Nume cunoscute printre cei pentru care SSPR cere anularea certificatelor de revoluţionar

Studiind lista acţiunilor în justiţie începute de SSPR pentru anularea certificatelor de revoluţionar, am găsit cîteva nume mai cunoscute, pe care le semnalez. Alegerea numelor pe care le semnalez este strict subiectivă, pur şi simplu mi-au sărit în ochi aceste nume parcurgînd lista celor daţi în judecată.

Lucica Hossu Longin, dosar 27671/3/2013 Tribunalul Bucureşti (linc), realizatoare TV, cunoscută mai ales pentru serialul „Memorialul Durerii”. A făcut şi filme documentare despre revoluţia din 1989. Continuă lectura

Tatulici & Tatomir – Povestea Timişorii (18). Frontul Democratic Român

Un nou fragment din filmul „Povestea Timişorii” realizat de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir şi difuzat în 1991 la TVR. Aici este vorba despre înfiinţarea Frontului Democratic Român în 20 decembrie 1989.

Vezi şi primele 17 fragmente prezentate pe acest blog:
15 decembrie 1989
16 decembrie 1989
În jurul lui Tokes
Dezvoltarea mişcării revoluţionare în 16 decembrie 1989
Lupte între manifestanţi şi forţele de ordine
Calea Lipovei şi Girocului, 17 decembrie 1989
Groapa comună din cimitirul eroilor
Catedrală, 17-18 decembrie 1989
Recapitulare prima parte
Guşă şi Stănculescu la proces
Amintiri din arest
Răniţi împuşcaţi în spitalul judeţean?
Furtul cadavrelor
Claudiu Iordache despre 18 decembrie 1989
ELBA 19 decembrie 1989. Radu Bălan a zis: conducerea judeţului nu o mai deţin eu, rugămintea mea e să nu ieşiţi în stradă că o să vă împuşte
Agitaţie în întreprinderi, 19-20 decembrie 1989
Discuţii cu Dăscălescu, 20 decembrie 1989

Transcriere înregistrare: Continuă lectura

Nicolae Bădilescu: „Recunosc, şi nu sînt mîndru deloc, că am fost unul dintre cei care au rostit pentru prima oară numele lui Iliescu”

Recent răposatul Nicolae Bădilescu, fost membru al Frontului Democratic Român, a povestit propriile sale fapte din decembrie 1989 în cartea lui Titus Suciu „Lumea bună a balconului” (Helicon Banat Timişoara, anul nu este indicat dar în prefaţă se spune că sînt aproape 6 ani de la revoluţie, deci 1995, paginile 67-87). Declaraţia domnului Bădilescu este o mini-cronică a revoluţiei de la Timişoara, acoperind o mare parte din momentele importante ale acesteia. Redau cîteva crîmpeie din această declaraţie. Comentariile mele sînt inserate cu litere cursive, între paranteze drepte.

Căderea zidului Berlinului şi revoluţia din Cehoslovacia au avut darul să mă facă să sper că Marele Moment nu era departe nici pentru noi. De aceea ascultam toate posturile străine în limba română, urmăream emisiunile Televiziunii Iugoslave, purtam discuţii interminabile cu prietenii (…)

Dar să ne întoarcem la ziua de 16. Am fost prin preajma bisericii reformate de pe la orele 14. Ştii ce aş putea zice că am făcut atunci acolo? Scandal ca toată lumea şi un fel de prospectare. (…) În prima fază cîte un strigăt: vrem aia, vrem aia. Or starea aceasta era exact aceea care trebuia să ne fi stăpînit dacă voiam să „începem ceva”. În consecinţă, am făcut şi eu cît am putut ca lumea să „înnebunească”: înjuram în stînga, în dreapta, mai strigam cîte o lozincă, îi îndemnam pe cei din jur să-şi verse năduful. (…) Continuă lectura

Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2)

Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Totuşi, serviciile secrete pot arunca cu vorbe la întîmplare. Ştim asta din pilda recentă a zvonurilor despre armele irakiene de distrugere în masă. Referitor la raportul SRI despre revoluţie, subsemnatul, în numele Asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie Timişoara, am contestat acest raport imediat ce a fost publicat (1994), cerînd şi destituirea directorului SRI Virgil Măgureanu. Există, cel puţin la Timişoara, o opinie larg răspîndită că instituţiile statului român, inclusiv SRI, au avut constant interesul să ascundă vinovaţii de crimele din 1989, inclusiv prin lansarea în mijloacele de (dez)informare în masă a unor false teorii despre revoluţie. Această opinie primeşte confirmări chiar şi de la Stoenescu, care ne spune că multe documente au fost „prelucrate” la M.Ap.N. după revoluţie (notă de subsol la pag. 290). Dacă la M.Ap.N. s-au putut falsifica documente, cum ne spune fostul şef al Direcţiei de Relaţii Publice al Armatei Alex Stoenescu, de ce n-ar putea falsifica documente şi SRI-ul? (Totuşi, la SRI pare să fie vorba mai mult de formulări ambigui şi insinuări decît de falsificare directă de documente)

Pe de altă parte, premeditarea dezorganizării mitingului din 21 decembrie nu e neapărat opusă teoriei revoltei spontane. Leon Nica, de pildă, imediat după revoluţie a declarat că a sabotat mitingul lui Ceauşescu, şi a făcut-o premeditat, adică a mers la miting cu gîndul bine stabilit să provoace o revoltă anti-Ceauşescu. Ca Leon Nica puteau să aibe gînduri similare şi alţi bucureşteni, sau chiar timişoreni despre care sînt indicii (amintite chiar de Stoenescu) că s-au deplasat la Bucureşti ca să revolte populaţia.

Într-o mulţime de zeci de mii de oameni e firesc să apară spontan şi cîţiva oameni cu iniţiativă. Odată cu anunţarea mitingului, cunoscut fiind de către opinia publică că la Timişoara au fost omorîţi oameni, ar fi fost chiar de mirare ca din 2 milioane de bucureşteni să nu se găsească cîţiva să acţioneze contra lui Ceauşescu. Cîtă vreme nu s-a dovedit că aceia care au acţionat au legături cu organizaţii oculte, teza revoltei spontane nu e deloc respinsă. E firesc ca o revoltă să înceapă cu un număr mic de participanţi iar pe parcurs să cîştige din ce în ce mai mulţi adepţi.

„Începînd cu ziua de 20 decembrie, la Timişoara s-a declanşat revolta populară, condusă din după amiaza aceleiaşi zile de Frontul Democrat Român” (pag. 253). Iarăşi vedem minimalizarea şi contestarea caracterului autentic revoluţionar al primelor zile ale revoluţiei, în care s-a desfăşurat represiunea (morţii Timişoarei au fost între 17-19 decembrie şi după 22 decembrie; din 20 decembrie pînă la fuga lui Ceauşescu n-au mai fost morţi).

„Serviciile secrete americane au încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă anticomunistă în care au fost implicaţi, ca urmare a înţelegerilor de cooperare, şi agenţi sovietici”, scrie Stoenescu (pag. 259), iar apoi prezintă grupul „Mansarda”, care avea ca membri pe Octavian Mihăescu, Ion Rădoi, Marian Mierlă şi alţii. Practic, un grup de prieteni care se întîlneau într-o mansardă unde criticau regimul comunist. Poate au existat zeci de asemenea grupuri prin Bucureşti, grupul „Mansarda” avînd intenţii nobile dar rezultate practic nule anterior revoluţiei. Octavian Mihăescu i-a scris lui Stoenescu că grupul hotărîse „pentru ziua de 1 decembrie 1989, o întîlnire a 200 de studenţi la statuia lui Mihai Viteazul şi darea scînteii. Trebuia să fiu pe fază, pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestaţi. La întîlnire nu sosiseră decît 5 persoane din 200! Căzuse acţiunea” (pag. 262). Dorinţa de anunţa Ambasada SUA (sau alte ambasade străine) despre eventuale cazuri de arestări politice e o formă firească de apărare a celor care luptă cu un sistem totalitar, care nici nu vrea să recunoască existenţa oponenţilor. Însă, atîta vreme cît nu Ambasada SUA le-a spus acestor oameni ce să facă, afirmaţia că grupul „Mansarda” ar fi fost format de serviciile secrete americane e gratuită. Ceea ce a făcut grupul „Mansarda” şi toate celelalte grupuri de acest fel care or mai fi fost prin Bucureşti să intre în acţiune au fost evenimentele de la Timişoara (cunoscute prin radio Europa Liberă), care au transmis românilor îndemnul „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”. Cei care au rămas pasivi după ce au aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, să nu ne mai plictisească cu poveşti despre rezistenţa lor în faţa dictaturii.

