Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.
Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net
Episoadele anterioare:
– Ceauşescu pleacă în Iran
– 18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
– 20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
– Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
– Cine a aruncat „petarda”?
– Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?
Ceauşeştii în timpul fugii
Situaţia din Piaţa Palatului a evoluat atît de rapid că pînă la urmă doar un elicopter a putut ateriza. Generalul Rus, comandantul forţelor aeriene, a fost nevoit să anuleze ordinul dat paraşutiştilor şi a chemat celelalte elicoptere înapoi la bază. Aceasta a fost una din situaţiile în care o mică schimbare în sincronizarea evenimentelor ar fi putut avea urmări uriaşe. Dacă demonstranţii n-ar fi ajuns la acoperişul clădirii CC şi nu s-ar fi apucat să distrugă pista de aterizare, făcînd-o de nefolosit, probabil Stănculescu s-ar fi îmbarcat într-unul din celelalte elicoptere aflate în zbor. Ar fi fost mult mai puţin probabil ca armata să fi ameninţat cu doborîrea oricăruia dintre elicoptere cunoscîndu-se că ministrul apărării în funcţie se află într-unul din acestea<Saucă sugerează această idee în Alexandru Saucă, KGB-ul şi revoluţia română, Editura Miracol, Bucureşti 1994, pag. 82>. Elicopterul care-i ducea pe Ceauşeşti ar fi putut ajunge în baza aeriană bine fortificată de la Boteni. Dacă comandanţii de acolo ar fi ascultat ordinele emise în persoană de comandantul suprem (Ceauşescu) „situaţia s-ar fi complicat enorm”<Saucă, KGB-ul şi revoluţia, pag. 82>.
Dar după cum s-au desfăşurat evenimentele, protestatarii au ajuns pe acoperişul clădirii CC chiar cînd Ceauşeştii se urcau în primul elicopter – gărzile de corp ale lui Ceauşescu de la Direcţia a 5-a au trebuit să-i ţină pe demonstranţi la distanţă ameninţîndu-i cu arma. Mai mulţi martori au auzit-o distinct pe Elena strigîndu-i lui Stănculescu: „Victoraş, ai grijă de copii!”. Conform lui Brucan, Stănculescu era foarte conştient de asta, şi dîndu-şi seama că Ceauşescu era terminat, „a făcut cu eleganţa sa caracteristică o întoarcere bruscă: ‘La stînga împrejur'”<Silviu Brucan, Generaţia irosită, Editura Univers & Calistrat Hogaş, Bucureşti 1992, pag 16. Această discuţie nu apare în versiunea englezească a memoriilor sale, The Wasted Generation>. Brucan sugerează că are deplină încredere că din acel moment, Stănculescu a rupt definitiv cu Ceauşeştii şi a trecut de partea revoluţiei<Ibidem, pag. 16, 220-221>. Saucă descrie lucrurile mai colorat: „E limpede că din clipa în care elicopterul a decolat de pe acoperişul CC-ului, Victor Stănculescu nu mai dădea nici o ceapă degerată pe viaţa cuplului Ceauşescu şi pe clan”<Saucă, KGB-ul şi revoluţia, pag. 82>.
Iniţial s-a presupus că Ceauşeştii se îndreptau spre „o ţară arabă, probabil Libia, de unde puteau conta pe depozitele lor de la băncile elveţiene”<Brucan, The Wasted Generation, pag. 2>. Dar, după cum scrie Silviu Brucan: „presupunerile noastre erau greşite. Ceauşescu nu era omul care să accepte înfrîngerea aşa uşor”<Ibidem>. După o scurtă escală la vila lor de la Snagov, unde Ceauşescu a telefonat frenetic pentru a găsi un loc sigur în ţară şi unde Elena a împachetat patru noi bagaje cu giuvaeruri, haine şi prosoape pentru a le pune în elicopterul deja supraîncărcat, ei au decolat din nou îndreptîndu-se spre Tîrgovişte (de unde Ceauşescu primise cele mai încurajatoare rapoarte). Cînd pilotul elicopterului, locotenent-colonelul Vasile Maluţan, i-a informat pe Nicolae şi Elena că elicopterul a fost reperat de radar şi poate fi doborît în orice moment, Ceauşescu a hotărît că e mai bine să aterizeze<Ibidem, pag. 4>. Gărzile personale ale lui Ceauşescu de la Direcţia a 5-a au oprit apoi o maşină care era în trecere, ameninţînd şoferul cu armele, şi cuplul prezidenţial a încercat să „meargă cu autostopul” pînă la Tîrgovişte. Primul lor şofer, doctorul Nicolae Deca, a declarat că Ceauşeştii „nu s-au gîndit nici o clipă să fugă din ţară”<Nicolae Deca, interviu de Petre Mihai Băcanu, „Ceauşescu nu s-a gîndit să fugă din ţară”, România Liberă 23 decembrie 1993, pag. 15>.
După înserare, Ceauşeştii au ajuns la inspectoratul de miliţie şi securitate de la Tîrgovişte. Conform maiorului de armată Ion Tecu, în orele precedente miliţienii au ţinut cuplul în pădurea din apropiere, pare-se pentru a se hotărî ce să facă cu ei<vezi comentariile lui Tecu în Ion D. Goia şi Petre Barbu, „Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 9-10>. Cînd au sosit pe neaşteptate la inspectorat, şeful securităţii locale, colonelul Gheorghe Dinu, a acceptat să-i predea detaşamentului de armată care venise să preia controlul clădirii. Brucan descrie astfel acţiunile lui Dinu:
Tipic pentru situaţia din acea după-amiază, comandantul local al securităţii nu se putea hotărî ce să facă. Între timp, radioul şi televiziunea semnalau întregului popor că balanţa se înclina în favoarea revoluţiei. Ofiţerii de securitate au început să părăsească clădirea, şi în curînd toată lumea a plecat<Brucan, The Wasted Generation, pag. 5. Tecu confirmă că între orele 14 şi 17, miliţienii şi securiştii au început să evacueze clădirea inspectoratului, în Goia şi Barbu, “Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 10>.
Scurtă vreme după ora 6 seara cuplul a fost transportat la garnizoana militară. Maiorul Tecu declară: „Din 22 decembrie, ora 18,20, şi pînă pe 25 decembrie, ora 14,45, cînd a avut loc execuţia, ei n-au mai părăsit acest perimetru al cazărmii”<Goia şi Barbu, “Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 10>. Între timp, vorbind de la balconul clădirii comitetului central, Ion Iliescu a anunţat unei mulţimi uriaşe că „s-au dat dispoziţii forţelor armate să-l aresteze [pe Ceauşescu]. Avem ştiri că a fost prins în jurul Tîrgoviştelui. Va fi, cînd ştirea va fi confirmată, o s-o facem publică, va fi arestat, supus judecăţii publice”<Revoluţia română în direct, volum editat de TVR în 1990, pag. 85>. Nu mult după aceea, focurile sporadice care apăruseră după înserare vor deveni mai susţinute şi vor izbucni nu numai în Bucureşti, ci în întreaga ţară. Partea a 2-a a revoluţiei – episodul „teroriştilor” – a început.
(Va urma)