Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Liviu Antonesei despre „revoluția” din Iași iunie 16, 2015


Placă memorială montată la Iași. Sursa foto: pagina facebook a lui Liviu AntoneseiPe pagina sa de facebook (linc), scriitorul ieșean Liviu Antonesei a scris în 13 iunie 2015 următorul mesaj despre evenimentele care ar fi avut loc în 14 decembrie 1989 în Iași:

14 Decembrie 1989 ?

De cite ori trec pe straduta 14 Decembrie 1989 sau prin piateta cu acelasi nume, ma apuca o criza de ris din care nu ma pot opri cu una cu doua! De ce? Pentru ca sint probabil singurele locuri de acest fel din lume botezate dupa un eveniment inexistent! Pe placa omagiala din piateta, scrie ca pe 14 12 1989, ora 16, la Iasi, a inceput Revolutia Romana! Mi-e teama sa nu fi ajuns gogorita asta si prin manualele de istorie… In fapt, cu citeva zile inainte de data cu pricina, aparusera manifeste care convocau lumea la o adunare populara impotriva lui Ceausescu. Aceasta n-a avut loc! Decit daca socotim ca au facut-o militienii in surplus, pompierii cu cele doua tunuri de apa sau judocanii de la Dinamoviada cazati la Hotel Traian! Civili erau chiar mai putini decit de obicei. Am ajuns prin urmare sa aniversam ceva ce ar fi putut avea loc! Sigur, principalii vinovati nu sint posibilii revolutionari avortati avant la letre, ci primarul Simirad, care in 1992, a girat aceasta gogoasa… Dar cu patriotismul local nu te pui! Normal ca dupa atita ris, m-am asezat pe o banca sa-mi trag sufletul. Erau si vreo 34 de grade la umbra!

(more…)

 

Răstălmăcirile lui Larry Watts şi răstălmăcirile altora despre Larry Watts ianuarie 21, 2013


LarryWatts_1Cartea lui Larry Watts „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” (editura Rao 2012 – editură care pare specializată în falsificarea istoriei revoluţiei; a publicat şi cărţile lui Alex Mihai Stoenescu) se ocupă de întreaga perioadă comunistă din istoria României, cît şi de relaţiile României cu Rusia de dinainte de comunism. Capitole ale cărţii se referă la perioada războiului de independenţă din 1877-1878, situaţia de după primul război mondial şi războiul României împotriva guvernului de la Budapesta condus de Bela Kun (sprijinit de sovietici), al doilea război mondial, perioada stalinistă, perioada Hruşciov, primăvara de la Praga şi refuzul lui Ceauşescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei (pe larg tratată, în 8 capitole), perioada Ceauşescu, probleme de politică externă ale României (Orientul Mijlociu, parteneriatul cu SUA). Nu există un capitol consacrat revoluţiei din 1989. Larry Watts analizează amănunţit evenimentele de pînă în 1978, iar despre revoluţia care a răsturnat regimul comunist face doar scurte referiri în introducerea cărţii. Cel mai important fragment din cartea lui Larry Watts care se referă la revoluţie îl găsim la pagina 55, şi este următorul:

Este sugestiv faptul că peste 25000 din cei 37000 de turişti sovietici care au considerat România locul preferat pentru vizite sau tranzit, în cele două săptămînă anterioare revoluţiei din decembrie 1989, au ales să nu mai plece timp de aproape un an, pînă în octombrie 1990, după ce guvernul român le-a cerut oficial şi insistent să părăsească ţara.

Aici se face trimitere la o notă de subsol în care se scrie:

Ceauşescu a protestat împotriva afluxului brusc de turişti de la Moscova, din care nici unul nu stătea la vreun hotel. Vezi Mircea Munteanu, New Evidence on the 1989 Crisis in Romania, e-Dossier nr. 5, Washington D.C., Woodrow Wilson International Center for Scholars, decembrie 2001, pp. 3-11, CWIHP. Ancheta Senatului României asupra evenimentelor din 1989 menţionează un salt de la 30000 turişti sovietici în 1988 la 67000 în 1989, precum şi o întîrziere inexplicabilă în plecarea acestora. Vezi Depoziţia lui Petre Roman, transcript nr. 90/8.03.1994, Arhiva Senatului României, pp. 44-45. Conform prim-ministrului Petre Roman, 30000 de turişti ruşi au rămas în România peste un an, pînă cînd li s-a cerut oficial să plece, în octombrie 1990. Conform lui Roman, şeful SIE, Caraman, l-a informat numai la acea dată despre aceştia. Totuşi încă din martie televiziunea română relata despre taberele sovietice.

Acest fragment din Larry Watts a inspirat articolul lui Sorin Golea din tabloidul „Libertatea” (linc) pe care l-am analizat deja (linc): (more…)

 

Securitatea lui Ceauşescu şi Basarabia. Activitatea lui Ion Stănescu, fondatorul „Unităţii anti-KGB” a securităţii ianuarie 11, 2011


Nicolae Dabija, redactor şef al săptămînalului chişinăuan „Literatura şi Arta”, ne aminteşte într-un articol publicat pe saitul Vocea Basarabiei (linc), cum au ajuns la puşcărie nişte patrioţi basarabeni datorită scrisorii pe care securitatea lui Ceauşescu a trimis-o KGB-ului sovietic (personal tovarăşului Iuri Andropov, viitorul conducător al URSS). Reproduc din articolul domnului Dabija:

În vara anului 1970 basarabeanul Alexandru Usatiuc-Bulgăre se afla la Bucureşti la invitaţia unor rude.

A solicitat o audienţă la Nicolae Ceauşescu, pentru a-i transmite un memoriu din partea Frontului Naţional Patriotic, organizaţie ilegală care activa pe teritoriul RSS Moldoveneşti. Documentul conţinea mai multe date şi argumente despre politica oficială de deznaţionalizare a românilor basarabeni, cărora li se interzicea să-şi vorbească limba, să-şi cunoască istoria, despre faptul că acestora le erau închise şcolile, bisericile, că nu li se permitea să-şi viziteze rudele din România, că nu aveau permisiune să se stabilească în oraşe, invadate de „specialişti” invitaţi din toate regiunile fostei URSS ş.a.m.d., ş.a.m.d. (more…)

 

Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (2). Au existat două momente ale acelor evenimente: un moment al revoluţiei şi unul al loviturii de stat (video) decembrie 19, 2009


Continuarea emisiunii din 1999 de la Antena 1, despre condamnarea (pe atunci proaspătă şi încă nedefinitivă) generalilor Mihai Chiţac şi Victor Stănculescu. Participă la emisiune Adrian Păunescu (moderator), Sergiu Nicolaescu, Marius Mioc, Lorin Fortuna, Şerban Săndulescu, Neculae Cerveni, Sorin Roşca-Stănescu. Explicaţiile mele ulterioare sînt intercalate în text cu litere cursive între paranteze drepte.

Vezi şi prima parte a emisiunii: Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Alex Mihai Stoenescu s-a transferat de la „Jurnalul Naţional” la „Adevărul” octombrie 26, 2009


În 2004 „Jurnalul Naţional” a început serialul despre revoluţie care a fost subiectul cărţii mele „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, bizuindu-se în mare parte pe scrierile lui Alex Mihai Stoenescu (fost informator al Securităţii – linc). Acum, în 2009, îl văd pe domnul Stoenescu ca principal „expert în problemele revoluţiei” consultat de ziarul „Adevărul”, în cadrul serialului despre revoluţie publicat de acest ziar (linc), fiind popularizat simultan şi la B1TV.

