Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Mieii blînzi ai istoriografiei româneşti aprilie 2, 2018


Acesta este un articol al meu din 2005, cînd abia începuse să funcţioneze Institutul Revoluţiei Române. L-am publicat pe saitul altermedia, azi dispărut, dar a fost copiat pe saitul archive.is (linc) de arhivare a internetului. Îl republic acum şi pe acest blog.

La citirea articolului trebuie ţinut seama că este scris în anul 2005, deci multe din referinţele de atunci nu mai sînt valabile azi. De pildă Ioan Scurtu, care era director adjunct la Institutul Revoluţiei şi director la Institutul „Nicolae Iorga” nu mai lucrează astăzi la niciunul dintre ele. Şi în alte cazuri pomenite în articol persoanele nu îşi păstrează în 2018 aceleaşi locuri de muncă pe care le aveau în 2005. Fenomenul „mieilor blînzi” este însă valabil în continuare în institutele istorice din România, inclusiv la Institutul Revoluţiei. Voi lăsa altora plăcerea de a scrie un articol despre mieii blînzi de astăzi. Vă prezint articolul meu despre mieii blînzi ai istoriografiei româneşti din anul 2005. (more…)

 

Revoluţia din 1989 a început la Suceava! aprilie 27, 2012


Am prezentat deja pe acest blog o recenzie la revista „Clio 1989” nr. 1/2005, publicaţie autodeclarată „de nivel academic” editată de Institutul Revoluţiei Române. Era începutul activităţii acestui institut şi revista recenzată era prima revistă cu pretenţii academice scoasă de institut (mai fuseseră tipărite de IRR şi 2 numere din „Caietele Revoluţiei”, dar aceea nu era o revistă cu pretenţii). În recenzia respectivă – „Clio 1989 – revistă de nivel academic?” (linc) – m-am referit la articolele publicate în „Clio 1989” nr. 1/2005 de către Ioan Scurtu, director ştiinţific al IRR şi persoana care a coordonat respectivul număr de revistă şi Georgiana Margareta Scurtu, fiica primului. Separat am recenzat şi alte articole din revista „Clio 1989” nr. 1/2005. Prezint acum o recenzie apărută în presa timişoreană la articolul „Declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei pe meleaguri sucevene în etapa 22 decembrie 1989 – 20 mai 1990” publicat de profesorul universitar Mihai Iacobescu în respectivul număr al revistei „Clio 1989”.

Revoluţia din 1989 a început la Suceava! (more…)

 

Cărţi despre revoluţia din 1989 publicate în România, în alte oraşe decît Timişoara şi Bucureşti iunie 10, 2009


O listă, probabil incompletă, de cărţi despre revoluţia din 1989 publicate în România, în alte oraşe decît Timişoara şi Bucureşti: (more…)

 

Ion Caramitru la CC în 22 decembrie 1989 (1): Sînt oameni trimişi de noi. Opriţi focul! Toţi civilii să vină cu armele înapoi, se crează debandadă! (video) decembrie 21, 2008


Ion Caramitru cere oprirea focului în zona CC, în 22 decembrie 1989. Ulterior, despre Caramitru s-a afirmat tendenţios că „îndeplinea rolul de comandant militar” în zona CC (vezi Ioan Scurtu – „1989, an revoluţionar în istoria Europei”, în revista „de nivel academic” Clio 1989 nr. 1/2005, editată de Institutul Revoluţiei Române) fiind chiar acuzat de Asociaţia Civic Media că s-a remarcat „drept cel care a declanşat distrugerea Bibliotecii Centrale Universitare (cu tot cu mai multe manuscrise ale lui Mihai Eminescu) şi a Muzeului Naţional de Artă”. Acuzaţiile mi se par tendenţioase, din înregistrarea de mai jos se poate vedea că Ion Caramitru pare a fi una din minţile lucide care şi-a dat seama că se trage fără rost şi încerca să oprească focul. Ar fi interesat de ştiut cine a dat ordinul „deschideţi focul!”, acela e vinovat de distrugerea Bibliotecii Centrale Universitare, şi poate tot acela (sau aceia) lansează diversiuni pe acest subiect, avînd şi sprijinul unor instituţii finanţate de la buget, precum Institutul Revoluţiei Române.

Semnalez că în cartea „Revoluţia română în direct” a lui Mihai Tatulici, la acest fragment (prezentat la paginile 121-122) lipseşte complet intervenţia lui Brateş, în schimb se continuă intervenţia lui Caramitru. Eu nu ştiu ce înregistrare a avut la îndemînă Tatulici, asta care a ajuns la mine e exact cum o vedeţi, Caramitru probabil îşi continuă discursul dar nu se mai aude ce zice fiindcă vorbeşte Brateş din studio. La transcrierea înregistrării am inserat nişte comentarii cu litere cursive între paranteze drepte, unde arăt şi ce apare la Tatulici. E posibil să fie nişte lucruri înregistrate de carul de reportaj din piaţă, dar la care, în transmisia televizată, sonorul să fi fost înlocuit cu comentariile lui Brateş.

