SSPR descoperă problema certificatelor-duplicat şi eratelor

Un comunicat pe saitul SSPR (linc), postat în 14 martie, anunţă:

Din analiza categoriei de certificate tip duplicat şi erată, eliberate în perioada 1998-2002, s-a constatat că un numar de 3428 de certificate nu au îndeplinit condiţiile legale de preschimbare.

În acest sens, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989  propune anularea acestora.

Secretar de stat Victor Socaciu

Continuă lectura

Congresul BNR de la Timişoara

Actualizare 15 septembrie 2011: Am adăugat un document care arată legăturile cu securitatea a domnului Mîndriloiu, care a obţinut certificat de revoluţionar împotriva voinţei SSPR, prin hotărîre judecătorească.

Aşa cum am anunţat (linc), m-am dus ca observator la congresul Blocului Naţional al Revoluţionarilor de la Timişoara din 3 septembrie. Continuă lectura

Problema certificatelor duplicat, discutată în Comisia Parlamentară a Revoluţionarilor

În şedinţa din 22 septembrie 2009 a Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor din Decembrie (CPRD) s-a discutat problema certificatelor duplicat. La şedinţă a participat şi Iordan Rădulescu, fost şef al Secretariatului de Stat pentru Revoluţionari. Mai fusese invitat la şedinţă şi Constantin Bebe Ivanovici, dar acesta nu s-a prezentat. Reproduc din procesul verbal al şedinţei (am eliminat repetiţiile titlurilor unor persoane, pe blogul ăsta punem accent pe informaţie, nu pe politeţe): Continuă lectura

„Căpuşele revoluţiei” la N24TV (3). Fesan: în jurul meu sînt numai falsuri, falsuri şi falsuri. Ţi-e groază să mai deschizi un dosar

A 3-a parte din emisiunea „Căpuşele revoluţiei” difuzată de N24TV, avînd ca moderator pe Doru Braia şi invitaţi pe Puiu Nicolae Fesan (secretar de stat la SSPR) şi Dumitru Dincă (lider al baricadei din 21 decembrie 1989, de la Piaţa Universităţii din Bucureşti). Primele episoade ale acestei emisiuni prezentate deja pe acest blog:
Mai jos, transcrierea unor replici din emisiune şi comentarii ale mele cu litere cursive, între paranteze drepte.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about „Fesan Puiu Nicolae la AN24TV 3/5, Fes…„, posted with vodpod

00:21 Doru Braia: Domnule Fesan, rămăsesem la fenomenul duplicatelor. Deci 7000 de membri înscrişi în asociaţia revoluţionară „Metrou”, 3008 au primit duplicate, din care 800 au şi primit drepturi. Ce înseamnă drepturi?

00:41 Puiu Nicolae Fesan: Unii şi-au luat terenuri, spaţii comerciale, locuinţe, locuri de veci. Ce dă legea, foi de drum [12 bilete de tren gratuite], cartelă Metrorex, bani de la bancă.

00:52 Doru Braia: Să înţelegem că acele pauze din enumerarea cronologică a revoluţionarilor (Fesan: S-au folosit), acele pauze de cîte 70, 80, chiar o sută şi ceva, sărea numărul de la 483 la 560, să spunem, acolo aveau loc aceste duplicate, erau introduse aceste duplicate?

01:12 Puiu Nicolae Fesan: Da. Aceşti oameni care nu au fost trecuţi în Monitorul Oficial, care şi-au luat certificate în ’96, oamenii aceştia şi-au luat certificate în ’92. În ’92 după ce şi-au luat certificatul, şi-au preschimbat certificatul în ’96. N-au fost trecuţi în nici un Monitor Oficial, în schimb în 2002 sînt făcute aceste duplicate în locurile rămase goale.

01:31 Doru Braia: Ia arătaţi-ne.

01:33 Puiu Nicolae Fesan: Un certificat duplicat este acesta în care se vede foarte clar semnătura domnului Iordan Rădulescu, este o ştampilă, iar semnătura domnului director este de asemenea o ştampilă.

01:44 Doru Braia: Stimaţi telespectatori, sigur că pe ecran probabil nu veţi remarca, dar cu ochiul liber se vede (e arătată imaginea unui asemenea certificat), aceste două semnături sînt nişte semnături-ştampile. Deci, cu siguranţă, cei doi înscrişi aici nu au văzut acest certificat pentru a-l semna. Este un duplicat, scrie şi aicea.

02:05 Puiu Nicolae Fesan: Dar pe matcă nu scrie duplicat. (Braia: Pe matcă nu?) Pe matcă nu, ca să ne inducă pe noi în eroare, cei care venim după dînşii.

02:11 Doru Braia: Iată încă o metodă de a frauda banii publici, nu puţini, de către nişte oameni lipsiţi totalmente de scrupule, pentru care eu aş putea să bag mîna în foc că n-au nici în clin, nici în mînecă cu revoluţia şi o folosesc exclusiv ca o făbricuţă de făcut bani de unde ei pot suge ca nişte caracatiţe. Aşa scrie în acest ziar. Aşa am citit şi eu. Ziarul asociaţiei „21 Decembrie”. Cu ce dată e ziarul acela?

02:46 Puiu Nicolae Fesan: Din 21 decembrie 2001 (Braia: 7 ani deja).

02:52 Dumitru Dincă: Numai că atunci Mărieş nu era preşedinte la asociaţia „21 Decembrie”. Domnu’ Braia …

[La acea vreme preşedinte al Asociaţiei „21 Decembrie” era Constantin Calancea]

03:00 Puiu Nicolae Fesan: Acuma nu putem să-l acuzăm pe Mărieş. Dumneavoastră vreţi să spuneţi că domnul Mărieş i-ar spăla imaginea domnului Costin acuma? După părerea dumneavoastră? (Dincă: da). Domnule, intru în această discuţie cu dumneavoastră, de ce? Fiindcă prea mult aceşti doi oameni sînt legaţi total, de cînd am venit aicea sînt împreună peste tot. Doru Mărieş este considerat de mine o poziţie extraordinară în asociaţia „21 Decembrie”, şi asociaţia „21 Decembrie” este asociaţia, din punctul multora, multor revoluţionari, asociaţia cea mai verticală din România.

03:43 Doru Braia: Vreau să vă spun ceva domnule Dumitru Dincă şi dumneavoastră domnule Fesan. Domnul Teodor Mărieş a fost de cîteva ori în această emisiune şi domnia sa mi-a reclamat deasemeni atare situaţii: falsuri, duplicate, merite nemeritate. Eu nu pot să cred că dacă domnul Mărieş ar afla că domnul Viorel Hrebenciuc, mare cerber al partidului comunist român în Bacău, are certificat de revoluţionar, nu pot să cred că nu s-ar burzului.

04:17 Puiu Nicolae Fesan: Dar nici nu cred că l-a văzut vreodată domnul Hrebenciuc, certificatul ăla.

04:22 Doru Braia: Mă rog, dar îl are. I s-a dat. De ce nu l-a dat înapoi?

04:24 Dumitru Dincă: Vă înşelaţi, pentru că între mine şi domnul Mărieş fiind şi o legătură de prietenie care a existat din ’90, am încercat să discut cu el această …

04:41 Doru Braia: Subiectul e „căpuşele revoluţiei”. Îl consideraţi o căpuşă a revoluţiei pe Teodor Mărieş? Înţeleg că n-are certificat.

04:48 Puiu Nicolae Fesan: Nu are certificat şi nu beneficiază de nimic. Şi este cel mai corect om pe care îl am ca preşedinte de asociaţie. Din toţi preşedinţii de asociaţie cu Doru Mărieş n-am avut niciodată nimic. Nici cu George Costin n-am avut nimica. Problema a început în momentul în care mi-a cerut să fac acea hotărîre de guvern. De acolo a început tot măcelul. De fapt el începuse cu două luni înainte.

05:12 Doru Braia: O secundă, domnu’ Dincă. Parcă printre predecesorii dumneavoastră s-a aflat la un moment dat şi domnul Dorin Lazăr Maior?

05:19 Puiu Nicolae Fesan: Dorin Lazăr Maior a fost şi era precum domnul Emilian Vasile Cutean, în perioada 2000-2002.

05:26 Doru Braia: A, era şeful de recunoaştere a calităţii (Fesan: Exact) de revoluţionar, luptător, etc. Păi cum, un om care a luat 230 de miliarde de la Bancorex şi n-a mai returnat nici un leu?