Fanii unei echipe de fotbal se vor întîlni la meciul echipei favorite fără să plănuiască dinainte asta, datorită simplei răspîndiri a veştii că are loc meciul (fiecare dintre fani luînd pe cont propriu hotărîrea de a merge la meci). Aşa a fost la Timişoara, cînd vestea că „se întîmplă ceva” la casa Tokes a atras ca un magnet pe toţi cei care erau dispuşi să acţioneze împotriva lui Ceauşescu, chiar dacă nu ştiau prea bine şi nici nu îi interesa cine este Laszlo Tokes. Tot aşa a fost la mitingul anunţat de Ceauşescu în 21 decembrie. Nici un complot sau punere la cale de forţe oculte nu e necesar pentru a realiza asta, rezultatul l-ar fi putut prevedea şi Ceauşescu, dacă ar fi avut mai multă inteligenţă.

Stoenescu adună cu grijă orice declaraţie sugerează că manifestanţii din 21 decembrie 1989 nu erau români. În intersecţia cu strada Luterană era un grup „încercînd să convingă oamenii să strige Jos Ceauşescu! Martorii oculari afirmă că erau străini, cel mai probabil basarabeni” (pag. 238). Cine-s martorii ăia, nu ni se spune. Un oarecare Tudor Calotă a declarat că „am fost la Inter. Acolo erau nişte cetăţeni care strigau: Nu plecaţi! Nu erau români”, iar Petre Copilici pretinde că a fost chiar ameninţat cu arma de nişte străini să rămînă la manifestaţie (pag. 244). Nici Calotă, nici Copilici nu explică din ce cauză consideră că respectivii nu erau români, iar declaraţia cu participarea la manifestaţia anti-Ceauşescu sub ameninţarea armelor e hilară. Nicolae Dumitru a văzut un lider revoluţionar din Piaţa Universităţii care „avea o privire de ucigaş (…) nu părea a fi de la noi” (pag. 267-268). Dumitrule dragă, chiar şi un român poate avea privire de ucigaş în asemenea momente, mai ales dacă te bănuieşte că eşti securist (apropo: eşti?). Mihai Montanu a văzut nişte inşi care au coborît din nişte dacii şi s-au ataşat demonstranţilor, care „greu de spus de partea cui erau (…) aş fi tentat să zic că nu erau de-ai noştri”, de unde Stoenescu trage concluzia că daciile „aparţineau Consulatului URSS” (pag. 301). Martorul ocular Montanu nu trăsese această concluzie. Miliţianul Ionel Bejan a văzut 3 turişti sovietici care se uitau pe o hartă, dar nu rezultă din declaraţia lui că aceştia au avut legătură cu revoluţia (pag. 305-306).

Dan Iosif spune că printre revoluţionarii din Bucureşti s-au aflat şi timişoreni, veniţi să „exporte” revoluţia (pag. 280). Acei timişoreni sugerau la baricadă, prin bileţele, scandarea unor nume care să facă parte din viitorul guvern, precum Corneliu Mănescu, Mazilu, Iliescu. Aceste nume care s-ar fi scandat la baricadă sînt confirmate, după o şovăială, de Dan Iosif, dar la presiunea psihologică a interviatorului Stoenescu, care în loc să lase martorul singur să amintească numele liderilor politici presupus amintiţi la baricadă, îi dictează aceste nume lui Dan Iosif şi îi cere să le confirme (ăsta-i stilul de lucru Stoenescu, similar face cu martorul Dragoş Constantinescu – pag. 338 – acesta confirmînd doar generic că s-au scandat nişte nume, fără să indice care).

