Chicago Tribune: „SUA nu s-ar opune unei invadări a României”

Chicago Tribune, printre alte articole despre revoluţia română, publică şi unul care arată că guvernul american era dispus să accepte în decembrie 1989 o intervenţie militară sovietică în România. Ăsta e motivul pentru care soră-mea, la manifestaţia românilor din Chicago prezentată deja pe acest blog (linc) a ţinut să precizeze că e bine ca România să primească ajutor în arme, dar nu e nevoie de soldaţi străini. Ziarul e aproape sigur din 25 decembrie 1989, dar nu sînt 100% sigur fiindcă soră-mea mi-a trimis doar tăieturi din el. Tăietura asta era cu alte tăieturi din ziarul din 25 decembrie, dar nu scrie pe ea data. Articolul face referire la declaraţii date duminică, deci în 24 decembrie 1989, ceea ce e un alt indiciu că ziarul e din data de 25. Iată articolul:

SUA nu s-ar opune unei invadări a României

de Thom Shanker

Washington – Într-o mişcare politică foarte neobişnuită, Statele Unite au spus duminică că nu vor protesta dacă Uniunea Sovietică şi ţările Tratatului de La Varşovia ar invada România pentru a susţine forţele pro-democratice care înfruntă elementele credincioase lui Nicolae Ceauşescu, şeful destituit al Partidului Comunist.

Totuşi, o sursă din Departamentul de Stat [echivalentul Ministerului de Externe la americani] a spus că Uniunea Sovietică a indicat într-un mesaj diplomatic particular că pe moment nu are planuri de a interveni în România.

Secretarul de stat James A. Baker III, interviat la emisiunea „Întîlneşte presa” de pe postul TV NBC a spus, răspunzînd la o întrebare, că Statele Unite nu s-ar opune intervenţiei Uniunii Sovietice sau al altor forţe armate din Tratatul de la Varşovia pentru a ajuta revoluţia reformistă din România. Continuă lectura

Gorbaciov: „Ideea că am decis, cu Bush, înlăturarea regimului din România, la Malta, e un mit”

Fostul preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov aflat în vizită în România, a declarat, ieri seară la ProTV, că ideea potrivit căreia, la Malta ar fi hotărît, împreună cu preşedintele american George Bush, înlăturarea regimului din România, este un mit şi că nu au existat astfel de discuţii, anunţă agenţia Mediafax (linc). Continuă lectura

Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei

În continuarea analizei rolului pe care Ion Cristoiu l-a jucat în felul cum opinia publică înţelege revoluţia din 1989, analiză pe care am făcut-o în cartea „Falsificatorii istoriei” din 1994, reproduc articolul „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”. Cu unele scurtări, acest articol a apărut prima oară în „Almanahul Banatului” 1994. La acea vreme activam în cadrul asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie, unde înfiinţasem „Comisia pentru Adevăr şi Dreptate”. Ca majoritatea textelor din cartea „Falsificatorii istoriei”, şi acest text l-am prezentat în numele respectivei asociaţii. Continuă lectura

Un securist cu capul în nori: Radu Tinu

Capitol din cartea mea „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”. Public iar acest articol fiindcă „Jurnalul Naţional” din 17 octombrie 2009 (linc) a republicat – dar cu una mică schimbare – articolul din 2004 pe care-l comentasem aici. Intervenţiile mele ulterioare scrierii articolului sînt cu litere cursive între paranteze drepte.

Un securist cu capul în nori: Radu Tinu Continuă lectura

4 decembrie 1989 – întrunirea ţărilor membre în Tratatul de la Varşovia

În 4 decembrie 1989 a avut loc la Moscova întrunirea conducătorilor ţărilor membre în Tratatul de la Varşovia. Întrunirea s-a convocat ca urmare a întîlnirii dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush, care avusese loc în zilele de 2-3 decembrie 1989 la Malta.

ziarul chişinăuan Tinerimea Moldovei relatînd despre întîlnirea Bush-Gorbaciov de la Malta

ziarul chişinăuan Tinerimea Moldovei relatînd despre întîlnirea de la Malta

„Scînteia” din 5 decembrie 1989 relatează: „În cadrul întîlnirii, tovarăşul Mihail Gorbaciov a prezentat o largă informare în legătură cu desfăşurarea şi rezultatele întîlnirii sale din Malta cu G. Bush, preşedintele S.U.A., care a avut loc în zilele de 2-3 decembrie a.c.”.

Este adoptată o declaraţie în care conducătorii Bulgariei, R.D. Germane, Poloniei, Ungariei şi Uniunii Sovietice afirmă: „introducerea trupelor statelor lor în R.S. Cehoslovacă, întreprinsă în 1968, a constituit un amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei suverane şi trebuie să fie condamnată (…) Istoria a confirmat cît de important este, chiar şi în cea mai complexă situaţie internaţională (…) să fie respectate cu stricteţe principiile suveranităţii şi independenţei în relaţiile dintre state”.

