Ianuarie 1989. Renașterea conștiinței naționale la Chișinău

„Renașterea conștiinței naționale” este titlul unui articol a lui Vasile Năstase publicat de săptămînalul chișinăuan „Literatura și Arta” din 19 ianuarie 1989. În articol e descris mitingul organizat de Mișcarea Democratică pentru Susținerea Restructurării (restructurare era numită politica inițiată de Mihail Gorbaciov) care avusese loc în capitala RSS Moldovenești în 15 ianuarie 1989. Redau acest articol pentru cititori.

Renașterea conștiinței naționale
(reflecții telegrafice)

În 15 ianuarie curent, zi de duminică la propriu și la figurat, iarna politică ce bîntuie ca o fantomă prin republică s-a concentrat în miez de zi la Teatrul de vară din capitală, acolo unde veniseră în jur de 15 mii de persoane pentru a participa la mitingul organizat de Mișcarea democratică pentru susținerea restructurării pe tema „Drepturile omului”.

Chițibușari din fire, dar nicidecum ultravigilenți, ne întrebăm de ce aniversarea a 40-a a adoptării de către Adunarea generală a ONU a Declarației universale a drepturilor omului o marcăm tocmai peste o lună și ceva?

Aflăm însă, acum, cînd „dumbrava brejnevistă” începe a fi înlocuită cu un parlament al poporului, că declarația universală a drepturilor omului analizează lucrurile printr-o altă prizmă, decît cea tradițională, convenabilă tuturor oamenilor ce populează planeta, indiferent de culoarea pielii, naționalitate, confesiune… Continuă lectura

1988, Chişinău. Procese cîştigate de activişti ai mişcării naţionale. Hărţuiri în raionul Ungheni

LA271088_09Săptămînalul „Literatura şi Arta” din 27 octombrie 1988, la rubrica „De joi pînă joi” scrisă de Dinu Mihail, informează despre hărţuirile la care sînt supuşi în raionul Ungheni activiştii „mişcării democratice pentru susţinerea restructurării”. Totodată, mai aflăm că ziariştii comunişti Vitalie Atamanenco şi Valeriu Efremov, care criticaseră mişcarea naţională din RSS Moldovenească şi unii conducători ai acesteia, au pierdut un proces civil pe acest subiect şi vor fi siliţi să publice dezminţiri. Informaţia venea după o campanie de presă împotriva mişcării naţionale care se desfăşura la Chişinău, semnificative pentru această campanie de presă fiind articolele, deja prezentate pe acest blog:
Vitalie AtamanencoAverse, reverse şi extremităţi, în “Moldova Socialistă” din 24 iulie 1988 (linc)
V. EfremovNeformal despre “neformali”, în “Moldova Socialistă” din 30 iulie 1988 (linc)
Articolele respective fuseseră retipărite în mai multe ziare, inclusiv din presa raională.

Transcriu ultimele 2 din cele 3 articolaşe publicate de „Literatura şi Arta” în rubrica „De joi pînă joi”.

Ce mai fac „neformalii”?

Înainte de a răspunde la această întrebare se impune o constatare de ordin general: cu toate că sînt aruncaţi în zona impublicităţii, cu toate că li se pun în cîrcă vini imaginare chiar şi atunci cînd spun că o jumătate de măr plus altă jumătate de măr fac în total un pumn de pesticide, oamenii care văd în restructurare o şansă istorică, un factor de înnoire spirituală şi socială, încearcă să acţioneze în spiritul timpului, în spiritul tezelor formulate fără echivoc de Mihail Gorbaciov.