Prezenţa timişorenilor în Bucureşti nu se potriveşte cu teoria dragă lui Stoenescu despre agenturile străine, de aceea autorul nu crede că aceia ar fi fost timişoreni adevăraţi. „Ce rost avea ca tinerii timişoreni care se încadraseră mişcării de la Inter (…) să comunice cu colegii lor prin bileţele?” (pag. 282). Păi, dacă portavocea era la Dan Iosif, era normal să i se scrie pe un bileţel propuneri de scandări, cel cu portavocea dădea tonul şi nu era cazul să fie atacat Iosif ca să i se smulgă portavocea. Metoda bileţelelor a fost folosită şi în balconul Operei din Timişoara (Mariana Cernicova – „Noi suntem poporul”, Editura Intergraf, Reşiţa 2004). „Este greu de înţeles cum timişorenii care aveau la Timişoara deja o formaţiune politică bine conturată, Frontul Democrat Român, cu un program anticomunist explicit, cereau la Bucureşti un guvern format din comuniştii Corneliu Mănescu, Dumitru Mazilu, Ion Iliescu? (…) Se pare că a existat cel puţin un grup diversionist care s-a autointitulat timişorean, şi care n-avea altă legătură cu Timişoara decît diversiunea pe care o provocase acolo cu patru zile în urmă” (pag. 282). Frontul Democratic Român era denumirea pe care şi-o luase comitetul revoluţionar din clădirea Operei din Timişoara, dar acesta nu era o formaţiune politică bine conturată, căci n-avea o ideologie clară (de aia s-a destrămat după revoluţie) şi nici un program anticomunist explicit. „Proclamaţia” FDR din 21 decembrie 1989 (reprodusă la pag. 204) cerea „dialog” cu guvernul comunist a lui Dăscălescu. În plus, venirea unor timişoreni la Bucureşti nu era rezultatul unei misiuni explicite primite de la conducerea FDR. A existat în Timişoara ideea generală că trebuie făcut ceva ca revoluţia să se extindă în alte oraşe, şi este credibil să fi apărut spontan grupuri care au hotărît să plece spre Bucureşti. Oamenii mai acţionează şi din proprie iniţiativă, nu numai „manevraţi” sau „manipulaţi” cum crede Stoenescu. Din cîte ştiu, singurul oraş în care a fost trimis un om cu misiune explicită de către FDR a fost Aradul.

„Procedurile armatei americane pentru situaţii de confruntare cu tulburări civile se potrivesc cu cele aplicate de trupele armatei române la Timişoara şi Bucureşti”, încearcă Stoenescu să legitimizeze represiunea (pag. 299). Dar la aprecierea legalităţii unor fapte se ţine seama de procedurile în vigoare în momentul săvîrşirii faptelor.

„În ansamblul dosarelor revoluţiei există o coincidenţă tulburătoare: cel puţin în patru locuri – Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj – primul foc mortal, primul glonţ care a omorît un om, nu-şi găseşte autorul (…) Traiectoria glonţului care a omorît-o pe Lepa Bărbat la Timişoara nu poate fi reconstituită” (pag. 307). La majoritatea gloanţelor nu s-a stabilit autorul, dar pentru cazul Lepa Bărbat există un autor prezumtiv – ofiţerul Vasile Joiţoiu a fost trimis în judecată, osîndit iniţial la 18 ani închisoare, apoi sentinţa a fost casată şi s-a cerut rejudecarea. De ce nu se poate reconstitui traiectoria glonţului care a ucis-o pe Lepa Bărbat am explicat în cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”: fiindcă burlanul care purta urma glonţului a fost furat. În Bucureşti, primul foc mortal a fost produs de un miliţian, care e cunoscut – G. Rodeanu. Armata „s-a ocupat cu distrugerea probelor, cu împiedicarea cercetărilor, refuzînd să predea armamentul prezent la Inter pentru cercetare şi punîndu-i pe soldaţi să-şi cureţe armele” (pag. 321). Dacă-i aşa, de ce mai răspîndeşte Stoenescu învinuirea de deschidere a focului asupra misterioşilor agenţi străini? Nu e limpede că teoria agenturilor străine e doar o cărămidă în plus la zidul minciunii care urmăreşte scăparea adevăraţilor vinovaţi de crimele din 1989? Nu se poate demonstra nimic, dar se urmăreşte crearea a ceea ce în termeni juridici se cheamă „îndoială rezonabilă”, suficientă pentru a-i scoate basma curată pe criminali.