România nu a semnat acel comunicat fiindcă nu participase în 1968 la invadarea Cehoslovaciei. Practic, prin acel comunicat, restul ţărilor din Tratatul de la Varşovia recunoşteau corectitudinea poziţiei României şi a lui Nicolae Ceauşescu din 1968 şi recunoşteau principiul drag lui Ceauşescu de neamestec în treburile interne ale altor state.

Comunicatul respectiv era un semnal că Uniunea Sovietică abandonase atitudinea imperialistă din trecut şi nu mai era dispusă să intervină militar în alte state pentru „apărarea socialismului”. Nu era primul semnal în acest sens, tot în 1989 se încheiase retragerea sovietică din Afganistan.

Era de altfel o perioadă în care Uniunea Sovietică se confrunta cu mari probleme interne. Preţul ţiţeiului pe plan mondial era scăzut (spre deosebire de situaţia de acum) ceea ce lovea financiar URSS, mare exportatoare de hidrocarburi. Mişcările separatiste din republicile componente creşteau în amploare iar puterea sovietică se vedea umilită de proprii ei cetăţeni, cum s-a întîmplat la Chişinău, în noiembrie 1989, situaţie deja descrisă pe acest blog.

Dacă în 1956 (Ungaria) sau 1968 (Cehoslovacia) URSS-ul intervenise militar, în 1989 nu mai avea voinţa politică să facă asta, fapt vizibil şi din evenimentele din alte ţări. Este unul din factorii care au contribuit la îndrăzneala românilor de a ieşi în stradă în 1989.

În presa românească s-a creat un adevărat mit al întîlnirii de la Malta, unde s-ar fi hotărît izbucnirea revoluţiei din 1989. Acest mit s-a impus într-o parte a opiniei publice conform principiului repetării insistente, care ţine loc de dovadă. Este un principiu cunoscut de toţi cei care lucrează în industria publicităţii. Reclamele pe care le vedem la TV şi care ne recomandă un anumit produs, ne pot determina să credem în calităţile acelui produs, deşi reclama plătită de însuşi cel care vinde produsul nu e o dovadă obiectivă. Aşa şi cu teoriile despre revoluţia din 1989, se impun cele care beneficiază de mai multă reclamă în mass-media, nu cele care beneficiază de argumente superioare.

În crearea mitului „Malta” un rol important l-a avut ziaristul Ion Cristoiu, pe care-l numeam în cartea mea „Falsificatorii istoriei” „vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”. În editorialul „Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14, 15 iunie?” din „Zig-Zag” nr. 15/1990, acesta scria: „Ne aflăm oare, începînd din decembrie 1989, în faţa unei manipulări grosolane aparţinînd unui scenariu care vizează însăşi fiinţa noastră naţională? (…) Să fie oare acest scenariu urmarea înţelegerilor secrete de la Malta?”

Referirile la „fiinţa naţională” fac parte din propaganda fesenistă care în 1990 echivala pe oricine se opunea FSN-ului ca fiind atentator la fiinţa naţională. Profitînd şi de faptul că la alegerile din 1990 maghiarii votaseră precumpănitor împotriva lui Ion Iliescu, se vehicula primejdia pierderii Ardealului din pricina „destabilizatorilor” care criticau regimul Iliescu.

Ulterior, acelaşi Cristoiu scria despre „scenariul care a funcţionat în toată Europa de Est” („Răspuns unui cititor (2)”, editorial în „Expres Magazin” nr. 17/1991). Nu ştiu dacă a funcţionat vreun scenariu, dar dacă acesta a existat, el nu putea fi pus la cale la Malta, dintr-un motiv foarte simplu: în momentul întîlnirii Bush-Gorbaciov de la Malta (2-3 decembrie 1989), într-o serie de ţări est-europene mişcările populare anticomuniste deja începuseră. Aşadar, la Malta nu se putea pune la cale izbucnirea acestor mişcări ci doar să se constate existenţa acestora şi eventual să se analizeze urmările posibile.

La 19 ani după evenimente putem spune că urmările lui 1989 – adică integrarea României şi a altor ţări est-europene în NATO – nu au fost deloc favorabile Moscovei.

Sergiu Nicolaescu – „Revoluţia, începutul adevărului”

Recenzie publicată iniţial în cartea „Falsificatorii istoriei”, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Editura Marineasa, Timişoara 1995

Prin cartea „Revoluţia, începutul adevărului” (Editura Topaz 1995), Sergiu Nicolaescu ne oferă interpretarea sa asupra revoluţiei române.

Cît de sincer este acest demers? Autorul ne asigură că nu este un „om cu ambiţii de posturi politice” (pag. 32). Oare postul de senator pe care dînsul îl ocupă [îl ocupa la momentul publicării cărţii respectiv a acestei recenzii] este pur administrativ?

Varianta lui Nicolaescu ar fi, pe scurt: amestec străin în revoluţie, dar cu un rol important al forţelor interne. Rolul forţelor interne (poporului român) oricum nu poate fi contestat. Vom analiza deci doar problema amestecului străin.

Argumentul principal al autorului este cuvîntul evident:

La pag. 23 se vorbeşte despre „schimbarea celor doi dictatori – Honecker şi Jivkov – înlăturaţi prin lovituri de stat susţinute evident de Gorbaciov”.