05:41 Puiu Nicolae Fesan: La vremea aia nu cred că avea aşa (Braia: Este inculpat într-un proces, într-un megaproces). Nu cunosc situaţia (Braia: A fost şi arestat la un moment dat). A avut nişte probleme, într-adevăr, dar ni ştiu exact nimic, nu pot să vă spun nimic despre dînsul, că nu m-a interesat.

05:56 Doru Braia: Dar a fost şeful comisiei.

05:57 Puiu Nicolae Fesan: A fost şeful comisiei parlamentare, sigur.

[Pe lîngă SSPR mai există şi o comisie parlamentară care verifică corectitudinea acordării certificatelor de luptător în revoluţie]

06:00 Doru Braia: V-au apărut de la acele comisii certificate recunoscute de acele comisii care ulterior s-au dovedit a fi false?

06:06 Puiu Nicolae Fesan: Nu, că n-au trebuit. N-au trebuit recunoscute de către comisie aceste duplicate, că n-au ştiut decît …

06:11 Doru Braia: Nu, false în sensul că, mi-aţi arătat în episodul trecut cum o persoană, în documente, era trecută în acelaşi loc, în trei locuri, în acelaşi moment în trei locuri.

06:22 Puiu Nicolae Fesan: Aşa este. Era tot de la asociaţia „23 metrou”. Omul a făcut revoluţie la Mangalia şi a apărut …

06:31 Doru Braia: Respectivul om a avut certificat confirmat de o comisie parlamentară?

06:35 Puiu Nicolae Fesan: Nu. Respectivul certificat n-a fost confirmat de o comisie parlamentară, a fost făcut un duplicat în 2002, şi i s-a dat omului, şi atît. Era publicat într-o erată.

[Una din şmecheriile făcute cu certificate de revoluţionar, despre care am mai scris pe acest blog, este publicarea în Monitorul Oficial, de către SSPR, a unor „erate” la Decretul Prezidenţial prin care s-au atribuit titluri de luptători în revoluţie conform vechii Legi 42/1990. SSPR nu avea dreptul legal să corecteze un decret prezidenţial]

06:44 Doru Braia: Un duplicat în genul ăstuia care mi l-aţi arătat acuma. (Fesan: Şi s-a publicat într-o erată) A, acuma înţeleg eu, duplicatele astea erau făcute pentru a se eluda comisia parlamentară.

06:54 Puiu Nicolae Fesan: Păi da, nu mai exista nici o comisie parlamentară, din 13 mai 1997.

[Puţin înainte Fesan spusese că Dorin Lazăr Maior a fost şeful comisiei parlamentare a revoluţionarilor în perioada 2000-2002, acum zice că n-a mai existat nici o comisie parlamentară de acest fel din 1997. Coerenţa este unul din duşmanii personali ai domnului secretar de stat Puiu Fesan]

07:00 Dumitru Dincă: Legal, nu mai trebuia să fie acordat nici un titlu de luptător cu merite deosebite, rănit sau erou-martir, atîta timp cît comisia îţi încheiase lucrările.

07:11 Doru Braia: Se oprise procesul de recunoaştere, din acel moment.

07:15 Dumitru Dincă: Din momentul desfiinţării comisiei (Braia: Ştiu, ne amintim cu toţii că s-au anunţat nişte date, cine se anunţă pînă la data de), nu mai trebuia să mai existe.

07:22 Doru Braia: Aşa au mai fost date nişte certificate cu forma asta de duplicat.

07:25 Puiu Nicolae Fesan: 761 de oameni, stimate domn, au fost trecuţi peste alţi oameni. De exemplu, peste Costel Balint a fost trecut un cetăţean Ciobanu. Peste secretarul comisiei parlamentare a fost trecut altă persoană.

07:39 Doru Braia: Atuncea, domnule secretar de stat, nu-mi rămîne decît să-mi nominalizaţi cine a făcut aceste treceri. Că datele le ştiţi, anii îi ştiţi, cine răspunde?

07:49 Puiu Nicolae Fesan: Deocamdată, această lucrare există dată la DNA, fiindcă prejudiciul este mult mai mare decît un milion (Braia: cam la cît s-ar ridica?) Se ridică la ordinul zecilor de milioane de dolari, zecilor de milioane de euro. Este dat la DNA şi aştept, şi o să aştept pînă o să-mi cadă tot părul din cap. Pînă cînd o să fiu chemat acolo şi o să fiu confruntat cu ei. N-am ce face. Eu sînt obligat să încep de la adevăr către dreptate şi chiar dacă stăm strîmb, de multe ori stăm strîmb, să judecăm drept. Sînt obligat prin asta. Prin măsurile pe care le iau, eu sînt obligat în momentul ăsta să judec cinstit. Şi nu pot să judec cinstit atîta timp cît în jurul meu sînt numai falsuri, falsuri şi falsuri. Ţi-e groază să mai deschizi un dosar. Te îngrozeşti. Te apucă frica.

08:45 Doru Braia: Domnule secretar de stat, domnule Dincă, vă propun un punct următor, şi anume: cineva, cu inspiraţie formidabilă, a atribuit aceeaşi cifră 8 unui articol foarte important al Legii 341, şi anume de a nu se acorda nici o recunoştiinţă, nici o formă de recunoştiinţă acelora care au fost colaboratori sau mai mult chiar, agenţi ai securităţii. Ce părere aveţi, domnule Dincă, de acest punct? Seamănă cu punctul 8 al proclamaţiei de la Timişoara.

09:18 Dumitru Dincă: Al proclamaţiei de la Timişoara, da. Consider că cel care, legiuitorul, în speţă, care a avut în vedere asemenea persoane, s-a gîndit că o parte dintre foştii torţionari, dintre foştii oameni care au creat probleme în perioada comunistă cetăţenilor, nu merită ca să aibe certificat.

09:47 Doru Braia: Asta spune legea. Spune colaboratori, nu numai torţionari, nu numai ăla care a dat cu bîta. Colaboratori, deci informatori, deţinători de locuinţe conspirative.

[Amintesc că şi despre Doru Braia s-a afirmat că a fost colaborator al securităţii, motiv pentru care a fost exclus din Societatea „Timişoara”. Vezi şi replica lui Doru Braia, referitoare la această problemă]

„Căpuşele revoluţiei” la N24 TV (1). Dumitru Dincă îl acuză pe George Costin (video)

Emisiune la N24TV despre „căpuşele revoluţiei”. Moderator: Doru Braia. Invitaţi Puiu Nicolae Fesan (secretar de stat la SSPR) şi Dumitru Dincă. Mai jos, transcrierea cîtorva replici din emisiune cu comentariile mele cu litere cursive între paranteze drepte.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
02:04 Doru Braia: Domnule Fesan, mi-aţi spus că au apărut o sumedenie de duplicate, deci, respectiv, 800 din 3008 duplicate, sau mă înşel eu? Ce înseamnă acest termen de duplicat? Cum adică duplicat?

02:21 Puiu Nicolae Fesan: Duplicatele au apărut în anul 2002 cînd domnul Iordan Rădulescu era secretar de stat iar subsecretar de stat era domnul George Costin, preşedintele asociaţiei „Metrou 23 decembrie”. (Braia: Actualmente preşedintele asociaţiei „Metrou”) Da. Era şi atunci, este şi acuma.

02:37 Doru Braia: Domnia sa mi se pare că deţine şi funcţia de preşedinte al Blocului Naţional al Revoluţionarilor?

02:44 Puiu Nicolae Fesan: Este ceva în conducerea Blocului Naţional al Revoluţionarilor, ei încă nu şi-au definitivat conducerea.

[În presă George Costin semna cu titulatura „preşedinte executiv” al Blocului Naţional al Revoluţionarilor]

02:51 Doru Braia: Dînsul a fost la un moment dat subsecretar de stat. Ce perioadă, în ce ani? (Fesan: 2000 – 2002). 2000-2002? Păi cum, un membru marcant al Partidului Democrat putea să guverneze împreună cu PSD-ul?

03:06 Puiu Nicolae Fesan: Păi dînsul atunci era membru al Partidului Social-Democrat. (Braia: Şi acum e la PD?) Eu nu ştiu. (…)

04:30 Puiu Nicolae Fesan: În anul 2001, această gazetă, o publicaţie naţională a asociaţiei „21 decembrie ’89” din Bucureşti publică „Fabrica de revoluţionari”. Şi spune: „Fabrica de revoluţionari nu şi-a închis porţile, ea funcţionează în continuare cu mult mai mult spor. Sistemul de acordare frauduloasă a certificatelor de revoluţionar a fost demascat de mai mulţi colaboratori ai domnului George Costin”. Deci vreau să vă spun că ziarul există, nu eu l-am inventat, asociaţia „21 Decembrie” l-a scos. (…)

[Este vorba de revista „21 Decembrie” editată de Asociaţia „21 Decembrie” din Bucureşti în perioada cînd era condusă de Constantin Calancea. Acum asociaţia e condusă de Teodor Mărieş care are relaţii bune cu George Costin şi organizează împreună acţiuni pentru aflarea adevărului despre revoluţie]

05:16 Doru Braia: Dar la asociaţia asta „Metrou” sînt 7000 de înscrişi? (Fesan: Atîţi membri. 7000 de oameni). 7000? Doar de la metrou? Avea metroul atîţia salariaţi?