Despre revoluţia din Timişoara Alex Mihai Stoenescu scria: “Pentru a se descurca în plasa deasă a legendei, cititorul are la dispoziţie aproximativ 300 de cărţi despre evenimentele de la Timişoara, din care doar vreo cinci păstrează încă peste timp căldura relatării din vecinătatea evenimentului şi numeroase detalii apropiate cumva de adevăr. Rămîn interesante mărturiile consemnate de Miodrag Milin, Marius Mioc şi Titus Suciu, unele încărcate sentimental şi înfrumuseţate politic” (“Istoria loviturilor de stat din România – vol. 4 (I)”, Editura Rao, Bucureşti 2004, pag. 320). Însă răspîndeşte apoi teorii pe care nici unul din cei trei autori menţionaţi nu le susţin. (more…)

 

Eroul anticomunist Sorin Ovidiu Vîntu august 10, 2009


Cunoscutul om de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu şi-a luat în ultima vreme în serios rolul de patron de presă, impunînd schimbări drastice în redacţia ziarului „Cotidianul”. Profit de faptul că domnia sa a ajuns astfel din nou în atenţia publicului pentru a publica şi pe acest blog un comentariu legat de domnia sa, pe care l-am publicat iniţial în cartea mea „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”.

Eroul anticomunist Sorin Ovidiu Vîntu

 Colonelul (r) Alex Stoenescu a publicat la sfîrşitul anului 2004, la editura Rao, cartea „Interviuri despre revoluţie”. Fragmente din carte au apărut şi în Jurnalul Naţional.

Primul interviu din carte ne dezvăluie un erou necunoscut pînă acum al luptei anticomuniste din România: Sorin Ovidiu Vîntu, om care, aflăm de la Stoenescu, încă din 1981 a răspîndit manifeste anticomuniste. Modest, omul de afaceri explică că „nu am nevoie de legitimaţie de erou”. (more…)

 

Locotenent colonel Oană, trimis împotriva demonstranţilor în 21 decembrie 1989, vajnic apărător al televiziunii în 22 decembrie 1989 (video) februarie 18, 2009


Extrase din Documentarul comandantului, registrul de note ale generalului-maior Gheorghe Voinea, comandantul Armatei 1, care avea în zona de responsabilitate şi Capitala. – fragment din Istoria Loviturilor de stat din România de Alex Mihai Stoenescu, vol. 4 (II), Editura Rao, Bucureşti 2005, pag. 236, 273-275:

(Ora) 13:53, Mr. Carp raportează au ieşit 13 TAB TR.1 Mc (şi) 15 TAB R 2 Mc, Total 28 TAB + 1 CRMS, Oană.
(Ora) 14:11 – Tov. Ministru lt.col. Oană – să plece la intrarea principală la CC. ptr. a lua leg(ătura) cu tov. ministru
(Ora) 16:02 – Total 5 CpI (companii de infanterie) + 2 Cp.Tc (companii de tancuri) sînt pregătite (rap. Mr. Carp). T1f Cons.Stat lt.col. Oană – 158453 şi 148110/433 (numere de telefon la care putea fi contactat Oană în sediul Consiliului de Stat; nota lui Alex Stoenescu).
(Ora) 16:37 – Tov. ministru in Piaţa Romană 300 (de) oameni să fie imprăştiaţi de Oană. Intercontinental – Cpt. Marin să-i imprăştie cu TAB. In Piaţa Unirii, aprox. 300 să fie imprăştiaţi (s-a transmis ord. Mr. Carp)
(Ora) 16:48. S-a transmis ordin lt. maj. Dafinescu de la P.C. (punctul de comandă) al lt. col. Oană să ducă 2 TAB la intrarea principală de la CC la dispoziţia tov. ministru.
(Ora) 17:30 Lt. col. Oană raportează că a descongestionat (Bulevardul) 6 martie şi pleacă spre Intercontinental să facă joncţiunea cu cpt. Marin care acţionează pe Magheru.

În 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, cînd TVR devenise „liberă”, transmisia TVR din Piaţa Palatului a fost întreruptă exact în momentul cînd vorbea Dumitru Mazilu, pentru a fi prezentat telespectatorilor locotenent-colonelul Oană, apărătorul televiziunii în faţa ameninţărilor teroriste. Acelaşi Oană raportase în 21 decembrie 1989 că a decongestionat (de manifestanţi) Bd. 6 Martie.

În urma apărării TVR de către trupele conduse de lt-col. Oană, în zona respectivă s-au înregistrat 62 de morţi. Vezi, despre problema „teroriştilor care atacau televiziunea”:

Investigaţiile procuraturii despre luptele de la televiziune
Brateş: Au pus bombe aici la Televiziune
Lupoi: Armata va trimite blindate pentru apărarea televiziunii. Brateş: Coloane blindate, detaşamente teroriste criminale, se îndreaptă spre televiziune
Ţugui: Spre televiziune înaintează 2000 de terorişti. Ajutaţi-ne, ieşiţi populaţia, să ne apere cineva!
Marinescu: Bombă în subsolul Televiziunii!
Colonelul inginer Colţ explică despre dispozitivul infernal de la TVR
Teroristul Dan Marin prezentat la TVR. Brateş: Televiziunea e în pericol, e încercuită de aceşti bandiţi. Cerem urgent armata să intervină!
Brateş: Din nou televiziunea este atacată. Din nou este în pericol televiziunea
Bubuitul exploziilor, tirurile de arme automate, nu ne-au împiedicat şi nu ne vor împiedica să ne facem cu cinste datoria de gazetari români revoluţionari!

Vezi de asemenea, cele două fragmente din cuvîntarea lui Mazilu de la balconul CC care au fost transmise la TVR, între aceste două fragmente intercalîndu-se fragmentul de mai jos cu prezentarea locotenent-colonelului Oană:
Dumitru Mazilu la CC (1): Ţara noastră n-a fost niciodată comunistă!
Dumitru Mazilu la CC (2): Să se dea la o parte marxism-leninismul

Transcriere înregistrare:
00:02 Teodor Brateş: Stimaţi telespectatori, vă cerem scuze pentru condiţiile tehnice defectuoase în care s-a desfăşurat prima parte a transmisiei. Mesajul celor care au vorbit de la acel balcon, imaginea acelui balcon este de tristă amintire dar de data aceasta are o semnificaţie deosebită, reflectînd faptul că puterea aparţine poporului. Sigur, trebuie să ascultăm părerile tuturor, să ţinem seama de ele, important în aceste momente cruciale este să dăm dovadă de calm, de înţelepciune, să nu manifestăm sentimente de răzbunare. Toţi cei care s-au făcut vinovaţi vor plăti, dar ei trebuie să plătească pe cale legală, judecătorească, aşa cum trebuie să existe regula într-un stat civilizat.
00:51 George Marinescu: Şi democratic.
00:52 Teodor Brateş: Şi democratic, bineînţeles. Dacă-i civilizat este şi democratic. Doresc să vă prezint pe comandantul gărzii care apără televiziunea, să raporteze poporului în ce măsură acest mijloc important care aparţine poporului este apărat.
01:07 Marin Oană: Sînt comandantul unităţii de blindate, locotenentul-colonel Oană, şi am primit misiunea nobilă de apărare a televiziunii române, misiune nobilă pentru care cer sprijinul întregului, întregii populaţii din zonă, să mă ajute pentru această, pentru a îndeplini această misiune sacră.
01:31 Teodor Brateş: Repetăm şi noi acest apel, şi fiţi convinşi că ostaşii ţării, ostaşii care şi-au făcut datoria, ostaşii care fac parte din popor, îşi vor face în continuare datoria. Şi acum vă rog să-mi permiteţi să citim cîteva ecouri de peste hotare, care arată ce mare, ce amplu este acest ecou, este ecoul evenimentelor istorice de astăzi din ţara noastră.