Din cîte ştiu, înlăturarea tovarăşilor Honecker şi Jivkov s-a făcut respectîndu-se legislaţia (comunistă) în vigoare atunci în ţările respective. Deci nu poate fi vorba de lovituri de stat.

„Apare din ce în ce mai evident că la Malta, printre altele, se hotărîse şi soarta ultimului dictator comunist din Europa” (pag. 17).

Spre ştiinţa domnului Nicolaescu: ultima dictatură comunistă din Europa a fost în Albania.

Merită făcută o observaţie: dacă a existat o înţelegere între marile puteri referitoare la estul Europei, ea nu a putut fi pusă la cale la Malta. În momentul întîlnirii Bush-Gorbaciov de la Malta (2-3 decembrie 1989) într-o serie de ţări est-europene mişcările protestatare deja începuseră (sau erau chiar finalizate). Aşadar, întîlnirea de la Malta nu poate fi cauza acestor mişcări, ci, poate, efectul lor. Dacă admitem că revoluţia română a fost pusă la cale la Malta, implicit admitem ca ea are o altă geneză decît evenimentele din 1989 din restul ţărilor est-europene.

Spirit fin, domnului Nicolaescu nu-i poate scăpa adevăratul motiv al căderii lui Ceauşescu: „În acest secol au fost două conjuncţiuni Saturn – care reprezintă structurile existente, instituţii publice şi politice – cu Neptun, planeta idealurilor politice şi a libertăţii. În 1917, revoluţia rusă, şi în 1953 la moartea lui Stalin. Cea de-a treia era prevăzută în 1989” (pag. 26).

Placa comemorativă de pe biserica reformată a lui Tokes fixează începutul revoluţiei în 15 decembrie. Majoritatea timişorenilor consideră însă că revoluţia a început în seara de 16, cînd demonstraţia pro-Tokes s-a prefăcut în demonstraţie anti-Ceauşescu şi s-a extins în întreg oraşul. Domnul Nicolaescu, convins pesemne ca adevărul e undeva la mijloc, ne spune că revoluţia a început în noaptea de 15/16 decembrie (pag. 33). Original punct de vedere!

Despre Tokes aflăm: „Varianta D.S.S.-istă că pastorul ar fi fost agent al unui serviciu secret maghiar poate fi luată în considerare, dar cu rezerve. «Dovezile» aduse de fosta securitate nu sînt pe deplin satisfăcătoare. S.R.I. nu a adus nici un element în plus” (pag. 34).

Exagerarea numărului morţilor revoluţiei este considerată „o monstruoasă campanie de minciuni, dusă de comun acord de mas-media occidentală şi de agenţii de presă reformatoare din Europa de Est” (pag. 29).

Domnul Nicolaescu ar trebui să se întrebe dacă nu cumva a fost vorba de o monstruoasă campanie de minciuni, pusă la cale de cei care au preluat puterea în 22 decembrie 1989, şi căreia i-a căzut victimă mas-media occidentală. Anunţarea oficială a 60000 de morţi, prin procesul Ceauşescu, a făcut credibile şi celelalte relatări exagerate. Iar procesul Ceauşescu nu străinii l-au organizat.

Autorul recunoaşte, sfios, că în dezinformările din timpul revoluţiei „o contribuţie de seamă şi-a adus şi Televiziunea naţională prin imaginile, dar mai ales prin informaţiile date pe post. O parte din aceşti terorişti ai informaţiei se pretind astăzi revoluţionari” (pag. 32).

La pag. 49 domnul Nicolaescu explică: „Ion Iliescu a fost recunoscut de cei aflaţi la TV ca un posibil conducător”.

Au existat printre cei aflaţi la TV unii care doreau ca neapărat Ion Iliescu să fie cel care să umple vidul de putere rămas după fuga lui Ceauşescu (şi Sergiu Nicolaescu e printre aceştia). Coincidenţă sau nu, anume printre aceşti fani ai lui Iliescu găsim mulţi dintre „teroriştii informaţiei” despre care ne vorbeşte domnul Nicolaescu, fără să-i nominalizeze. Îi voi nominaliza eu, pe baza celor spuse de ei la TVR în 22 decembrie 1989 şi consemnate în volumul „Revoluţia română în direct” (RRD) editat de TVR în 1990 (coordonator Mihai Tatulici):

Căpitan de rang întîi Dumitrescu (Cico): „Rog pe tovarăşul Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la televiziune. Trebuie tovarăşi să ne organizăm” (RRD, pag. 40).

Acelaşi Cico Dumitrescu ordona unităţilor militare din Tîrgovişte, Rîmnicu Sărat, Buzău, Focşani, Galaţi, Brăila să se deplaseze spre Bucureşti pentru a lupta contra teroriştilor (RRD, pag. 119).

Teodor Brateş: „Stimaţi telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui aici în studio pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot” (RRD, pag. 41).

Acelaşi Teodor Brateş va anunţa că „elementele acestea duşmănoase, securiştii, au otrăvit apa la Sibiu, la Timişoara … apa trebuie fiartă înainte de a fi consumată” (RRD, pag. 51) sau că „detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea Radioteleviziunii” (RRD, pag. 64).