05:30 Puiu Nicolae Fesan: Sînt şi de la Fieni, de la Pucioasa, şi de la toată platforma de acolo de unde era IMGB-ul.

05:38 Doru Braia: IMGB-ul care aplauda pe mineri? Au şi ei merite în revoluţie?

[Or fi aplaudat cei de la IMGB pe mineri, dar George Costin apare acum, alături de Sorin Ilieşiu de la Alianţa Civică, Vladimir Tismăneanu de la Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste şi Teodor Mărieş de la Asociaţia „21 Decembrie” ca semnatar al unui apel care cere interdicţia de a ocupa funcţii publice pentru cei vinovaţi de „fratricidul din iunie 1990”]

05:44 Puiu Nicolae Fesan: Sînt persoane care consideră că au merite deosebite în revoluţie, care, deocamdată foarte puţini dintre dînşii au primit certificatul de luptător cu merite deosebite în revoluţie, şi urmează ca dînşii să vină la discuţii, pe rînd săptămînile viitoare pentru a vedea exact ce facem cu acele duplicate şi ce facem cu gărzile patriotice, pentru că gărzile patriotice, conform unui decret dat, 178 mi se pare, dat din 17 decembrie 1989, gărzile patriotice au fost înarmate, şi o parte din gărzile patriotice au luptat împotriva revoluţiei, şi atunci normal că n-au ce căuta între noi. Dar nu ştiu dacă şi dînşii sînt.

[Problema aceasta, că foarte puţini dintre membrii asociaţiei „Metrou” au primit – de fapt Fesan se referă la preschimbare – certificatul de luptător cu merite deosebite, e pe cale să o rezolve tot Fesan, care, în discursul de la congresul BNR de anul acesta, prezentat deja pe acest blog, spunea că „o asociaţie care are aproape 7000 de oameni trebuie tratată ca atare” şi critica pe foştii secretari de stat ai SSPR care au marginalizat această asociaţie]

06:30 Doru Braia: În cunoştiinţa mea este că cel puţin în marile centre, Timişoara, Cluj, Bucureşti, au fost înarmate detaşamente ale gărzilor patriotice care au fost asmuţite pur şi simplu împotriva revoluţionarilor. Nu-i aşa?

06:44 Dumitru Dincă: Da, aşa este. Mai mult decît atît, există informaţii că în data de 22 decembrie, cînd oamenii îşi dădeau sufletul şi voiau să iasă toţi în stradă, nu vorbim de 21, vorbim de 22, uşile de la secţiile IMGB-ului, precum şi porţile, au fost sudate. La acea dată factorii de răspundere din IMGB erau, în ordine: directorul general, secretarul de partid care era şi comandantul gărzilor patriotice şi domnul Costin George care era şeful statului major al gărzilor patriotice din IMGB. Deci, iată cum, un personaj macabru, după părerea mea…

07:49 Doru Braia: Sugeraţi că domnul Costin ar fi co-sudat împreună cu ceilalţi enumeraţi?

07:54 Dumitru Dincă: Ei erau cei trei factori de răspundere din IMGB care au dat dispoziţie să se sudeze acele porţi şi uşile secţiilor. Cu toate acestea, am foarte mare stimă şi foarte mult respect pentru cei aproximativ 40-50 de salariaţi de la IMGB, care au rupt, la propriu au rupt porţile IMGB-ului şi au ieşit la revoluţie.

08:27 Doru Braia: La foarte scurt timp după aia, două sau trei luni, s-a născut, cutremurătorul în odioşenia lui, slogan „IMGB face ordine” şi oameni nevinovaţi au fost ciomăgiţi pînă la inconştienţă de aceeaşi muncitori de la IMGB. Iar cei ciomăgiţi nu erau academicieni, erau tot muncitori.

08:52 Dumitru Dincă: Dacă stăm să ne gîndim, în toată povestea asta au contribuţie şi cei care conduceau IMGB-ul în 22 decembrie, cînd nu au trecut de partea revoluţiei. Ei au trecut de partea revoluţiei în 23 decembrie, formal. Pentru că nu mai aveau ce să mai facă, ştiau despre ce este vorba, şi atunci s-a petrecut şi la ei o schimbare. Însă, cu următoarea precizare: domnul Costin George nu a părăsit nici o clipă IMGB-ul. (Braia: De unde ştiţi?) Pentru că a declarat-o şi el, şi sînt foarte mulţi salariaţi de la IMGB care susţin acest lucru.

09:39 Doru Braia: O fi rămas omul să apere uzina de aşa-numiţii terorişti.

09:42 Dumitru Dincă: Da. Teroriştii, în 21 şi 22 eram noi, cei care luptam împotriva dictaturii şi împotriva comunismului, iar pe 23 a schimbat macazul, cum bine ştiţi.

10:00 Doru Braia: Toţi au schimbat macazul. Toţi şefii, şefuleţii, evidenţiaţii în întrecerea socialistă, toţi au schimbat macazul pe 23. Pe 21 stăteau ca potîrnichile.

(va urma)

Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu

(articol publicat iniţial în septembrie 2007 pe ro.altermedia.info)

Institutul Revoluţiei Române (IRR) condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general) a consacrat nr. 9 (nr. 2/2007) din “Caietele Revoluţiei” comentării raportului comisiei Tismăneanu cu privire la dictatura comunistă din România. Cearta dintre cele două cete de istorici finanţate din bugetul statului este de interes pentru noi contribuabilii, de aceea reproducem principalele luări de poziţie publicate în revista IRR. Remarcăm totodată adevărul exprimat de vechea vorbă cu paiul din ochiul altuia şi bîrna din ochiul propriu.

Claudiu Iordache critică numărul de pagini prea mic dedicat revoluţiei române şi faptul că documentul esenţial al revoluţiei române este considerat “Proclamaţia de la Timişoara” din martie 1990 (cu punctul 8 care cerea interzicerea participării la alegeri a activiştilor comunişti), adevăratele documente ale revoluţiei fiind după părerea dumisale Proclamaţia Frontului Democratic Român de la Timişoara şi Proclamaţia Consiliului FSN citită de Ion Iliescu la TVR în 22 decembrie 1989. Aceleaşi critici le aduce şi Lorin Fortuna.

Ioan Scurtu, director adjunct al IRR, reia criticile lui Iordache şi adaugă la ele prezenţa unor neistorici în comisia Tismăneanu. Din 18 membri ai comisiei numai 6 sînt istorici, şi din ăştia numai 3 sînt specialişti în istoria contemporană. Un singur academician (Alexandru Zub – Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice) era în comisie, dar acesta nu e contemporaneist. Scurtu, fiind specialist în istorie contemporană, nu e prima oară cînd susţine că doar specialiştii “contemporaneişti” trebuie să vorbească despre revoluţie şi comunism. Ne amintim de cele scrise de un alt membru (acum în dizgraţie) al Consiliului Ştiinţific al IRR, Bogdan Murgescu: “În timpul regimului comunist istoria contemporană a fost subdomeniul istoriografic cel mai supus presiunilor ideologiei oficiale. (…) mulţi dintre istoricii care doreau să evite aceste presiuni au preferat să studieze perioade mai îndepărtate în timp”. Concluzia lui Scurtu este: “Am depăşit faza în care un Iosif Chişinevschi sau un Mihail Roller dădeau indicaţii cum să se predea istoria”. Asta nu împiedică IRR să dea indicaţii despre cum să se predea istoria revoluţiei, inclusiv prin scrisori către ministrul învăţămîntului (pag. 49 din “Caietele Revoluţiei” nr. 2/2007) şi să publice texte iscălite de către neistorici, precum Ion Iliescu sau Claudiu Iordache.

Mihail Andreescu contestă caracterul anticomunist al revoluţiei, spune că doar prin 12 ianuarie 1990 s-a observat o orientare anticomunistă. E contrazis de Gelu Voican Voiculescu, care zice că în 22 decembrie 1989 cînd Iliescu s-a adresat de la balcon mulţimii, aceasta a strigat “fără comunişti!”. Timişoreanul Sorin Oprea adaugă că încă din noaptea de 16/17 decembrie 1989 s-a strigat la Timişoara “jos comunismul!”.

