A murit Vasile Bărbat, rănit în revoluție și fost deputat

Vasile Bărbat, rănit în revoluția din Timișoara și fost deputat (din partea Partidului Democrat al Muncii) între anii 1990-1992, a murit în 16 decembrie 2018, aflu de pe facebook.

Vasile Bărbat a fost împușcat în 17 decembrie 1989 în Piața Libertății din Timișoara, lîngă clădirea garnizoanei. Tot atunci a fost împușcată și soția sa, Lepa Bărbat, care a murit iar trupul i-a fost furat mai apoi din spitalul județean și ars la crematoriul din București. Fiica Ioana Bărbat, care era atunci cu părinții, a fost și ea rănită superficial de un glonț. Continuă lectura

Deznodămîntul juridic al cazului Vasile Bărbat

Joitoiu1Despre domnul Vasile Bărbat, rănit în revoluţie în 17 decembrie 1989, în Piaţa Libertăţii din Timişoara, am mai scris pe acest blog. E vorba practic de o întreagă familie – soţ, soţie şi copil – care au fost împuşcaţi în locul respectiv. Soţia, Lepa Bărbat, a fost ucisă, trupul ei fiind apoi printre cele furate din spitalul judeţean şi arse la crematoriul din Bucureşti, soţul, grav rănit în abdomen, a scăpat cu viaţă trebuind însă să suporte operaţii chirurgicale în străinătate, iar fiica care se afla alături de părinţi a fost rănită uşor la mînă. În perioada 1990-1992 domnul Bărbat a fost deputat, iar în noiembrie 2012, descoperindu-se că în anii ’60 a colaborat cu securitatea (descoperirea era din 2010), a fost propus pentru a i se retrage titlul de luptător rănit în revoluţie (linc). Recent, în 8 februarie 2013, SSPR l-a propus încă o dată pe domnul Bărbat pentru retragerea titlului de revoluţionar (linc), ca să vadă toată lumea cît de mult se munceşte la SSPR.

Relatarea domnului Bărbat despre împrejurările împuşcării sale cît şi constatările CNSAS despre dînsul le puteţi citi la articolul Fostul deputat şi rănit în revoluţie Vasile Bărbat şi colaborarea sa cu securitatea (linc).

Pentru împuşcarea celor 3 membri ai familiei Bărbat a fost trimis în judecată căpitanul de contrainformaţii Vasile Joiţoiu. Iniţial acesta a fost osîndit la 18 ani închisoare. După recurs sentinţa a fost casată şi cauza trimisă la parchet pentru completarea urmăririi penale. În 14 octombrie 2010 (deci după 20 de ani de anchete), dosarul a fost clasat şi Joiţoiu scos de sub urmărire penală. Redau mai jos ordonanţa parchetului, emisă de maior magistrat Gheorghe Caloian, care arată toate fazele procesuale prin care a trecut dosarul.

ROMÂNIA
Ministerul Public                                 Exemplar nr. 1
Parchetul Militar de pe lîngă Tribunalul Militar Teritorial
Str. George Georgescu nr. 3, sector 4 Bucureşti
Telefon/Fax 021.314.84.32
Operator 5667
Nr. 28/P/2009

ORDONANŢĂ
14 octombrie 2010

Procuror militar, maior magistrat CALOIAN GHEORGHE, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Tribunalul Militar Teritorial;

Examinînd actele dosarului privind pe înv[inuit] cpt. (rez.) JOIŢOIU VASILE, din cadrul UM 01185 Timişoara, cercetat pentru săvîrşirea infracţiunilor de omor şi tentativă de omor deosebit de grav, prev[ăzută] de art. 174 alin. 1 C[od] pen[al] şi art. 20 rap[ortat] la art. 176 lit. b C. pen., cu aplic[area] art. 33 lit. b C. pen.

CONSTAT: Continuă lectura

Tatulici & Tatomir – Povestea Timişorii (10). Guşă şi Stănculescu la proces

Un nou fragment din filmul „Povestea Timişorii” realizat de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir şi difuzat în 1991 la TVR. Aici sînt prezentate declaraţii date în procesul revoluţiei de la Timişoara („procesul celor 25”) de martorii Victor Stănculescu şi Ştefan Guşă şi declaraţii date pentru reporteri de inculpaţii Ion Corpodeanu şi Tinu Radu. Comentariile mele ulterioare sînt inserate cu litere cursive, între paranteze drepte.