 

Cică Măgureanu a scris o carte cu dezvăluiri supărătoare pentru Ion Iliescu noiembrie 24, 2008


Zarvă mare în mass-media şi în internetul românesc: Virgil Măgureanu, fostul şef al SRI din perioada preşedinţiei lui Ion Iliescu, a scos o nouă carte în care, dialogînd cu Alex Mihai Stoenescu (ale cărui cărţi despre 1989 le-am comentat deja pe acest blog), face cică nişte dezvăluiri supărătoare pentru Ion Iliescu.

magureanu-iliescuN-am citit cartea deci comentez aici doar pe baza celor apărute în presă şi pe internet. Am citit însă raportul SRI despre revoluţie din 1994, făcut cînd la conducerea SRI era Virgil Măgureanu, şi erau aceleaşi teorii despre agenturile străine pe care le văd şi acum menţionate. Am cerut atunci, la o conferinţă de presă a asociaţiei „17 Decembrie”, destituirea lui Măgureanu pentru falsificarea istoriei revoluţiei (citiţi sinteza conferinţei de presă din 25 august 1994). Nici un politician nu m-a susţinut. După venirea la putere a lui Emil Constantinescu în 1996 am avut surpriza să văd că Măgureanu e păstrat la conducerea SRI. În decembrie 1996, la aniversarea revoluţiei, pe cînd CDR-ul era încă în luna de miere cu alegătorii, am blestemat pe cei care continuă să-l susţină pe Măgureanu. Abia după ce revista „22” din 21 ianuarie 1997 a publicat cuvîntarea mea şi s-a declanşat o polemică legată de aceasta cu Vasile Popovici („22” din 28 ianuarie respectiv 11 februarie 1997), Măgureanu a fost schimbat.

Pe blogul lui Ion Iliescu văd dedicaţia olografă pe care Virgil Măgureanu i-o dă fostului preşedinte, exact pe cartea cică „incomodă” pentru acesta: „Domnului Preşedinte Ion Iliescu, omul care a făcut istorie atunci cînd toţi ceilalţi nu se aflau la înălţimea ei”. Stau şi mă minunez, cum îşi închipuie unii „analişti” că această carte ar avea ceva anti-Iliescu în ea? Se doreşte legendarea lui Măgureanu ca oponent a lui Iliescu? N-au fost oare în aceeaşi gaşcă în 1989?

Măgureanu, cînd scrie că încă din a doua jumătate a anilor ’70 se ştia că succesorul lui Ceauşescu va fi Ion Iliescu, sugerează că în decembrie 1989 nu exista altă opţiune decît Iliescu. Am îndoieli asupra acurateţii acestei interpretări, care în nici un caz nu e deranjantă pentru fostul preşedinte.

Răzvan Vintilescu de la „Cotidianul” salută anticomunist dezvăluirile lui Măgureanu. Vintilescu e deranjat de „ideea tîmpă că tocmai în acea zi din decembrie 1989 s-a trezit brusc tot poporul român să ţipe de durere, cînd pînă atunci a dormit în post de frică” şi e mulţumit că în cartea sa Măgureanu combate această idee, susţinînd că răsturnarea lui Ceauşescu a fost pusă la cale de KGB şi CIA.

Poporul român nu s-a trezit nicidecum brusc la revoluţie. În 15 decembrie 1989 s-au adunat cîţiva lîngă casa lui Laszlo Tokes, în 16 au fost mai mulţi, dar încă puţini faţă de populaţia oraşului. Coloana de demonstranţi din 16 a mers pe lîngă nişte întreprinderi şi prin complexul studenţesc ca să provoace o ieşire masivă în stradă a muncitorilor şi studenţilor, dar n-a izbutit. Abia în 21 revoluţia s-a extins la Bucureşti, unde a început tot cu o mînă de oameni. Trezirea în masă a bucureştenilor a fost abia în 22 decembrie, la o săptămînă după începutul de la Timişoara. Pentru timişoreni, senzaţia nu a fost că poporul s-a trezit „brusc” ci că s-a trezit încet şi cu greu. Mă uimeşte Vintilescu care lansează teoria trezirii bruşte pentru a avea ce să combată după aceea.

Un alt ziarist cunoscut pentru anticomunismul şi antifesenismul său, Victor Roncea de la „Ziua”, scrie despre „profesionalismul extrem” şi „acribia” care ar caracteriza respectivul volum.

gratieremagureanu_0001Scriam după condamnarea generalilor Chiţac şi Stănculescu că gratiereiliescu_0001mai avem o problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989. Remarc că atît Ion Iliescu cît şi Virgil Măgureanu au iscălit cereri pentru graţierea lui Victor Stănculescu. Mi se pare foarte convenabil pentru cei care au preluat puterea în decembrie 1989 să se răspîndească în opinia publică teoria că nişte misterioşi agenţi KGB neidentificabili au fost vinovaţi de morţii de după 22 decembrie. Asfel, pot scăpa de răspundere adevăraţii vinovaţi, care sînt români. Cartea lui Măgureanu este parte din diversiunea fesenistă începută în 22 decembrie 1989, cu scopul de a scăpa de răspundere criminalii din 1989, iar criticile de suprafaţă faţă de Ion Iliescu care se găsesc în carte sînt doar o stratagemă pentru mărirea credibilităţii.

Urmăreşte: Înregistrare video cu discursul lui Măgureanu la lansarea cărţii sale, pe saitul ziarului „Ziua”

Vezi şi:

Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu

– despre Alex Mihai Stoenescu, coautorul cărţii lui Măgureanu, recenzii la volumele sale anterioare despre revoluţia din 1989:

“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) – a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu – Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

 

Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu noiembrie 4, 2008


Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (2) – a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

„În dimineaţa de 22 decembrie 1989 Armata a dat o lovitură de stat (puci) împotriva dictaturii lui Nicolae Ceauşescu“, este concluzia lui Stoenescu (pag. 380). „Nici generalul Stănculescu, nici generalii prezenţi la locul deciziei nu au făcut publice detaliile preluării puterii de către Armată, deoarece le-a fost teamă să recunoască gestul ce părea şi grav, din punctul de vedere al comportamentului unei instituţii, şi periculos din punct de vedere al imaginii. De aceea, a fost lansată teza mult mai convenabilă a trecerii armatei de partea poporului“, continuă autorul (pag. 380-381).

Generalul Stănculescu este persoana considerată de Stoenescu ca autor al îndepărtării de la putere a lui Ceauşescu, însă nu înţelegem de ce consideră autorul că acesta ar fi avut motive să-şi ascundă asemenea fapte după revoluţie. Din contră, dacă faptele ar fi reale, ar reprezenta un merit al lui Stănculescu, învinuit azi pentru presupuse crime săvîrşite în decembrie 1989 la Timişoara.