Sergiu Nicolaescu (membru în Colegiul Naţional IRR) spune că “acest raport, care se pretinde prezidenţial, este o ruşine!”. Aminteşte şi el de scandarea “fără comunişti” a mulţimii bucureştene din 22 decembrie 1989, dar zice că a fost cînd a vrut să vorbească Verdeţ, contrazicîndu-se astfel cu Gelu Voican. Mai zice că “în ziua de 23-24 erau o mie de terorişti reţinuţi la M.Ap.N. Din aceşti o mie de terorişti în 2-3 zile nu a mai existat niciunul (…) au căzut pe mîna unor procurori şi pe mîna poliţiei care i-au eliberat”. Interesant cum CFSNul care conducea ţara şi din care Nicolaescu făcea parte nu are nici o responsabilitate în asta. Mai zice regizorul că “Avem dovezi privind intervenţii străine în cadrul Revoluţiei Române (…) Se cunosc grupuri de avioane de la Timişoara şi de la Bucureşti care au ridicat nişte arabi. Se cunoaşte un grup de arabi care au traversat România” şi nu uită să pomenească că a cercetat timp de 6 ani revoluţia română “în cele mai mici detalii”. Cum a cercetat-o eu deja am comentat în cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”.

Lorin Fortuna, lider al comitetului revoluţionar din Timişoara numit Frontul Democratic Român (FDR) în 1989, numit de Ion Iliescu în Colegiul Naţional al IRR, mai aminteşte cele zise de procurorul Dan Voinea, că la Bucureşti a fost prezent un grup de timişoreni care au îndemnat populaţia la revoltă, pretinzînd că acel grup reprezintă “strategia elaborată şi aplicată de conducerea FDR de a face cunoscut ceea ce se întîmpla la Timişoara în restul ţării”. Ani de zile Fortuna şi grupul FDR s-au lăudat cu o singură acţiune de trimitere de oameni în altă parte pentru a duce flacăra revoluţiei – anume la Arad, mă întreb de ce abia acum îşi arogă meritul pentru acele grupuri de timişoreni plecaţi la Bucureşti. Înclin să cred că timişorenii ăia care au plecat la Bucureşti au plecat pe cont propriu, fără nici o coordonare din partea FDR. Desigur, ar trebui să vedem declaraţiile celor în cauză pentru o opinie mai exactă.

Claudiu Iordache mai spune că a fost membru fondator şi preşedinte iniţial al Societăţii Timişoara (cea cu proclamaţia din martie 1990), pe care a părăsit-o cînd s-a pus în discuţie proclamaţia cu punctul 8. Înfiinţarea cotidianului “Timişoara” s-a hotărît de conducerea FDR în urma manifestaţiei din 12 ianuarie 1990 care a răsturnat FDR de la putere în Timişoara. Această manifestaţie ar fi fost pregătită de “vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii PCR”. Mai spune Iordache că autorii raportului Tismăneanu “n-au participat la Revoluţia românilor din Decembrie 1989. Iar dacă unii dintre ei au participat, memoria morală, cel puţin, le-a jucat festa”. Există totuşi şi participanţi la revoluţie în Comisia Tismăneanu (Radu Filipescu, de pildă). Dar oare istoricii de la IRR, Ioan Scurtu, de pildă, au participat la revoluţie? O întrebare pe care Iordache n-o pune.

Răzvan Theodorescu apreciază raportul comisiei Tismăneanu ca “un raport al frustrării”. Apreciază că Ion Iliescu era “dizidentul numărul unu. Era omul de care ştiam toţi că poate să vină, eventual, în locul lui Ceauşescu (…) era pe buzele tuturor”. Eu, ca mulţi alţii, nu ştiam în 1989 că Iliescu e “dizidentul numărul unu”, nici acum nu ştiu să fi semnat acesta vreun text anti-Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989, dar cu ajutorul IRR poate se va impune în opinia publică acest discurs istoric.

Dumitru Mazilu declară că “nu putem accepta ca acest raport să se constituie drept document de studiu obligatoriu în toate unităţile de învăţămînt”. “În instituţiile de învăţămînt să ajungă adevărurile despre revoluţie şi nu minciuna despre revoluţie” zice Mazilu, a cărui nemulţumire este tot neglijarea proclamaţiei FDR şi a Comunicatului către ţară prezentat de Ion Iliescu în 22 decembrie 1989, care a deschis “acea eră nouă din istoria românilor”.

Mihai Iacobescu (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se întreabă: “Să-mi dea lecţii domnul Tismăneanu, care nici nu a fost în ţară?”. La Suceava revoluţia a fost spontană, adaugă, şi îşi aminteşte din CFSN (unde a ajuns ca reprezentant din teritoriu, nu era pe lista iniţială – nota mea) că Doina Cornea era “prezentată ca un fel de eroină (…) ea lua o foiţă în mînă, abia o citea, nu avea nimic practic de spus şi făcea un fel de opoziţie permanentă (…) Domnul Iliescu a avut o conduită foarte chibzuită şi nu cred că noi găseam un alt personaj atunci”. Mai critică domnul Iacobescu – nu văd legătura cu raportul Tismăneanu – că “am vîndut ţara, inclusiv castelul Peleş (…) la fel, Castelul Bran” şi se plînge de “aceste sume uriaşe pe care poporul acesta le va plăti”. Uită însă să menţioneze numele celui care a promulgat Legea 10/2001 datorită căreia se fac toate aceste retrocedări şi se plătesc despăgubirile către foştii proprietari – adică Ion Iliescu.

Florin Şperlea (proaspăt membru în Consiliul Ştiinţific al IRR în locul demisionarului Miodrag Milin) spune că “deşi există institute de specialitate, plătite din bani publici, care au în programele lor de cercetare aspecte majore ale evoluţiei regimului comunist din România, Comisia se suprapune activităţii acestora, fiind cheltuite sume importante, tot din bani publici (…) realizarea raportului ar fi costat 100000 de dolari”. Are omul dreptate cu irosirea banului public şi suprapunerea activităţilor, dar e cam selectiv. IRR a avut în 2006 un buget de 33,8 miliarde lei vechi, nu ştiu bugetul pe 2007. Cînd ai un buget anual de aproape 1,5 milioane dolari, cum are IRR, să critici comisia Tismăneanu pentru că a cheltuit 0,1 milioane dolari e cam fără obraz. Cît despre suprapunerea activităţilor, ideea ar fi: există IRR care studiază revoluţia, nimeni altcineva să nu-şi mai bage nasul în acest subiect! Mai aminteşte Şperlea că nu e frumos că Tismăneanu şi-a criticat tatăl, de conflictul cu Goma şi de faptul că Sorin Antohi, prieten cu Tismăneanu, s-a dovedit colaborator al Securităţii. Antohi nu e însă printre semnatarii raportului Tismăneanu, mărturisesc că nu pricep relevanţa cazului Antohi în această discuţie. Alte critici vizează lipsa unei concluzii, extinderea nejustificată a ariei de analiză pînă la iunie 1990 şi neglijarea celor 2 documente anterioare Proclamaţiei de la Timişoara (proclamaţia FDR şi programul CFSN). Este supărat dl. Şperlea şi pe caracterizarea regimului instaurat în decembrie 1989 ca “neocomunist, antiliberal şi antipluralist”. Nu cred că are motive de supărare, Ion Iliescu declarase în ianuarie 1990 că avem nevoie de democraţie “originală”, multipartidismul ar fi depăşit istoriceşte şi se exprimase pentru posibilitatea existenţei democraţiei cu un despot înţelept. Campania electorală din 1990 a fost plină de violenţe contra opoziţiei, iar la televiziune se auzeau chemări de scoatere în afara legii a partidelor de opoziţie (cu sprijinul lui Răzvan Theodorescu, directorul TVR) – inclusiv în iunie 1990, cînd partidele au fost acuzate de trafic de droguri şi falsificare de bani.

Colonelul Iordan Rădulescu spune că “nu mai exista forţă în România să ne oprească” şi explică că a avut discuţii cu generalul Militaru, care-i povestea cum se întîlnea prin parcuri şi complota. “I-am spus: domnule general, puteaţi să vă întîlniţi 2000 de ani şi nu făceaţi nimic”.

Virgil Hosu, preşedintele ALTAR, povesteşte despre revoluţia din Timişoara, fără a comenta raportul Tismăneanu.