Vezi şi primele 9 fragmente prezentate pe acest blog:
15 decembrie 1989
16 decembrie 1989
În jurul lui Tokes
Dezvoltarea mişcării revoluţionare în 16 decembrie 1989
Lupte între manifestanţi şi forţele de ordine
Calea Lipovei şi Girocului, 17 decembrie 1989
Groapa comună din cimitirul eroilor
Catedrală, 17-18 decembrie 1989
Recapitulare prima parte

Transcriere înregistrare: Continuă lectura

Curtea de Apel Bucureşti l-a declarat pe rănitul în revoluţie Vasile Bărbat colaborator al securităţii

Monitorul Oficial nr. 146 din 4 mai 2010 publică Decizia Civilă nr. 671 din 9 martie 2009 (a se observa distanţa de peste un an de la hotărîrea judecătorească la publicarea ei în Monitorul Oficial) a Curţii de Apel Bucureşti, prin care Vasile Bărbat, rănit în revoluţia din Timişoara, fost deputat în legislatura 1990-1992 din partea Partidului Democrat al Muncii, este declarat colaborator al securităţii (linc). Continuă lectura

Activitatea procurorului Dan Voinea în dosarele revoluţiei

Prezint o listă cu dosare legate de revoluţia din 1989 la care rechizitoriile au fost fie întocmite fie confirmate de procurorul militar Dan Voinea. Cel care mi-a dat această listă este chiar Dan Voinea, pe care l-am rugat să-mi dea informaţii despre activitatea sa legată de procesele revoluţiei. Eu am adăugat la lista furnizată de dl. Voinea doar procesul Ceauşescu. Dacă mai sînt şi alte lipsuri sau greşeli în listă rog cititorii să mi le semnaleze. Sînt 31 de dosare, din Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu, Cugir, Reşiţa, Buzău, Braşov, Orşova, Hunedoara, Reşiţa, Iaşi, Focşani, Tîrgovişte, Oradea. Totodată, cu ajutorul cititorilor, aş dori să completez lista cu date referitoare la victime şi cu deznodămîntul pe care l-au avut respectivele dosare. Unde am ştiut, am completat eu. Continuă lectura

Minciuni anticomuniste marca Sorin Ilieşiu

Vicepreşedintele Alianţei Civice, Sorin Ilieşiu, a lansat un nou apel, de astă dată către ambasadorul SUA, căruia îi cere o audienţă pentru a-i prezenta un apel pentru condamnarea internaţională a comunismului. Scrisoarea domnului Ilieşiu, la care au aderat 36 de organizaţii civice şi sindicale, e prezentată pe saitul asociaţiei „21 Decembrie” (linc).

Delegaţia care ar urma să discute cu ambasadorul american (sau o fi discutat deja?) este mai cuprinde, pe lîngă domnul Ilieşiu, pe: Teodor Mărieş, preşedinte al asociaţiei „21 Decembrie”, George Costin, declarat „preşedinte executiv” al Blocului Naţional al Revoluţionarilor (este vorba de organizaţia care îl are ca preşedinte de onoare pe Ion Iliescu; conducerea anunţată în presă după ultimul congres al acesteia nu-l includea însă pe George Costin, fie a dezinformat presa, fie în actele depuse la tribunal după congres e o altă conducere decît ceea ce s-a discutat la congres, de faţă cu presa), Antonie Popescu şi Ionuţ Matei, avocaţi ai asociaţiei „21 Decembrie”, Liviu Antonesei, Florian Mihalcea, preşedinte al Societăţii „Timişoara”.

