proclamaţiei de la Timişoara, a aderat la PNŢCD în decembrie 1994; ar fi însă o greşeală de a atribui PNŢCD-ului acţiunile lui George Şerban din 1990. Alţi lideri ai protestelor din 1990, precum Marian Munteanu, Leon Nica sau Dumitru Dincă n-au făcut niciodată parte din formaţiunile politice enumerate de Georgiana Scurtu (Dumitru Dincă a fost chiar implicat într-o acţiune anti-PNŢCD în 1990). Este o greşeală să se prezinte contestaţia anti-FSN din 1990 ca fiind declanşată de partidele istorice, chiar dacă atît FSN-iştii, cît şi aceste partide, au avut şi poate mai au interesul să prezinte astfel lucrurile (FSN-iştii pentru a spune că protestatarii “n-au mîncat salam cu soia” şi “n-au fost cu noi, în 21-22″; ţărăniştii şi liberalii pentru a-şi atribui capitalul politic de unici contestatari ai FSN).

Ignoranţă, neglijenţă sau falsificare deliberată – oricare din acestea sînt inacceptabile într-o revistă “de nivel academic” cum se pretinde “Clio – 1989″.