Ion Iliescu explică că “condamnarea de fond a comunismului a făcut-o Revoluţia Română”, cu alte cuvinte nu mai era necesar un nou raport de condamnare a comunismului. Raportul “bagatelizează” revoluţia consacrîndu-i doar 6 pagini din 600 (de fapt 8 pagini, în varianta publicată pe situl Preşedinţiei României; în varianta tipărită ulterior la Editura Humanitas capitolul despre revoluţie a fost complet scos; să fie oare aceasta urmarea criticilor IRR? – nota mea). Este jignitor la adresa revoluţiei să se spună că “adevărata cartă a Revoluţiei din decembrie 1989 a fost proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990″ şi să se ignore comunicatul către ţară al CFSN din 22 decembrie 1989, care e adevăratul program politic al revoluţiei. Raportul jigneşte şi Timişoara, căci neglijează proclamaţia din 21 decembrie 1989. Ideea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara aparţine de fapt lui Dan Amedeo Lăzărescu, reprezentant PNL în CPUN. Raportul neglijează şi alegerile din mai 1990 (Iliescu chiar consideră alegerile alea democratice). “Autorii raportului fac apologia Pieţii Universităţii; ei de fapt sînt sclavii ideologiei Pieţii Universităţii, care a introdus atunci elemente de tensiuni şi stări conflictuale în societatea românească” (deci nu ascunderea teroriştilor şi minciuna de la TVR a dus la stări conflictuale, ci manifestaţiile care protestau faţă de aceste lucruri). “Tot aici, în raport, se vehiculează o minciună. Apropo de Piaţa Universităţii, se afirmă că manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent. Care manifestaţie a fost reprimată, domnilor? Deci, au stat o lună şi ceva în Piaţa Universităţii. Nimeni nu s-a atins de ei (…) După alegerile din 20 mai participanţii la acele manifestaţii nocturne s-au retras. Liga studenţilor s-a retras. Marian Munteanu, a 2-a zi după alegeri, a dat o declaraţie publică, anunţînd că Liga Studenţilor se retrage din piaţă. PNŢCD, în ziua următoare, a făcut o declaraţie similară. Şi au încetat orice fel de manifestări. A rămas în piaţă un grup, aşa-zişii grevişti ai foamei, în corturi, care prezentau şi un spaţiu imund. Televiziunea bulgară s-a amuzat cu prezentarea unor scene din corturile respective. (…) Pe 11 iunie (…) vicepremierul Vătăşescu s-a întîlnit cu o delegaţia a greviştilor foamei. Şi a ajuns cu ei la o înţelegere. Ce revendicau ei? Post liber de televiziune. El, fiind şi specialist în domeniu, le-a explicat ce înseamnă alt post de televiziune, la tehnica de atunci şi la mijloacele financiare de atunci ale ţării. Au înţeles. S-au angajat că se retrag din piaţă. Pe această bază s-a luat măsura eliberării Pieţii, pe 13 dimineaţa, cînd cei mai mulţi nici nu mai erau în corturi”. Indiferent ce o fi zicînd Iliescu, e limpede că acordul de eliberare a pieţii n-a fost acceptat de manifestanţi, căci altfel nu era nevoie de intervenţia din 13 iunie. Nu cunosc scenele din piaţă prezentate de televiziunea bulgară, dar faptul că nu au fost prezentate de televiziunea română arată cîtă dreptate aveau manifestanţii să ceară un post de televiziune independent. Cu academicianul Răzvan Theodorescu în frunte, TVR numai liberă nu era. Dacă PNŢCD s-a retras din piaţă, de ce a fost devastat sediul acestui partid în 14 iunie? Continuă Iliescu: “Nu minerii au adus violenţa în viaţa politică românească. Ei nu au fost în Bucureşti pe 12 ianuarie, cînd putea să se işte o ciocnire periculoasă. N-au fost în Bucureşti pe 28 ianuarie cînd, deşi conducătorii demonstraţiei se aflau în dialog cu conducerea CFSN şi a Guvernului, elemente dintre demonstranţi au aruncat cu sticle incendiare la parterul clădirii Guvernului. Pe 18 februarie a fost devastată clădirea Guvernului (…) Au năvălit peste el [Gelu Voican] şi au vrut să-l arunce pe fereastră. Aceştia nu erau mineri. Era în schimb, domnul Mărieş de la Asociaţia 21″. Iliescu califică raportul Comisiei prezidenţiale drept “un act antinaţional” şi este revoltat de citarea procurorului Dan Voinea ca autoritate despre fenomenul teroriştilor “care ar fi fost inventaţi de cei care au preluat puterea în decembrie. Auzi ce năstruşnicie!”. În continuare Iliescu deapănă amintiri din zilele revoluţiei: În 22 decembrie “la 18,30, primul foc, prima rafală, s-a tras spre biroul în care lucram noi. Întîmplător oare, chiar spre biroul respectiv? (…) Timp de 4 zile am stat sub foc continuu (…) puteam să fim împuşcaţi oricare dintre noi (…) Vin nişte scribălăi să dea lecţii celor care şi-au asumat riscuri şi răspunderi şi care au contribuit esenţial la înfăptuirea Revoluţiei Române”. Totuşi Iliescu nu dă nici o explicaţie pentru dispariţia teroriştilor care chipurile, l-au atacat şi pe el (creindu-i mitul de erou naţional), ori aceşti terorişti nu puteau dispărea în totalitate dacă nu existau complicităţi în chiar interiorul puterii instalate în 1989, mai ales că se anunţase prinderea unora dintre aceştia. Concluzia lui Iliescu este că “ar trebui ca în toate manualele de istorie să fie prezentate documentele de bază: comunicatul către ţară cu programul revoluţiei române [adică textul citit de Iliescu la TV – nota mea], Proclamaţia de la Timişoara din 21 decembrie, nu cea din martie”. După ce a luat puterea, în 1989 şi perioada următoare, Iliescu nu amintea nimic despre Proclamaţia FDR de la Timişoara, televiziunea, radioul şi presa aservită FSN au făcut totul pentru ca aceasta să fie uitată (după cum se remarcă în punctul 13 al Proclamaţiei de la Timişoara: “Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”). Acum, din motive tactice, acest document este reabilitat, cu sprijinul timişorenilor numiţi de Iliescu la IRR precum Claudiu Iordache, cel fugărit de mulţime în decembrie 1990 pe străzile Timişorii, şi Lorin Fortuna, cel care a obţinut 0,1% din voturi ultima oară cînd a candidat la Primăria Timişorii.

Contraamiral Dinu Ştefan spune că “Impulsul revoluţiei române s-a dat de afară”. Comparînd intrările de turişti străini din decembrie 1989 “vom constata cu surprindere că, dacă Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia au intrări şi ieşiri normale, care se petreceau şi anterior, la Uniunea Sovietică descoperim că au intrat în România, în decembrie 1989, peste 56000 de turişti, cu 45% mai mult decît în anul precedent”. Ion Iliescu îl combate pe Dinu: “aceasta nu înseamnă că această mişcare a fost generată de acţiunile unor agenţi diversionişti trimişi în România”. Dinu îi explică: “Aş vrea să vă rog să înţelegeţi că eu nu am spus ca factor hotărîtor sau determinant acest impuls, această scînteie din exterior. (…) Acest impuls din exterior a avut un rol cu totul secundar şi el rămîne secundar. Dar nu poate fi ignorat totalmente, pentru că atunci vom întîlni nişte formule şi nişte concluzii stranii, cum şi sînt deja, pentru că aceşti terorişti, vezi doamne, erau din armată, aceşti terorişti erau, ştiu eu, oamenii lui Iliescu, pentru că… Aţi văzut că dumneavoastră ne-aţi explicat că v-au pus în spate că aţi organizat terorismul”. Mai limpede explicaţie că e nevoie să se răspîndească ideea unor diversionişti străini pentru a fi îndepărtate bănuielile ce există asupra lui Iliescu nici că se putea.

Alecu Ivan Ghilia spune că l-au apucat durerile de cap auzind ponegririle la adresa revoluţiei ale antevorbitorului (Dinu Ştefan). El a ieşit în stradă fără să fie instruit de nimeni.

