Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

„Ne-a spus că sîntem liberi, apoi am mai fost reţinuţi o zi” septembrie 12, 2012


Din cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost” redau mărturia lui Victor Burghelea, cu care am fost în aceeaşi cameră la Penitenciarul Timişoara. Lui Victor Burghelea i-am cerut ca dacă iese mai repede decît mine din închisoare (ceea ce s-a şi întîmplat) să-mi anunţe familia şi să le transmită şi nişte instrucţiuni pentru confirmarea alibiului de care aveam nevoie pentru a tăgădui prezenţa mea la revoluţie. Într-adevăr a dat telefon familiei mele, care de la Burghelea a putut afla prima oară că sînt în viaţă, dar instrucţiunile pe care îi spusesem să le dea nu le-a reţinut.

Victor Burghelea s-a născut în 29 septembrie 1934 la Rîşcani (Basarabia). În 1989 lucra ca tehnician la fabrica ELBA. În 1995, cînd i-am luat această declaraţie, era pensionar. După revoluţie, a fost o vreme secretar al asociaţiei ALTAR (a arestaţilor din revoluţie). A răposat în 2004. Iată declaraţia sa:

14 decembrie 1989, înspre seară trec întîmplător prin Piaţa Maria, unde lume foarte puţină – cîţiva – sînt postaţi lîngă parohia lui Laszlo Tokes. Nu ştiu de ce aceşti cîţiva sînt postaţi acolo. (more…)

 

Tatulici & Tatomir – Povestea Timişorii (15). ELBA 19 decembrie 1989. Radu Bălan a zis: Conducerea judeţului nu o mai deţin eu, rugămintea mea e să nu ieşiţi în stradă că o să vă împuşte decembrie 16, 2010


Un nou fragment din filmul „Povestea Timişorii” realizat de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir şi difuzat în 1991 la TVR. Aici este vorba de începerea grevei la întreprinderea ELBA, în 19 decembrie 1989. Comentariile mele sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

Vezi şi primele 14 fragmente prezentate pe acest blog:
15 decembrie 1989
16 decembrie 1989
În jurul lui Tokes
Dezvoltarea mişcării revoluţionare în 16 decembrie 1989
Lupte între manifestanţi şi forţele de ordine
Calea Lipovei şi Girocului, 17 decembrie 1989
Groapa comună din cimitirul eroilor
Catedrală, 17-18 decembrie 1989
Recapitulare prima parte
Guşă şi Stănculescu la proces
Amintiri din arest
Răniţi împuşcaţi în spitalul judeţean?
Furtul cadavrelor
Claudiu Iordache despre 18 decembrie 1989

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Europa Liberă, 21 decembrie 1989 ora 2. Ne miră reacţiile mai degrabă palide ale Moscovei. Sute şi posibil chiar mii de persoane au fost ucise. Frontul Eliberării Naţionale (audio) decembrie 15, 2010


A 3-a parte ediţiei speciale – din noaptea de 20/21 decembrie 1989 – a emisiunii „Actualitatea Românească” de la radio Europa Liberă. Moderator: Emil Hurezeanu. Participă la program Mircea Carp, Doina Alexandru, Neculai Constantin Munteanu, Ariadna Combes, Jean Steiger, William Totok.
În sumar: Informaţii ale agenţiilor de presă internaționale cu amănunte despre represiunea demonstraţiilor de la Timișoara (Radio Sofia, AFP); Corespondenţă din Paris de la Ariadna Combes despre manifestațiile de protest ale Ligii pentru apărarea drepturilor omului şi a reţelei de solidaritate cu satele românești; Reacţii oficiale de la Moscova și mediile de informare ruse (Doina Alexandru); Condamnarea regimului Ceaușescu de către forţe din Israel (Jean Steiger); Apel al grupării Frontul Eliberării Naţionale din România (Mircea Stoica, profesor universitar specialist în drept constituțional, Budapesta); Relatare de la Berlin cu informaţii de primă sursă primite telefonic de la Bucureşti şi Timișoara (William Totok): mărturia unui bănățean ajuns în Occident, după trecerea prin Timișoara în zilele de 17-18 decembrie; Mesaj al profesorului Victor Frunză despre evenimentele de la Timișoara.