Acum să trecem la concret: vreo 30 de intelectuali şi oameni ai muncii din Corneşti, raionul Ungheni, au hotărît să formeze – Sfinte Dumnezeule, păzeşte-ne de asemenea cumpene! – un grup de sprijin. Stop: ce fel de grup de sprijin?! Nu cumva pentru susţinerea… ? Da, un grup de sprijin pentru Mişcarea democratică din Moldova pentru susţinerea restructurării. Continuă lectura

Septembrie 1988: „Moldova Socialistă” se luptă cu emoţiile


Continui să prezint pe acest blog, în paralel cu evenimentele din România anului 1989, şi atmosfera din Basarabia din aceeaşi perioadă. În 8 septembrie 1988 ziarul guvernamental de la Chişinău „Moldova Socialistă” publică articolul nesemnat (semn că era comandă politică de sus) „În prizonieratul emoţiilor”. Transcriu acest articol pentru a oferi şi cititorilor acestui blog posibilitatea de a se delecta cu el, inserînd scurte comentarii proprii cu litere cursive între paranteze drepte. În principal acestui articol i-a fost dată replică în rezoluţia Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească din 14 septembrie 1988, publicată de „Literatura şi Arta” în 27 octombrie 1988 şi pe „blogul lui Marius Mioc” în 25 noiembrie 2010 (linc).

În prizonieratul emoţiilor

La 23 august 1988 „Moldova Socialistă” a publicat la rubrica „revista presei” articolul „Peste un an”, în care a analizat activitatea săptămînalului „Literatura şi Arta” şi, parţial, materialul „Restructurarea nu are alternativă” inserat în această gazetă cu rubrica „Masa rotundă”.

Colegiul de redacţie al săptămînalului însă, nu numai că nu a căzut de acord cu aprecierile şi concluziile expuse în revistă, ci şi a dat publicităţii la 1 septembrie articolul său redacţional. Tonul acestui „răspuns colegial” e atît de certăreţ, discutabil, încît nu lasă dubii privind renunţarea la abeceul despre atitudinea respectuoasă faţă de oponenţi, despre necesitatea de a-şi însuşi cultura discuţiilor. Însă principiul pluralizmului socialist presupune întîi de toate bunăvoinţă, sinceritate, discuţii sănătoase, în contradictoriu. Continuă lectura

1988, Chişinău: Neformal despre „neformali”. „A fost adoptată decizia: Cu organele de partid să ducă tratative numai cei fără de partid”


După articolul lui Vitalie Atamanenco „Averse, reverse şi extremităţi” din „Moldova Socialistă” din 24 iulie 1988, prezentat şi pe acest blog (linc), presa de partid din Chişinău avea să publice un al doilea articol critic la adresa incipientei mişcări naţionale din RSS Moldovenească: articolul „Neformal despre neformali” a lui V. Efremov. Dacă articolul lui Atamanenco apăruse întîi în „Moldova Socialistă” şi avea să fie tradus în ruseşte pentru a fi publicat şi în „Sovetscaia Moldavia”, articolul lui Efremov a apărut întîi în ruseşte în „Sovetscaia Moldavia” şi avea să fie tradus pentru republicare în „Moldova Socialistă”. Prezint şi acest articol cititorilor mei. Comparativ cu articolul lui Atamanenco, Efremov are un stil mai de „politruc”: cu multe cuvinte comunică puţine informaţii concrete şi face des referiri la documentele de partid. Răzbate din scrisul său îngrijorarea de care era cuprinsă conducerea de partid din RSS Moldovenească că va scăpa controlul asupra mişcărilor „neformale” care organizau mitinguri la Chişinău. Cred că articolul lui Efremov este util celor care vor să înţeleagă spiritul vremurilor respective.

Neformal despre „neformali” [comentariu nesemnat din partea redacţiei]

La 27 iulie „Sovetscaia Moldavia” a retipărit în paginile sale articolul „Averse, reverse şi extremităţi”, publicat în gazeta „Moldova Socialistă” din 24 iulie anul curent. Imediat, a doua zi, la redacţie au început să ne telefoneze cititorii. Ei ne-au mulţămit pentru articolul foarte onest şi ecstrem de necesar a lui V. Atamanenco. În sfîrşit, ziceau ei, au fost puse toate punctele pe „i”. Nu de alta dar, în oraş de acum circulau tot felul de zvonuri, de fraze nesănătoase.