Transcriere înregistrare:
00:00 Ion Caramitru: Agită steaguri româneşti! Sînt oameni trimişi de noi! Staţi liniştiţi! Ascundeţi-vă, lăsaţi armata! Opriţi focul! Opriţi focul! Opriţi focul! Opriţi focul! Opriţi focul! Opriţi focul! Staţi liniştiţi, armata să pună farurile pe Palat, să vedem steagurile lor! Toţi civilii să vină cu armele înapoi, se crează debandadă! Oameni buni, n-avem nevoie de arme, noi am cîştigat fără violenţă! Eu au tras! Îi vom pedepsi! Acum trebuie să-i capturăm pe cei de sus. Sînt cu steagurile noastre sus. Sînt oamenii noştri! Opriţi, vă rog! Opriţi, să se predea! Să se facă o delegaţie din partea armatei să meargă să îi captureze! Nu mai trageţi! Nu mai trageţi! Armata e cu noi, priviţi.
01:16 Bărbat: Aduceţi toate armele! Civilii care au primit arme, să aducă toate armele înapoi! Vă rugăm, facem apel la dumneavoastră, aduceţi toate armele înapoi! Toate armele!
01:34 Ion Caramitru: Fraţilor, nu mai trageţi, oamenii de pe Palatul Regal agită steagul. Nu mai e nevoie de arme! Liniştiţi-vă! Să coboare cu steagurile în mînă, să-i preia armata poporului! Nu mai trageţi, opriţi vă rog! E păcat de tinereţea noastră şi de lupta pe care am dus-o pînă acum! Liniştiţi-vă! Vă vorbeşte Ion Caramitru, liniştiţi-vă, nu e nevoie de panică! Nu de răzbunare fizică! Trebuie să-i judecăm. Armata e cu noi! Asta este strigătul nostru. Nu mai trageţi! Oameni care sînteţi în Palat, nu mai trageţi, este inutil. Tot poporul român e cu ochii pe voi. Singura şansă este să vă predaţi. Liniştiţi-vă, n-aveţi nici o şansă. Piaţa e înconjurată de armată, de tancuri, de tunuri, de mitraliere, de oameni cu mîinile goale. Liniştiţi-vă! Adunaţi-vă, puneţi-vă în două rînduri, coborîţi, veţi fi preluaţi de armată care vă va garanta, vă va garanta integritatea corporală. Vă rog să se facă din partea armatei o delegaţie. Sînt 9 oameni fără uniformă, militari care să preia prizonierii. Liniştiţi-vă, n-avem nevoie de panică, revoluţia am cîştigat-o. E păcat, Dumnezeu e cu noi. S-au primit mesaje din străinătate. Gorbaciov transmite salutările lui şi simpatia pentru revoluţia română. Din toată lumea civilizată, toată lumea modernă (urale) e alături de noi! Nu mai trageţi cu armele. Trebuie să dansăm, să ne bucurăm. Oamenii de acolo cu care am vorbit să se predea. N-au nici o şansă. Armata să-i protejeze. Nu ne trebuie răzbunare fizică! Avem nevoie de spirit şi de dreptate. Vă rog, armata, ofiţerii…[continuarea discursului lui Caramitru, conform cărţii „Revoluţia română în direct” de Mihai Tatulici, pag. 122, carte în care lipseşte complet intervenţia lui Brateş: … să formeze o gardă care să preia prizonierii de sus care se vor preda. Să vină cu steaguri, să coboare în ordine. Armata să meargă cu tancurile spre Palat, să se îndrepte spre el. Nu mai trageţi cu nimic, nu, că derutaţi toată atenţia noastră. Orice zgomot de armă, orice zgomot de petardă, derutează atenţia celor care trebuie să facă ordine. Liniştiţi-vă, armata e aicea, e cu noi. Nimeni în ţara asta nu mai respiră decît aerul nostru. Aerul nostru… liber. Oxigenul acestei lumi pe care în sfîrşit îl respirăm. Oamenii agită acolo steaguri. Lăsaţi-i să trăiască acum. S-ar putea să fie oameni dintr-ai noştri care s-au refugiat acolo. Nu ştim exact. Se pare că sînt şi femei şi copii care s-au refugiat]
03:54 Teodor Brateş (din studio, pe fondul imaginilor din Piaţa Palatului): Stimaţi telespectatori, stimaţi ascultători. Urmărind aceste momente din Piaţa Palatului, le însoţim cu veşti bune, veşti bune din mai multe zone ale ţării. Din Maramureş, începînd cu Baia Mare, toate întreprinderile, toate instituţiile, sînt în mîna poporului, activitatea se desfăşoară normal. O telegramă din Oradea: Situaţia este în mîinile luptătorilor uniţi pentru libertate şi democraţie, în numele poporului, români, maghiari şi de alte naţionalităţi. Reînoim apelul adresat…
04:28 Caramitru: Nu mai trageţi! Să se îndrepte acolo carele blindate şi oameni care să-i preia!
04:37 Bărbat: Să ia cineva de acolo cutia de cartuşe!
04:42 Ion Caramitru: Nu mai trageţi!
04:50 Bărbat: Armata (neînţelegibil) dictatură militară că nu asta am dorit! Sînt foarte mulţi!
04:55 Alt bărbat: Deci unde e? Unde sînteţi? O secundă, Pino [porecla lui Caramitru]
04:57 Bărbat: Vă rugăm, facem apel la toţi cetăţenii aflaţi în piaţă: Luaţi armele celor care le mai au în posesie şi aduceţi-le aici! Luaţi armele celor care le mai au în posesie şi aduceţi-le aici!
05:12 Ion Caramitru: Oameni buni! Sîntem aici adunaţi şi vă rugăm să rămîneţi. Se formează un guvern pe care trebuie să-l protejaţi! Vom avea grijă ca în acest guvern să aibă loc toţi reprezentanţii tuturor claselor sociale: muncitori, ţărani, intelectuali, militari, oameni de spirit, oameni care au suferit. Aceşti oameni trebuie să lucreze! Trebuie să lucreze cu protejare din partea dumneavoastră. [pauză 2 secunde, posibil lipsă înregistrare; în cartea lui Tatulici, pag. 122, Caramitru îşi continuă discursul cu: Vă vom reprezenta cît putem. Nimeni nu va pătrunde] …unde în guvern în aşa fel încît să nu se poată face ordine. Avem nevoie de ordine ca să se poată lucra! Toţi ochii Europei şi a lumii sînt asupra noastră! Nu mai trebe să se-audă gloanţe! Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă!  E nevoie de ordine, numai aşa vom putea să răzbim. Am îndurat 25 de ani, mai aveţi răbdare încă o zi, juma’ de zi, cîteva ore! Vă rugăm!

 

„Clio 1989” – revistă de nivel academic? septembrie 4, 2008


Aceasta este o recenzie critică la adresa primului număr al revistei „Clio 1989” editată de Institutul Revoluţiei Române (IRR), sub îndrumarea lui Ioan Scurtu, în decembrie 2005. Am dorit ca articolul să apară chiar în următorul număr al „Clio 1989” şi l-am trimis Institutului Revoluţiei Române, inclusiv d-lui Scurtu, directorul ştiinţific al acestui institut. De la Ioan Scurtu am primit un e-mail din care am înţeles că articolul nu se va publica, însă ulterior Bogdan Murgescu, membru în Consiliul Ştiinţific al IRR, care urma să coordoneze al doilea număr al revistei „Clio 1989”, mi-a dat de înţeles că e de acord cu publicarea, cerîndu-mi doar unele schimbări de ton pe care le-am acceptat (de pildă: folosirea cuvîntului „inexactitate” în loc de „falsificare” sau „ignoranţă”).

Numărul de revistă pregătit de Bogdan Murgescu, care includea şi articolul meu, a fost însă respins de Colegiul Ştiinţific al IRR iar pînă la urmă a fost publicat în 2007 fără girul institutului, la editura „Polirom” din Iaşi, sub titlul „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”. În acel volum a apărut varianta „îndulcită” a articolului meu. Aici prezint varianta neîndulcită.

Institutul Revoluţiei Române (IRR), înfiinţat prin Legea 556/2004 şi condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general), a prezentat în decembrie 2005 şi primele sale realizări editoriale. Sînt 2 publicaţii editate de IRR: “Caietele revoluţiei” şi “Clio – 1989″, aceasta din urmă o “revistă de nivel academic”, după cum explică în “Cuvîntul inaugural” al acesteia Ioan Scurtu, responsabilul de număr şi directorul adjunct al IRR. Colegiul de redacţie al revistei e format din Ioan Scurtu, Marian Cojoc, Miodrag Milin şi Bogdan Murgescu. Pe anul 2005 bugetul IRR a fost de 24,4 miliarde lei vechi, aprobaţi printr-o hotărîre a Senatului.