Datorită „teroriştilor” de după 22 decembrie, în ţară s-au înregistrat 942 morţi şi 2245 răniţi, comparativ cu doar 162 morţi şi 1107 răniţi în perioada 16-22 decembrie (pag. 213).

Despre începutul acţiunii teroriste, Sergiu Nicolaescu explică: „La orele 18,30, atitudinea anticomunistă a maselor provoacă reacţie în rîndul fidelilor regimului comunist, care deschid focul în Piaţa Palatului. Este de fapt un act de diversiune, deoarece în acele momente nu au existat victime. Scopul diversiunii era împrăştierea manifestanţilor pentru a permite nomenclaturiştilor din cladirea C.C.-ului să-şi refacă structurile şi să preia puterea. Ei urmăreau formarea unui guvern condus de Ilie Verdeţ” (pag. 50-51). „În acest moment exclud varianta care ar atribui deschiderea focului unor fideli ceauşişti” (pag. 53).

Cu alte cuvinte, Sergiu Nicolaescu ar putea spune: Noi cei care am format FSN-ul, am dezinformat cînd am îngrozit ţara că fanaticii lui Ceauşescu vor să-l readucă la putere.

Nu înţeleg de ce autorul elimină posibilitatea ca lozinca „fără comunişti!”, strigată în Piaţa Palatului în 22 decembrie, să se fi referit şi la Ion Iliescu, nu numai la Ilie Verdeţ.

Mai aflăm: „De la etajul 11 al televiziunii, unde se afla noua conducere a FSN, se ia legătura cu ambasada URSS şi cu ambasadele altor ţări, fapt pe care nu-l consider concludent, întrucît aceştia, în acel moment, nu îndeplineau condiţiile de reprezentare legală a ţării” (pag. 51-52).

„Asupra cererii de intervenţie a forţelor sovietice în România se pot face multe speculaţii. Au fost unii, chiar şi militari, care au susţinut această poziţie” (pag. 54). Păcat că domnul Nicolaescu se fereşte să-i nominalizeze. Opinia publică ar fi avut dreptul să-i cunoască, mai ales dacă aceştia ocupă funcţii importante, politice sau militare.

„O intervenţie a Tratatului de la Varşovia era pregătită şi putea oricînd să intre în acţiune” (pag. 54). Aşa să fie oare?

În 4 decembrie ’89 la Moscova a avut loc consfătuirea ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. La întrunire, Bulgaria, RDG, Polonia, Ungaria şi URSS adoptă o declaraţie în care afirmă: „introducerea trupelor statelor lor în R.S. Cehoslovacă, întreprinsa în 1968, a constituit un amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei suverane şi trebuie să fie condamnată (…) Istoria a confirmat cît de important este, chiar şi în cea mai complexă situaţie internaţională (…) să fie respectate cu stricteţe principiile independenţei şi suveranităţii în relaţiile dintre state” („Scînteia” din 5 decembrie 1989).

Declaraţia respectivă arată abandonarea de către Tratatul de la Varşovia a ideii intervenţiei militare în alte state. O asemenea acţiune ar fi fost de altfel contrară întregii politici gorbacioviste.

Faptul că la Chişinău, în acea perioadă, tineri români cereau arme pentru a lupta în sprijinul Revoluţiei Române nu cred să fie relevant. Esenţa naţionalistă a manifestărilor de la Chişinău nu putea fi pe placul Moscovei.

O afirmaţie surprinzătoare găsim la pag. 128, unde acţiunea teroristă de după 22 este corelată cu încercarea de a provoca un miting anticeauşist la Iaşi, în 14 decembrie. Cei mai indreptăţiţi să comenteze această presupunere sînt membrii asociaţiei „14 Decembrie 1989” din Iaşi (lideri: Ştefan Prutianu şi Cassian Spiridon).

Domnul Nicolaescu ne oferă şi o listă cu ipotezele care circulă despre revoluţie. Printre ele: „Varianta a 5-a, apăruta mai de curînd (nov.-dec. ’94) susţine inexistenţa teroriştilor. Această versiune are un caracter pur politic, încercînd să-l implice pe Ion Iliescu în vinovăţia deschiderii focului după 22 decembrie” (pag. 222).

Îl informăm pe domnul Nicolaescu că „varianta a 5-a” este totuşi mai veche, fiind cunoscută încă de la mitingul din Piaţa Universităţii din 1990.

„Din 22.12.1989, pînă în 26.12.1989, o parte din acţiunile teroriste organizate şi mai ales ştergerea oricăror urme au fost conduse de un stat major intern, din care avem convingerea că făceau parte şi unele personalităţi din viaţa socială şi politică actuală a ţării (…) Este un capitol care, cercetat cu profesionalism de Procuratură, Poliţie şi S.R.I., poate da justiţiei elemente pentru a stabili vinovaţii”
ne spune domnul Nicolaescu (pag. 231). Însă tot domnia sa a cerut, cu prilejul audierii preşedintelui Iliescu la Comisia Senatorială, decretarea unei amnistii pentru vinovaţii din decembrie ’89, fiindcă „numai aşa vom putea afla adevărul”. Or, amnistie înseamnă suspendarea şi a ultimelor cercetări pe care Procuratura le mai face. De aceea fie-ne îngăduit să punem la îndoială dorinţa de adevăr a domnului Nicolaescu.