La Timişoara „imaginea unei orori inadmisibile a constituit mecanismul revoltei populare din dimineaţa de 20 decembrie” (pag. 342). Păi n-a fost o „imagine de oroare” ci o oroare reală!

„Cauza imediată a revoltei populare din Timişoara din 20 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii din 16-17 decembrie, iar cauza imediată a revoltei populare de la Bucureşti din 22 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii puse în acţiune la mitingul din 21 decembrie. Această cauzalitate nu implică persoanele care s-au angajat la evenimente din convingere, dar care au fost însă foarte puţine – estimez un număr rezonabil de 120-200 de persoane pentru Iaşi, Timişoara, Cluj, Braşov şi Bucureşti, împreună – şi care merită pe drept titulatura de revoluţionari” (pag. 427).

O regulă a cercetării istorice este că, pe măsură ce evenimentele devin mai îndepărtate în timp, cantitatea de mituri şi legende despre ele creşte. Se poate vedea asta şi în cazul cărţilor lui Stoenescu. Dacă în primul volum, tipărit în 2004, accepta numărul de 2000 de „cetăţeni autentic revoltaţi ai Timişoarei” în data de 17 decembrie 1989 (vol. I pag. 504), iată că în volumul 2, tipărit în 2005, au mai rămas maxim 200 revoluţionari, în total pentru 5 oraşe! Nici nu vreau să mă gîndesc ce estimare a numărului de revoluţionari autentici va face dl. Stoenescu peste încă 2-3 ani.

Numai numărul celor împuşcaţi la Timişoara în 17 decembrie (morţi şi răniţi) depăşeşte ultima estimare a lui Stoenescu. Deasemeni, numai la Bucureşti în 21 decembrie au fost reţinuţi şi duşi la Jilava mai mult de 200 de persoane. Există însă interesul de minimalizare a mişcării revoluţionare din zilele în care s-au înregistrat morţi, răniţi şi arestaţi, de a pretinde că atunci nu a fost revoluţie adevărată, nici măcar revoltă, ci doar o diversiune străină. E mai legitim să deschizi focul împotriva unor „diversionişti” aflaţi în slujba agenturilor străine decît împotriva poporului revoltat! Totuşi, cei împuşcaţi sau arestaţi au fost cetăţeni români simpli, nu s-a dovedit în nici un caz legătura cu agenturile străine.