Mircea Brenciu spune că “ne aflăm într-o eroare mare de tot. Revoluţia Română a început la Braşov” (15 noiembrie 1987). Aminteşte că tatăl lui Tismăneanu e activist de partid, cominternist. Revoluţia a scos la iveală unii oameni din nomenclatură, dar aceştia “erau marginalizaţii nomenclaturii, erau urmăriţii nomenclaturii, şi ca atare făceau rezistenţă în România (…) domnul Iliescu făcea rezistenţă”. Un moment crucial a fost “cînd generalul Stănculescu s-a predat în faţa revoluţionarilor. A spus: dau puterea Revoluţiei”. Interesant, pe măsură ce probabilitatea ajungerii la puşcărie a generalului Stănculescu creşte (vezi confirmarea condamnării sale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 2007, după rejudecare), apar noi relatări romanţate despre rolul său crucial în victoria revoluţiei. Brenciu continuă criticînd mass-media: “Chiar la Braşov avem o gazetăreasă care a luat de curînd certificat de revoluţionar şi care vorbeşte despre evenimentele din decembrie de parcă ar fi evenimenţială, nu revoluţionară”.

Alexandru Oşca (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se alătură celor care susţin că documentele revoluţiei din decembrie 1989 au fost proclamaţia Frontului Democrat Român din 20 decembrie 1989 (de fapt 21 decembrie – nota mea) şi Comunicatul FSN din 22 decembrie 1989. Referitor la proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, Oşca remarcă cît este de elaborată şi că manifestaţia din Piaţa Universităţii a susţinut doar punctul 8 al acesteia, nu şi celelalte 12 puncte, care sînt foarte interesante. Observă că o formulare apropiată de cea a Comisiei Tismăneanu se găseşte într-o scrisoare a Sfatului Frontului Popular din Moldova, în care se spunea: “noi, românii de pe teritoriile ocupate de comuniştii sovietici, considerăm Proclamaţia de la Timişoara drept document final al revoluţiei române”.

Criticile la adresa raportului Tismăneanu continuă şi în nr. 10 (nr. 3/2007) al “Caietelor Revoluţiei”, unde profesorul Gheorghe Buzatu (care nu e membru IRR) spune: “Credeţi că Tismăneanu a fost băgat degeaba în Comisia pentru studiul comunismului? (…) El vrea să ne impună o schemă oficială. El vrea să deculpabilizeze neamurile sale, vinovate de holocaustul roşu”. Înainte Tismăneanu fusese acuzat pentru rolul său de Pavlic Morozov, care-şi acuză propriul părinte în raportul care l-a coordonat, acum e acuzat că ascunde vinovăţia neamurilor sale.

Precum se vede IRR-ul doreşte să impună ideea că principalele documente ale revoluţiei din 1989 sînt Comunicatul către ţară al CFSN, citit de Ion Iliescu (şi scris de Dumitru Mazilu) şi “Proclamaţia FDR” din 21 decembrie 1989, care ar fi adevărata “Proclamaţie de la Timişoara”. În acest scop Ion Iliescu are sprijinul timişorenilor din FDR care i-a numit la IRR, Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna.

De înţeles încercarea domnilor Iordache şi Fortuna de a scoate în evidenţă proclamaţia lor, din 21 decembrie 1989, dar ei au citit proclamaţia aceea, au tipărit-o şi apoi au uitat-o. N-a existat de-a lungul vremii o insistenţă din partea lor de a face respectate ideile din acea proclamaţie, ei după ce au aderat la FSN au considerat revoluţia încheiată. Populaţia Timişorii a gîndit însă altfel iar în 12 ianuarie 1990, printr-o manifestaţie de protest, s-a realizat înlăturarea de la conducerea judeţului Timiş a lui Lorin Fortuna, iar apoi, la sfîrşitul lui ianuarie 1990, organizarea de alegeri libere, ceea ce se ceruse şi la revoluţie (Timişoara n-a mai aşteptat alegerile pe plan naţional). Proclamaţia FDR cuprindea, de pildă, “dreptul de a manifesta liber”, dar observ că domnii din IRR nu acceptă dreptul la manifestaţie decît atunci cînd le convine. Cînd manifestaţia a fost contra propriilor persoane, cum a fost cazul în 12 ianuarie 1990, aceasta devine nelegitimă, operă a “comuniştilor şi securiştilor”.

Trebuie spus că există cel puţin 3 documente ale revoluţiei din Timişoara:
1. Lista de revendicări înaintată prim-ministrului Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş
2. Aşa-numita Proclamaţie FDR citită demonstranţilor în dimineaţa de 21 decembrie 1989 şi tipărită prima oară în 22 decembrie 1989 în manifestul “A căzut tirania!”.
3. Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara, citită manifestanţilor şi multiplicată pe foaie volantă în 22 decembrie 1989 şi tipărită în “Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989.

De ce, din aceste 3 documente, IRR susţine ca document fundamental al revoluţiei cel de-l doilea? Motivul este, bănuiesc, că numai în redactarea celui de-al doilea document au avut rol Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, membri în Colegiul Naţional al IRR. Logic ar fi ca “Rezoluţia finală” să fie considerat documentul fundamental, dar acesta are cîteva cusururi:
– a fost redactat de Radu Motica (actual profesor de drept din Timişoara), care nu e membru la IRR
– conţine, la punctul 1, “demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a tiranului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia, precum şi a tuturor membrilor din familie”. Dacă s-ar accepta această rezoluţie finală drept document fundamental al revoluţiei rezultă că Ceauşescu a fost deja destituit prin hotărîrea adunării populare din Timişoara înainte ca Iliescu să fi anunţat destituirea sa prin Comunicatul către ţară al CFSN, ceea ce nu convine preşedintelui IRR.

În contrast, documentul alcătuit de Fortuna care acum se doreşte a fi promovat ca document fundamental al revoluţiei nu declară destituite autorităţile comuniste ci cere un dialog cu ele, şi cere demisia lui Ceauşescu, dar nu îl destituie. Rămîne astfel posibilă interpretarea că Iliescu, prin Comunicatul către ţară al CFSN, este cel care l-a destituit pe Ceauşescu, realizînd revendicarea FDR.

Am fost unul dintre cei care au contribuit la revitalizarea Proclamaţiei FDR, pe care am reprodus-o în cărţile mele “Falsificatorii istoriei” şi “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (ediţiile 1994, 1995, 1999), iar “Comisia pentru adevăr şi dreptate” a Asociaţiei “17 Decembrie” din Timişoara, pe care o înfiinţasem, mereu făcea referire la punctul III alineatul unu al acestei proclamaţii, care cerea tragerea la răspundere a celor care reprimaseră revoluţia. Eram cam singuratic pe atunci în referirile mele la acest document al revoluţiei, acum văd că şi Iliescu îl susţine (din gură, dar tot Iliescu e cel care a graţiat o mulţime de criminali din revoluţie).

Lorin Fortuna, autorul proclamaţiei FDR, este şi cel care a trădat-o, nearătînd după revoluţie vreo preocupare pentru realizarea celor scrise în ea. Nu Tismăneanu, ci regimul Iliescu este cel care a făcut uitată proclamaţia FDR, încă din 1990. Mass-media fesenistă (radioteleviziunea) a promovat peste tot doar Comunicatul către ţară a CFSN, neglijînd complet ce se întîmplase la Timişoara. Manifestaţia din 12 ianuarie 1990, atît la Timişoara cît şi la Bucureşti, a fost rezultatul unor legitime nemulţumiri populare. În cazul Timişorii, chiar din cartea editată de Lorin Fortuna “Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluţiei române din decembrie 1989″ (Editura Artpress 2007) se vede că Lorin Fortuna pierduse sprijinul majorităţii membrilor FDR. La pag. 59 se publică lista membrilor Consiliului judeţean Timiş al FSN cu menţionarea membrilor FDR şi sublinierea celor “rămaşi loiali conducerii FDR” (adică lui Fortuna). O simplă numărătoare arată că loialii erau în minoritate. La pagina 104 Fortuna publică un comunicat din “Renaşterea Bănăţeană” din 25 ianuarie 1990 prin care reprezentanţii “consiliilor FSN” din 95 de întreprinderi din Timişoara şi alte 23 din judeţ denunţă caracterul nedemocratic al constituirii conducerii administrative din Timişoara şi judeţul Timiş după revoluţia din 1989, cerînd alegeri libere (ceea ce s-a cerut şi la revoluţie). Interpretarea lui Fortuna este că acel comunicat este o manevră a fostului ziar comunist “Drapelul Roşu”, rebotezat “Renaşterea Bănăţeană”, pentru a submina FDR. De fapt, întrunirea reprezentanţilor a peste 100 de întreprinderi care să conteste autorităţile numite de FDR este un fapt remarcabil, care arată amploarea nemulţumirii timişorenilor din acea perioadă faţă de linia politică a lui Fortuna, care-şi pierduse de fapt susţinerea chiar în interiorul FDR. Ar fi fost un act de cenzură ca “Renaşterea Bănăţeană” să nu pomenească nimic despre asta. Ori, tocmai contra cenzurii s-a făcut revoluţia. Consiliile FSN din întreprinderi care l-au contestat pe Fortuna nu aveau legătură cu partidul politic FSN care s-a înregistrat la tribunal abia în februarie 1990, ci erau organisme alese de muncitorii timişoreni ca urmare a revoluţiei. Membrii consiliilor FSN din întreprinderi erau deseori aceeaşi care contribuiseră la declanşarea grevei generale din 20 decembrie 1989 contra regimului ceauşist. Din acest punct de vedere situaţia din Timişoara a fost un caz unic, nemaiîntîlnit în altă parte a ţării.