O concluzie se desprinde după citirea acestei cărţi: Păcat, păcat, de banii aruncaţi.

Vezi şi: Emisiune TV despre revoluţie, cu Sergiu Nicolaescu nervos

Securitatea în Revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu

Comentariu la capitolul „Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din cartea „Istoria loviturilor de stat din România – vol. IV (II)”, Editura Rao 2005, de Alex Stoenescu

După „Istoria loviturilor de stat – vol. 4 (I)” publicată în 2004 la Editura Rao, carte pe care am comentat-o deja sub titlul „Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu”, Alex Stoenescu a publicat al 2-lea volum de analiză a revoluţiei din 1989 – „Istoria loviturilor de stat – vol. 4 (II)”.

Găsim aici aceeaşi încercare de reabilitare a Securităţii pe care am observat-o în primul volum. Generalului Iulian Vlad, şeful securităţii, i se atribuie acţiuni revoluţionare: „în dimineaţa de 18 decembrie 1989 se execută ordinul generalului Iulian Vlad de eliberare din arestul Securităţii (Rahova) a celor reţinuţi sau arestaţi fără hotărîre judecătorească” (pag. 14). Ce a fost la Rahova nu ştim exact, dar ştim că la Timişoara erau o mulţime de reţinuţi fără hotărîre judecătorească, care nu au fost eliberaţi, iar securiştii timişoreni, subordonaţi generalului Vlad, i-au anchetat. Aceeaşi securişti au anchetat chiar şi răniţii din spitale, iar şeful Securităţii Timiş, colonelul Traian Sima, a fost condamnat penal pentru arestările nelegale din 1989. Iulian Vlad însuşi s-a implicat în 21 decembrie 1989 în reţinerea nelegală a lui Dumitru Mazilu (a fost şi condamnat pentru asta), astfel că imaginea de persoană preocupată de respectarea legalităţii socialiste, pe care Stoenescu vrea s-o creeze despre Iulian Vlad, nu este reală. În ciuda acestor fapte, Stoenescu afirmă că „securitatea este singura instituţie care nu a trecut de la represiune la sprijinirea revoluţiei, neparticipînd la represiune (sau acoperindu-şi perfect operaţiunile) şi favorizînd căderea lui Ceauşescu” (pag. 20). Afirmaţia e greşită în toate aspectele, căci Securitatea a participat la represiune, nu a izbutit să-şi acopere perfect acest lucru – dovadă condamnările penale ale şefilor Securităţii de după revoluţie, iar în 22 decembrie a trecut ca toţi oportuniştii la sprijinirea revoluţiei. Credem că şi eliberarea reţinuţilor de la Rahova este o poveste, căci Petre Mihai Băcanu, care a fost încarcerat acolo, nu a remarcat aşa ceva.

Stoenescu atribuie Securităţii intenţii pe care aceasta nu le-a avut niciodată, precum „sprijinirea unei reforme politice declanşate de Nicolae Ceauşescu, apoi fără el, dar cu estimarea şanselor de apariţie a unui nou lider (în ordine: Nicu Ceauşescu, un lider comunist din C.P.Ex., Ion Iliescu)” (pag. 20-21). Nu ni se oferă nici cea mai mică dovadă că securitatea a mizat, înainte ca stihia mişcării populare din 1989 să facă căderea lui Ceauşescu previzibilă, pe vreun alt conducător al statului. În întreaga analiză a lui Stoenescu lipseşte un element esenţial care a determinat comportamentul securiştilor din 1989: frica.

Frica faţă de popor, care devenise mai mare decît frica faţă de şefi. În 22 decembrie 1989, în faţa sutelor de mii de oameni ieşiţi în stradă, după ce se aflase şi despre securiştii linşaţi la Cugir, nădragii multor securişti deveniseră căcănii şi purtătorii lor nu ştiau în ce gaură de şarpe să se ascundă. Acesta este motivul lipsei de rezistenţă manifestate de securişti în acea zi, nicidecum manevrele subtile ale lui Iulian Vlad sau comploturile începute cu 20 de ani în urmă prin parcul Cişmigiu. Alex Stoenescu ar fi trebuit să ştie asta, căci a prefaţat cartea securistului Nicolae Mavru – „Revoluţia din stradă” (Editura Rao 2004), carte care, deşi musteşte de ură faţă de revoluţie şi revoluţionari, descrie foarte corect frica pe care securiştii au resimţit-o în faţa sutelor de mii de demonstranţi.