Pentru a susţine separarea dintre „diversiunea” din primele zile ale revoluţiei şi „revolta” ulterioară, ni se dau informaţii false. „Ca fenomen interesant, dar şi semnificativ, apariţia liderilor politici ai revoltelor populare – Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache la Timişoara, Petre Roman şi Mihai Montanu la Bucureşti – nu surprinde o continuitate, deoarece liderii revoltelor populare nu au fost şi liderii manifestaţiilor generate de diversiune – Gazda Arpad sau Sorin Oprea la Timişoara, Dan Iosif sau Dumitru Dincă la Bucureşti. Aici nu e vorba de calitatea oamenilor sau de condiţia lor socială, ci de două secvenţe distincte ale revoluţiei” (pag. 427). Referitor la Timişoara, Gazda Arpad a fost arestat în noaptea de 16/17 decembrie 1989, deci nu mai putea să fie lider în 20 decembrie, dar arestarea sa nu poate fi o dovadă a „distinctivităţii” mişcării din 16 decembrie faţă de cea din 20. Sorin Oprea a fost unul dintre membrii FDR din 20 decembrie 1989, a participat la negocierile cu primul ministru Dăscălescu şi apoi a procurat un pistol mitralieră, devenind şeful gărzii revoluţionare. Că n-a fost el preşedintele FDR e adevărat, omul n-a dat din coate să obţină funcţii, era un simplu muncitor iar acolo se aflau persoane cu studii superioare şi pretenţii. Rolul lui Sorin Oprea în FDR n-a fost însă marginal. Istoricii de bună credinţă nu pot contesta că Sorin Oprea a fost un lider al revoluţiei timişorene nu numai în 16 decembrie, ci şi în data de 20 (vezi Titus Suciu – “Lumea bună a balconului”, Editura Almanahul Banatului 1995, pag. 118-152). Pe lîngă Sorin Oprea, mai găsim printre membrii comitetului revoluţionar format în 20 decembrie la Timişoara (FDR) multe alte persoane active şi în zilele de 16-17 decembrie: Ioan Chiş, Petru Boroşoiu, Rodica Marina Giura, de pildă. Liderii revoluţionari de la Timişoara din 20 decembrie au provenit în mare parte dintre revoluţionarii zilelor de 16-17 decembrie. Firesc că alături de aceştia, au apărut şi lideri noi. „Distinctivitatea” pe care o introduce Stoenescu între zilele de 16-17 decembrie şi ziua de 20 este doar o manevră propagandistică menită să justifice represiunea.

În ceea ce priveşte Bucureştiul, din chiar scrierile lui Stoenescu aflasem că Petre Roman, cel care „venea din stradă, era un perfect reprezentant al revoltei populare” (pag. 557), participase şi la manifestaţia anticeauşistă din 21 decembrie („Interviuri despre revoluţie”, Ed. Rao 2004, pag. 169), fapt valabil şi pentru Mihai Montanu (pag. 301). Se pare că Stoenescu nu crede în ceea ce el însuşi a scris despre prezenţa lui Petre Roman şi Mihai Montanu în mişcarea din 21 decembrie. Oricum, Dan Iosif şi Dumitru Dincă au jucat rol de lideri şi în 22 decembrie, au fost printre primii pătrunşi în clădirea C.C., Dincă a fost şi pe lista guvernului Verdeţ, iar despre Dan Iosif însuşi Stoenescu scrie „se ceruse la un moment dat numirea lui Dan Iosif în conducerea statului, dar acesta (…) refuză” (pag. 539). Deci, nici în cazul Bucureştiului, nu se poate susţine „distinctivitatea” dintre „revolta populară” din 22 decembrie şi „diversiunea străină” din 21 decembrie.

Remarcăm şi anumite merite ale lucrării colonelului Stoenescu. E vorba de ceea ce a constatat personal cînd a avut funcţie importantă în M.Ap.N. despre falsificarea unor documente şi mărturii de către armată, şi anumite observaţii corecte. „Deşi se scrie cu insistenţă despre ameninţarea militară externă, Ceauşescu nu aminteşte niciodată de ea în numeroasele sale intervenţii, teleconferinţe, la televizor şi la miting” (pag. 352). „Mulţi revoluţionari şi apoi oameni politici au preluat versiunea unui Milea-erou (…) Un număr infim de revoluţionari, toţi de la Timişoara, îl acuză de crime (…) Vocea lor rămîne şi astăzi izolată şi neauzită. În realitate, generalul Vasile Milea este al doilea personaj, după Nicolae Ceauşescu, vinovat de crime în formă calificată. Dacă ar fi trebuit să fie cineva executat pe lîngă soţii Ceauşescu, acesta era Vasile Milea” (pag. 362). Sînt unul dintre aceşti izolaţi şi neauziţi, mă bucur că măcar Stoenescu m-a auzit.

Timişoara 20 decembrie 1989: Primele cuvîntări din balconul Operei

Actualizare 26 iulie 2015: Adăugare linc de rezervă pentru înregistrare, care poate fi urmărită fin afara României.