Din articolul semnat de V. Atamanenco devin clare şi scopurile şi, cu atît mai mult, acţiunile concrete ale unor membri ai clubului „A. Mateevici” şi ai „mişcării democratice”, care nu au nimic comun cu scopurile, sarcinile şi nevoile poporului nostru, ale întregii societăţi, în general. În popor se spune just: omul se cunoaşte la nevoie, în situaţii ecstreme. Evenimentele din jurul Carabahului de Munte ne-au demonstrat convingător cine şi ce prezintă. Adevăraţii internaţionalişti şi patrioţi, oamenii maturi din punct de vedere civic au reacţionat profund la discordiile apărute, au apreciat acestea ca pe o nenorocire, s-au străduit să facă totul ca să găsească, liniştit şi rezonabil, o ieşire optimă din situaţia creată. Astăzi alţii, însă, s-au dezlănţuit, au încercat în fel şi chip să ecstindă conflictul, discordia naţională. În rezultatul acţiunilor negîndite şi antisociale, celor două republici-surori – Armeniei şi Azerbaigeanului, întregii ţări i-au fost cauzate daune imense. Dar cu ce măsură poate fi calculată dauna morală? Cui au servit toate acestea? Poporului? Nici într-un caz. Oamenii vor să făurească în mod liniştit şi paşnic, să facă viaţa mai bună, iar nu mai rea. Continuă lectura

1988, Chişinău: Ce se vorbeşte la întrunirile asociaţiilor neformale?

În 24 iulie 1988 ziarul „Moldova Socialistă” a publicat articolul lui Vitalie Atamanenco „Averse, reverse şi extremităţi”, în care este criticată activitatea organizaţiilor „neformale” (neînregistrate oficial) din RSS Moldovenească, care formau embrionul mişcării naţionale din Basarabia. Articolul a fost foarte discutat în epocă, fiind reprodus şi de ziarul de limbă rusă „Sovetscaia Moldavia” şi de alte ziare. „Moldova Socialistă” avea să continue în mai multe numere la rînd discutarea problemelor din acest articol. Articolul lui Vitalie Atamanenco reprezintă de fapt poziţia conducerii de partid a RSS Moldoveneşti faţă de mişcarea naţională incipientă din republică. În condiţiile gorbacioviste, comuniştii moldoveni nu mai puteau trimite în închisoare pe „naţionalişti”, dar, deducem din articol, tare le-ar fi plăcut. Unii din liderii mişcării naţionale sînt înfieraţi că au făcut puşcărie în trecut pentru atitudini antisovietice, şi se explică că au primit de fapt ceea ce au meritat. Printre cei criticaţi se numără şi Gheorghe Ghimpu (linc cu film documentar despre acesta), fratele lui Mihai Ghimpu, fostul preşedinte interimar al Republicii Moldova.

Unul dintre cei vizaţi în articol, Mihail Moroşanu (linc), a dat în judecată pentru defăimare ziarul „Moldova Socialistă” şi a cîştigat procesul, fapt care a fost o încurajare pentru mişcarea naţională basarabeană.

Articolul este lung, în stilul jurnalistic al vremii, dar îl voi reproduce integral fiindcă e un articol istoric cu privire la politica din RSS Moldovenească a anului 1988. Vitalie Atamanenco se arată a fi un jurnalist profesionist, care caută fapte relevante pentru a le înfăţişa cititorilor. Interpretarea pe care o face faptelor e din perspectiva convingerilor sale pro-sovietice, dar faptele sînt înfăţişate corect, fără dezinformări. Cred că astăzi una din cele mai bune căi de a-i omagia pe Gheorghe Ghimpu sau Mihail Moroşanu este republicarea articolului lui Vitalie Atamanenco.