Imediat după revoluţie s-a susţinut meritul lui Vasile Milea în darea ordinului de a nu se trage în popor în 22 decembrie 1989, mai mulţi ofiţeri susţinînd această versiune la TVR. Stoenescu susţine că ordinele date sub indicativul « Rondoul » (aparţinînd ministrului Vasile Milea) au fost date de fapt de Stănculescu, care fusese numit de Ceauşescu ministru al apărării în locul sinucisului Milea.

În sprijinul teoriilor sale, autorul foloseşte un interviu care i l-a luat lui Stănculescu. Observ în interviu stilul tipic Stoenescu de interogare a martorilor, fără ca aceştia să fie lăsaţi să spună ce au de spus, ci dictîndu-se răspunsurile. Citez din interviu:

„A.M. Stoenescu: Eu ştiu ce ordine aţi dat. Cunoaşteţi unde am lucrat eu?
V.A. Stănculescu: Da, Direcţia de Relaţii Publice… sub Babiuc. Ştiu!
A.M. Stoenescu: Am studiat ordinele venite la Armata 1. Între 10,07 şi 10,30 aţi dat cinci ordine. Primul opreşte trupele pe Olteniţei, dar următoarele patru « nu se trage, se parlamentează cu demonstranţii ».
V.A. Stănculescu: Aşa este. Prin grupa de comunicaţii mi se transmitea ce se întîmplă afară şi eu mi-am dat seama, aşa că am dat ordinele astea.
A.M. Stoenescu: Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era a lui Milea.
V.A. Stănculescu: Da, era al ministrului“
(pag. 387).

Stănculescu nu contrazice încercarea de a i se atribui un rol esenţial în victoria revoluţiei. N-are nici un interes să facă aşa ceva, din contră. Totuşi, singurul lucru confirmat de general este că indicativul RONDOUL aparţinuse ministrului apărării naţionale. Stănculescu nu spune în interviu, clar şi fără echivoc, că ar fi folosit el personal indicativul “Rondoul” şi nici nu indică ordinele pe care le-ar fi dat în 22 decembrie 1989. Anunţarea sinuciderii lui Milea s-a făcut la ora 10,51 conform lui Stoenescu (pag. 388) şi la ora 11,02 conform volumului „Revoluţia română în direct“ editat de TVR în 1990 (pag. 11). Ipoteza că ordinele de la 10,07 sau 10,30 puteau fi date totuşi de Milea nu poate fi înlăturată. Primele ordine semnate Stănculescu sînt notele telefonice 38 şi 39, abia la ora 13,30, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul (pag. 400; 404).

Împărtăşesc aprecierea lui Stoenescu despre faptul că Vasile Milea a dat ordine criminale în 1989 şi că a existat un interes politic de a-l înfăţişa pe Milea drept erou după revoluţie. Este legitimă punerea la îndoială a corectitudinii declaraţiilor date în 1990 de unii ofiţeri M.Ap.N. despre Milea, dar nu se poate exclude posibilitatea ca în 22 decembrie 1989 Milea să fi fost cuprins de remuşcări şi, înainte de sinucidere, să fi ordonat acea retragere a trupelor. Există şi interes politic de a atribui merite generalului Stănculescu, în condiţiile colaborării acestuia cu Ion Iliescu în 1989.

Generalul Iulian Vlad ar fi ordonat şi el să nu se apere sediul C.C. al PCR, pretinde autorul, bizuindu-se pe relatarea colonelului de securitate Octavian Nae. Acesta ar fi primit ordin de la Vlad: „luaţi nişte măsuri să blocaţi uşile astea [de la sediul C.C. – nota mea]. Dar să fie posibilitatea, dacă e nevoie, să fie deschise“ (pag. 391 – declaraţie dată Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989“).

Cunoscînd, chiar de la Stoenescu, că a existat şi un plan de evacuare a lui Ceauşescu din C.C. cu ajutorul tancurilor (pag. 428), ordinul lui Iulian Vlad pare mai degrabă legat de acest plan decît de trecerea de partea revoluţiei. Abia după fuga lui Ceauşescu din C.C. a devenit Vlad revoluţionar.

Din dorinţa de a-l înfăţişa pe şeful Securităţii Iulian Vlad drept erou al revoluţiei, Stoenescu trage concluzii care nicidecum nu rezultă din faptele expuse. Aflăm că viceamiralul Ştefan Dinu a surprins o convorbire a procurorului general Popovici care cerea dovezile trădării lui Vasile Milea pentru a pregăti acuzarea în procesul ce urma a fi declanşat. De aici Stoenescu concluzionează : „există proba pentru afirmaţiile conform cărora Ceauşescu intenţiona să declanşeze un proces de înaltă trădare care îi viza pe Milea, Vlad, probabil şi pe alţii“ (pag. 398). Proba (relativă de altfel, căci afirmaţiile lui Ştefan Dinu ar trebui coroborate cu alte dovezi, de pildă cu o declaraţie a lui Popovici) se referă doar la Milea. Adăugarea lui Vlad alături de Milea este exclusiv opera lui Stoenescu, nefiind susţinută de dovezi.

Tot în cadrul încercării de reabilitare a securităţii se pretinde că, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul, „Securitatea a vrut să-l reţină pe Ceauşescu la Snagov“ (pag. 420). Ca dovadă, se prezintă un interviu cu securistul Sorin Dumitrescu (« nume de împrumut », se precizează), publicat şi de Jurnalul Naţional din 30 martie 2004 (pag. 417-420). Interviatul era ofiţer de la paza palatului prezidenţial din Snagov, unde pentru scurt timp în 22 decembrie 1989 a poposit Ceauşescu.

Istoria este clară: Securitatea NU l-a reţinut pe Ceauşescu. Poveştile care apar după 15 ani cum că ei, patrioţii de securişti, erau de partea revoluţiei şi au vrut să-l reţină pe Ceauşescu, seamănă cu poveştile unui fotbalist care n-a înscris nici un gol tot campionatul, dar povesteşte ce planuri superbe a avut ca să înscrie goluri.

Securistul Sorin Dumitrescu povesteşte că, după aterizarea elicopterului cu soţii Ceauşescu la Snagov, a primit ordinul: “Dispozitivul pe casă”. “Asta însemna să apropiem dispozitivul de pază în jurul casei, a palatului prezidenţial de la Snagov”, spune Dumitrescu (pag. 418).

În ciuda eforturilor disperate ale reporterului de a da acestui ordin interpretarea că Securitatea voia să-l aresteze pe Ceauşescu, Sorin Dumitrescu nu confirmă aceasta. Întrebare: “Adică dv. credeţi că ordinul a fost dat pentru a-l bloca pe Ceauşescu în clădire?” Răspuns Dumitrescu: “Pe moment nu am gîndit aşa. Ordinul era firesc” (pag. 418). De fapt, nimeni nu l-a blocat pe Ceauşescu la Snagov, elicopterul a plecat de acolo nestingherit. Peste vreo 10 ani s-ar putea să aflăm că ei, securiştii cei eroici, l-au blocat pe Ceauşescu la Snagov. Deocamdată însă există prea mulţi oameni care îşi mai amintesc despre prinderea lui Ceauşescu la Tîrgovişte. De aia, opiniei publice i se serveşte teoria: securiştii nu l-au blocat pe Ceauşescu, dar au vrut s-o facă.