Înregistrare cu primele cuvîntări ţinute de la balconul Operei în 20 decembrie 1989, cînd s-a anunţat constituirea Frontului Democratic Român, organizaţie care să coordoneze mişcarea revoluţionară. Autorităţile comuniste voiseră să organizeze un miting pro-Ceauşescu pentru care pregătiseră o staţie de amplificare în balconul Operei. Acea staţie de amplificare a fost folosită de revoluţionari.

Înregistrare audio (9 minute 29 secunde)

Linc de rezervă

Transcriere înregistrare:
00:00 Lorin Fortuna (se aude slab): Cetăţeni ai Timişorii!
00:02 Urale
00:11 Lorin Fortuna: (neînţelegibil) toată ţara! (urale, Scandări: „Azi în Timişoara, mîine-n toată ţara!”)
00:44 Lorin Fortuna: „Linişte, vă rog! Cetăţeni ai Timişorii, cei pe care ne vedeţi aici ne-am constituit într-un comitet de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Drepturile şi libertatea se cîştigă în mod organizat. Fără violenţă! (Scandări: „Fără violenţă!”) Vă rugăm foarte mult, nu mai spargeţi vitrine, nu provocaţi încăierări, nu atacaţi armata! Armata colaborează, aţi văzut. (urale, Scandări: „Armata e cu noi!”) Aşteptăm să vină reprezentanţii autorităţilor să discutăm în mod organizat cu ei. (urale, strigăt: Noi sîntem poporul! Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Cetăţeni ai Timişorii! Prima condiţie pe care o punem guvernului român este jos familia Ceauşescu! (urale, Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Dar pentru aceasta vom lupta paşnic, paşnic, nu uitaţi, paşnic. A doua condiţie cerem: eliberarea imediată a arestaţilor! (urale, cineva strigă „unde ne sînt morţii?”). A treia condiţie, a treia condiţie: identificarea morţilor. (urale) Vă rog, în acest moment, un minut de reculegere pentru victimele de la Timişoara! În genunchi, toată lumea! În genunchi! … Armata, să stea pe loc! Armata să stea pe loc! (glasuri răzleţe în mulţime: Armata să stea pe loc!; Se face relativă linişte).
04:24 Glas în depărtare: şobolanii au întins-o! Şobolanii au întins-o!
04:28 Glas în depărtare: Pe Bălan l-o închis (?) Radu Bălan e aicea
04:38 Glas puternic: Să vină aici!
04:39 Alt glas: Să vină vinovaţii aicea! Să vină vinovaţii, vinovaţii să vină aicea!
04:45 Scandări: „Bălan!”
04:56 Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”
05:12 Bărbat: Moarte criminalilor!
05:13 Lorin Fortuna: Vă rog să vă organizaţi acuma pe întreprinderi. Fiecare întreprindere, mare sau mică, să-şi constituie comitetul de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Vă rog. Comitetele care se înfiinţează rămîn permanente din acest moment şi ţin legătura cu noi. Pînă vor veni autorităţile. Voi da cuvîntul şi altor membri din comitet. Un reprezentant al citadelei Electrotimişului (urale)
05:55 Ioan Chiş: Dragi compatrioţi. Nu am crezut niciodată să ajungem aici. N-am crezut că există între noi atîta forţă. Nu sîntem pregătiţi ca să facem şi să nu se întîmple nenorocirile care s-au întîmplat. Pentru asta, pentru prima problemă, solicit din partea Comitetului Judeţean, solicit a lua cuvîntul pe tovarăşul Radu Bălan (urale, se aude scandare slabă: „Bălan!”). Poate, poate că unii se gîndesc la tovarăşul Matei (huiduieli; Bărbat: vorbeşte aiurea). Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să aşteptăm (Scandări: „La judeţ!). Îl aşteptăm pe Bălan (glas: să vină Bălan). Atît. Nu putem să ne repezim, trebuie să fim foarte calmi şi liniştiţi. Aşa cum am fost astăzi. Vă mulţumesc!
07:34 Lorin Fortuna: Din partea intelectualilor din Timişoara. Se va prezenta singur. (urale, aplauze)
07:45 Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache şi sînt scriitor român (urale). Sînt mîndru de forţa şi curajul cu care demonstraţi în legătură cu nişte drepturi care vă lipsesc de zeci de ani (urale). Sînt mîndru că am uitat de frica care ne-a marcat pe noi atîta timp şi pentru că am venit aicea pentru ca în mod paşnic să ne exprimăm revendicările de fiinţe libere! (urale, scandări: „Libertate!”). Aşa trăieşte forţa unui popor! În acest moment vorbiţi în numele întregului popor român! (urale) Întregul popor român aşteaptă de aici mişcarea care să ne elibereze pe toţi de spaime, de nesincerităţi (?) îngrozitoare prin care trebuie să trecem teferi (Scandări: „Azi în Timişoara, mîine-n toată ţara!”) Uniţi (?) nu ni se poate întîmpla nimic. Armata este a poporului român. Armata trebuie să ne apere! (urale, strigăte: criminalii!) Armata ne va apăra! Nu putem sfîrşi că avem adevărul de partea noastră! Şi adevărul este de partea noastră! Încercaţi să aveţi curajul acestui moment [sfîrşit înregistrare]