Comentariile mele inserate în textul transcrierii articolului sînt cu litere cursive între paranteze drepte. Am evidenţiat cu litere îngroşate persoanele despre care e vorba în articol. Continuă lectura

Securitatea lui Ceauşescu şi Basarabia. Activitatea lui Ion Stănescu, fondatorul „Unităţii anti-KGB” a securităţii

Nicolae Dabija, redactor şef al săptămînalului chişinăuan „Literatura şi Arta”, ne aminteşte într-un articol publicat pe saitul Vocea Basarabiei (linc), cum au ajuns la puşcărie nişte patrioţi basarabeni datorită scrisorii pe care securitatea lui Ceauşescu a trimis-o KGB-ului sovietic (personal tovarăşului Iuri Andropov, viitorul conducător al URSS). Reproduc din articolul domnului Dabija:

În vara anului 1970 basarabeanul Alexandru Usatiuc-Bulgăre se afla la Bucureşti la invitaţia unor rude.

A solicitat o audienţă la Nicolae Ceauşescu, pentru a-i transmite un memoriu din partea Frontului Naţional Patriotic, organizaţie ilegală care activa pe teritoriul RSS Moldoveneşti. Documentul conţinea mai multe date şi argumente despre politica oficială de deznaţionalizare a românilor basarabeni, cărora li se interzicea să-şi vorbească limba, să-şi cunoască istoria, despre faptul că acestora le erau închise şcolile, bisericile, că nu li se permitea să-şi viziteze rudele din România, că nu aveau permisiune să se stabilească în oraşe, invadate de „specialişti” invitaţi din toate regiunile fostei URSS ş.a.m.d., ş.a.m.d. Continuă lectura

Mihai Ghimpu, primul preşedinte unionist al Republicii Moldova (video)

După demisia lui Vladimir Voronin din funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, în funcţia de preşedinte interimar a fost ales Mihai Ghimpu (linc). Născut în 1951 în comuna Coloniţa (fostul judeţ Lăpuşna), Mihai Ghimpu este unul din fondatorii Frontului Popular din Moldova (mişcarea naţională) în anul 1988. Răposatul său frate, Gheorghe Ghimpu, este unul din puţinii basarabeni care în perioada sovietică (1972) a fost condamnat la puşcărie pentru că a cerut eliberarea Basarabiei de sub dominaţia sovietică şi unirea cu România. Din acest motiv a petrecut 6 ani în Gulagul sovietic. Într-un comentariu mai vechi de pe acest blog despre activitatea lui Mircea Druc (linc) am pomenit împrejurările în care Gheorghe Ghimpu a ajuns în puşcărie, cu ajutorul consistent al regimului Ceauşescu:

Alexandru Usatiuc-Bulgăr a fost un basarabean naiv care i-a scris lui Ceauşescu, cerîndu-i sprijin pentru activitatea antisovietică din Basarabia. A cerut şi audienţă la Ceauşescu, dar a fost primit doar de nişte consilieri ai acestuia (pag. 106-107). Apoi, Securitatea română a informat KGB-ul sovietic despre preocupările lui Usatiuc. KGB-ul i-a arestat pe Usatiuc şi colaboratorii acestuia (Ghimpu, Graur şi Şoltoianu). Toţi au primit ani grei de puşcărie.

Un film documentar despre fratele actualului preşedinte moldovean (Mihai Ghimpu este menţionat ca deţinător al copyrightului) se poate găsi pe youtube, pus acolo de „PartidulLiberal”. Motoul filmului este: „Ne vom salva doar revenind la românism şi realizînd reîntregirea neamului românesc”. Vedeţi mai jos: Continuă lectura

Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc

Cartea lui Viorel Patrichi “Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” (Editura Zamolxe, 1998), dezvăluie fapte din viaţa politică românească şi sovietică, care le credem interesante pentru cititorii noştri. Mircea Druc a fost prim-ministru al Republicii Sovietice Moldoveneşti (1990-1991) şi candidat la preşedinţia României (1992).

Provenit dintr-o familie ţărănească, în copilărie viitorul prim-ministru se ocupa de păscutul oilor. De aceea lipsea uneori de la şcoală. Dar a învăţat să-şi impună voinţa. Avea probleme cu un berbec, care l-a pocnit de şi-a pierdut cunoştiinţa, dar apoi “l-am prins de corn, l-am bătut peste bot şi nu m-a mai împuns niciodată” (pag. 9).