Găsim în “Clio – 1989″ nr. 1-2/2005, un articol semnat de Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, membru în redacţia revistelor “Dosarele istoriei” şi “Historia”) – “1989, an revoluţionar în istoria Europei” (pag. 15-64) şi altul de Georgiana Margareta Scurtu (lector universitar doctor la catedra de politologie a Politehnicii din Bucureşti, fiica lui Ioan Scurtu) – “Pluripartidismul în România” (pag. 133-154). Iată cîteva inexactităţi despre revoluţia din 1989 care apar în această “revistă de nivel academic”:

1. Ioan Scurtu scrie că la revoluţia din Timişoara, în noaptea de 16/17 decembrie 1989 “au fost reţinuţi circa 180 de oameni” (pag. 45). Ca dovadă citează volumul “Armata română în revoluţia din decembrie 1989″ editat de Editura Militară în 1998.

Numărul real al arestaţilor timişoreni din noaptea de 16/17 decembrie 1989 a fost mult mai mare. Numărul de 181 arestaţi apare într-un raport al miliţiei timişorene din noaptea de 16/17 decembrie 1989, ora 4,40, însă aceasta era o raportare parţială. Cum miliţia din perioada Ceauşescu nu era computerizată, la ora 4,40 probabil se putuseră finaliza listele arestaţilor aduşi pînă pe la 2 noaptea. În întreaga noapte de 16/17 decembrie cît şi în zilele următoare au fost aduşi arestaţi la miliţie, deasemeni au existat arestaţi ţinuţi la garnizoană sau la penitenciar. În total, în timpul revoluţiei din Timişoara au fost 978 arestaţi, după datele Parchetului Militar. Profesorul Scurtu preia numărul arestaţilor înaintat de volumul “Armata română în revoluţia din 1989″, fără a face nici o cercetare dacă cele scrise în acel volum reprezintă adevărul, deşi în cel puţin una din lucrările pe care le citează la bibliografie (cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”) este arătat că numărul de 180 arestaţi constituie o falsificare a istoriei cu scopul de a micşora amploarea represiunii. Deci, fie dl. Scurtu nu a observat contradicţia dintre lucrările pe care le citează, fie a observat această contradicţie dar o trece sub tăcere, atitudine anormală pentru un istoric care pretinde că vrea să lămurească evenimentele din 1989.

S-au publicat deja sute de lucrări despre revoluţia din 1989, multe contradictorii. Care e rostul cheltuirii de miliarde de lei din banii contribuabililor cu acest Institut al Revoluţiei? A se publica simple compilaţii din lucrările deja existente, cum face profesorul Scurtu, sau a investiga contradicţiile existente în bogatul material bibliografic despre revoluţie şi a da un verdict referitor la ele, pentru ca opinia publică să fie în sfîrşit lămurită?

2. “În ziua de 19 decembrie, la Timişoara nu au mai avut loc incidente majore”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 48). Au fost totuşi 2 morţi (Curic Veronica şi Reiter Edita Irina) şi cel puţin 8 răniţi (din care 6 prin împuşcare) în acea zi. Cred că asta e destul pentru a considera că au avut loc incidente majore.

3. În 20 decembrie 1989, scrie Ioan Scurtu, Frontul Democratic Român “a formulat şi primul program al revoluţiei române, cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Timişoara” (pag. 49). Acelaşi lucru îl scrie şi Georgiana Scurtu, la pag. 134. Se face confuzie între “Proclamaţia Frontului Democratic Român”, apărută în decembrie 1989 şi “Proclamaţia de la Timişoara”, apărută în martie 1990 şi alcătuită de Societatea Timişoara, două documente fără legătură între ele. Frontul Democratic Român (comitet revoluţionar înfiinţat în balconul Operei din Timişoara în timpul revoluţiei) şi Societatea Timişoara (ONG înfiinţat în 1990, cuprinzînd participanţi la revoluţie) sînt două organizaţii distincte. Proclamaţia Societăţii Timişoara conţine vestitul punct 8 prin care se cerea interzicerea participării la alegeri a foştilor activişti comunişti, implicit a fostului şef al statului Ion Iliescu, actual preşedinte al IRR.

În acest context e de observat că timişorenii numiţi în colegiul naţional al IRR (Claudiu Iordache, care e şi director general, Lorin Fortuna, Ioan Savu, Adrian Sanda, Emil Vlădesan) sînt foşti membri ai FDR. Unii dintre ei sînt probabil nemulţumiţi că, începînd cu 1990, au fost puşi în umbră de Societatea Timişoara. Proclamaţia de la Timişoara – a Societăţii Timişoara (din martie 1990) a fost mult mai mediatizată decît proclamaţia Frontului Democratic Român (din decembrie 1989). Motivul principal al acestei situaţii a fost că înşişi liderii FDR au renunţat la propria lor proclamaţie cînd au anunţat aderarea la Frontul Salvării Naţionale de la Bucureşti. După manifestaţia populară din 12 ianuarie 1990 FDR a fost înlăturat de la conducerea Timişorii.

Acum, prin atribuirea numelui binecunoscut de “proclamaţia de la Timişoara” destul de puţin cunoscutei “proclamaţii a Frontului Democratic Român”, e posibil să se dorească ştergerea din memoria publicului a faptului că a existat o proclamaţie de la Timişoara care a cerut eliminarea din viaţa politică a foştilor activişti comunişti.

Independent de articolele lui Ioan şi Georgiana Scurtu, la paginile 194-195 ale revistei se prezintă integral proclamaţia Frontului Democratic Român. E bine că se publică aceasta, dar, din păcate, găsim aici o nouă greşeală – se pretinde că documentul a fost publicat în ziarul “Victoria” din 20 decembrie 1989. Nu a existat nici un ziar “Victoria” în 20 decembrie 1989 (cînd Ceauşescu mai era la putere), primul număr al acestui ziar a apărut abia la 27 decembrie 1989. Proclamaţia FDR a fost tipărită prima oară în manifestul “A căzut tirania!” din 22 decembrie 1989, iar apoi şi în “Victoria”, dar abia după căderea lui Ceauşescu.

Însăşi datarea proclamaţiei FDR pe 20 decembrie 1989 e greşită. Autorul acesteia, Lorin Fortuna, în revista “Politica Naţională” nr. 1/2004 pe care a editat-o, la pag. 61 arată că proclamaţia FDR este “din data de 21.12.1989, dimineaţa”. Între Ioan sau Georgiana Scurtu şi Lorin Fortuna, cel care ştie cel mai bine data proclamaţiei FDR e Lorin Fortuna, autorul ei, care nu are nici un interes să prezinte o dată mai tîrzie. Constatăm astfel o altă greşeală din revista “Clio – 1989″: primul program scris al revoluţiei române nu este proclamaţia lui Lorin Fortuna, ci lista de revendicări înaintată primului ministru Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş. Această listă de revendicări nu a avut niciodată numele de “proclamaţie”.