Un lucru mă deranjează însă în scrisoarea domnului Ilieşiu: Afirmaţia categorică că „nimeni nu a fost trimis în judecată pentru masacrul din decembrie 1989”. Această afirmaţie reprezintă o minciună sfruntată. Au fost o mulţime de procese legate de revoluţia din 1989. Numai referitor la revoluţia din Timişoara, avem următoarele cazuri, prezentate de mine în cartea „Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din Timişoara (1989)”: Continuă lectura

Fostul deputat şi rănit în revoluţie Vasile Bărbat şi colaborarea sa cu securitatea

M-am referit, în articolul Revoluţionari, colaboratori ai securităţii şi reluarea manipulării pe acest subiect (linc) la descoperirea de către CNSAS a aproximativ 100 de revoluţionari care au colaborat cu securitatea, ceea ce reprezintă aproximativ 0,5% dintre cei care au cerut certificate de revoluţionar. Din lista CNSAS, pe care am reprodus-o în articolul sus-menţionat, cunosc un singur nume din Timişoara: Vasile Bărbat. Nu ştiu dacă nu mai sînt şi alţi timişoreni, că nu cunosc eu numele tuturor revoluţionarilor din Timişoara, dar acesta e singurul timişorean de pe lista aceea pe care-l cunosc. Dacă or mai fi timişoreni printre aceşti colaboratori ai securităţii, în orice caz nu fac parte dintre numele cunoscute ale liderilor revoluţiei timişorene.

Am cerut dosarul lui Vasile Bărbat pentru a vedea ce conţine acesta dar şi pentru a verifica declaraţia lui Mircea Dinescu despre revoluţionarii găsiţi colaboratori ai securităţii: „îi scoteau băieţii de la Securitate şi îi băgau printre demonstranţi la Revoluţie”. A fost Vasile Bărbat băgat printre demonstranţii de la revoluţie de către securitate? Continuă lectura

Revoluţionari, colaboratori ai securităţii şi reluarea manipulării pe acest subiect

Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a descoperit peste 100 de posesori de certificate de revoluţionar care au fost colaboratori ai securităţii, scrie Cristian Andrei în ziarul „Ziua” din 10 septembrie 2009 (linc).

Legat de acest subiect, Mircea Dinescu a declarat: „Sînt foarte mulţi revoluţionari trimişi de către CNSAS în instanţă, îi scoteau băieţii de la Securitate şi îi băgau printre demonstranţi la Revoluţie”. Continuă lectura

Scrierile mele – copiate de alţii

Urmărind un linc pe care wordpress-ul mi-l indica că îmi trimite vizitatori pe blog am găsit o discuţie în care se spunea că articolul meu „Antisemitismul lui Eminescu” pus în 15 ianuarie pe acest blog ar fi de fapt copiat după o lucrare a Alinei Savin „Mihai Eminescu şi chestiunea evreească”.

Într-adevăr, sînt fraze întregi care corespund cuvînt cu cuvînt între cele două lucrări (paginile 5 şi 6 în articolul Alinei Savin, care e mai amplu). Numai că nu eu am copiat de la Alina Savin ci Alina Savin (persoană pe care n-o cunosc) de la mine. Ea şi-a scris articolul în 12 iunie 2006 la Poitiers, Franţa, aşa cum a precizat la sfîrşitul acestuia. Eu am publicat articolul în 19 mai 2003 pe forumul moldova.net – un forum specializat pe probleme legate de Basarabia, unde am activat cu numele de „Marius”. Forumul respectiv a avut între timp probleme, o parte din discuţiile vechi au dispărut, participanţii au trebuit să se reînregistreze, dar articolul respectiv încă se mai găseşte pe arhiva respectivului forum.

Pe urmă, în 2005 am republicat articolul, într-o variantă puţin adăugită, pe saitul novopress (fiind şi singura mea colaborare cu acel sait pînă acum).

Cînd am pus articolul pe blog am precizat că e vorba de un articol mai vechi pe care-l republic cu prilejul aniversării lui Mihail Eminescu, fac acum precizările ca să se vadă că nu eu am copiat de la Alina Savin ci aceasta de la mine. La bibliografie, Savin a trecut volumul „Opere” de Eminescu de la Editura Academiei din 1989 şi cartea lui Carol Iancu „Evreii din România de la excludere la emancipare”, pe care le citez în articol. Anonimul „Marius” de pe forumul moldova.net n-a fost trecut la bibliografie.