Reporterul nu se lasă, şi-l pisălogeşte pe Dumitrescu: “ce v-a făcut mai tîrziu să credeţi că ordinul venit de la Direcţia 5 avea alt scop, avea menirea să-l blocheze pe Ceauşescu acolo?” (pag. 419). Pînă la această întrebare, Dumitrescu nu spusese nimic din care să rezulte că a interpretat vreodată ordinul în sensul indicat. Reporterul are însă calităţi de telepat, astfel că a ghicit ce era în mintea lui Dumitrescu: pe moment nu şi-a dat seama că ordinul urmărea să-l reţină pe Ceauşescu, dar a priceput asta mai tîrziu. Aşa-s securiştii, pricep mai greu. Dovada că a existat un plan de blocare a lui Ceauşescu este un telefon pe care Dumitrescu l-a primit în 23 decembrie, de la generalul Ghiţă, care a întrebat dacă “păsările mai sînt acolo”. Dumitrescu a înţeles, dar iarăşi cu întîrziere tipic securistă (“i-am spus că noi acolo nu avem berze”), că “păsările” sînt soţii Ceauşescu (pag. 419).

În ciuda concluziei lui Stoenescu că „teoretic, blocarea lui Ceauşescu la Snagov era realizată“ (pag. 420), observ că această blocare nu s-a realizat nici teoretic, nici practic.

Pentru a încheia subiectul atitudinii şefului Securităţii Iulian Vlad, remarc că însuşi Stoenescu semnalează „insistenţa generalului Vlad, atît în procesele sale, cît şi la audierile de la Senat, pe eliminarea cuvintelor trădare, complot, duplicitate, în ce priveşte atitudinea Securităţii faţă de Nicolae Ceauşescu“ (pag. 439). Stoenescu îi atribuie lui Vlad merite revoluţionare pe care acesta însuşi nu şi le-a atribuit niciodată.

„Populaţia din stradă a trăit sentimentul că trupele, militarii, Armata au fraternizat spontan cu revolta populară (…) Realitatea era cu totul alta (…) Ideea revoluţionară că Armata nu avea încotro în faţa mulţimii nu este fezabilă“ (pag. 428). „Militarii din stradă executau un ordin chiar şi atunci cînd parlamentau, fraternizau sau susţineau mişcările masei“ (pag. 429).

Cînd analizăm fraternizarea armatei cu populaţia în 22 decembrie la Bucureşti, e bine să ne amintim că a mai existat o fraternizare – în 20 decembrie 1989 la Timişoara. Despre revoluţionarii timişoreni din 20 decembrie 1989 a povestit de pildă generalul Ştefan Guşă, într-un interviu acordat lui Pavel Coruţ: „Mă convinsesem că nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru“ (Pavel Coruţ – „Să te naşti sub steaua noastră!“, Editura Gemenii, Bucureşti 1993, pag. 109). Deci, şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Guşă, a susţinut exact ideea aia considerată de Stoenescu “nefezabilă”. În 20 decembrie 1989 în faţa sutelor de mii de demonstranţi timişoreni, comandanţii de dispozitive din centrul oraşului au renunţat la a opune rezistenţă. Unii demonstranţi au intrat triumfal în Piaţa Operei căţăraţi pe taburi. Nu există însă nici un comandant de dispozitiv care să fi declarat că renunţarea la a opune rezistenţă demonstranţilor sau îngăduinţa dată demonstranţilor de a se urca pe tehnica militară s-a datorat vreunui ordin primit de la superiori. Iată o descriere a acestui moment al zilei de 20 decembrie 1989, făcută de martorul ocular Nicolae Bădilescu, membru în Frontul Democratic Român, participant şi la negocierile cu primul ministru Dăscălescu:

„Un ofiţer sau subofiţer, nu mai reţin, s-a desprins dintre militari încercînd să ne oprească: « Staţi, militarii sînt înarmaţi, am ordin să nu las să treacă nici o persoană! ». Au izbucnit strigăte, lozinci, fel de fel de răspunsuri, printre care şi al meu: Aşa cum voi vă exercitaţi o îndatorire, aşa ne exercităm şi noi dreptul de a manifesta paşnic! E un drept democratic, constituţional, cred că ştii acest lucru! ». O ştia, n-o ştia, treaba lui, fapt este că s-a întors la subordonaţi şi a dat comanda: « Arma jos şi daţi-vă la o parte ». « Nu aşa », am intervenit eu, « să intre în hol la cinema, că nu vrem ca mîine-poimîine să se spună că am agresat ostaşii, care, aşa cum ziceţi, îşi fac datoria împuşcînd poporul ».

Nu-ţi descriu entuziasmul cînd i-am văzut pe militari în vitrină ! Dar să trecem mai departe. După cîţiva paşi, la colţi, pe [strada] Săvineşti alt şir de militari. Iar lîngă zidul Primăriei grăniceri, băieţi tineri, aproape copii. M-am apropiat, am încercat să intru în dialog cu ei: « Măi băieţi, măi copii, ce faceţi voi aici ? Sînt sigur că n-aţi mîncat de mult. Nemernicul vă ţine flămînzi, cerîndu-vă să îndreptaţi armele spre noi, aşa-i ? Dar ce facem noi este pentru toată lumea. Este şi pentru voi ». Şi unuia i-am pus 100 lei în bluzon, adăugîndu-i: « Luaţi-vă nişte biscuiţi, că pentru descreieratul de la Bucureşti nu merită să staţi flămînzi ».

Gestul a dat roade, au procedat la fel şi alţi demonstranţi, grănicerii nu ne-au creat nici o problemă. Văzînd taburile, mi-a trecut prin cap o idee … spune-i cum vrei, trăznaie, genială, treaba ta, zicîndu-mi că ar fi extraordinar pentru moralul oamenilor să intrăm în Piaţa Operei pe un tab, cu un tab în frunte. Aşa că am urcat pe unul dintre ele, începînd tratative în acest sens. Fac precizarea că taburile erau de la U.M. 01233 Buziaş, reţin numele celor cu care am vorbit : locotenentul major Ardelean T., locotenent Craiu Daniel, plutonier Câţea Vasile, plutonier Ion Viorel, plutonier Moraru Vasile, plutonier Dumitru Ion, plutonier adjutant Martin M.

Cred că prima întrebare a fost asta: « Cîte cartuşe aveţi aici, băieţi ? ». « Trei mii ». În regulă, atunci aflaţi că noi sîntem 300000 ! Deci cred că cel mai bun lucru ar fi să veniţi cu noi în Piaţa Operei ». Nimerisem pe tabul lui Ardelean, care mi-a spus: « Aş veni, domnule, dar la mine nu merge stînga ». « Nu e nimic, trage dreapta şi spune colegului să vină el cu noi ». Omul s-a conformat, aşa am ajuns deci pe tabul condus de plutonierul adjutant Martin M. în Piaţa Operei“ (Titus Suciu – « Lumea bună a balconului », Editura Almanahul Banatului, Timişoara, pag. 75-76).

Ordinul de retragere în cazărmi de la Timişoara a fost urmarea directă a conştientizării de către generalii ceauşişti că eventuale ordine de reprimare nu vor mai fi executate, existînd chiar primejdia întoarcerii armelor. Conducerea armatei a fost înştiinţată despre cele întîmplate la Timişoara, şi totuşi în 21 decembrie a dat ordine de reprimare la Bucureşti şi în alte oraşe.

Referitor la Bucureşti, dovada faptului că fraternizarea armatei cu demonstranţii nu a fost urmarea ordinelor generalilor din conducerea armatei, o găsim chiar în cartea lui Stoenescu. Astfel, el vorbeşte despre ordinul de oprire a trupelor în cazărmi: „Pentru a salva onoarea lui Milea, militarii au declarat în corpore că ordinul i-a aparţinut ministrului. Ordinul i-a aparţinut generalului Eftimescu şi a fost dat după autoîmpuşcarea lui Milea (încă mai trăia) la precis ora 9,54, după ce cu un minut în urmă locotenent-colonelul Costache l-a informat că « s-a urcat lumea pe Tc (tancuri) » (pag. 376-377).