4. “În acea zi de 20 decembrie, Timişoara a devenit primul oraş liber din România. Vechile autorităţi, aparţinînd PCR, nu mai aveau nici o putere. Însuşi primul secretar al Comitetului judeţean de partid, Radu Bălan, s-a solidarizat cu revoluţionarii”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 49). Ca persoană care am fost ţinută în arest pînă în 22 decembrie 1989 inclusiv, nu sînt convins că în 20 decembrie vechile autorităţi îşi pierduseră complet puterea. Solidarizarea lui Radu Bălan cu revoluţionarii s-a întîmplat abia în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, nu în 20 decembrie.

5. Referindu-se la începerea aşa-zisei lupte cu teroriştii, Ioan Scurtu scrie: “Apelul actorului Ion Caramitru – care urcat pe un TAB îndeplinea rolul de comandant militar – nu a fost ascultat” (pag. 61). Ion Caramitru a fost una din minţile lucide care şi-a dat seama, în 22 decembrie 1989, că se trage fără rost şi a lansat apelul “opriţi focul!”. Nu a îndeplinit însă rolul de comandant militar, căci cei care trăgeau nu l-au ascultat, după cum scrie chiar Scurtu. IRR ar trebui să-i identifice pe cei care în 22 decembrie 1989 au dat ordinul criminal “porniţi focul”, nu să lanseze insinuări diversioniste tocmai la adresa celor care încercau să oprească focul.

6. Georgiana Scurtu se ocupă în articolul ei şi de perioada post-revoluţionară. După ce descrie înfiinţarea PNŢCD, PNL, PSD (Sergiu Cunescu) şi UDMR (pag. 135-143), continuă: “Chiar înainte de a se înregistra legal, aceste formaţiuni politice au declanşat acţiunile de contestare a FSN, pe care-l acuzau că ar fi monopolizat puterea politică, fiind continuatorul PCR. Primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale a fost cel din 12 ianuarie 1990″ (pag. 143). Aici sînt 3 inexactităţi:

– UDMR nu a fost printre forţele politice care au contestat FSN în ianuarie 1990. Abia după evenimentele de la Tîrgu Mureş din martie 1990 a început UDMR opoziţia faţă de FSN.

– Nu putem spune că abia în 12 ianuarie 1990 ar fi fost “primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale”, cîtă vreme după fuga lui Ceauşescu a existat acea luptă cu teroriştii în care au murit peste 900 de români. Prima încercare de înlăturare a FSN de la putere nu a fost în 12 ianuarie 1990 ci în 26 decembrie 1989, cînd bucureştenii au fost chemaţi la un miting anti-FSN (vezi “Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în “Zig-Zag” nr. 13/1990). Respectiva încercare a fost contracarată de FSN prin anunţarea faptului că mitingul reprezintă o provocare a teroriştilor.

– Acţiunile de contestare a FSN nu au fost declanşate de formaţiunile politice, ci de participanţi la revoluţie neînregimentaţi politic. Printre lozincile scandate la primele mitinguri anti-FSN era şi “Nu sîntem partide!” (în colecţia din 1990 a ziarului “România Liberă” se găseşte consemnat aceasta). Partidele istorice doar au aderat apoi la această contestaţie, în căutare de capital politic. Mai apoi, unii dintre contestatarii neînregimentaţi politic din 1990 au aderat la partide politice. Exemplu: răposatul George Şerban, iniţiatorul Proclamaţiei de la Timişoara, a aderat la PNŢCD în decembrie 1994; ar fi însă o greşeală de a atribui PNŢCD-ului acţiunile lui George Şerban din 1990. Alţi lideri ai protestelor din 1990, precum Marian Munteanu, Leon Nica sau Dumitru Dincă n-au făcut niciodată parte din formaţiunile politice enumerate de Georgiana Scurtu (Dumitru Dincă a fost chiar implicat într-o acţiune anti-PNŢCD în 1990). Este o greşeală să se prezinte contestaţia anti-FSN din 1990 ca fiind declanşată de partidele istorice, chiar dacă atît FSN-iştii, cît şi aceste partide, au avut şi poate mai au interesul să prezinte astfel lucrurile (FSN-iştii pentru a spune că protestatarii “n-au mîncat salam cu soia” şi “n-au fost cu noi, în 21-22″; ţărăniştii şi liberalii pentru a-şi atribui capitalul politic de unici contestatari ai FSN).

Ignoranţă, neglijenţă sau falsificare deliberată – oricare din acestea sînt inacceptabile într-o revistă “de nivel academic” cum se pretinde “Clio – 1989″.

 

Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu septembrie 1, 2008


(articol publicat iniţial în septembrie 2007 pe ro.altermedia.info)

Institutul Revoluţiei Române (IRR) condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general) a consacrat nr. 9 (nr. 2/2007) din “Caietele Revoluţiei” comentării raportului comisiei Tismăneanu cu privire la dictatura comunistă din România. Cearta dintre cele două cete de istorici finanţate din bugetul statului este de interes pentru noi contribuabilii, de aceea reproducem principalele luări de poziţie publicate în revista IRR. Remarcăm totodată adevărul exprimat de vechea vorbă cu paiul din ochiul altuia şi bîrna din ochiul propriu.

Claudiu Iordache critică numărul de pagini prea mic dedicat revoluţiei române şi faptul că documentul esenţial al revoluţiei române este considerat “Proclamaţia de la Timişoara” din martie 1990 (cu punctul 8 care cerea interzicerea participării la alegeri a activiştilor comunişti), adevăratele documente ale revoluţiei fiind după părerea dumisale Proclamaţia Frontului Democratic Român de la Timişoara şi Proclamaţia Consiliului FSN citită de Ion Iliescu la TVR în 22 decembrie 1989. Aceleaşi critici le aduce şi Lorin Fortuna.

Ioan Scurtu, director adjunct al IRR, reia criticile lui Iordache şi adaugă la ele prezenţa unor neistorici în comisia Tismăneanu. Din 18 membri ai comisiei numai 6 sînt istorici, şi din ăştia numai 3 sînt specialişti în istoria contemporană. Un singur academician (Alexandru Zub – Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice) era în comisie, dar acesta nu e contemporaneist. Scurtu, fiind specialist în istorie contemporană, nu e prima oară cînd susţine că doar specialiştii “contemporaneişti” trebuie să vorbească despre revoluţie şi comunism. Ne amintim de cele scrise de un alt membru (acum în dizgraţie) al Consiliului Ştiinţific al IRR, Bogdan Murgescu: “În timpul regimului comunist istoria contemporană a fost subdomeniul istoriografic cel mai supus presiunilor ideologiei oficiale. (…) mulţi dintre istoricii care doreau să evite aceste presiuni au preferat să studieze perioade mai îndepărtate în timp”. Concluzia lui Scurtu este: “Am depăşit faza în care un Iosif Chişinevschi sau un Mihail Roller dădeau indicaţii cum să se predea istoria”. Asta nu împiedică IRR să dea indicaţii despre cum să se predea istoria revoluţiei, inclusiv prin scrisori către ministrul învăţămîntului (pag. 49 din “Caietele Revoluţiei” nr. 2/2007) şi să publice texte iscălite de către neistorici, precum Ion Iliescu sau Claudiu Iordache.