Nu e prima oară cînd păţesc asta. Un alt articol de-al meu pus şi pe acest blog (de cînd mi-am deschis blog mai pun aici şi articole ale mele mai vechi; nu pe toate, numai cele mai izbutite) „Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc”, pe care-l publicasem iniţial în 2005 pe altermedia, a fost baza dezvoltării articolului despre Mircea Druc de pe Wikipedia românească. În 10 septembrie 2008, „Evenimentul Zilei”, scrie un articol despre Mircea Druc în care recunosc nişte fraze copiate cuvînt cu cuvînt din articolul meu. Culmea e că cei de la Wikipedia s-au apucat să facă scandal că dreptul „lor” de proprietate intelectuală a fost încălcat, astfel că pînă la urmă ediţia on-line a „Evenimentului Zilei” a precizat Wikipedia ca sursă a articolului (în ediţia tipărită precizarea nu apare). Despre faptul că Wikipedia a copiat la rîndul ei de la mine n-au mai precizat.

Un alt caz a fost cu „Caietele Revoluţiei” nr. 3 (10)/2007, editate de Institutul Revoluţiei Române. La pagina 46, sub semnătura lui Gino Rado (vicepreşedinte al Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei” din Timişoara, dar care, ca orice miel blînd, mai face un ban colaborînd şi cu Institutul Revoluţiei) a apărut articolul „Lepa Bărbat erou martir” care descrie moartea Lepei Bărbat, victimă a revoluţiei din Timişoara. În mai mult de jumătate din articol se reproduce cuvînt cu cuvînt o parte din declaraţia pe care soţul acesteia, Vasile Bărbat, mi-o dăduse cînd am scris cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, declaraţie pe care o publicasem şi pe internet. Restul articolului constă din nişte date biografice ale Lepei Bărbat şi situaţia procesului legat de uciderea acesteia, care tot din cartea mea (sau de pe internet, tot de mine puse) au fost copiate. Nu se amintea sursa de inspiraţie. Am scris apoi şi o scrisoare către Institutul Revoluţiei în care am protestat pentru faptul că prezintă munca mea ca rezultatul cercetărilor lor, cu care-şi justifică subvenţiile de la bugetul statului. Le-am cerut să publice scrisoarea, fără rezultat. În schimb, mi-a telefonat Viorel Domenico de la Institutul Revoluţiei ca să-mi propună colaborarea cu Institutul, pentru un dicţionar al revoluţiei române, indicîndu-mi concret că ei ar dori să publice un material despre Sorin Leia, martir al revoluţiei a cărui fapte merită a fi cunoscute. M-a luat la sentiment, că soarta eroului Sorin Leia, care a fost împuşcat pe treptele Catedralei din Timişoara, merită popularizată.

Despre Sorin Leia scrisesem deasemeni în cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, pe baza declaraţiei mamei acestuia şi a martorului Avram Gliguţă, rănit tot pe treptele Catedralei, iar apoi pusesem declaraţiile respective şi pe internet. Nu i-am dat însă lui Domenico acordul de se publica de către Institutul Revoluţiei declaraţiile strînse de mine, fiindcă am nişte îndoieli legate de activitatea şi modul de înfiinţare al acestui institut (cititorii acestui blog pot căuta în categoria „Institutul Revoluţiei” ca să înţeleagă despre ce e vorba; despre cenzura de la Institutul Revoluţiei a vorbit şi Bogdan Murgescu – care pregătise un număr al revistei „Clio 1989” a institutului care n-a mai fost acceptat de conducerea acestuia, fiind publicat pînă la urmă în regim privat la editura Polirom; aveam şi eu acolo două articole din care unul sînt convins că a deranjat; e vorba deci de refuzul meu de a colabora cu un institut în care se practică cenzura).