Etapele următoare ale vieţii lui Mircea Druc, descrise în carte: tractorist în Kazahstan, student la Leningrad, viaţa la Moscova, excluderea din PCUS, mutarea la Cernăuţi, implicarea în mişcarea naţională din 1988-1990, prim-ministru al Republicii Moldova, candidatura la preşedinţia României.

De la cazul Şoltoianu-Usatiuc i se trage lui Druc dosarul de naţionalist. Alexandru Usatiuc-Bulgăr a fost un basarabean naiv care i-a scris lui Ceauşescu, cerîndu-i sprijin pentru activitatea antisovietică din Basarabia. A cerut şi audienţă la Ceauşescu, dar a fost primit doar de nişte consilieri ai acestuia (pag. 106-107). Apoi, Securitatea română a informat KGB-ul sovietic despre preocupările lui Usatiuc. KGB-ul i-a arestat pe Usatiuc şi colaboratorii acestuia (Ghimpu, Graur şi Şoltoianu). Toţi au primit ani grei de puşcărie. Cam ăsta a fost “antisovietismul” şi “patriotismul” regimului Ceauşescu, în care destui naivi mai cred şi azi.

La procesul Şoltoianu, Druc a fost citat ca martor, dar declaraţiile sale n-au fost pe placul KGB-ului, motiv pentru care a fost obligat să plece de la Politehnică.

Numele lui Druc apare şi într-o informare pe care Securitatea lui Ceauşescu a trimis-o KGB-ului, despre persoanele care, vizitînd ambasada României din Moscova, s-ar fi exprimat “tendenţios” despre politica URSS (pag. 109-110). Însă acea informare nu specifica concret în ce au constat exprimările tendenţioase, de aceea Druc a scăpat de puşcărie. Citez din carte (pag. 111): “Ceea ce puteau să spună românii şi l-ar fi costat pe Mircea Druc foarte mult era însă altceva şi n-au spus. În securitatea română erau şi patrioţi adevăraţi, români autentici”. Trebuie să te cheme Druc ca să apreciezi “românii autentici” din Securitate, că te-au trădat numai pe jumătate, nu complet. Alcevaul ăla pe care securiştii români patrioţi nu l-au spus KGB-ului nu este explicat, dar se scrie “nici acum nu se cunoaşte dacă sovieticii au ştiut sau nu ceva”. Deci nu e clar dacă chiar au existat taine între români şi sovietici.

Druc considera necesară moldovenizarea instituţiilor sovietice. A vrut să intre în KGB, dar “în momentul în care Mircea Druc ar fi vrut să intre în KGB, se pare că eminenţele cenuşii renunţaseră deja să-l racoleze, din cauza dosarului” (pag. 102). Tudor Botnaru, cel care în 1990 avea să devină şeful KGB din RSS Moldova, i-a cerut sfatul dacă să intre sau nu în KGB, iar Druc i-a zis să intre (pag. 113-114). La aeroportul Şeremetievo din Moscova, unde a lucrat ca tălmaci şi dispecer, Druc a trebuit să aibe raporturi cu KGB. Exemple de colaborări cu KGB sînt la pag. 114-115. Colonelul KGB Frolov îl chema la el acasă, i-a prezentat-o pe fiică-sa. Degeaba, Druc n-a vrut să se însoare cu ea. S-a însurat pînă la urmă cu o moldoveancă.

După ce a fost dat afară din PCUS, pentru naţionalism, Mircea Druc scrie o cerere de reabilitare în care explică: “am fost, sînt şi voi fi comunist” (pag. 120-132). Sovieticii refuză însă să-l reabiliteze.