Aşadar, la ora 9,53 conducerea armatei aflată la C.C. deja fusese informată despre fraternizarea armatei cu poporul, concretizată în urcarea demonstranţilor pe tancuri. Abia apoi vin celelalte ordine: 9,54 oprirea în cazărmi; 10,07 a nu se trage în oameni şi a se parlamenta (pag. 378-379) (10,45 după cronologia lui Sergiu Nicolaescu, pe care Stoenescu o consideră greşită – pag. 355). Autorul dezbate intens asupra persoanei care ar fi dat respectivele ordine, combătînd varianta iniţială răspîndită prin 1990 că acestea ar fi aparţinut lui Milea şi indicînd drept autori pe Eftimescu respectiv Stănculescu. Esenţialul este însă că fraternizarea armatei cu demonstranţii, pornită de la eşaloanele militare inferioare aflate în contact direct cu revoluţionarii, era un lucru deja realizat la momentul acestor ordine. Ideea că militarii care îngăduiseră manifestanţilor să se caţere pe tancuri ar fi putut să-şi schimbe brusc atitudinea şi să deschidă focul împotriva populaţiei e nerealistă, iar generalii aflaţi în C.C. şi-au dat seama de asta. În cazul particular a lui Stănculescu, acesta mai cunoscuse o experienţă similară cu doar 2 zile înainte, la Timişoara.

Prin modul în care este înfăţişată căderea lui Ceauşescu, autorul atribuie, fără dovezi serioase, meritele acestei căderi unor persoane din nomenclatura comunistă, anume generalilor Victor Atanasie Stănculescu şi Iulian Vlad, minimalizînd rolul jucat de masele populare şi contestînd existenţa, în cadrul eşaloanelor inferioare ale armatei, a unei fraternizări cu populaţia fără acordul şi împotriva voinţei generalilor ceauşişti. Răstălmăcirea unor declaraţii, contestarea fără argumente a altora, ignorarea dovezilor care contrazic teoriile susţinute sînt cîteva din metodele domnului Alex Stoenescu.

 

Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) octombrie 29, 2008


Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Totuşi, serviciile secrete pot arunca cu vorbe la întîmplare. Ştim asta din pilda recentă a zvonurilor despre armele irakiene de distrugere în masă. Referitor la raportul SRI despre revoluţie, subsemnatul, în numele Asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie Timişoara, am contestat acest raport imediat ce a fost publicat (1994), cerînd şi destituirea directorului SRI Virgil Măgureanu. Există, cel puţin la Timişoara, o opinie larg răspîndită că instituţiile statului român, inclusiv SRI, au avut constant interesul să ascundă vinovaţii de crimele din 1989, inclusiv prin lansarea în mijloacele de (dez)informare în masă a unor false teorii despre revoluţie. Această opinie primeşte confirmări chiar şi de la Stoenescu, care ne spune că multe documente au fost „prelucrate” la M.Ap.N. după revoluţie (notă de subsol la pag. 290). Dacă la M.Ap.N. s-au putut falsifica documente, cum ne spune fostul şef al Direcţiei de Relaţii Publice al Armatei Alex Stoenescu, de ce n-ar putea falsifica documente şi SRI-ul? (Totuşi, la SRI pare să fie vorba mai mult de formulări ambigui şi insinuări decît de falsificare directă de documente)

Pe de altă parte, premeditarea dezorganizării mitingului din 21 decembrie nu e neapărat opusă teoriei revoltei spontane. Leon Nica, de pildă, imediat după revoluţie a declarat că a sabotat mitingul lui Ceauşescu, şi a făcut-o premeditat, adică a mers la miting cu gîndul bine stabilit să provoace o revoltă anti-Ceauşescu. Ca Leon Nica puteau să aibe gînduri similare şi alţi bucureşteni, sau chiar timişoreni despre care sînt indicii (amintite chiar de Stoenescu) că s-au deplasat la Bucureşti ca să revolte populaţia.

Într-o mulţime de zeci de mii de oameni e firesc să apară spontan şi cîţiva oameni cu iniţiativă. Odată cu anunţarea mitingului, cunoscut fiind de către opinia publică că la Timişoara au fost omorîţi oameni, ar fi fost chiar de mirare ca din 2 milioane de bucureşteni să nu se găsească cîţiva să acţioneze contra lui Ceauşescu. Cîtă vreme nu s-a dovedit că aceia care au acţionat au legături cu organizaţii oculte, teza revoltei spontane nu e deloc respinsă. E firesc ca o revoltă să înceapă cu un număr mic de participanţi iar pe parcurs să cîştige din ce în ce mai mulţi adepţi.

„Începînd cu ziua de 20 decembrie, la Timişoara s-a declanşat revolta populară, condusă din după amiaza aceleiaşi zile de Frontul Democrat Român” (pag. 253). Iarăşi vedem minimalizarea şi contestarea caracterului autentic revoluţionar al primelor zile ale revoluţiei, în care s-a desfăşurat represiunea (morţii Timişoarei au fost între 17-19 decembrie şi după 22 decembrie; din 20 decembrie pînă la fuga lui Ceauşescu n-au mai fost morţi).

„Serviciile secrete americane au încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă anticomunistă în care au fost implicaţi, ca urmare a înţelegerilor de cooperare, şi agenţi sovietici”, scrie Stoenescu (pag. 259), iar apoi prezintă grupul „Mansarda”, care avea ca membri pe Octavian Mihăescu, Ion Rădoi, Marian Mierlă şi alţii. Practic, un grup de prieteni care se întîlneau într-o mansardă unde criticau regimul comunist. Poate au existat zeci de asemenea grupuri prin Bucureşti, grupul „Mansarda” avînd intenţii nobile dar rezultate practic nule anterior revoluţiei. Octavian Mihăescu i-a scris lui Stoenescu că grupul hotărîse „pentru ziua de 1 decembrie 1989, o întîlnire a 200 de studenţi la statuia lui Mihai Viteazul şi darea scînteii. Trebuia să fiu pe fază, pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestaţi. La întîlnire nu sosiseră decît 5 persoane din 200! Căzuse acţiunea” (pag. 262). Dorinţa de anunţa Ambasada SUA (sau alte ambasade străine) despre eventuale cazuri de arestări politice e o formă firească de apărare a celor care luptă cu un sistem totalitar, care nici nu vrea să recunoască existenţa oponenţilor. Însă, atîta vreme cît nu Ambasada SUA le-a spus acestor oameni ce să facă, afirmaţia că grupul „Mansarda” ar fi fost format de serviciile secrete americane e gratuită. Ceea ce a făcut grupul „Mansarda” şi toate celelalte grupuri de acest fel care or mai fi fost prin Bucureşti să intre în acţiune au fost evenimentele de la Timişoara (cunoscute prin radio Europa Liberă), care au transmis românilor îndemnul „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”. Cei care au rămas pasivi după ce au aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, să nu ne mai plictisească cu poveşti despre rezistenţa lor în faţa dictaturii.