Fă clic pentru a asculta emisiunea de pe saitul radio Europa Liberă (48 minute 4 secunde)

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Culisele revoluţiei (10). Stănculescu n-a făcut o asemenea afirmaţie gogonată, cu 1000 de terorişti (video) iulie 23, 2010


A 10-a parte a emisiunii „Culisele revoluţiei” difuzată în decembrie 2003 la TVR Timişoara. Invitaţi: Virgil Măgureanu (fost director SRI), Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş), Remus Avramescu (reporter la TV Belgrad, printre primii ziarişti străini care au transmis despre revoluţia din Timişoara), Miodrag Milin (istoric timişorean, autor al mai multor cărţi despre revoluţie), Constantin Chiticaru (maior în rezervă, fost membru al mişcării CADA), Florin Kovacs (avocat, cîştigător al unui proces de daune legat de revoluţie), Adrian Sanda (fost membru al Frontului Democratic Român, avea să devină apoi secretar de stat la SSPR din partea PSD), Tudorin Burlacu (deasemeni fost membru al Frontului Democratic Român), Sorin Oprea (lider al mulţimii în 16 decembrie 1989, şef al gărzii Frontului Democratic Român), Marius Mioc, Costel Bursuc (pe atunci preşedinte al Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi în Revoluţie). Emisiunea era transmisă în direct în Piaţa Operei. Comentariile mele ulterioare sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

Vezi şi primele nouă părţi ale emisiunii:
Noi am mers cu gîndul „acum ori niciodată”.
Revoluţia n-a început de la Tokes. Enoriaşii au fost una, revoluţionarii au fost alţii
Acel scenariu cu aprilie ’90 care s-a vehiculat nu e atît de important
Să ne spună domnul Radu Tinu dacă şi-a realizat visul de a-l lovi peste coaie pe cheferist
În 18 decembrie Timişoara părea înfrîntă
Măgureanu: „Terorişti externi n-au putut fi probaţi şi există suficiente amănunte pentru a demonstra imposibilitatea existenţei unor asemenea terorişti”
În noaptea de 22 în Operă s-a făcut o pană de curent. A fost momentul în care colonelul Zeca a reuşit pentru prima dată să-şi introducă soldaţii printre noi
Măgureanu: „Nu exista nici o persoană din România care să facă parte din vreo înţelegere cu cineva din afară. O spun cu toată certitudinea”
În 1994 am cerut destituirea domnului Măgureanu datorită lipsei de profesionalism a raportului SRI despre revoluţie

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Duplex Timişoara-Bucureşti, în 1998, cu Vartan Arachelian, despre revoluţie (6). Mă revoltă că avem în Bucureşti stradă cu numele Milea (video) iunie 14, 2010


Continuarea emisiunii realizată de Vartan Arachelian în 1998 despre revoluţia română. Invitaţi: Ion Coman, Marius Mioc, Marius Ghilezan, Lia Lucia Epure. Comentariile mele ulterioare sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

Vezi şi primele cinci părţi ale acestei emisiuni:
Noi la Bucureşti am neglijat o perioadă de timp Timişoara, care avea o presă excepţională
Guşă vă raporta dumneavoastră. Deci eraţi şeful lui Guşă
Există o întreagă campanie de culpabilizare a revoluţionarilor
Cînd au ieşit sute de mii de oameni în stradă nu mai aveaţi ce face
În noaptea de 17/18 decembrie, după ce am plecat la odihnă, au rămas Bălan cu Stănculescu

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (3). 20 Decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara ianuarie 7, 2009


Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu

20 Decembrie 1989. Protestatarii cuceresc Timişoara

Nicolae Ceauşescu s-a întors din Iran în după-amiaza de miercuri, 20 decembrie. Cîteva ore mai tîrziu a denunţat pe calea undelor „acţiunile teroriste” din Timişoara, „organizate şi dezlănţuite în strînsă legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine”<Citat în Rady, Romania in turmoil, pag. 97>. Dar chiar în clipele în care Ceauşescu anunţa la televiziunea naţională că în judeţul Timiş s-a decretat „starea de urgenţă”, regimul pierdea controlul asupra Timişorii. În dimineaţa de 20 decembrie, unităţile armatei au început să se retragă din Timişoara. Pe măsură ce ostaşii dispăreau de pe străzi, relatările sugerează că miliţienii şi securiştii rămaşi fie au urmat exemplul armatei au fost copleşiţi de mulţime<Budapest Domestic Service, 2115 GMT 20 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989>. Spre seară, 100000 de oameni, aproape o treime din populaţia Timişorii, a preluat centrul oraşului în triumf. Ce a determinat o asemenea bruscă schimbare a situaţiei? A fost Timişoara abandonată protestatarilor?