„Dacă Securitatea ar fi dat ea lovitura de stat, ar fi devenit automat partener de dialog şi mai mult ca sigur ar fi existat o negociere a viitorului instituţiei. Vîrfurile Securităţii nu au făcut acest gest pentru că trebuiau să de mîna cu KGB-ul. Din punct de vedere istoric, acesta rămîne un act patriotic” (pag. 35), mai scrie Stoenescu. De neînţeles de unde convingerea autorului că pe securişti îi preocupau noţiuni abstracte precum patriotismul. Caracteristica principală a lucrătorului de securitate din 1989 era pragmatismul, urmărirea interesului personal, nicidecum vreo ideologie anume, indiferent care ar fi aceasta (de aceea nu cred nici în teoria securiştilor fanatici ceauşişti). Refuzul de a acţiona împotriva lui Ceauşescu nu se datorează vreunei reticenţe de a colabora cu KGBul, ci nedorinţei de a se implica în activităţi riscante care le-ar pune în primejdie statutul, adică tocmai lipsei de patriotism, indiferent cum ar fi această noţiune înţeleasă. Este absurd să se pretindă că regimul Ceauşescu, caracterizat prin minciună generalizată, ar fi avut vreo bază ideologică. Oare minciunile despre recoltele de grîu de 8000 kg/ha sînt un lucru lăudabil din punct de vedere „naţionalist” şi condamnabil doar din punct de vedere „KGB-ist”?

„Ataşamentul demonstrativ al populaţiei la politica lui Nicolae Ceauşescu” despre care vorbeşte Stoenescu (pag. 37) este doar o ficţiune propagandistică, pe care ne miră să o regăsim la 16 ani de la revoluţie. Unele afirmaţii despre antisovietismul lui Ceauşescu ar trebui totuşi argumentate. De pildă, nu cred că România lui Ceauşescu „hărţuia la ONU” Uniunea Sovietică, cum aflăm la pag. 37.

„Securitatea naţionalistă a României comuniste s-a destructurat violent” este marea mîhnire a lui Alex Stoenescu (pag. 39), care susţine pretenţiile post-revoluţionare ale unor securişti de a-şi stabili monopolul asupra ideologiei naţionaliste. O mîhnire neîntemeiată totuşi, căci, chiar dacă Departamentul Securităţii Statului a fost desfiinţat prin Decretul nr. 33 din 31 decembrie 1989, o mare parte dintre foştii securişti au fost preluaţi de SRI. Chiar în cărţile lui Stoenescu găsim pilde de foşti securişti trecuţi la SRI, consideraţi surse importante de informaţie. Asupra conducerii Securităţii, KGB-ul avea o „influenţă nulă” (pag. 40).

Pentru a-l înfăţişa pe şeful Securităţii, Iulian Vlad, în lumină favorabilă, Alex Stoenescu minte, dar minciuna e neîndemînatică, se poate descoperi prin simpla comparaţie a afirmaţiilor de la diferite pagini ale cărţii. „În 15 ani de zile, cu excepţia lui Silviu Brucan, nimeni nu-l acuză de ceva pe generalul Iulian Vlad” (pag. 60), dar la pag. 49 recunoscuse că Vlad a fost acuzat de justiţie, care i-a dat în total aproape 25 de ani închisoare. Prin contopirea pedepselor şi reduceri pentru bună purtare şi vîrstă înaintată, Vlad a executat doar 4 ani.

Uneori, în cercetările sale, Stoenescu se împiedică de adevăr, dar se ridică şi trece mai departe fără să se oprească. De pildă, relatează discuţia sa cu fostul director SRI Virgil Măgureanu, care i-a relatat: „Eu am citit rapoartele Securităţii române din toamna lui 89. Erau foarte departe de adevărul celor ce urmau să se întîmple” (pag. 62). Stoenescu replică: „Este surprinzător ceea ce spuneţi, pentru că generalul Vlad, în audierile lui şi în procese, afirmă că lucrurile astea erau cunoscute, ştia şi localităţile unde trebuia să se întîmple şi le-a numit” (pag. 62-63), iar apoi îi explică lui Măgureanu ce discuţii a avut Iulian Vlad cu Ceauşescu. Pentru noi nu e nimic surprinzător, ci doar o confirmare în plus că Iulian Vlad, dacă într-adevăr a declarat ceea ce pretinde Stoenescu că ar fi declarat, e mincinos. Îi mai zice Stoenescu lui Măgureanu şi ce au vorbit Bush cu Gorbaciov la Malta, inclusiv partea de discuţie „neînregistrată, necuprinsă în stenogramă” (pag. 64). Ciudat dialogul Stoenescu-Măgureanu, în care Stoenescu ştie totul iar Măgureanu nu ştie nimic. Oare de ce a mai dorit Stoenescu să vorbească cu Măgureanu, nu era destul să-i trimită o carte a sa? Este tipic „stilului de cercetare Stoenescu” ca să sugereze interlocutorilor răspunsurile pe care le doreşte şi chiar să explice el care sînt faptele, în loc să-i lase pe interlocutori să povestească. Nu numai interviul cu Măgureanu, dar şi alte interviuri, atît din acest volum cît şi din cartea „Interviuri despre revoluţie” (Editura Rao 2004) arată acest stil de lucru. Amintim în acest context afirmaţiile lui Filip Teodorescu, fost adjunct al Direcţiei Contraspionaj al Departamentului Securităţii Statului, că la Timişoara, unde în octombrie 1989 a condus un control al activităţii pe ultimii doi ani a Securităţii locale, domnea o „linişte neverosimilă” („Un risc asumat”, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992, pag. 44-45). Deci, nimic despre aşteptarea revoluţiei de către securişti.