În martie 1990 Proclamaţia FDR era deja uitată de opinia publică, iar “Proclamaţia de la Timişoara” a reprezentat opinia celor care nu voiau să accepte propaganda oficială că Ion Iliescu este reprezentantul idealurilor revoluţiei. Nu ştiu dacă această proclamaţie merită titlul de document fundamental al revoluţiei, cum zice comisia Tismăneanu, ea nefiind pusă în practică rămîne doar un proiect ratat. Punerea ei în aplicare la 18 ani după revoluţie ar fi prea tîrzie, efectul nu ar fi nici pe departe acelaşi (însăşi proclamaţia vorbea de “primele trei legislaturi” în care să se interzică candidatura foştilor activişti comunişti, răstimp care deja a trecut). Aş considera mai bine slujite idealurile revoluţiei dacă l-aş vedea pe Iliescu rămînînd în afara parlamentului nu printr-o interdicţie legală, ci pierzînd alegerile prin vot uninominal într-o circumscripţie oarecare. În martie 1990 însă, cînd Ion Iliescu era înfăţişat peste tot ca emanaţie a revoluţiei şi orice contestare la adresa sa era întîmpinată cu violenţă, era nevoie ca cineva să zică că “Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului” (punctul 7 al Proclamaţiei de la Timişoara).

Romulus Cristea – „Revoluţia română. Mărturii şi documente”

Cartea lui Romulus Cristea (ziarist la „România Liberă”) – „Revoluţia română. Mărturii şi documente”, Editura „România pur şi simplu”, Bucureşti 2007, ne oferă o nouă încercare de a lămuri evenimentele din decembrie 1989 din ţara noastră. Cartea cuprinde o serie de relatări despre anchetele Parchetului Militar legate de revoluţia din 1989, interviuri cu participanţi la revoluţie şi reproducerea unor documente ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) din perioada imediat următoare revoluţiei române.

Primejdia dispariţiei dosarelor cu anchetele Parchetul Militar despre revoluţie este reală. „Dacă nu s-ar fi redeschis ancheta, la iniţiativa unei organizaţii neguvernamentale, dosarele victimelor din decembrie 1989 urmau să fie trimise la centrele de recuperare a deşeurilor, la topit, termenul de arhivare fiind expirat”, ne explică autorul (pag. 41). În timp ce mulţi politicieni mimează interesul pentru aflarea „adevărului despre revoluţie”, creînd şi instituţii bugetivore cu acest scop, documente valoroase despre istoria revoluţiei şi dosare ale unor anchete care au costat statul român o mulţime de bani riscă să fie distruse, pe motiv că răstimpul legal de arhivare a expirat. O iniţiativă care să prevadă predarea tuturor dosarelor legate de revoluţie cu termen de arhivare depăşit către Arhivele Naţionale, unde să poată fi studiate de istorici (peste 50 sau 100 de ani, cînd le va veni şi istoricilor profesionişti cheful să studieze acest subiect), e necesară.

În ciuda faptului că au trecut 18 ani de la revoluţie, nici Parchetul Militar nu s-a învrednicit să obţină toate documentele relevante pentru acest subiect. Radioul şi Televiziunea au răspuns solicitărilor de a pune la dispoziţia anchetatorilor documente (casete video, audio, alte documente). „Acestea, se pare, urmează să ajungă, în curînd, la procurori” (pag. 45). Adică, în 2007 (cînd a apărut cartea lui Romulus Cristea), la 18 ani de la revoluţie, respectivele documente încă nu ajunseseră la anchetatori ci doar „urmau să ajungă”. Oare or fi ajuns între timp?

Romulus Cristea ne vorbeşte şi despre „tone de arhive secretizate”. „Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării, Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă deţin arhive secretizate, documente clasificate referitoare la cele ce s-au întîmplat în decembrie 1989” (pag. 45-46). Regret faptul că autorul nu este mai explicit pe acest subiect. A cerut Parchetul documente, iar SRI, SIE şi celelalte instituţii au răspuns „documentele există dar nu le prezentăm fiindcă sînt secrete”? În lipsa unor asemenea precizări, afirmaţiile despre tonele de arhive secretizate le consider doar o speculaţie a autorului. Flerul îmi spune că în problema revoluţiei din 1989 nu documentele secretizate sînt problema, ci cele falsificate, distruse (uneori perfect legal, la expirarea termenului de arhivare; despre asta se vorbea încă din 1994 într-o Sinteză a Parchetului Militar) sau care nici nu s-au întocmit, căci s-a acţionat pe bază de ordine verbale.

„Nu avem din punct de vedere al probelor nici un terorist în sensul legii” este o afirmaţie a procurorului militar Dan Voinea (pag. 60). Sînt interesante însă cîteva cazuri de „terorism” din decembrie 1989 lămurite prin anchetă şi prezentate în carte, din care enumăr cîteva exemple.

În 24 decembrie 1989 actorul Horia Căciulescu, însoţit de Vica şi Milica Gavriliuc (surori), se deplasa cu autoturismul spre Palatul Telefoanelor. „Pe strada Constantin Millo partea carosabilă era blocată de o betonieră aşezată acolo de militarii din dispozitivul de apărare instalat în zonă. Horia Căciulescu a încercat o manevră de ocolire a betonierei. Doi militari, fruntaş Ionel Silea şi soldat Petre Ghiţă au deschis focul (…) Soldaţii au afirmat că înainte de a trage au somat regulamentar (…) probabil ca datorită vacarmului din jur somaţiile să nu fi fost auzite. Incidentul a avut drept urmări moartea cunoscutului actor Horia Căciulescu şi vătămarea corporală a celor două surori” (pag. 95). Tot lîngă Palatul Telefoanelor şi tot pentru că n-a oprit autoturismul la somaţie, a fost împuşcat mortal şi Costantin Cercelaru, în 28 decembrie. În momentul împuşcării, victima avea o îmbibaţie alcoolică de 1,15 gr % (pag. 63). Se confirmă deci nocivitatea conducerii autoturismelor sub influenţa alcoolului.

În aceeaşi zonă, în 23 decembrie, o subunitate de la UM 0396 Bucureşti a primit ordin să se instaleze pe terasa hotelului „Union”. „Pe la ora 15, în timp ce soldat Florin Puiu Cristian se afla în observare, în poziţia culcat, la marginea terasei, a fost împuşcat mortal, drept în cap. Glonţul ucigaş a fost tras de la o fereastră a etajului 6, de la Palatul Telefoanelor”. Ancheta a stabilit că „locul de unde s-ar fi tras era biroul de contabilitate al instituţiei. Încăperea fusese ocupată de militari de la M.Ap.N.” Militarii din Palatul Telefoanelor, cît şi cei din hotelul „Union”, nu au avut cunoştiinţă de prezenţa şi respectiv misiunile de luptă ale celorlalte subunităţi. „Neexistînd comunicare între subunităţile care acţionau în zonă, militarii au ajuns practic să tragă unii în alţii, totul soldîndu-se cu nenumărate victime” (pag. 98).

Plutonierul Paul Vasilescu, de la UM 01704 Bucureşti, „a avut o cădere psihică, împuşcîndu-se în piept”. „Iniţial, din dorinţa de a obţine unele avantaje materiale conferite de Legea 42/1990” (legea care dă drepturi revoluţionarilor), „Paul Vasilescu a declarat că a fost rănit prin împuşcare de terorişti. (…) Ulterior a revenit asupra declaraţiei şi a recunoscut că a avut o tentativă de suicid. Cazul nu este singular” (pag. 65).