Fiind împiedicată să se desfăşoare pe străzi în 18 decembrie, rezistenţa s-a mutat în fabrici. Comitete de grevă ad-hoc s-au format la unele din cele mai importante uzine din Timişoara în zilele de luni şi marţi. Ironic, reflexele totalitare ale regimului par să fi contribuit la dezvoltarea acestor mişcări greviste. Răscolind apele, luni dimineaţă în mai multe fabrici au fost trimişi activişti de partid care să lămurească muncitorii ceea ce nu se întîmplase în oraş în noaptea precedentă. Adelina Elena de la fabrica Electrobanat (ELBA pe scurt) sugerează că înainte de sosirea activistului de partid la fabrica ei, mulţi muncitori nu-şi dăduseră seama de amploarea violenţei din noaptea precedentă<Adelina Elena, „Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>. Conform Elenei, prezentarea făcută de activistul de partid a fost atît de absurdă încît a provocat o reacţie complet opusă celei dorită de regim. Activistul a argumentat că „huligani, fascişti, elemente declasate şi retrograde au devastat Timişoara. Am aflat deasemenea despre Laszlo Tokes, un fanatic religios care a incitat vagabonzii să atace, fure şi să dea foc. Ei au atras şi copii în aceste acţiuni. Toţi erau beţi, inclusiv copiii şi femeile. S-au îmbătat cu lichior furat din magazinele pe care le spărseseră. Au atacat şi clădirea judeţenei [de partid] dar să nu ne îngrijorăm: toţi au fost prinşi. Toţi”<Adelina Elena, „Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>.

Acesta a fost motivul, li s-a spus, pentru care „starea de urgenţă” este în vigoare (neoficial declarată în acel moment) şi toate întrunirile de mai mult de trei persoane sînt interzise. Muncitorii au fost avertizaţi împotriva răspîndirii zvonurilor. Întorcîndu-se la locurile de muncă, spune Elena, oamenilor le-a rămas o nelămurire: De unde au apărut dintr-odată în Timişoara atît de mulţi „fascişti”, „huligani” şi „beţivani” de toate vîrstele?

Dimineaţa următoare, marţi 19 decembrie, forţa de muncă majoritar femeiască de la ELBA a încetat lucrul. Răspunsul regimului a fost să trimită 200 de ostaşi la fabrică pentru a „convinge” femeile să se întoarcă la lucru. Iarăşi, efectul a fost contrar. Femeile au început să scandeze „nu lucrăm sub arme!” şi au isprăvit cu lozinca „jos Ceauşescu!”. Primarul Petre Moţ, panicat, şi secretarul judeţean de partid, Radu Bălan, s-au grăbit la faţa locului. Nefiind în stare să disperseze mulţimea furioasă, Bălan a început să-şi noteze în carneţel cererile unora dintre femei: „Vrem căldură … ciocolată pentru copii … ciorapi, lenjerie, cacao, vată”<Adelina Elena, „Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>. Generalul M.Ap.N. Ştefan Guşă a fost trimis să-i salveze pe Moţ şi Bălan şi s-a trezit şi el încolţit de femei. Numai cînd s-au înregistrat ciocniri în afara fabricii, care au costat cîteva vieţi în ceea ce pare a fi fost o diversiune intenţionată, au fost în stare oficialii să profite de haos şi să scape.

Înapoi la sediul partidului, generalul Guşă a fost, după cum se zice, apostrofat şi ridiculizat pentru că „s-a speriat de nişte muieri”, dar episodul ELBA pare să fi lăsat o impresie puternică asupra recruţilor din armată şi poate chiar asupra unora din comandanţii lor. După incident, forţele regimului au evacuat zona din jurul fabricii ELBA şi angajaţii au ieşit în stradă. Din după masa de 19 decembrie focurile de armă s-au rărit iar mai tîrziu au încetat complet. Recruţii din armată s-au confruntat nu cu vandali sau cu terorişti străini în bezna nopţii, ci cu nişte femei muncitoare care exprimau frustrări legate de umilinţele absurde din viaţa de zi cu zi a ultimei părţi a epocii Ceauşescu, frustrări care nu erau străine nici recruţilor înşişi.