Fanii unei echipe de fotbal se vor întîlni la meciul echipei favorite fără să plănuiască dinainte asta, datorită simplei răspîndiri a veştii că are loc meciul (fiecare dintre fani luînd pe cont propriu hotărîrea de a merge la meci). Aşa a fost la Timişoara, cînd vestea că „se întîmplă ceva” la casa Tokes a atras ca un magnet pe toţi cei care erau dispuşi să acţioneze împotriva lui Ceauşescu, chiar dacă nu ştiau prea bine şi nici nu îi interesa cine este Laszlo Tokes. Tot aşa a fost la mitingul anunţat de Ceauşescu în 21 decembrie. Nici un complot sau punere la cale de forţe oculte nu e necesar pentru a realiza asta, rezultatul l-ar fi putut prevedea şi Ceauşescu, dacă ar fi avut mai multă inteligenţă.

Stoenescu adună cu grijă orice declaraţie sugerează că manifestanţii din 21 decembrie 1989 nu erau români. În intersecţia cu strada Luterană era un grup „încercînd să convingă oamenii să strige Jos Ceauşescu! Martorii oculari afirmă că erau străini, cel mai probabil basarabeni” (pag. 238). Cine-s martorii ăia, nu ni se spune. Un oarecare Tudor Calotă a declarat că „am fost la Inter. Acolo erau nişte cetăţeni care strigau: Nu plecaţi! Nu erau români”, iar Petre Copilici pretinde că a fost chiar ameninţat cu arma de nişte străini să rămînă la manifestaţie (pag. 244). Nici Calotă, nici Copilici nu explică din ce cauză consideră că respectivii nu erau români, iar declaraţia cu participarea la manifestaţia anti-Ceauşescu sub ameninţarea armelor e hilară. Nicolae Dumitru a văzut un lider revoluţionar din Piaţa Universităţii care „avea o privire de ucigaş (…) nu părea a fi de la noi” (pag. 267-268). Dumitrule dragă, chiar şi un român poate avea privire de ucigaş în asemenea momente, mai ales dacă te bănuieşte că eşti securist (apropo: eşti?). Mihai Montanu a văzut nişte inşi care au coborît din nişte dacii şi s-au ataşat demonstranţilor, care „greu de spus de partea cui erau (…) aş fi tentat să zic că nu erau de-ai noştri”, de unde Stoenescu trage concluzia că daciile „aparţineau Consulatului URSS” (pag. 301). Martorul ocular Montanu nu trăsese această concluzie. Miliţianul Ionel Bejan a văzut 3 turişti sovietici care se uitau pe o hartă, dar nu rezultă din declaraţia lui că aceştia au avut legătură cu revoluţia (pag. 305-306).

Dan Iosif spune că printre revoluţionarii din Bucureşti s-au aflat şi timişoreni, veniţi să „exporte” revoluţia (pag. 280). Acei timişoreni sugerau la baricadă, prin bileţele, scandarea unor nume care să facă parte din viitorul guvern, precum Corneliu Mănescu, Mazilu, Iliescu. Aceste nume care s-ar fi scandat la baricadă sînt confirmate, după o şovăială, de Dan Iosif, dar la presiunea psihologică a interviatorului Stoenescu, care în loc să lase martorul singur să amintească numele liderilor politici presupus amintiţi la baricadă, îi dictează aceste nume lui Dan Iosif şi îi cere să le confirme (ăsta-i stilul de lucru Stoenescu, similar face cu martorul Dragoş Constantinescu – pag. 338 – acesta confirmînd doar generic că s-au scandat nişte nume, fără să indice care).

Prezenţa timişorenilor în Bucureşti nu se potriveşte cu teoria dragă lui Stoenescu despre agenturile străine, de aceea autorul nu crede că aceia ar fi fost timişoreni adevăraţi. „Ce rost avea ca tinerii timişoreni care se încadraseră mişcării de la Inter (…) să comunice cu colegii lor prin bileţele?” (pag. 282). Păi, dacă portavocea era la Dan Iosif, era normal să i se scrie pe un bileţel propuneri de scandări, cel cu portavocea dădea tonul şi nu era cazul să fie atacat Iosif ca să i se smulgă portavocea. Metoda bileţelelor a fost folosită şi în balconul Operei din Timişoara (Mariana Cernicova – „Noi suntem poporul”, Editura Intergraf, Reşiţa 2004). „Este greu de înţeles cum timişorenii care aveau la Timişoara deja o formaţiune politică bine conturată, Frontul Democrat Român, cu un program anticomunist explicit, cereau la Bucureşti un guvern format din comuniştii Corneliu Mănescu, Dumitru Mazilu, Ion Iliescu? (…) Se pare că a existat cel puţin un grup diversionist care s-a autointitulat timişorean, şi care n-avea altă legătură cu Timişoara decît diversiunea pe care o provocase acolo cu patru zile în urmă” (pag. 282). Frontul Democratic Român era denumirea pe care şi-o luase comitetul revoluţionar din clădirea Operei din Timişoara, dar acesta nu era o formaţiune politică bine conturată, căci n-avea o ideologie clară (de aia s-a destrămat după revoluţie) şi nici un program anticomunist explicit. „Proclamaţia” FDR din 21 decembrie 1989 (reprodusă la pag. 204) cerea „dialog” cu guvernul comunist a lui Dăscălescu. În plus, venirea unor timişoreni la Bucureşti nu era rezultatul unei misiuni explicite primite de la conducerea FDR. A existat în Timişoara ideea generală că trebuie făcut ceva ca revoluţia să se extindă în alte oraşe, şi este credibil să fi apărut spontan grupuri care au hotărît să plece spre Bucureşti. Oamenii mai acţionează şi din proprie iniţiativă, nu numai „manevraţi” sau „manipulaţi” cum crede Stoenescu. Din cîte ştiu, singurul oraş în care a fost trimis un om cu misiune explicită de către FDR a fost Aradul.

„Procedurile armatei americane pentru situaţii de confruntare cu tulburări civile se potrivesc cu cele aplicate de trupele armatei române la Timişoara şi Bucureşti”, încearcă Stoenescu să legitimizeze represiunea (pag. 299). Dar la aprecierea legalităţii unor fapte se ţine seama de procedurile în vigoare în momentul săvîrşirii faptelor.

„În ansamblul dosarelor revoluţiei există o coincidenţă tulburătoare: cel puţin în patru locuri – Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj – primul foc mortal, primul glonţ care a omorît un om, nu-şi găseşte autorul (…) Traiectoria glonţului care a omorît-o pe Lepa Bărbat la Timişoara nu poate fi reconstituită” (pag. 307). La majoritatea gloanţelor nu s-a stabilit autorul, dar pentru cazul Lepa Bărbat există un autor prezumtiv – ofiţerul Vasile Joiţoiu a fost trimis în judecată, osîndit iniţial la 18 ani închisoare, apoi sentinţa a fost casată şi s-a cerut rejudecarea. De ce nu se poate reconstitui traiectoria glonţului care a ucis-o pe Lepa Bărbat am explicat în cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”: fiindcă burlanul care purta urma glonţului a fost furat. În Bucureşti, primul foc mortal a fost produs de un miliţian, care e cunoscut – G. Rodeanu. Armata „s-a ocupat cu distrugerea probelor, cu împiedicarea cercetărilor, refuzînd să predea armamentul prezent la Inter pentru cercetare şi punîndu-i pe soldaţi să-şi cureţe armele” (pag. 321). Dacă-i aşa, de ce mai răspîndeşte Stoenescu învinuirea de deschidere a focului asupra misterioşilor agenţi străini? Nu e limpede că teoria agenturilor străine e doar o cărămidă în plus la zidul minciunii care urmăreşte scăparea adevăraţilor vinovaţi de crimele din 1989? Nu se poate demonstra nimic, dar se urmăreşte crearea a ceea ce în termeni juridici se cheamă „îndoială rezonabilă”, suficientă pentru a-i scoate basma curată pe criminali.