Pentru Stoenescu, Ceauşescu avea o indiscutabilă popularitate. „Muncitorii îl votau pe Ceauşescu în neştire” (pag. 76). E o revelaţie pentru mine să descopăr, la 16 ani după revoluţie, oameni care cred în corectitudinea alegerilor comuniste. Dintre ţăranii mutaţi la oraş s-au recrutat atît muncitorii cît şi securiştii, care „împreună l-au iubit pe Ceauşescu pentru scoaterea lor din sărăcie” (pag. 78). Colaborarea cu Securitatea „nu mai era privită ca o traumă, ci ca un act patriotic, pornind de la realitatea că majoritatea covîrşitoare a populaţiei îşi exprima – cel puţin oficial, chiar vorbind de anul 1987 – încrederea, devotamentul şi ataşamentul faţă de politica PCR şi a secretarului său general” (pag. 110). După revoluţie ofiţerii de Securitate au primit „mii de ani de puşcărie” (pag. 81), dar cîţi ani au fost efectiv executaţi autorul nu ne spune. Este o manipulare a se vorbi despre „mii de ani de puşcărie” cînd prin contopiri, suspendări şi reduceri de pedepse, condamnările rămîn doar pe hîrtie. De pildă Traian Sima, şef al Securităţii Timiş, a primit 200 de pedepse de cîte 3 ani pentru arestare nelegală + 15 ani pentru omor deosebit de grav = total 615 ani, dar a executat efectiv doar cîţiva ani.

Dacă Securitatea „a reuşit cu mari riscuri pentru comandanţi să nu fie implicată de Ceauşescu în represiune” (pag. 175), se afirmă însă, fără dovezi, că printre cei care au tras la Timişoara se numără gărzile patriotice (pag. 91), idee întărită la pag. 193: „Gărzile patriotice din oraş trăseseră cot la cot cu forţele de represiune, făcînd şi ele victime”. Cred că gărzile patriotice, formate din muncitori care, în ciuda afirmaţiilor lui Stoenescu, nu îl iubeau ci îl urau pe Ceauşescu, sînt cel mai puţin probabil implicate în represiune.

Convingerea lui Stoenescu că muncitorii îl iubeau pe Ceauşescu este motivul pentru care nu găseşte altă explicaţie a izbucnirii revoluţiei decît subversiunea străină. Datorită acestei convingeri, exclude participarea muncitorească la începutul revoluţiei: „Problema care rămîne în discuţie şi care va fi mult timp dezbătută de istoriografie este dacă în 16 decembrie pe străzile Timişoarei erau muncitorii. Ştim sigur că au ieşit abia în 20 decembrie” (pag. 98). Nu cred că istoricii serioşi mai dezbat această problemă. Listele arestaţilor din perioada revoluţiei timişorene, cît şi (pentru perioada 17-19 decembrie) listele răniţilor şi morţilor, arată că, inclusiv înainte de 20 decembrie, majoritatea celor aflaţi în stradă aparţineau clasei muncitoare.

Sergiu Nicolaescu, unul din acoliţii lui Ion Iliescu, pretinde că înainte de Congresul 14 PCR ar fi existat un instructaj în care securiştilor „li s-a sugerat că Ceauşescu va cădea”. „Un singur colonel a avut curajul şi a spus ce s-a discutat acolo” (pag. 100-101). Nu cred că ar fi nevoie de curaj pentru ca, după revoluţie, securiştii să pretindă că li s-a atras atenţia să nu se implice în reprimare. Din contră, este chiar interesul securiştilor să răspîndească asemenea zvonuri, ştiut fiind că au fost ostracizaţi pentru reprimarea revoluţiei. Faptul că în 16 ani, din zeci de potenţiali martori doar unul a spus că a existat o asemenea şedinţă este mai degrabă un indiciu că zvonurile despre acea şedinţă sînt minciuni. Însă nişte minciuni care slujesc de minune reabilitării Securităţii, exact ce urmăreşte Stoenescu. Unele afirmaţii ale lui Sergiu Nicolaescu sînt însă atît de gogonate încît însuşi Stoenescu se vede nevoit să le corecteze. Astfel, în nota de subsol de la pagina 101 arată că „responsabilii din Securitate afirmă că nu a existat un ordin de depunere a armelor, de incendiere a documentelor sau ca ofiţerii să rămînă acasă în noaptea de 21 spre 22 decembrie”. Despre incendierea documentelor ştim însă că la Timişoara aceasta s-a petrecut cert în 22 decembrie 1989, iar despre incendierea arhivei cu agenţii KGB însuşi Stoenescu a scris, în „Interviuri despre revoluţie”, Editura Rao 2004, pag. 125-126 (interviu cu securistul Ioan Rusan). Să fie oare această notă de subsol o recunoaştere a faptului că a dezinformat în cartea „Interviuri despre revoluţie”?