In 1981 Mircea Druc se mută la Cernăuţi. “Intoleranţa ucraineană părea mai agresivă decît cea rusă” observă Druc (pag. 237). Cînd se înfiinţează societatea Mihai Eminescu din Cernăuţi, Druc devine vicepreşedinte. În 1989 contribuie la înfiinţarea primei clase cu predare în limba română din Cernăuţi – cu 16 elevi. Pînă în 1991 numărul elevilor va creşte la 60 (pag. 297). Deci, pînă în 1989 n-au existat în Cernăuţi nici un fel de clase cu limbă de predare română.

În 1990 cîştigă din primul tur un mandat de deputat al Republicii Moldova, candidînd din partea Frontului Popular (FPM) (pag. 348-351). În 25 mai 1990 e ales prim-ministru, cu nici un vot împotrivă şi o singură abţinere – un deputat din Tiraspol (pag. 370). Guvernul însă nu şi l-a ales el, ci parlamentul. “Oricît de teribilist ar fi fost Mircea Druc, el nu putea să-şi schimbe măcar dactilografa” (pag. 375). Totuşi, pentru funcţia de şef al KGB-ului chişinăuan a izbutit să-l promoveze pe vechiul său cunoscut Tudor Botnaru (pag. 357).

Primul atac după numirea ca prim-ministru a venit de la fraţii români. Aristide Buhoiu de la televiziunea română i-a prezentat un escroc pe nume Tomescu, care se pretindea om de afaceri american. Acest Tomescu a înşelat apoi o mulţime de basarabeni “cu sute de mii, poate milioane de ruble”. Fiindcă Druc l-a primit bine pe Tomescu şi a apărut cu acesta la televizor, a fost atacat vehement de presa sovietică (pag. 377).

Ca prim-ministru al Republicii Moldova, era şi membru în guvernul sovietic. De 2 ori pe săptămînă mergea la şedinţe la Cremlin (pag. 378). “Din punct de vedere politic, Mircea Druc era o premieră absolută în toată Uniunea Sovietică: era singurul demnitar care fusese dat afară din PCUS” (pag. 380).

A încheiat tratate bilaterale cu alte republici sovietice fără acceptul Cremlinului. Primul asemenea tratat a fost între Moldova şi Rusia. “La insistenţele lui Mircea Druc, Boris Elţin acceptă declanşarea procesului de descentralizare reală, cooperare directă pe orizontală între republici, fără acceptul lui Gorbaciov. Era primul document de acest fel din Uniunea Sovietică, pe care Mircea Druc l-a gîndit ca pe o a 2-a undă seismică, de dezagregare a imperiului” (explicaţie la fotografia de la semnarea tratatului moldo-rus, între pag. 448-449). A ţinut legătura cu toţi naţionaliştii interesaţi de destrămarea URSS, de la gruzinul Gamsahurdia pînă la baltici.

Moscova l-a sabotat. Moldova avea nevoie de furaje, ca să nu moară vitele de foame după un an secetos. Exista contract cu Kazahstanul, dar “Nazarbaev ascultă de Rîjcov, e omul lui Gorbaciov şi are ordin să-l pună cu botul pe labe pe Druc, să nu onoreze contractele de livrare a grîului furajer” (pag. 385). Pînă la urmă Druc a obţinut furajele din Vest (pag. 423), deşi legislaţia sovietică nu îngăduia relaţii economice directe (pag. 385). Deci, Mircea Druc a săvîrşit ilegalităţi!

Botnaru, şeful KGB din Chişinău, l-a avertizat că şeful KGB de la Moscova, Kriucikov, i-a cerut să-l dea jos pe Druc (pag. 392). Snegur primise se pare acelaşi ordin. Alt adversar a lui Druc a fost deputatul FPM Andrei Vartic. “Imediat după ce a primit, la indicaţia lui Mircea Snegur, prima tranşă de 25 milioane de ruble pentru fundaţia şi teatrul lui, Andrei Vartic a început să facă istericale în mass-media Chişinăului: Păzea! Druc duce ţara de rîpă” (pag. 393).