Note biografice:
– Lorin Fortuna, născut în 1948 la Rădăuţi, judeţul Suceava, în 1989 era cadrul didactic la Institutul Politehnic Timişoara, Facultatea de Electrotehnică. După revoluţie a încercat să-şi facă propriul partid politic, Partidul Republican cu sediul la Timişoara, performanţa maximă a acestui partid fiind 3% din voturi în judeţul Timiş, ceea ce i-a îngăduit lui Lorin Fortuna să ocupe o vreme un loc de consilier judeţean în Timiş. Ulterior, ca urmare a unor inconsecvenţe, partidul a încetat să mai fie o forţă politică care să conteze, Fortuna obţinînd un număr insignifiant de voturi cînd a candidat la primăria Timişorii. În 2004 a fost numit de Ion Iliescu în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române. Fortuna e mai cunoscut în ultima vreme prin apariţiile la DDTV unde susţine nişte idei relativ ciudate, parcă ar vrea să întemeieze o nouă religie. Cei interesaţi în ideile lui Lorin Fortuna pot consulta situl său personal.
– Ioan Chiş, născut la 11 mai 1957 în satul Ip judeţul Sălaj, maistru la Electrotimiş în 1989, azi este mic întreprinzător, patron al firmei Macarina SRL care se ocupă de prelucrări în fier (adică cam ce făcea şi la Electrotimiş).
– Claudiu Iordache, născut în 1942 la Bucureşti, era în 1989 proiectant la IPROTIM. După înregistrarea FSN ca partid politic a fost primul preşedinte al organizaţiei Timiş a acestui partid. Deputat FSN în legislatura 1990-1992. În decembrie 1990, după ce a fost întîmpinat cu ostilitate pe străzile Timişoarei, şi-a dat demisia din FSN. Din 2004 este director general al Institutului Revoluţiei Române.
– Radu Bălan, născut în 24 mai 1936 în Căzăneşti, judeţul Ialomiţa, mort la 13 februarie 1995. Absolvent al Academiei de Studii Economice, primar al Timişorii (1978-1981). Numit în 1989, cu puţin timp înainte de revoluţie, prim-secretar al Comitetului judeţean Timiş al PCR. În 9 decembrie 1991 a fost condamnat la 23 ani închisoare pentru participare la reprimarea revoluţiei, a murit înainte de judecarea recursului.
– Ilie Matei, activist comunist, prim secretar al comitetului judeţean Timiş al PCR pînă cu puţin înaintea revoluţiei (n-a făcut impresie prea bună – vezi şi huiduielile mulţimii), inculpat pentru reprimarea revoluţiei în acelaşi proces cu Radu Bălan, achitat la prima instanţă, condamnat la 15 ani închisoare la recurs (1997).

(Va urma)