În dimineaţa de miercuri 20 decembrie, o grevă generală a cuprins Timişoara şi numai fabricile de pîine mai lucrau<Rady, Romania in turmoil, pag. 96>. O demonstraţie de solidaritate cu cei care îşi pierduseră rude în violenţele din zilele anterioare, şi care acum cereau să li se dea morţii [cadavrele], a dus coloane de muncitori în centrul oraşului. Unităţile armatei au lăsat cetăţenii să treacă nestingheriţi. Acesta era un prim indiciu clar al susţinerii cauzei demonstranţilor de către militarii obişnuiţi. Soldaţii au refuzat să execute ordinele iar unii chiar s-au alăturat demonstraţiei<Ibidem; Nestor Rateş, Romania: The Entangled Revolution (România: Revoluţia încîlcită), Editura Praeger, New York 1991>. Lozinca „armata e cu noi!” a răsunat în centrul Timişorii. Curînd după asta armata a început să se retragă în cazărmi.

La vremea respectivă, observatorii au fost înclinaţi să interpreteze această hotărîre ca o dovadă că linia de comandă militară se dezintegrează şi ofiţerii de rang mijlociu iau problemele în mîinile lor. Mai mult, retragerea a fost văzută ca un semn neechivoc de susţinere pentru cauza demonstranţilor. Maiorul de armată Viorel Oancea, care în 22 decembrie a devenit primul ofiţer din Timişoara care a declarat public susţinerea sa pentru revoluţie, tăgăduieşte însă ideea unei retrageri spontane: „Evident, a existat un ordin, armata nu a fost în poziţia de a lua hotărîri în mod independent. Probabil generalul Guşă sau Ion Coman [au luat această hotărîre]” <maior Viorel Oancea, interviu de Tudorel Urian, „Frica, din nou pe străzi”, revista Cuvîntul nr. 4 (14 februarie 1990)>. Înalţii comandanţi militari erau fără îndoială preocupaţi de capacitatea lor de a menţine coerenţa instituţiei şi în aceste împrejurări singura cale de a preveni o continuare a scăpării ei de sub control a fost să ia soldaţii de pe străzi<Şi alţi factori au fost sugeraţi că ar fi contribuit la retragere: de pildă ameninţarea comitetului de grevă de la combinatul petrochimic “Solventul” să arunce fabrica în aer dacă armata nu se retrage imediat. Vezi Rady, Romania in Turmoil, pag. 96-97>. Însă, indiferent ce s-ar fi urmărit, locuitorii din Timişoara au interpretat acţiunea de retragere a trupelor în cazărmi ca o susţinere pentru cauza lor.

Rapoartele sugerează că în timp ce retragerea armatei era în desfăşurare, miliţienii şi securiştii în uniformă au dispărut de asemenea de pe străzi. În ce măsură aceasta a fost parte a unei retrageri coordonate a forţelor regimului sau a fost o acţiune determinată de retragerea armatei este necunoscut. În după-amiaza de 20 decembrie au început negocieri între „Comitetul de Acţiune al Frontului Democratic Român” (care se dezvoltase din diferitele comitete de grevă înfiinţate în cele două zile anterioare), şi doi reprezentanţi ai regimului, prim-ministrul Constantin Dăscălescu şi colegul său din C.P.Ex. Emil Bobu. La timpul respectiv, asemenea acţiuni ale unor reprezentanţi înalţi ai guvernului păreau să sugereze că o falie se dezvolta în eşaloanele superioare ale ierarhiei regimului şi că unii politicieni ar putea abandona corabia. Generalul M.Ap.N. Victor Stănculescu susţine însă că Dăscălescu şi Bobu au fost trimişi la Timişoara din ordinele directe ale lui Ceauşescu<General Victor Atanasie Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8 (29 martie 1990), pag. 9>. La fel afirmă şi Rady că „ei acţionau conform instrucţiunilor preşedintelui şi … doar trăgeau de timp”<Rady, Romania in turmoil, pag. 97>.

Convorbirile s-au tărăgănat ore întregi iar Dăscălescu şi Bobu au făcut doar făgăduieli vagi, spunînd că principalele cereri ale demonstranţilor trebuie să aştepte revenirea în ţară a lui Ceauşescu. Conform lui Rady, asemenea tactici de tărăgănare au fost folosite şi în timpul evenimentelor din noiembrie 1987 de la Braşov: s-au dus negocieri cu reprezentanţi ai protestatarilor, dar de îndată ce regimul şi-a restabilit controlul recenţii parteneri de negociere au fost arestaţi<Ibidem>. Anunţarea de către Ceauşescu a „stării de urgenţă” indică clar că nu abandonase demonstranţilor controlul Timişoarei<Ibidem, pag. 97-98>. Totuşi se pare că dispariţia miliţienilor şi securiştilor în uniformă a avut scopul să detensioneze situaţia şi să ofere credibilitate eforturilor echipei de negociatori a regimului. După ce demonstranţii ar fi părăsit străzile, probabil ofiţerii ar fi reapărut.

