Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rechizitoriul în dosarul revoluției (4). Timișoara – autoritate de lucru judecat iunie 27, 2019


Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției” printr-un nou episod, legat de evenimentele din Timișoara. Înainte de a prezenta fragmentul de rechizitoriu, fac cîteva comentarii legate de acest fragment.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
Constituirea grupului dizident Iliescu

În acest fragment de rechizitoriu se preia, cu autoritate de lucru judecat, constatările din 2 procese legate de revoluția din Timișoara: „Procesul celor 25” (inculpat principal Ion Coman) – început în 1990, ș procesul Chițac-Stănculescu, început în 1997, după ce Ion Iliescu pierduse puterea politică. Există și alte procese ale revoluției din Timișoara care cred că ar fi trebuit amintite ca autoritate de lucru judecat: procesul Calea Lipovei, în care au fost condamnați generalul Constantin Rotariu. locotenent-colonelul Ion Păun și căpitanul Constantin Gheorghe pentru morții și răniții din 17 decembrie 1989 din zona Calea Lipovei din Timișoara – proces care întărește faptul că Ministerul Apărării Naționale s-a implicat în reprimare (Decizia 359/2002 a Curții Supreme de Justiție), dar și alte procese mai mici, cum ar fi cel al milițianului Vasile Bandula, condamnat pentru rănirea prin împușcare a lui Vasile Moldovan, în 18 decembrie 1989, în Piața Badea Cîrțan din Timișoara (Sentinţa nr. 1 din 28 septembrie 1990 a Tribunalului Militar Extraordinar Timişoara şi Decizia nr. 16 din 14 decembrie 1990 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti) – care întărește ideea că Ministerul de Interne s-a implicat în reprimare, fiindcă mai nou și implicarea Minsiterului de Interne e pusă la îndoială.

Parchetul observă corect că în prima fază nimeni din M.Ap.N. nu a fost inculpat. A fost tactica regimului Iliescu, în conducerea căruia făceau parte Victor Stănculescu (membru CFSN, ministru și membru în Consiliul Militar Superior care a coordonat lupta „antiteroristă”), Mihai Chițac (ministru) și Ștefan Gușă (membru CFSN și, conform lui Ion Iliescu – vezi „Ion Iliescu explică componența nominală a Comandamentului Militar Unic al FSN” (linc) și „Precizări suplimentare ale domnului Iliescu cu privire la componența nominală a Consiliului Militar Superior” (linc), membru și în Consiliul Militar Superior care a coordonat lupta „antiteroristă”, afirmație care se coroborează cu filmări din CC care-l arată pe Gușă dînd ordine legate de această luptă și cu declarații de martori), să ascundă implicarea M.Ap.N. în represiune. Declararea generalului Milea ca erou a fost parte din strategia FSN de falsificare a istoriei.

Ceea ce Parchetul nu spune este că FSN a încercat să evite tragerea la răspundere nu numai a celor din M.Ap.N. ci și a celor din securitate. În contextul anului 1990, cînd lumea era furioasă datorită morților de la revoluție, a fost imposibil pentru FSN să nu accepte deschiderea unor procese și prezentarea în fața publicului a unor inculpați. Au fost aleși mai ales inculpați din miliție, securitate și partid și doar ca excepție s-a acceptat deschiderea unui proces împotriva cuiva din M.Ap.N. (plutonierul Pavel Dumitru din Lugoj – linc, care a ajuns inculpat poate și datorită gradului mic pe care-l avea și faptului că în cazul său s-a putut susține că a tras din proprie inițiativă, fără ordin direct; dar chiar și în acest caz s-au făcut eforturi pentru a se obține o pedeapsă cît mai mică, promovîndu-se inclusiv un recurs în anulare). Dar FSN a ocrotit pe toți cei implicați în reprimarea revoluției. Am arătat acest aspect în articolul Cum a fost achitat colonelul Filip Teodorescu în procesul revoluției de la Timișoara (linc), dar el reiese și din numeroasele grațieri făcute de inculpatul Ion Iliescu (procesul Calea Lipovei, procesul C.P.Ex.). Aceste grațieri nici măcar nu sînt amintite în rechizitoriul Parchetului. Probabil fiindcă grațierea este o prerogativă legală a președintelui și nu poate fi încadrată la „crime împotriva umanității”, dar aceste grațieri snt o dovadă, fie și indirectă, în favoarea uneia din tezele rechizitoriului, anume existența unei înțelegeri între vărfuri decizionale ale M.Ap.N. și noua conducere politică a țării.

Redau mai jos următorul fragment din rechizitoriu.

III. Timişoara – autoritate de lucru judecat (more…)

 

Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (2). Considerații generale. Contextul intern și internațional mai 13, 2019


Continui prezentarea rechizitoriului din „dosarul revoluției” cu prezentarea contextului intern și internațional în care s-a desfășurat revoluția, în viziunea procurorilor. Primul episod din acest rechizitoriu, deja prezentat: Inculpații, suspecții și obiectul cauzei (linc).