Mihail Andreescu contestă caracterul anticomunist al revoluţiei, spune că doar prin 12 ianuarie 1990 s-a observat o orientare anticomunistă. E contrazis de Gelu Voican Voiculescu, care zice că în 22 decembrie 1989 cînd Iliescu s-a adresat de la balcon mulţimii, aceasta a strigat “fără comunişti!”. Timişoreanul Sorin Oprea adaugă că încă din noaptea de 16/17 decembrie 1989 s-a strigat la Timişoara “jos comunismul!”.

Sergiu Nicolaescu (membru în Colegiul Naţional IRR) spune că “acest raport, care se pretinde prezidenţial, este o ruşine!”. Aminteşte şi el de scandarea “fără comunişti” a mulţimii bucureştene din 22 decembrie 1989, dar zice că a fost cînd a vrut să vorbească Verdeţ, contrazicîndu-se astfel cu Gelu Voican. Mai zice că “în ziua de 23-24 erau o mie de terorişti reţinuţi la M.Ap.N. Din aceşti o mie de terorişti în 2-3 zile nu a mai existat niciunul (…) au căzut pe mîna unor procurori şi pe mîna poliţiei care i-au eliberat”. Interesant cum CFSNul care conducea ţara şi din care Nicolaescu făcea parte nu are nici o responsabilitate în asta. Mai zice regizorul că “Avem dovezi privind intervenţii străine în cadrul Revoluţiei Române (…) Se cunosc grupuri de avioane de la Timişoara şi de la Bucureşti care au ridicat nişte arabi. Se cunoaşte un grup de arabi care au traversat România” şi nu uită să pomenească că a cercetat timp de 6 ani revoluţia română “în cele mai mici detalii”. Cum a cercetat-o eu deja am comentat în cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”.

Lorin Fortuna, lider al comitetului revoluţionar din Timişoara numit Frontul Democratic Român (FDR) în 1989, numit de Ion Iliescu în Colegiul Naţional al IRR, mai aminteşte cele zise de procurorul Dan Voinea, că la Bucureşti a fost prezent un grup de timişoreni care au îndemnat populaţia la revoltă, pretinzînd că acel grup reprezintă “strategia elaborată şi aplicată de conducerea FDR de a face cunoscut ceea ce se întîmpla la Timişoara în restul ţării”. Ani de zile Fortuna şi grupul FDR s-au lăudat cu o singură acţiune de trimitere de oameni în altă parte pentru a duce flacăra revoluţiei – anume la Arad, mă întreb de ce abia acum îşi arogă meritul pentru acele grupuri de timişoreni plecaţi la Bucureşti. Înclin să cred că timişorenii ăia care au plecat la Bucureşti au plecat pe cont propriu, fără nici o coordonare din partea FDR. Desigur, ar trebui să vedem declaraţiile celor în cauză pentru o opinie mai exactă.

Claudiu Iordache mai spune că a fost membru fondator şi preşedinte iniţial al Societăţii Timişoara (cea cu proclamaţia din martie 1990), pe care a părăsit-o cînd s-a pus în discuţie proclamaţia cu punctul 8. Înfiinţarea cotidianului “Timişoara” s-a hotărît de conducerea FDR în urma manifestaţiei din 12 ianuarie 1990 care a răsturnat FDR de la putere în Timişoara. Această manifestaţie ar fi fost pregătită de “vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii PCR”. Mai spune Iordache că autorii raportului Tismăneanu “n-au participat la Revoluţia românilor din Decembrie 1989. Iar dacă unii dintre ei au participat, memoria morală, cel puţin, le-a jucat festa”. Există totuşi şi participanţi la revoluţie în Comisia Tismăneanu (Radu Filipescu, de pildă). Dar oare istoricii de la IRR, Ioan Scurtu, de pildă, au participat la revoluţie? O întrebare pe care Iordache n-o pune.

Răzvan Theodorescu apreciază raportul comisiei Tismăneanu ca “un raport al frustrării”. Apreciază că Ion Iliescu era “dizidentul numărul unu. Era omul de care ştiam toţi că poate să vină, eventual, în locul lui Ceauşescu (…) era pe buzele tuturor”. Eu, ca mulţi alţii, nu ştiam în 1989 că Iliescu e “dizidentul numărul unu”, nici acum nu ştiu să fi semnat acesta vreun text anti-Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989, dar cu ajutorul IRR poate se va impune în opinia publică acest discurs istoric.

Dumitru Mazilu declară că “nu putem accepta ca acest raport să se constituie drept document de studiu obligatoriu în toate unităţile de învăţămînt”. “În instituţiile de învăţămînt să ajungă adevărurile despre revoluţie şi nu minciuna despre revoluţie” zice Mazilu, a cărui nemulţumire este tot neglijarea proclamaţiei FDR şi a Comunicatului către ţară prezentat de Ion Iliescu în 22 decembrie 1989, care a deschis “acea eră nouă din istoria românilor”.

Mihai Iacobescu (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se întreabă: “Să-mi dea lecţii domnul Tismăneanu, care nici nu a fost în ţară?”. La Suceava revoluţia a fost spontană, adaugă, şi îşi aminteşte din CFSN (unde a ajuns ca reprezentant din teritoriu, nu era pe lista iniţială – nota mea) că Doina Cornea era “prezentată ca un fel de eroină (…) ea lua o foiţă în mînă, abia o citea, nu avea nimic practic de spus şi făcea un fel de opoziţie permanentă (…) Domnul Iliescu a avut o conduită foarte chibzuită şi nu cred că noi găseam un alt personaj atunci”. Mai critică domnul Iacobescu – nu văd legătura cu raportul Tismăneanu – că “am vîndut ţara, inclusiv castelul Peleş (…) la fel, Castelul Bran” şi se plînge de “aceste sume uriaşe pe care poporul acesta le va plăti”. Uită însă să menţioneze numele celui care a promulgat Legea 10/2001 datorită căreia se fac toate aceste retrocedări şi se plătesc despăgubirile către foştii proprietari – adică Ion Iliescu.