Privatizarea n-a vrut s-o înceapă pînă nu se adopta Legea Băncii Naţionale şi Legea despre cetăţenie. Altfel republica şi-ar fi vîndut avuţia pe nişte saci cu ruble care ar fi devenit fără valoare (pag. 426). Aştepta de la parlament vreo 25 de legi “fără de care nu se putea mişca” (pag. 425), dar principala preocupare a parlamentului era “demisia lui Druc”.

În mai 1991 Druc a fost destituit. Păcat că în momentul destrămării URSS (august 1991) Druc nu mai era prim-ministru! Au fost manifestaţii de stradă în favoarea sa. Grigore Vieru a fost printre cei care potoleau manifestanţii: “Am sacrificat pe Mircea Druc fiind siliţi de împrejurări. Mircea Snegur a fost alături de noi în momentele cele mai grele. Să-l lăsăm să muncească” (pag. 436).

În decembrie 1991 s-au făcut alegeri directe pentru preşedintele Republicii Moldova. În legea electorală s-a pus un articol despre timpul minim de locuire în republică. Astfel, lui Druc i s-a interzis să candideze, Snegur rămînînd unicul candidat.

Druc n-a avut în guvern oameni pe care să se sprijine. Despre KGB-istul Botnaru, cu care coresponda prin anii ‘60, se spune: “Timp de un an cît a fost şeful guvernului de la Chişinău, Mircea Druc nu a primit nici o notă informativă de la generalul Tudor Botnaru, care în mod firesc i se subordona. Începuse criza din Transnistria, din Găgăuzia, dar nici un raport al securităţii nu a fost înmînat primului ministru despre această dramă. E greu de presupus că ofiţerii KGB şomau în acea perioadă” (pag. 510-511). Oare i-o fi trecut prin minte lui Druc să-i ceară lui Botnaru asemenea rapoarte?

Conform hotărîrii congresului FPM, în 1992 Druc a candidat la preşedinţia României. A avut discuţii pentru susţinere cu Radu Ceontea de la PUNR, dar acesta a pierdut şefia PUNR. A fost susţinut de Mişcarea Ecologistă, Asociaţia Pro Basarabia şi nişte organizaţii ale românilor din exil. Au fost discuţii şi pentru susţinerea sa de către Convenţia Democratică. “Nicolae Lupan şi Tudor Bompa sperau să-l convingă pe Corneliu Coposu să-l accepte pe Mircea Druc candidat la preşedinţia României din partea Convenţiei Democratice. ‘Renunţăm la MER, nu ne trebuie PUNR şi mergem la Versoix să te prezint regelui’, zice Lupan (…) ‘Bine, dar eu nu sînt monarhist’. ‘Auleu, dar e fioros, dragă!’ l-ar fi calificat imediat Ana Blandiana, oracolul Convenţiei Democratice” (pag. 483).

Fără sprijinul unui partid serios, Druc a ieşit ultimul dintre cei 6 candidaţi. În timpul campaniei electorale, a fost atacat inclusiv de aşa-zişii naţionalişti de la “România Mare” şi “Vatra Românească” (pag. 489-490): “«Mircea Druc – kaghebist» – atît avea de spus Alcibiade în «România Mare» din 5 iunie 1992. «Doamne, cît ne-am bucura ca dl. Druc să ajungă preşedinte al Rusiei. Este mai greu să ni-l imaginăm pe dl. Druc, însă, ca preşedinte al României. (…) pe dl. Druc, se pare, Moscova îl ţine scai de candidatura la preşedinţia României. Aşa este, d-le Druc?» scria Aureliu Goci în «Naţiunea» (nr. 28 din 10-16 iulie 1992), «foaie a spiritului românesc de pretutindeni», publicaţie a Uniunii «Vatra Românească», editată de prof. dr. Iosif Constantin Drăgan”.

Totuşi, care e “ultimul imperiu” cu care se luptă Druc? Viorel Patrichi explică pe ultima copertă a cărţii: “Un experiment, poate mai subtil decît comunismul, paralizează lent spiritul naţional al popoarelor în numele unei armonii care va veni. (…) Lupta cu imperiul consumist, cel mai teribil din istoria lumii, este abia la început”.