Remarc că se citează copios din raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”. Amintesc că activitatea acelei comisii a fost boicotată de asociații de revoluționari din Timișoara. Pentru acest aspect, citește pe acest blog:
– Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” pe care o condusese
– Adresările Asociaţiei „17 Decembrie” către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” condusă de Valentin Gabrielescu
– Boicotarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către Asociaţia „17 Decembrie”
– Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos
– Vizita la Timişoara a unor membri ai comisiei senatoriale „Decembrie 1989” (1994)
Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (1). Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara (video)
31 martie 1994, audierea mea la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. „Prejudecata dumneavoastră este că trebuie să se afle adevărul despre revoluţie”

La „obiectul cauzei” (linc) Parchetul a precizat că cercetările au vizat perioada 16-31 decembrie 1989. După părerea mea, diversiunea legată de revoluție nu s-a oprit în 31 decembrie 1989 ci a continuat. Inițierea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către Sergiu Nicolaescu, membru al grupului care a preluat puterea în 1989, este parte din această diversiune. Această convingere m-a determinat să inițiez boicotarea activității acelei comisii. Faptul că Sergiu Nicolaescu a folosit comisia pentru a propune o amnistie generală pentru evenimentele din decembrie 1989 (la audierea președintelui Ion Iliescu, în 16 decembrie 1994) îl consider o confirmare a intuiției mele. Mai apoi diversiunea a continuat prin campaniile de presă pretinse pentru „adevărul revoluției” duse de „Jurnalul Național” (am scris o carte întreagă pe acest subiect) și de „Adevărul”, ori prin cărțile lui Alex Mihai Stoenescu (găsiți, la pagina Analize despre revoluția din 1989 – linc, mai multe articole pe acest subiect). Trimiterea în judecată a unora dintre vinovații de crimele din 1989, mai ales a generalilor Stănculescu și Chițac, a fost unul din motivele activizării campaniei de diversiuni despre revoluție (cum de altfel, începerea diversiunii în 22 decembrie 1989 e legată tot de dorința celor vinovați de a evita răspunderea penală). E complet greșit să se creadă că diversiunea a fost doar la TVR, iar în 31 decembrie 1989 cei care aveau de ascuns crimele revoluției s-au oprit brusc din activitatea diversionistă. Îl citez pe conducătorul revoluției arădene, Valentin Voicilă: „Diversiunea din România a început în data de 22 şi nu s-a terminat nici astăzi” (linc).

Un alt aspect pe care-l remarc este folosirea de către Parchet a prezumției de sinceritate atunci cînd se citează din declarații ale lui Nicolae Ceaușescu ori din rapoarte ale securității. Această prezumție este după părerea mea greșită, minciuna fiind o a doua natură a șefilor regimului comunist. Dacă Nicolae Ceaușescu vorbea despre agenturili străine asta nu înseamnă că el credea sincer acest lucru, ci că aceasta era varianta pe care a considerat necesar să o înfățișeze pentru a obține sprijin. Asemănător, vedem azi politicieni acuzîndu-și adversarii că sînt fie în slujba lui George Soros, fie în slujba lui Putin, dar, chiar și în cazurile în care afirmațiile respective se fac cu vehemență, ele nu sînt decît dovadă că asta au considerat folositor să spună politicienii respectivi, fără a dovedi nimic despre convingerile lăuntrice ale respectivilor politicieni.

Pentru a deduce convingerile lăuntrice ale personajelor trebuie urmărite nu vorbele ci faptele, iar în justificarea faptelor nu neapărat explicațiile date de făptași sînt cele adevărate. Spre exemplu, este un fapt că în 17 decembrie 1989 Ceaușescu a poruncit interzicerea intrării turiștilor străini în țară, dar asta nu înseamnă că el credea ce spusese, că asemenea turiști sînt „agenți de spionaj”. E vorba pur și simplu de dorința ca evenimentele începute să nu fie cunoscute peste hotare (Ministerul de Externe al RSR instruia ambasadorii români de pretutindeni: „În cazul în care veţi fi întrebat (repetăm: numai în cazul în care veţi fi întrebat) în legătură cu aşa-zisele evenimente de la Timişoara, răspundeţi cu toată claritatea că nu aveţi cunoştiinţă despre aşa ceva” – linc), iar Ceaușescu își dădea seama că niște turiști străini aflați în România pot vedea ce se întîmplă și, întorși în țara de origine, vor povesti presei. Faptul că abia după începerea evenimentelor de la Timișoara s-a luat măsura interzicerii pătrunderii în țară a turiștilor străini arată că ascunderea evenimentelor a fost motivul acțiunii, nu faptul că regimul se temea că asemenea turiști vor declanșa tulburări (ele deja fuseseră declanșate).

Totodată, și în cazul rapoartelor securității este greșit să se aplice prezumția de sinceritate. Nici față de Ceaușescu securitatea nu era sinceră. Nu își îngăduiau securiștii să-i raporteze lui Ceaușescu că însuși poporul român este împotriva sa și nici că, într-o anumită problemă pentru care Ceaușescu a cerut informații (să zicem, întrunirea Bush-Gorbaciov de la Malta), sînt incompetenți și n-au putut să le adune. Astfel, este foarte plauzibil ca rapoartele securității să fie încropeli din bănuieli și informații culese din ziare ca să-l mulțumească pe Ceaușescu.