Florin Şperlea (proaspăt membru în Consiliul Ştiinţific al IRR în locul demisionarului Miodrag Milin) spune că “deşi există institute de specialitate, plătite din bani publici, care au în programele lor de cercetare aspecte majore ale evoluţiei regimului comunist din România, Comisia se suprapune activităţii acestora, fiind cheltuite sume importante, tot din bani publici (…) realizarea raportului ar fi costat 100000 de dolari”. Are omul dreptate cu irosirea banului public şi suprapunerea activităţilor, dar e cam selectiv. IRR a avut în 2006 un buget de 33,8 miliarde lei vechi, nu ştiu bugetul pe 2007. Cînd ai un buget anual de aproape 1,5 milioane dolari, cum are IRR, să critici comisia Tismăneanu pentru că a cheltuit 0,1 milioane dolari e cam fără obraz. Cît despre suprapunerea activităţilor, ideea ar fi: există IRR care studiază revoluţia, nimeni altcineva să nu-şi mai bage nasul în acest subiect! Mai aminteşte Şperlea că nu e frumos că Tismăneanu şi-a criticat tatăl, de conflictul cu Goma şi de faptul că Sorin Antohi, prieten cu Tismăneanu, s-a dovedit colaborator al Securităţii. Antohi nu e însă printre semnatarii raportului Tismăneanu, mărturisesc că nu pricep relevanţa cazului Antohi în această discuţie. Alte critici vizează lipsa unei concluzii, extinderea nejustificată a ariei de analiză pînă la iunie 1990 şi neglijarea celor 2 documente anterioare Proclamaţiei de la Timişoara (proclamaţia FDR şi programul CFSN). Este supărat dl. Şperlea şi pe caracterizarea regimului instaurat în decembrie 1989 ca “neocomunist, antiliberal şi antipluralist”. Nu cred că are motive de supărare, Ion Iliescu declarase în ianuarie 1990 că avem nevoie de democraţie “originală”, multipartidismul ar fi depăşit istoriceşte şi se exprimase pentru posibilitatea existenţei democraţiei cu un despot înţelept. Campania electorală din 1990 a fost plină de violenţe contra opoziţiei, iar la televiziune se auzeau chemări de scoatere în afara legii a partidelor de opoziţie (cu sprijinul lui Răzvan Theodorescu, directorul TVR) – inclusiv în iunie 1990, cînd partidele au fost acuzate de trafic de droguri şi falsificare de bani.

Colonelul Iordan Rădulescu spune că “nu mai exista forţă în România să ne oprească” şi explică că a avut discuţii cu generalul Militaru, care-i povestea cum se întîlnea prin parcuri şi complota. “I-am spus: domnule general, puteaţi să vă întîlniţi 2000 de ani şi nu făceaţi nimic”.

Virgil Hosu, preşedintele ALTAR, povesteşte despre revoluţia din Timişoara, fără a comenta raportul Tismăneanu.

Ion Iliescu explică că “condamnarea de fond a comunismului a făcut-o Revoluţia Română”, cu alte cuvinte nu mai era necesar un nou raport de condamnare a comunismului. Raportul “bagatelizează” revoluţia consacrîndu-i doar 6 pagini din 600 (de fapt 8 pagini, în varianta publicată pe situl Preşedinţiei României; în varianta tipărită ulterior la Editura Humanitas capitolul despre revoluţie a fost complet scos; să fie oare aceasta urmarea criticilor IRR? – nota mea). Este jignitor la adresa revoluţiei să se spună că “adevărata cartă a Revoluţiei din decembrie 1989 a fost proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990″ şi să se ignore comunicatul către ţară al CFSN din 22 decembrie 1989, care e adevăratul program politic al revoluţiei. Raportul jigneşte şi Timişoara, căci neglijează proclamaţia din 21 decembrie 1989. Ideea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara aparţine de fapt lui Dan Amedeo Lăzărescu, reprezentant PNL în CPUN. Raportul neglijează şi alegerile din mai 1990 (Iliescu chiar consideră alegerile alea democratice). “Autorii raportului fac apologia Pieţii Universităţii; ei de fapt sînt sclavii ideologiei Pieţii Universităţii, care a introdus atunci elemente de tensiuni şi stări conflictuale în societatea românească” (deci nu ascunderea teroriştilor şi minciuna de la TVR a dus la stări conflictuale, ci manifestaţiile care protestau faţă de aceste lucruri). “Tot aici, în raport, se vehiculează o minciună. Apropo de Piaţa Universităţii, se afirmă că manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent. Care manifestaţie a fost reprimată, domnilor? Deci, au stat o lună şi ceva în Piaţa Universităţii. Nimeni nu s-a atins de ei (…) După alegerile din 20 mai participanţii la acele manifestaţii nocturne s-au retras. Liga studenţilor s-a retras. Marian Munteanu, a 2-a zi după alegeri, a dat o declaraţie publică, anunţînd că Liga Studenţilor se retrage din piaţă. PNŢCD, în ziua următoare, a făcut o declaraţie similară. Şi au încetat orice fel de manifestări. A rămas în piaţă un grup, aşa-zişii grevişti ai foamei, în corturi, care prezentau şi un spaţiu imund. Televiziunea bulgară s-a amuzat cu prezentarea unor scene din corturile respective. (…) Pe 11 iunie (…) vicepremierul Vătăşescu s-a întîlnit cu o delegaţia a greviştilor foamei. Şi a ajuns cu ei la o înţelegere. Ce revendicau ei? Post liber de televiziune. El, fiind şi specialist în domeniu, le-a explicat ce înseamnă alt post de televiziune, la tehnica de atunci şi la mijloacele financiare de atunci ale ţării. Au înţeles. S-au angajat că se retrag din piaţă. Pe această bază s-a luat măsura eliberării Pieţii, pe 13 dimineaţa, cînd cei mai mulţi nici nu mai erau în corturi”. Indiferent ce o fi zicînd Iliescu, e limpede că acordul de eliberare a pieţii n-a fost acceptat de manifestanţi, căci altfel nu era nevoie de intervenţia din 13 iunie. Nu cunosc scenele din piaţă prezentate de televiziunea bulgară, dar faptul că nu au fost prezentate de televiziunea română arată cîtă dreptate aveau manifestanţii să ceară un post de televiziune independent. Cu academicianul Răzvan Theodorescu în frunte, TVR numai liberă nu era. Dacă PNŢCD s-a retras din piaţă, de ce a fost devastat sediul acestui partid în 14 iunie? Continuă Iliescu: “Nu minerii au adus violenţa în viaţa politică românească. Ei nu au fost în Bucureşti pe 12 ianuarie, cînd putea să se işte o ciocnire periculoasă. N-au fost în Bucureşti pe 28 ianuarie cînd, deşi conducătorii demonstraţiei se aflau în dialog cu conducerea CFSN şi a Guvernului, elemente dintre demonstranţi au aruncat cu sticle incendiare la parterul clădirii Guvernului. Pe 18 februarie a fost devastată clădirea Guvernului (…) Au năvălit peste el [Gelu Voican] şi au vrut să-l arunce pe fereastră. Aceştia nu erau mineri. Era în schimb, domnul Mărieş de la Asociaţia 21″. Iliescu califică raportul Comisiei prezidenţiale drept “un act antinaţional” şi este revoltat de citarea procurorului Dan Voinea ca autoritate despre fenomenul teroriştilor “care ar fi fost inventaţi de cei care au preluat puterea în decembrie. Auzi ce năstruşnicie!”. În continuare Iliescu deapănă amintiri din zilele revoluţiei: În 22 decembrie “la 18,30, primul foc, prima rafală, s-a tras spre biroul în care lucram noi. Întîmplător oare, chiar spre biroul respectiv? (…) Timp de 4 zile am stat sub foc continuu (…) puteam să fim împuşcaţi oricare dintre noi (…) Vin nişte scribălăi să dea lecţii celor care şi-au asumat riscuri şi răspunderi şi care au contribuit esenţial la înfăptuirea Revoluţiei Române”. Totuşi Iliescu nu dă nici o explicaţie pentru dispariţia teroriştilor care chipurile, l-au atacat şi pe el (creindu-i mitul de erou naţional), ori aceşti terorişti nu puteau dispărea în totalitate dacă nu existau complicităţi în chiar interiorul puterii instalate în 1989, mai ales că se anunţase prinderea unora dintre aceştia. Concluzia lui Iliescu este că “ar trebui ca în toate manualele de istorie să fie prezentate documentele de bază: comunicatul către ţară cu programul revoluţiei române [adică textul citit de Iliescu la TV – nota mea], Proclamaţia de la Timişoara din 21 decembrie, nu cea din martie”. După ce a luat puterea, în 1989 şi perioada următoare, Iliescu nu amintea nimic despre Proclamaţia FDR de la Timişoara, televiziunea, radioul şi presa aservită FSN au făcut totul pentru ca aceasta să fie uitată (după cum se remarcă în punctul 13 al Proclamaţiei de la Timişoara: “Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”). Acum, din motive tactice, acest document este reabilitat, cu sprijinul timişorenilor numiţi de Iliescu la IRR precum Claudiu Iordache, cel fugărit de mulţime în decembrie 1990 pe străzile Timişorii, şi Lorin Fortuna, cel care a obţinut 0,1% din voturi ultima oară cînd a candidat la Primăria Timişorii.