Sugestia că regimul încerca să restabilească controlul prin alte mijloace este întărită de cazul lui Ioan (Dorel) Curuţiu. Puspoki a afirmat că Securitatea a infiltrat mai mulţi ofiţeri (cel puţin un bărbat şi o femeie) în conducerea demonstranţilor cu scopul de a o compromite şi de a manipula pe ceilalţi lideri<F. Puspoki, „Piramida umbrelor (III)”, Orizont nr. 11 (16 martie 1990), pag. 4>. Curuţiu a fost unul din reprezentanţii FDR care au negociat cu Dăscălescu şi Bobu<Radu Ciobotea, “Incredibil. La Timişoara – Miliţia înarma revoluţionarii”, Flacăra, nr. 33 (14 August 1991), pag. 4-5>. Comentariile lui Curuţiu după evenimente au fost foarte dubioase<El pretinde că în după-masa de 20 decembrie a fost numit “comandant al gărzii revoluţionare a FDR”; că Miliţia a trimis o scrisoare de recunoaştere către FDR; şi că în 22 Decembrie Miliţia a furnizat revoluţionarilor pistoale mitralieră şi staţii de emisie-recepţie>. Dar ceea ce trezeşte cu adevărat bănuieli este locul unde a ajuns Curuţiu după evenimente: în 1990 s-a dovedit a fi maior în „departamentul de serviciu şi armament” al Ministerului de Interne<Ibidem>.

Comentariu propriu (Marius Mioc): Afirmaţia că „Comitetul de Acţiune al Frontului Democratic Român” s-a dezvoltat din comitetele de grevă formate în întreprinderi este inexactă. Au fost două comitete ale revoluţionarilor formate în 20 decembrie 1989. Primul, cel de la Consiliul Judeţean PCR, s-a format cînd s-a pus problema să se alcătuiască o delegaţie care să dialogheze cu primul ministru. S-a putut înscrie în acea delegaţie cine a avut curajul, din mulţimea care era atunci în faţa Consiliului judeţean PCR. Ştiindu-se că numele celor care vor face parte din delegaţie vor ajunge în posesia autorităţilor, nu mulţi au fost cei care au avut curajul să se treacă pe listă. Al doilea comitet revoluţionar s-a format la Operă. Lorin Fortuna povestea că aflîndu-se în mulţimea din faţa Operei şi ridicînd privirea spre balconul acesteia, i-a venit spontan ideea că ar fi bine să vorbească oamenilor din balcon <Miodrag Milin – „Timişoara în revoluţie şi după”, Editura Marineasa, Timişoara 1997, pag. 107>. Ulterior, de la balconul Operei s-a lansat chemarea la grevă generală (care fusese deja declanşată, dar ca o mişcare spontană a muncitorilor, fără „comitete de grevă” înfiinţate formal, căci nici nu prea avea nimeni curajul să se declare membru al unui comitet de grevă), s-a anunţat crearea Frontului Democratic Român (FDR) şi s-a cerut formarea de comitete ale FDR în fiecare întreprindere. Cele două comitete revoluţionare formate independent s-au unit apoi, de la consiliul judeţean PCR s-a trimis vorbă la Operă să vină şi reprezentanţi de acolo pentru tratativele cu Dăscălescu, iar după ce judeţeana de partid a fost evacuată membrii comitetului de acolo s-au dus la Operă unde au fost cooptaţi în FDR. Deci, în înfiinţarea FDR există o doză de spontaneitate, a contat cine a intrat mai repede în clădirea Operei sau s-a înscris mai repede pe o listă, unul din criteriile de selecţie fiind şi cel de a avea curajul să-ţi declari numele adevărat.

motica_curutiuDespre Curuţiu am întrebat-o pe Mihaela Munteanu, care a fost secretară a FDR iar acum e secretară a asociaţiei „Victoria”. Dînsa mi-a spus că acesta a fost numit comandant al gărzii revoluţionare a FDR abia după fuga lui Ceauşescu, pînă atunci Sorin Oprea fiind cel care a condus garda. După revoluţie Ioan Doru Curuţiu a ajuns comandant al Poliţiei Timişoara la propunerea Consiliului Judeţean FSN (condus la acea vreme de Lorin Fortuna). Numirea lui Curuţiu în fruntea Poliţiei municipiului Timişoara, cît şi a lui Radu Motica în fruntea Poliţiei judeţului Timiş, s-a anunţat în „Renaşterea Bănăţeană” din 5 ianuarie 1990.