Mai remarc o greșeală în rechizitoriu: Se vorbește de George W. Bush (linc) care s-ar fi întîlnit cu Gorbaciov la Malta, dar în 1989 președintele SUA era tatăl acestuia, George H. W. Bush (linc). Abia în 2000 a ajuns George W. Bush președinte al SUA.

Mai jos, următorul fragment din rechizitoriu:

B. SITUAŢIA DE FAPT
I. Consideraţii generale. Contextul intern şi cel internaţional. (more…)

 

TVR 1989. Marinescu despre susținerea externă. Brateș: Comitetul Național al Apelor anunță că apa potabilă din capitală nu este contaminată sau infestată. Dar aceasta nu înseamnă să nu luăm în continuare măsurile corespunzătoare ca să nu se petreacă nenorociri (video) decembrie 31, 2018


Fragment din emisiunea TVR din decembrie 1989. Crainicul George Marinescu citește știri despre susținerea externă pentru revoluție. Teodor Brateș arată că de la Consiliul Național al Apelor s-a comunicat că apa potabilă nu este infestată, dar adaugă că trebuie totuși luate măsurile corespunzătoare.

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Bernard Kouchner: „Românii au făcut revoluţia singuri, fără ajutor din străinătate, fără lovitură de stat pregătită dinainte” noiembrie 16, 2011


Revista „Flacăra Libertăţii” (numele preluat în decembrie 1989 de fosta revistă „Flacăra” care fusese condusă în trecut de Adrian Păunescu; acum cred că a revenit la numele de „Flacăra”) din 28 decembrie 1989 publica un interviu a lui Mihai Stănescu luat domnului Bernard Kouchner, ministru secretar de stat de pe lîngă prim-ministrul Franţei, însărcinat cu probleme umanitare. Kouchner (linc) este cofondator al organizaţiilor „Medicins sans frontiers” (Medicii fără frontiere) şi „Medicins du monde” (Medicii lumii) iar mai tîrziu (în perioada 2007-2010) a devenit ministrul de externe al Franţei. A mai ocupat şi funcţia de ministru al sănătăţii în guvernul francez. Pînă în 1966 a fost membru al Partidului Comunist Francez. Redau respectivul interviu:

Alaltăieri dimineaţa, în sediul Ambasadei Franţei la Bucureşti, am avut onoarea să-l cunosc personal pe domnul Bernard Kouchner, ministru secretar de stat, însărcinatul cu acţiunile umanitare. Tînăr, cu un farmec aparte şi foarte degajat, domnia sa a răspuns cu deosebită bunăvoinţă invitaţiei de a acorda revistei Flacăra şi cititorilor săi un interviu în exclusivitate.

Întrebare: Cum apreciaţi, stimate domnule ministru, victoria revoluţiei române, care a răsturnat de la putere dictatura Ceauşescu?

Răspuns: Noi, francezii, întîmpinăm cu bucurie şi cu un sentiment de uşurare căderea regimului ceauşist; salutăm curajul şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă poporul român în lupta pentru doborîrea dictaturii. Am venit aici, în aceste zile, în numele preşedintelui Republicii Franceze, Francois Mitterand, al primului ministru Michel Rocard, şi din partea ministrului de stat însărcinat cu afacerile externe, Roland Dumas, pentru a saluta pe preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, pe primul ministru, Petre Roman, şi pe ceilalţi membri ai guvernului provizoriu, dar mai ales pentru a saluta poporul şi a-i oferi ajutorul fratern în orice domeniu. Sînt mîndru de a fi primul membru al unui guvern străin care s-a oferit să dea ajutorul său unei cauze drepte. Revoluţia nu-i doar sacrificiu, ci şi durere. De aceea eu cred în cei care şi-au dat viaţa şi sînt alături de familiile lor îndurerate. Simt poporul luînd în posesie oraşul şi tineretul afirmîndu-se. Înainte, nu era nimic, nici sindicate libere, nici partide politice, nu erau asociaţii cu adevărat democratice. Ceauşescu distrusese totul. Totul e de construit, şi înainte de toate democraţia trebuie construită, trebuie înfiinţate mai multe partide politice. Pentru că din această opinie publică se va aprecia deschiderea spre democraţie. Trebuie apoi ziare noi, posturi de radio libere, asociaţii de drepturi ale omului, cluburi de intelectuali şi de muncitori, de meseriaşi. Astea toate nu-s doar părerile mele personale, ci şi ale militanţilor şi eroilor revoluţiei, ale soldaţilor şi celorlalţi tineri care au luptat în stradă, care au permis obţinerea victoriei. Prin exprimarea multiplă a opiniilor, lumea va înţelege că românii au făcut revoluţia singuri, fără ajutor din străinătate, fără lovitură de stat pregătită dinainte. (more…)