Contraamiral Dinu Ştefan spune că “Impulsul revoluţiei române s-a dat de afară”. Comparînd intrările de turişti străini din decembrie 1989 “vom constata cu surprindere că, dacă Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia au intrări şi ieşiri normale, care se petreceau şi anterior, la Uniunea Sovietică descoperim că au intrat în România, în decembrie 1989, peste 56000 de turişti, cu 45% mai mult decît în anul precedent”. Ion Iliescu îl combate pe Dinu: “aceasta nu înseamnă că această mişcare a fost generată de acţiunile unor agenţi diversionişti trimişi în România”. Dinu îi explică: “Aş vrea să vă rog să înţelegeţi că eu nu am spus ca factor hotărîtor sau determinant acest impuls, această scînteie din exterior. (…) Acest impuls din exterior a avut un rol cu totul secundar şi el rămîne secundar. Dar nu poate fi ignorat totalmente, pentru că atunci vom întîlni nişte formule şi nişte concluzii stranii, cum şi sînt deja, pentru că aceşti terorişti, vezi doamne, erau din armată, aceşti terorişti erau, ştiu eu, oamenii lui Iliescu, pentru că… Aţi văzut că dumneavoastră ne-aţi explicat că v-au pus în spate că aţi organizat terorismul”. Mai limpede explicaţie că e nevoie să se răspîndească ideea unor diversionişti străini pentru a fi îndepărtate bănuielile ce există asupra lui Iliescu nici că se putea.

Alecu Ivan Ghilia spune că l-au apucat durerile de cap auzind ponegririle la adresa revoluţiei ale antevorbitorului (Dinu Ştefan). El a ieşit în stradă fără să fie instruit de nimeni.

Mircea Brenciu spune că “ne aflăm într-o eroare mare de tot. Revoluţia Română a început la Braşov” (15 noiembrie 1987). Aminteşte că tatăl lui Tismăneanu e activist de partid, cominternist. Revoluţia a scos la iveală unii oameni din nomenclatură, dar aceştia “erau marginalizaţii nomenclaturii, erau urmăriţii nomenclaturii, şi ca atare făceau rezistenţă în România (…) domnul Iliescu făcea rezistenţă”. Un moment crucial a fost “cînd generalul Stănculescu s-a predat în faţa revoluţionarilor. A spus: dau puterea Revoluţiei”. Interesant, pe măsură ce probabilitatea ajungerii la puşcărie a generalului Stănculescu creşte (vezi confirmarea condamnării sale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 2007, după rejudecare), apar noi relatări romanţate despre rolul său crucial în victoria revoluţiei. Brenciu continuă criticînd mass-media: “Chiar la Braşov avem o gazetăreasă care a luat de curînd certificat de revoluţionar şi care vorbeşte despre evenimentele din decembrie de parcă ar fi evenimenţială, nu revoluţionară”.

Alexandru Oşca (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se alătură celor care susţin că documentele revoluţiei din decembrie 1989 au fost proclamaţia Frontului Democrat Român din 20 decembrie 1989 (de fapt 21 decembrie – nota mea) şi Comunicatul FSN din 22 decembrie 1989. Referitor la proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, Oşca remarcă cît este de elaborată şi că manifestaţia din Piaţa Universităţii a susţinut doar punctul 8 al acesteia, nu şi celelalte 12 puncte, care sînt foarte interesante. Observă că o formulare apropiată de cea a Comisiei Tismăneanu se găseşte într-o scrisoare a Sfatului Frontului Popular din Moldova, în care se spunea: “noi, românii de pe teritoriile ocupate de comuniştii sovietici, considerăm Proclamaţia de la Timişoara drept document final al revoluţiei române”.

Criticile la adresa raportului Tismăneanu continuă şi în nr. 10 (nr. 3/2007) al “Caietelor Revoluţiei”, unde profesorul Gheorghe Buzatu (care nu e membru IRR) spune: “Credeţi că Tismăneanu a fost băgat degeaba în Comisia pentru studiul comunismului? (…) El vrea să ne impună o schemă oficială. El vrea să deculpabilizeze neamurile sale, vinovate de holocaustul roşu”. Înainte Tismăneanu fusese acuzat pentru rolul său de Pavlic Morozov, care-şi acuză propriul părinte în raportul care l-a coordonat, acum e acuzat că ascunde vinovăţia neamurilor sale.

Precum se vede IRR-ul doreşte să impună ideea că principalele documente ale revoluţiei din 1989 sînt Comunicatul către ţară al CFSN, citit de Ion Iliescu (şi scris de Dumitru Mazilu) şi “Proclamaţia FDR” din 21 decembrie 1989, care ar fi adevărata “Proclamaţie de la Timişoara”. În acest scop Ion Iliescu are sprijinul timişorenilor din FDR care i-a numit la IRR, Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna.

De înţeles încercarea domnilor Iordache şi Fortuna de a scoate în evidenţă proclamaţia lor, din 21 decembrie 1989, dar ei au citit proclamaţia aceea, au tipărit-o şi apoi au uitat-o. N-a existat de-a lungul vremii o insistenţă din partea lor de a face respectate ideile din acea proclamaţie, ei după ce au aderat la FSN au considerat revoluţia încheiată. Populaţia Timişorii a gîndit însă altfel iar în 12 ianuarie 1990, printr-o manifestaţie de protest, s-a realizat înlăturarea de la conducerea judeţului Timiş a lui Lorin Fortuna, iar apoi, la sfîrşitul lui ianuarie 1990, organizarea de alegeri libere, ceea ce se ceruse şi la revoluţie (Timişoara n-a mai aşteptat alegerile pe plan naţional). Proclamaţia FDR cuprindea, de pildă, “dreptul de a manifesta liber”, dar observ că domnii din IRR nu acceptă dreptul la manifestaţie decît atunci cînd le convine. Cînd manifestaţia a fost contra propriilor persoane, cum a fost cazul în 12 ianuarie 1990, aceasta devine nelegitimă, operă a “comuniştilor şi securiştilor”.