La Timişoara „imaginea unei orori inadmisibile a constituit mecanismul revoltei populare din dimineaţa de 20 decembrie” (pag. 342). Păi n-a fost o „imagine de oroare” ci o oroare reală!

„Cauza imediată a revoltei populare din Timişoara din 20 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii din 16-17 decembrie, iar cauza imediată a revoltei populare de la Bucureşti din 22 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii puse în acţiune la mitingul din 21 decembrie. Această cauzalitate nu implică persoanele care s-au angajat la evenimente din convingere, dar care au fost însă foarte puţine – estimez un număr rezonabil de 120-200 de persoane pentru Iaşi, Timişoara, Cluj, Braşov şi Bucureşti, împreună – şi care merită pe drept titulatura de revoluţionari” (pag. 427).

O regulă a cercetării istorice este că, pe măsură ce evenimentele devin mai îndepărtate în timp, cantitatea de mituri şi legende despre ele creşte. Se poate vedea asta şi în cazul cărţilor lui Stoenescu. Dacă în primul volum, tipărit în 2004, accepta numărul de 2000 de „cetăţeni autentic revoltaţi ai Timişoarei” în data de 17 decembrie 1989 (vol. I pag. 504), iată că în volumul 2, tipărit în 2005, au mai rămas maxim 200 revoluţionari, în total pentru 5 oraşe! Nici nu vreau să mă gîndesc ce estimare a numărului de revoluţionari autentici va face dl. Stoenescu peste încă 2-3 ani.

Numai numărul celor împuşcaţi la Timişoara în 17 decembrie (morţi şi răniţi) depăşeşte ultima estimare a lui Stoenescu. Deasemeni, numai la Bucureşti în 21 decembrie au fost reţinuţi şi duşi la Jilava mai mult de 200 de persoane. Există însă interesul de minimalizare a mişcării revoluţionare din zilele în care s-au înregistrat morţi, răniţi şi arestaţi, de a pretinde că atunci nu a fost revoluţie adevărată, nici măcar revoltă, ci doar o diversiune străină. E mai legitim să deschizi focul împotriva unor „diversionişti” aflaţi în slujba agenturilor străine decît împotriva poporului revoltat! Totuşi, cei împuşcaţi sau arestaţi au fost cetăţeni români simpli, nu s-a dovedit în nici un caz legătura cu agenturile străine.

Pentru a susţine separarea dintre „diversiunea” din primele zile ale revoluţiei şi „revolta” ulterioară, ni se dau informaţii false. „Ca fenomen interesant, dar şi semnificativ, apariţia liderilor politici ai revoltelor populare – Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache la Timişoara, Petre Roman şi Mihai Montanu la Bucureşti – nu surprinde o continuitate, deoarece liderii revoltelor populare nu au fost şi liderii manifestaţiilor generate de diversiune – Gazda Arpad sau Sorin Oprea la Timişoara, Dan Iosif sau Dumitru Dincă la Bucureşti. Aici nu e vorba de calitatea oamenilor sau de condiţia lor socială, ci de două secvenţe distincte ale revoluţiei” (pag. 427). Referitor la Timişoara, Gazda Arpad a fost arestat în noaptea de 16/17 decembrie 1989, deci nu mai putea să fie lider în 20 decembrie, dar arestarea sa nu poate fi o dovadă a „distinctivităţii” mişcării din 16 decembrie faţă de cea din 20. Sorin Oprea a fost unul dintre membrii FDR din 20 decembrie 1989, a participat la negocierile cu primul ministru Dăscălescu şi apoi a procurat un pistol mitralieră, devenind şeful gărzii revoluţionare. Că n-a fost el preşedintele FDR e adevărat, omul n-a dat din coate să obţină funcţii, era un simplu muncitor iar acolo se aflau persoane cu studii superioare şi pretenţii. Rolul lui Sorin Oprea în FDR n-a fost însă marginal. Istoricii de bună credinţă nu pot contesta că Sorin Oprea a fost un lider al revoluţiei timişorene nu numai în 16 decembrie, ci şi în data de 20 (vezi Titus Suciu – “Lumea bună a balconului”, Editura Almanahul Banatului 1995, pag. 118-152). Pe lîngă Sorin Oprea, mai găsim printre membrii comitetului revoluţionar format în 20 decembrie la Timişoara (FDR) multe alte persoane active şi în zilele de 16-17 decembrie: Ioan Chiş, Petru Boroşoiu, Rodica Marina Giura, de pildă. Liderii revoluţionari de la Timişoara din 20 decembrie au provenit în mare parte dintre revoluţionarii zilelor de 16-17 decembrie. Firesc că alături de aceştia, au apărut şi lideri noi. „Distinctivitatea” pe care o introduce Stoenescu între zilele de 16-17 decembrie şi ziua de 20 este doar o manevră propagandistică menită să justifice represiunea.

În ceea ce priveşte Bucureştiul, din chiar scrierile lui Stoenescu aflasem că Petre Roman, cel care „venea din stradă, era un perfect reprezentant al revoltei populare” (pag. 557), participase şi la manifestaţia anticeauşistă din 21 decembrie („Interviuri despre revoluţie”, Ed. Rao 2004, pag. 169), fapt valabil şi pentru Mihai Montanu (pag. 301). Se pare că Stoenescu nu crede în ceea ce el însuşi a scris despre prezenţa lui Petre Roman şi Mihai Montanu în mişcarea din 21 decembrie. Oricum, Dan Iosif şi Dumitru Dincă au jucat rol de lideri şi în 22 decembrie, au fost printre primii pătrunşi în clădirea C.C., Dincă a fost şi pe lista guvernului Verdeţ, iar despre Dan Iosif însuşi Stoenescu scrie „se ceruse la un moment dat numirea lui Dan Iosif în conducerea statului, dar acesta (…) refuză” (pag. 539). Deci, nici în cazul Bucureştiului, nu se poate susţine „distinctivitatea” dintre „revolta populară” din 22 decembrie şi „diversiunea străină” din 21 decembrie.

Remarcăm şi anumite merite ale lucrării colonelului Stoenescu. E vorba de ceea ce a constatat personal cînd a avut funcţie importantă în M.Ap.N. despre falsificarea unor documente şi mărturii de către armată, şi anumite observaţii corecte. „Deşi se scrie cu insistenţă despre ameninţarea militară externă, Ceauşescu nu aminteşte niciodată de ea în numeroasele sale intervenţii, teleconferinţe, la televizor şi la miting” (pag. 352). „Mulţi revoluţionari şi apoi oameni politici au preluat versiunea unui Milea-erou (…) Un număr infim de revoluţionari, toţi de la Timişoara, îl acuză de crime (…) Vocea lor rămîne şi astăzi izolată şi neauzită. În realitate, generalul Vasile Milea este al doilea personaj, după Nicolae Ceauşescu, vinovat de crime în formă calificată. Dacă ar fi trebuit să fie cineva executat pe lîngă soţii Ceauşescu, acesta era Vasile Milea” (pag. 362). Sînt unul dintre aceşti izolaţi şi neauziţi, mă bucur că măcar Stoenescu m-a auzit.