Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

CEDO respinge plîngerea generalilor Stănculescu și Chițac, printr-o hotărîre care conține unele inexactităţi aprilie 18, 2015


În 16 aprilie 2015 Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasburg a respins plîngerea generalilor Stănculescu și Chițac (linc cu hotărîrea CEDO în engleză) care avea ca subiect procesul prin care cei doi generali au fost osîndiți la cîte 15 ani de închisoare pentru rolul avut în reprimarea revoluției de la Timișoara. În 2012 CEDO deja respinsese o parte din reclamaţia celor doi foşti generali şi lăsase spre examinare numai partea legată de durata procedurilor judiciare. Acum a respins şi această parte a reclamaţiei.

În 2008 am comentat posibila acțiune la CEDO a celor doi generali (cărora Gyorgy Frunda le prevestea șanse bune; iată că domnia sa s-a dovedit incompetent) în articolul Procesul Stănculescu – Chiţac, CEDO şi greşeala lui Gyorgy Frunda (linc). De fapt, încă din timpul procesului respectiv, într-o plîngere adresată Comisiilor de cercetare a abuzurilor din Senat și Camera Deputaților (linc) am atras atenția că prelungirea procesului Chițac-Stănculescu poate avea ca efect depunerea unor plîngeri la CEDO atît din partea părților vătămate cît și a inculpaților. Am publicat plîngerea respectivă în cartea mea din 2004 „Curtea Supremă – Procesele revoluției din Timișoara (1989)”. Ceea ce am scris acolo s-a adeverit, atît unele părți vătămate cît și inculpații s-au adresat CEDO invocînd lungimea procedurii. CEDO a dat dreptate unor victime ale revoluției timișorene – cauzele Șandru și alții împotriva României (linc) respectiv Acatrinei și alții împotriva României (linc), dar a respins cererile celor doi foști generali. Remarc în hotărîrea CEDO confirmarea părerii mele exprimată în articolul din 2008, conform căreia durata procedurii în cazul celor doi generali nu se poate considera decît din 1997, cînd au fost oficial puși sub acuzare – aceasta fiind și o diferență față de durata procedurii considerată în cazul victimelor revoluției, dar şi unele neadevăruri. Iată hotărîrea CEDO, în tălmăcire proprie, cu comentarii ale mele inserate cu litere cursive între paranteze drepte:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A 3-A

DECIZIE (more…)

 

Procesul Stănculescu – Chiţac, CEDO şi greşeala lui Gyorgy Frunda octombrie 27, 2008


Parlamentarul UDMR Gyorgy Frunda a declarat despre procesul Chiţac-Stănculescu, după cum scrie ziarul „Azi” din 20 octombrie 2008: „Consider că hotărîrea este foarte tardivă şi s-ar putea să aibă o şansă la CEDO, pentru că un proces care durează 18 ani în justiţia naţională este condamnat de CEDO. E clar. Din punct de vedere politic şi juridic, cred că este un semn bun că au fost condamnaţi, pentru ca toată lumea să ştie că nu poate scăpa de justiţie, chiar dacă tardiv. (…) Însă, în mod cert se va ajunge la CEDO, eu asta aş face dacă aş fi avocatul lor şi cred că au şanse bune, pe durata procesului cel puţin“.

În perioada în care se judeca recursul în anulare iar eu eram mandatar al văduvei în revoluţie Ferkel-Şuteu în acest proces, nervos de amînările repetate ale judecăţii pe motiv de neîndeplinire a procedurii de citare, am făcut o reclamaţie împotriva preşedinţilor completului de judecată Ion Tiucă şi Lidia Bărbulescu. După ce respectiva reclamaţie a fost respinsă, am continuat cu o jalbă către comisiile de cercetare a abuzurilor, respectiv comisiile juridice din Camera Deputaţilor respectiv Senat, pe motiv că reclamaţia mea nu fusese cercetată temeinic. Am publicat această jalbă în 2004, în cartea mea „Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din Timişoara (1989)” (paginile 335-337 la ediţia tipărită) şi pe internet.

Citez din cele ce le scriam acolo: În legătură cu amînarea de repetate ori a judecării cauzei din procesul Chiţac-Stănculescu, semnalez că nu este vorba doar de nerespectarea art. 295 alin. 1 Cod procedură penală ci şi de încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale …”. Or, prin amînarea deja a 5-a oară, şi cu peste 2 ani a procesului, statul român riscă o condamnare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea sus-pomenitului articol, nu numai faţă de doamna FERKEL-ŞUTEU sau a celorlalte vreo 400 de părţi civile şi vătămate, dar chiar şi faţă de inculpaţii Stănculescu şi Chiţac, dacă acestora le va veni ideea să se plîngă la CEDO. În calitate de contribuabil, sînt indignat de această posibilă risipă a banilor bugetului de stat!

Domnul senator Frunda a sesizat posibilitatea ca cei doi condamnaţi să se adreseze la CEDO, dar greşeşte considerînd că doar Chiţac şi Stănculescu se pot plînge la CEDO pe motiv de durată a procesului. Absolut toate părţile din proces, deci inclusiv cele vreo 400 de părţi civile şi vătămate, pot face acelaşi lucru. Eu cunosc 2 dosare care au şi fost trimise acolo din partea victimelor revoluţiei, unul din ele a fost acceptat spre examinare de „camera a 3-a” a CEDO încă din 2005. Aşadar, o altă greşeală a domnului senator: cu procesul Chiţac-Stănculescu nu „se va ajunge la CEDO” ci deja s-a ajuns acolo. Dacă cei doi condamnaţi vor face şi ei plîngere la CEDO rămîne să hotărască dînşii.

În apărarea statului român se poate invoca că procesul nu a durat 18 ani, ci numai 11 (urmărirea penală a început oficial abia în 1997) – deşi nu cred că asta face o mare diferenţă. De asemenea, se poate invoca că o parte din amînări s-au datorat chiar inculpaţilor (de pildă, au fost situaţii cînd procesul s-a amînat datorită lipsei unui avocat al inculpaţilor), deci aceştia ar profita de propria culpă în cazul în care ar primi despăgubiri. Însăşi ideea că inculpaţii au fost prejudiciaţi prin prelungirea procesului este îndoielnică (dar nu neapărat în logica formal juridică a CEDO) – de fapt ei au beneficiat de prelungirea procesului cîştigînd nişte ani de libertate. Singurele cu adevărat prejudiciate au fost victimele revoluţiei.

Dacă n-ar fi fost recursul în anulare, durata procesului ar fi fost de doar 3 ani (1997-2000), ceea ce ar fi un răstimp rezonabil ţinînd seamă de complexitatea cazului, şi n-ar mai fi fost probleme la CEDO.