Trebuie spus că există cel puţin 3 documente ale revoluţiei din Timişoara:
1. Lista de revendicări înaintată prim-ministrului Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş
2. Aşa-numita Proclamaţie FDR citită demonstranţilor în dimineaţa de 21 decembrie 1989 şi tipărită prima oară în 22 decembrie 1989 în manifestul “A căzut tirania!”.
3. Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara, citită manifestanţilor şi multiplicată pe foaie volantă în 22 decembrie 1989 şi tipărită în “Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989.

De ce, din aceste 3 documente, IRR susţine ca document fundamental al revoluţiei cel de-l doilea? Motivul este, bănuiesc, că numai în redactarea celui de-al doilea document au avut rol Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, membri în Colegiul Naţional al IRR. Logic ar fi ca “Rezoluţia finală” să fie considerat documentul fundamental, dar acesta are cîteva cusururi:
– a fost redactat de Radu Motica (actual profesor de drept din Timişoara), care nu e membru la IRR
– conţine, la punctul 1, “demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a tiranului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia, precum şi a tuturor membrilor din familie”. Dacă s-ar accepta această rezoluţie finală drept document fundamental al revoluţiei rezultă că Ceauşescu a fost deja destituit prin hotărîrea adunării populare din Timişoara înainte ca Iliescu să fi anunţat destituirea sa prin Comunicatul către ţară al CFSN, ceea ce nu convine preşedintelui IRR.

În contrast, documentul alcătuit de Fortuna care acum se doreşte a fi promovat ca document fundamental al revoluţiei nu declară destituite autorităţile comuniste ci cere un dialog cu ele, şi cere demisia lui Ceauşescu, dar nu îl destituie. Rămîne astfel posibilă interpretarea că Iliescu, prin Comunicatul către ţară al CFSN, este cel care l-a destituit pe Ceauşescu, realizînd revendicarea FDR.

Am fost unul dintre cei care au contribuit la revitalizarea Proclamaţiei FDR, pe care am reprodus-o în cărţile mele “Falsificatorii istoriei” şi “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (ediţiile 1994, 1995, 1999), iar “Comisia pentru adevăr şi dreptate” a Asociaţiei “17 Decembrie” din Timişoara, pe care o înfiinţasem, mereu făcea referire la punctul III alineatul unu al acestei proclamaţii, care cerea tragerea la răspundere a celor care reprimaseră revoluţia. Eram cam singuratic pe atunci în referirile mele la acest document al revoluţiei, acum văd că şi Iliescu îl susţine (din gură, dar tot Iliescu e cel care a graţiat o mulţime de criminali din revoluţie).

Lorin Fortuna, autorul proclamaţiei FDR, este şi cel care a trădat-o, nearătînd după revoluţie vreo preocupare pentru realizarea celor scrise în ea. Nu Tismăneanu, ci regimul Iliescu este cel care a făcut uitată proclamaţia FDR, încă din 1990. Mass-media fesenistă (radioteleviziunea) a promovat peste tot doar Comunicatul către ţară a CFSN, neglijînd complet ce se întîmplase la Timişoara. Manifestaţia din 12 ianuarie 1990, atît la Timişoara cît şi la Bucureşti, a fost rezultatul unor legitime nemulţumiri populare. În cazul Timişorii, chiar din cartea editată de Lorin Fortuna “Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluţiei române din decembrie 1989″ (Editura Artpress 2007) se vede că Lorin Fortuna pierduse sprijinul majorităţii membrilor FDR. La pag. 59 se publică lista membrilor Consiliului judeţean Timiş al FSN cu menţionarea membrilor FDR şi sublinierea celor “rămaşi loiali conducerii FDR” (adică lui Fortuna). O simplă numărătoare arată că loialii erau în minoritate. La pagina 104 Fortuna publică un comunicat din “Renaşterea Bănăţeană” din 25 ianuarie 1990 prin care reprezentanţii “consiliilor FSN” din 95 de întreprinderi din Timişoara şi alte 23 din judeţ denunţă caracterul nedemocratic al constituirii conducerii administrative din Timişoara şi judeţul Timiş după revoluţia din 1989, cerînd alegeri libere (ceea ce s-a cerut şi la revoluţie). Interpretarea lui Fortuna este că acel comunicat este o manevră a fostului ziar comunist “Drapelul Roşu”, rebotezat “Renaşterea Bănăţeană”, pentru a submina FDR. De fapt, întrunirea reprezentanţilor a peste 100 de întreprinderi care să conteste autorităţile numite de FDR este un fapt remarcabil, care arată amploarea nemulţumirii timişorenilor din acea perioadă faţă de linia politică a lui Fortuna, care-şi pierduse de fapt susţinerea chiar în interiorul FDR. Ar fi fost un act de cenzură ca “Renaşterea Bănăţeană” să nu pomenească nimic despre asta. Ori, tocmai contra cenzurii s-a făcut revoluţia. Consiliile FSN din întreprinderi care l-au contestat pe Fortuna nu aveau legătură cu partidul politic FSN care s-a înregistrat la tribunal abia în februarie 1990, ci erau organisme alese de muncitorii timişoreni ca urmare a revoluţiei. Membrii consiliilor FSN din întreprinderi erau deseori aceeaşi care contribuiseră la declanşarea grevei generale din 20 decembrie 1989 contra regimului ceauşist. Din acest punct de vedere situaţia din Timişoara a fost un caz unic, nemaiîntîlnit în altă parte a ţării.

În martie 1990 Proclamaţia FDR era deja uitată de opinia publică, iar “Proclamaţia de la Timişoara” a reprezentat opinia celor care nu voiau să accepte propaganda oficială că Ion Iliescu este reprezentantul idealurilor revoluţiei. Nu ştiu dacă această proclamaţie merită titlul de document fundamental al revoluţiei, cum zice comisia Tismăneanu, ea nefiind pusă în practică rămîne doar un proiect ratat. Punerea ei în aplicare la 18 ani după revoluţie ar fi prea tîrzie, efectul nu ar fi nici pe departe acelaşi (însăşi proclamaţia vorbea de “primele trei legislaturi” în care să se interzică candidatura foştilor activişti comunişti, răstimp care deja a trecut). Aş considera mai bine slujite idealurile revoluţiei dacă l-aş vedea pe Iliescu rămînînd în afara parlamentului nu printr-o interdicţie legală, ci pierzînd alegerile prin vot uninominal într-o circumscripţie oarecare. În martie 1990 însă, cînd Ion Iliescu era înfăţişat peste tot ca emanaţie a revoluţiei şi orice contestare la adresa sa era întîmpinată cu violenţă, era nevoie ca cineva să zică că “Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului” (punctul 7 al Proclamaţiei de la Timişoara).