Israel, singura ţară în care se pomeneau şi lucruri bune despre Ceauşescu după 22 decembrie 1989 (New York Times din 29 decembrie 1989)

TL26dec89

„Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989 anunţă că autorităţile din Iran sprijină FSN-ul

După răsturnarea lui Ceauşescu, cei mai apropiaţi prieteni ai acestuia se apucaseră să-l înfiereze. Colaboratorii săi apropiaţi, inclusiv cei care aprobaseră măsurile de reprimare a revoluţiei, nu-l mai scoteau din „tiran” şi „odios”, ministrul de interne Tudor Postelnicu mărturisea că „a fost un dobitoc” ascultîndu-l. Fostul său tovarăş de joacă (linc) pusese la cale omorîrea sa iar ziarele îi scriau numele cu literă mică. Pe plan internaţional guvernele se întreceau în a felicita poporul român care scăpase de odioasa dictatură. Chiar şi autorităţile iraniene, care se întîlniseră cu Ceauşescu cu cîteva zile înainte, se arătau alături de noua orientare politică a României.

În acest climat de condamnare aproape generală a lui Ceauşescu, într-o singură ţară se auzeau glasuri disonante: în Israel. Shimon Peres, actual preşedinte al Israelului şi laureat, în 1994, al premiului Nobel pentru pace, pe atunci viceprim-ministru, a subliniat public unele merite ale lui Ceauşescu într-o vreme cînd nimeni nu se mai ocupa de aşa ceva. Acelaşi lucru l-a făcut şi un demnitar din partidul Likud, formaţiune aparţinînd primministrului Iţac Şamir (Itzhak Shamir). Despre aceasta a scris New York Times din 29 decembrie 1989. Cred că este interesant să reamintesc aceste aspecte, azi cînd circulă teorii conspiraţioniste despre implicarea Mossadului în răsturnarea lui Ceauşescu, cît şi despre implicarea arabilor în apărarea acestuia. Teoriile implicării arabilor în apărarea lui Ceauşescu au fost lansate de FSN chiar în perioada aşa-ziselor lupte cu teroriştii, cînd era nevoie să se ofere gloatei o explicaţie a apariţiei acestora, dar au şi azi adepţi care conspectează conştiincios dezinformările acelor zile (vezi aici şi aici). Ce motivaţie ar fi avut arabii să-şi rişte viaţa de dragul lui Ceauşescu (nu e vorba aici doar de o simpatie generală faţă de acesta) e greu de înţeles, în condiţiile în care politica sa nu a fost chiar atît de pro-arabă precum se pretinde recent (cel puţin, după aprecierea lui Shimon Peres). De altfel, numărul total al palestinienilor care făceau pregătire militară în România în decembrie 1989 este de opt, după cum a scris „Jurnalul Naţional” din 15 septembrie 2009 (linc). E greu de crezut că cei opt s-au gîndit să opună rezistenţă armată unor transformări politice care nu îi priveau în mod direct. Alţi arabi aflaţi în România erau studenţi la medicină sau alte specializări civile, cărora autorităţile ceauşiste nu le dădeau voie să poarte arme. Continuă lectura