Conducătorii cei mai sîrguincioşi ai luptei împotriva aşa-zişilor „terorişti” s-au dovedit a fi cei care avuseseră un rol cel puţin dubios în reprimarea revoluţiei. La Sibiu, în 21 decembrie 1989, „militarii de la UM 01512 (comandată de col. Aurel Dragomir) au deschis focul. Au fost înregistrate 5 victime” (pag. 19). După fuga lui Ceauşescu, acelaşi Aurel Dragomir a fost conducătorul luptei „anti-teroriste”, cîştigîndu-şi „merite” în faţa revoluţiei. Conform martorului Dănuţ Mureşan, Dragomir ar fi declarat la un moment dat: „Sînt fiul acestei unităţi şi am ordin să rad Sibiul de pe faţa pămîntului pînă la nimicirea tuturor teroriştilor” (pag. 19). Sute de morţi şi răniţi (în mare parte lucrători de miliţie şi securitate), şi zeci de clădiri distruse este bilanţul luptelor de la Sibiu, armata asumîndu-şi rolul de a face ordine şi operînd sute de arestări. „Ancheta ulterioară a Parchetului Militar a dovedit că toate arestările operate de Armată au fost făcute nejustificat” (pag. 16).

După 22 decembrie 1989, numai în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti şi în zona învecinată, s-au înregistrat 73 de morţi şi 274 de răniţi ca urmare a luptelor cu „teroriştii”. „Dosarul are NUP [rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale – nota mea] din 1996, iar răniţii şi rudele celor împuşcaţi habar nu au de dosar şi de rezoluţie, majoritatea declarînd că nici măcar nu au fost vreodată audiaţi sau în situaţia de a se constitui parte civilă. Dosarul în cauză a stat ascuns timp de 10 ani la secţia Parchetelor Militare”, procurorii militari apreciind că „nu se impune începerea urmăririi penale în cauza privind decesul a 73 de persoane şi rănirea altor 274” (pag. 67).

Reînceperea anchetei în cauzele privind revoluţia din 1989 a avut loc ca urmare a unei cereri a Asociaţiei „21 Decembrie” din Bucureşti (asociaţie din care face parte autorul) din luna octombrie 2004 (pag. 82). Prin această cerere s-a întrerupt cursul prescripţiei, care s-ar fi împlinit în decembrie 2004.

Cartea mai conţine interviuri cu personaje ale revoluţiei, anume: Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”, Marian Mierlă, prima persoană care şi-a dat demisia din CFSN, Dan Voinea, procuror militar, Iordan Rădulescu, colonel prezent în sediul CC al PCR, Octavian Crăciun, rănit în revoluţie, care fusese bănuit a fi terorist doar pentru că avea mîini îngrijite şi ţinută intelectuală care nu corespundea cu meseria sa de sudor.

Din interviul cu procurorul Dan Voinea aflăm, de pildă: „Toate persoanele reţinute în timpul revoluţiei ca suspecte de terorism au fost cercetate. Nu a rămas nici o persoană neanchetată” (pag. 145), nu există confirmare despre existenţa unor dispozitive de simulare a focului (pag. 146), muniţia cu care au fost împuşcate victimele e normală (pag. 147) şi „nu există nici o dovadă care să ateste că vreo putere străină s-a implicat, în decembrie 1989, în evenimentele de aici” (pag. 147).

O bună idee este includerea unei secţiuni cu documente, care include decrete ale CFSN, stenograma primei şedinţe a CFSN, din 27 decembrie 1989 (pag. 166-188; aflăm astfel că poziţia lui Ion Iliescu de preşedinte al CFSN nu a fost niciodată pusă la vot, deşi în 22 decembrie 1989 la TVR acesta era doar ultimul pe listă), discursuri ale lui Ion Iliescu, atît din perioada revoluţiei, cît şi ulterioare. Citim de pildă decretul din 7 ianuarie 1990 semnat de Ion Iliescu, prin care se înfiinţau Tribunale Militare Extraordinare pentru „judecarea şi pedepsirea de urgenţă” a „elementelor puse în slujba dictaturii” care au săvîrşit „acte teroriste care au avut ca urmări pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale” (pag. 265-267). La 18 ani după revoluţie, cînd ştim că nu s-a depistat nici un terorist, tragem concluzia că acest decret avea un rol pur propagandistic, de convingere a opiniei publice că CFSN chiar s-a luptat cu teroriştii şi vrea pedepsirea lor. Mai citim discursul lui Ion Iliescu la posturile de radio şi televiziune din 8 ianuarie 1990, publicat şi în Monitorul Oficial, în care acesta a povestit despre „formaţiunile de terorişti care au încercat să destabilizeze situaţia din ţară, să împiedice instaurarea noii puteri” (pag. 275), atrăgînd totodată atenţia populaţiei: „Vă rog să nu daţi crezare zvonurilor alarmiste cu intenţii destabilizatoare. Nu au nici un temei zvonurile care caută să semene suspiciune la adresa armatei (…) Armata este cu noi! Sprijină fără rezerve Frontul Salvării Naţionale” (pag. 279). E vorba de zvonurile despre implicarea armatei în reprimarea revoluţiei, care au fost confirmate în aceşti 18 ani inclusiv de instanţele judecătoreşti. În ianuarie 1990 însă, cei care încercau să vorbească despre acest adevăr erau învinuiţi de „destabilizare”, acelaşi cuvînt fiind folosit şi pentru învinuirea „teroriştilor”.

Printre minusurile cărţii menţionez repetarea aceloraşi idei în mai multe locuri (uneori chiar pe aceeaşi pagină – cum ar fi la paginile 23, 35), ceea ce dă impresia de redundanţă. Există şi unele informaţii inexacte sau incomplete. De pildă:

– despre persoanele implicate în furtul şi arderea la crematoriu a cadavrelor unor revoluţionari timişoreni, se spune că „cei vinovaţi au fost condamnaţi” (pag. 43). Nu se precizează că, deşi vinovăţiile au fost stabilite în acest caz, fapta respectivă, încadrată la „favorizarea infractorului”, a fost considerată amnistiată prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990.

– despre dosarul „Lotul Timişoara”, se afirmă că „la final nimeni nu s-a făcut vinovat, din punct de vedere al justiţiei, de uciderea şi mutilarea manifestanţilor din 17 decembrie ’89 (la Timişoara) şi 21 decembrie ’89 (la Bucureşti)” (pag. 43-44). Pe de o parte dosarul „Lotul Timişoara” nu se referă şi la crimele din Bucureşti, pe de altă parte în acest dosar s-au pronunţat şi condamnări pentru „omor deosebit de grav”. Că aceste condamnări n-au fost ispăşite decît în mică măsură (de pildă Ion Coman, principal comandant al represiunii, din 15 ani de închisoare a executat doar 3 ani şi ceva) e altă problemă.

– despre revoluţia din Cluj, aflăm că în 21 decembrie, Ioan Rusu, muncitor la Combinatul de Utilaj Greu, s-a îndreptat spre ostaşi. Conform declaraţiei unui militar, „şi-a oferit, demonstrativ, pieptul spre noi, invitîndu-ne să-l împuşcăm”. Invitaţia a fost acceptată, Ioan Rusu fiind împuşcat mortal de fruntaşul Marian Bolboş (care ar fi recunoscut acest lucru în faţa superiorului), ne spune autorul (pag. 10). Apoi, „la data de 8 ianuarie 1990, invitaţi la clubul UM01369 Someşeni, mai mulţi militari în termen, avînd exemplul personal al col. Gheorghe Timiş, au dat declaraţii mincinoase şi neruşinate prin care uciderea prin împuşcare a victimei Ioan Rusu a fost pusă pe seama unor trăgători necunoscuţi, existenţi fie printre blocuri, fie în rîndul manifestanţilor” (pag. 12). Nu sînt convins că totdeauna constatările instanţelor sînt corecte, dar cred că se impunea amintirea faptului că Marian Bolboş a fost achitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Sînt şi afirmaţii care ar necesita mai multe explicaţii. Se spune despre stenograma şedinţei CFSN din 27 decembrie 1989: „cercetătorii în istorie consideră că ar putea fi vorba de un document susceptibil de cenzură din care lipsesc unele paragrafe care făceau referire la nemulţumirile unor membri CFSN şi care reproşau destul de virulent comportamentul cu tentă dictatorială a lui Ion Iliescu” (pag. 167). Nu ni se spune însă care sînt aceşti cercetători şi nu se indică vreo declaraţie a vreunui membru CFSN care să fi afirmat că stenograma a fost cenzurată. Mare parte din oamenii aceia încă trăiesc, pot fi întrebaţi direct dacă acea stenogramă are sau nu lipsuri.

În ansamblu însă, cartea lui Romulus Cristea este o lucrare valoroasă, care merită citită şi care ajută cititorul să înţeleagă multe probleme legate de revoluţia din 1989.