Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Un document care se cere publicat: şedinţa organizaţiei PCR de la Editura Tehnică consacrată congresului al 14-lea martie 20, 2009


Am mai comentat pe acest blog dezvăluirea, de către Institutul Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu, a existenţei unei scrisori anticeauşiste concepute de Ion Iliescu în martie 1989. Scrisoarea n-a fost difuzată din motive pe care nici măcar Institutul Revoluţiei nu le-a putut lămuri („nu se ştie din ce cauză”, scrie „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, pag. 53), deşi fusese dată lui Virgil Măgureanu pentru a fi trimisă în Apus. În „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009 se face şi o comparaţie între pretinsa scrisoare a lui Ion Iliescu şi „scrisoarea celor şase”, binecunoscut document al dizidenţei româneşti, dar care nu se ridică la nivelul „scrisorii pierdute” a lui Ion Iliescu: „scrisoarea celor şase era adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în timp ce textul elaborat de Ion Iliescu se constituia într-o Proclamaţie adresată celor patru milioane de membri ai Partidului Comunist Român şi tuturor cetăţenilor României; (…) în timp ce Proclamaţia face o radiografie severă şi virulentă a societăţii şi a puterii supreme a statului, chemînd populaţia ţării la revoltă pentru răsturnarea regimului Ceauşescu, Scrisoarea apelează la bunăvoinţa lui Ceauşescu de a rezolva unele probleme pentru ameliorarea situaţiei de criză în care intrase România” („Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, pag. 59). E limpede: Scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu este dizidenţă de categoria întîi, în timp ce „scrisoarea celor şase” e dizidenţă de categoria a doua. Notez că în textul atribuit lui Ion Iliescu nu apare cuvîntul „Proclamaţie”, dar Institutul Revoluţiei deja a poreclit scrisoarea pierdută ca „Proclamaţie” (se scrie cu P mare chiar şi în mijlocul propoziţiei).

Sînt mut de admiraţie pentru Ion Iliescu, care spre deosebire de „cei şase” nu s-a milogit de Ceauşescu ca să-l determine să facă reforme ci a trecut peste acesta, adresîndu-se direct celor 4 milioane de membri PCR şi cetăţenilor ţării cu această „chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii” (expresie preluată din „Caietele Revoluţiei”). De fapt, chiar şi Doina Cornea sau Laszlo Tokes i s-au adresat epistolar lui Nicolae Ceauşescu, încît, dacă textul din „Caietele Revoluţiei” este autentic, Iliescu, prin gestul său de a-l şunta pe Ceauşescu şi a se adresa direct poporului, pare cel mai dizident dintre dizidenţi.

Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu (…) Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor patrioţilor, tuturor forţelor active ale naţiunii, tuturor categoriilor de oameni ai muncii, cu chemarea de a declanşa acţiuni ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi”, este scris în răvaşul domnului Iliescu.

În noiembrie 1989 a avut loc Congresul al 14-lea al PCR, la care Nicolae Ceauşescu a fost reales în unanimitate secretar general al partidului. Înainte de congres, în organizaţiile PCR din întreaga ţară au avut loc şedinţe de pregătire a congresului, pe ordinea de zi a acelor şedinţe figurînd discutarea propunerii ca Nicolae Ceauşescu să fie reales în fruntea PCR. O asemenea şedinţă trebuie să fi avut loc şi la Editura Tehnică. Ion Iliescu, în calitate de membru PCR, trebuie să fi participat la şedinţă. Fiind şi director al întreprinderii, e greu de crezut că a tras chiulul. Din însăşi scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu reiese ideea sa că Congresul al 14-lea este momentul în care partidul trebuie să se lepede de clanul Ceauşescu, cît şi strategia de a folosi inclusiv acţiunile organizate de regim (precum discuţiile pentru congresul al 14-lea) în acest scop. Mă întreb: Ce atitudine a adoptat Iliescu la adunarea organizaţiei PCR din Editura Tehnică, cînd s-a discutat propunerea de realegere a lui Ceauşescu?

În conformitate cu însăşi scrisoarea care a fost acum publicată şi cu caracterul său de lider politic care nu se mai încurca cu apeluri către Nicolae Ceauşescu, precum dizidenţii de categoria a doua, ci se adresa direct membrilor de partid şi cetăţenilor ţării cu chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii, mă aştept ca Ion Iliescu să fi luat cuvîntul la acea şedinţă şi să spună că nu este de acord cu realegerea lui Ceauşescu. E posibil ca subalternii săi de la Editura Tehnică să-l fi contrazis şi, prin voinţa majorităţii membrilor săi, organizaţia PCR de la Editura Tehnică să fi susţinut în final realegerea lui Ceauşescu. Totuşi, poziţia lui Ion Iliescu trebuia să fie consemnată în procesul verbal al şedinţei respective, sau, dacă nu a fost consemnată acolo, participanţii la şedinţă ar trebui să-şi amintească o asemenea atitudine a directorului lor. N-am auzit însă în cei douăzeci de ani trecuţi de la revoluţie ca vreun fost angajat al Editurii Tehnice să pomenească despre vreo luare de atitudine în acest sens al fostului său director, la discutarea candidaturii lui Nicolae Ceauşescu în cadrul PCR.

În lipsa unor date concrete nu pot face speculaţii. Aştept, din partea istoricilor, publicarea procesului verbal al şedinţei organizaţiei PCR de la Editura Tehnică, în care s-a discutat propunerea de realegere a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea PCR.

Mai citeşte, pe aceeaşi temă:
Ion Iliescu, dizidenţă descoperită după 20 de ani
Iarăşi despre „dizidenţa” lui Iliescu şi pretinsa exclusivitate a Jurnalului Naţional