Există o declaraţie a colonelului Răşină, făcută în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, că la o şedinţă a Securităţii s-a discutat despre posibila lichidare sau schimbare a lui Ceauşescu (pag. 101-102), dar însuşi Iulian Vlad s-a întrebat, în faţa aceleiaşi Comisii, „cum de nu este confirmată versiunea Răşină de măcar unul dintre ceilalţi 40 de şefi ai Securităţilor judeţene sau de cei trei locţiitori ai generalului Vlad, care au condus şedinţele” (pag. 103)? Dacă respectivii vor citi cartea lui Stoenescu, poate vor apărea printre ei şi cîţiva care să confirme „versiunea Răşină”, căci aceasta slujeşte intereselor securiştilor. Aşa se scrie istoria, cu declaraţii post-factum adaptate intereselor de moment. Deşi Stoenescu arată dubiile privind credibilitatea lui Răşină, acceptă în esenţă spusele acestuia, căci scrie despre „conştientizarea [de către Securitate – nota mea] faptului că regimul se îndreaptă spre un final” (pag. 111). A avut într-adevăr loc o asemenea conştientizare, dar abia în 22 decembrie!

În 1989 „activitatea Securităţii şi a şefului ei poate fi încadrată raţional în fenomenul de favorizare a schimbării” (pag. 119).

Există însă şi securişti care au dat declaraţii contrare teoriilor lui Stoenescu. Astfel, şeful Direcţiei de Informaţii Externe, „generalul Stamatoiu a declarat în faţa Comisiei [Senatoriale „Decembrie 1989” – nota mea] că Securitatea nu a avut informaţii preliminare, nici ulterioare despre calendarul discuţiilor Gorbaciov-Bush de la Malta” (pag. 130). „Este o declaraţie care ascunde realitatea (…) Minimalizarea sau negarea informaţiilor detaliate din Malta nu poate fi decît suspectă”, concluzionează Stoenescu (pag. 131). Ne amintim însă că nici Virgil Măgureanu nu a găsit în arhivele Securităţii vreo informaţie despre ce au vorbit concret Bush şi Gorbaciov la Malta, ceea ce confirmă declaraţia lui Stamatoiu.

Tot ce scrie Stoenescu este menit să reabiliteze Securitatea, iar securiştii au tot interesul să-i susţină teoriile. Pentru orice securist, a declara că revoluţia a fost opera agenturilor străine, iar pentru credibilitate, a pretinde că Securitatea deţinea dovezi despre asta, este nu numai o metodă de a apăra breasla în faţa atacurilor postrevoluţionare, dar şi un mod de a deveni vedetă (vezi cazul Pavel Coruţ). Spre contrast, acei securişti care au declarat că nu există dovezi despre implicarea agenturilor străine sînt nu numai ignoraţi de mass-media (căci asemenea declaraţii, lipsite de senzaţional, nu ajută la vinderea ziarelor) şi ostracizaţi de colegi (căci nu contribuie la apărarea breslei), dar, prin cartea lui Stoenescu, puşi la stîlpul infamiei ca mincinoşi şi posibili trădători de ţară în slujba agenturilor străine, a căror implicare o ascund, cum e cazul cu Stamatoiu (despre care se sugerează că ar fi agent american). În condiţiile acestei presiuni psihologice asupra foştilor securişti, e de mirare că totuşi se mai găsesc printre ei unii care tăgăduiesc teoria agenturilor străine.

Mai scrie Stoenescu despre „recunoaşterea de către Ion Mihai Pacepa a implicării sale şi a CIA în revoluţia din 1989” (pag. 134), dar nu ne dă nici un citat sau trimitere bibliografică din care să putem vedea exact ce a zis Pacepa, lăsînd la o parte faptul că acesta nu e tocmai o sursă credibilă de informaţii şi are interes direct să exagereze meritele sale anticomuniste, pentru a justifica reabilitarea sa şi pretenţiile materiale uriaşe pe care le are faţă de statul român, ca urmare directă a reabilitării.

„Securitatea se ocupa de spioni şi trădători de ţară” (pag. 142). „Poveştile cu disidenţa şi condamnările date de regimul comunist pe temeiuri de drept comun, pentru că Ceauşescu nu ar fi vrut deţinuţi politici, sînt reale, numai că trebuie să înlocuiţi cuvîntul deţinuţi politici cu spioni” (pag. 182). Cum se explică totuşi cazuri vestite, precum cel a lui Petre Mihai Băcanu, băgat la puşcărie după ce a tipărit un ziar nelegal? Stoenescu îi explică direct lui Băcanu: „Din punctul lor de vedere [al securiştilor – nota mea] oricît vi s-ar părea de absurd, grupul dv. părea periculos numai din momentul în care era preluat de sovietici” (pag. 777). Deci, dacă Băcanu nu ar fi avut legături cu sovieticii, era lăsat să tipărească cîte ziare anticomuniste voia. Aşa o fi, iar ciocolata Milka e fabricată de marmote!

(va urma)