E, şi ce dacă nu le-am dat acordul? În „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2008, la pagina 69 apare un articol despre Sorin Leia, nesemnat dar bizuit exact pe declaraţiile strînse de mine. La bibliografie se indică „fondul documentar al asociaţiei Memorialul Revoluţiei” (deci tot Gino Rado trebuie să fie în spatele acelui articol; da, „Memorialul Revoluţiei” are cărţile mele în bibliotecă) şi cartea lui Costel Neacşu „Religiozitatea revoluţiei române din decembrie 1989”. Costel Neacşu e un tip pe care l-am cunoscut, şi care a preluat în cartea sa declaraţiile despre Sorin Leia publicate de mine, dar cu citarea cărţii mele în bibliografia lucrării sale, ba chiar mi-a adresat şi nişte mulţumiri la sfîrşitul cărţii sale. Institutul Revoluţiei a folosit cartea lui Neacşu ca să poată spune că ei au copiat de la Costel Neacşu, nu de la mine. În felul ăsta evită să pomenească de mine, că sînt un tip cam antipatic (ştiu asta), dar de folosit munca mea tot o folosesc.

În cazurile astea eu nici nu ştiu dacă juridic am vreun drept să protestez, fiindcă e vorba de declaraţiile unor terţe persoane, deci nu de creaţiile mele intelectuale proprii. Cert este că munca de reporter, de a căuta martorii la ei acasă pentru a le cere declaraţii, chiar de a-i îndruma în cursul scrierii declaraţiilor pentru a cuprinde toate aspectele relevante (depinde de persoană şi de nivelul cultural al acesteia; unii martori au nevoie de îndrumări pentru a ieşi un text final coerent, alţii nu), eu am făcut-o, fără să mă plătească nimeni pentru asta. Iar acum nişte domni de la Institutul Revoluţiei şi Memorialul Revoluţiei, cu salarii asigurate din bugetul statului, declară că fac cercetare despre revoluţie copiind de pe internet declaraţii publicate de mine, fără să precizeze sursa.

Alt caz: În ziarul PRM „Tricolorul” din 18 şi 20 decembrie 2004 apăruse articolul „Enigmele revoluţiei din decembrie 1989” semnat de un oarecare Bogdan Păpădie, care era copiat în proporţie de 90% după articolul meu „Politicienii şi revoluţia din 1989”, publicat din anul 2000 pe internet iar din 2001 şi pe hîrtie în volumul „Întrebări cu şi fără răspuns” al Asociaţiei Memorialul Revoluţiei. Am semnalat situaţia redacţiei şi am primit un e-mail de la Vlad Hogea, care era pe atunci redactor la „Tricolorul”, în care-şi cere scuze spunînd că n-a cunoscut faptul, recunoaşte că practica e dezonorantă şi făgăduieşte că va publica o notă despre autorul real al articolului. N-am mai urmărit dacă acea notă s-a publicat.

Cu dezvoltarea asta a internetului, mă aştept la tot mai mulţi amatori de făcut copy + paste!

Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2)

Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Totuşi, serviciile secrete pot arunca cu vorbe la întîmplare. Ştim asta din pilda recentă a zvonurilor despre armele irakiene de distrugere în masă. Referitor la raportul SRI despre revoluţie, subsemnatul, în numele Asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie Timişoara, am contestat acest raport imediat ce a fost publicat (1994), cerînd şi destituirea directorului SRI Virgil Măgureanu. Există, cel puţin la Timişoara, o opinie larg răspîndită că instituţiile statului român, inclusiv SRI, au avut constant interesul să ascundă vinovaţii de crimele din 1989, inclusiv prin lansarea în mijloacele de (dez)informare în masă a unor false teorii despre revoluţie. Această opinie primeşte confirmări chiar şi de la Stoenescu, care ne spune că multe documente au fost „prelucrate” la M.Ap.N. după revoluţie (notă de subsol la pag. 290). Dacă la M.Ap.N. s-au putut falsifica documente, cum ne spune fostul şef al Direcţiei de Relaţii Publice al Armatei Alex Stoenescu, de ce n-ar putea falsifica documente şi SRI-ul? (Totuşi, la SRI pare să fie vorba mai mult de formulări ambigui şi insinuări decît de falsificare directă de documente)

Pe de altă parte, premeditarea dezorganizării mitingului din 21 decembrie nu e neapărat opusă teoriei revoltei spontane. Leon Nica, de pildă, imediat după revoluţie a declarat că a sabotat mitingul lui Ceauşescu, şi a făcut-o premeditat, adică a mers la miting cu gîndul bine stabilit să provoace o revoltă anti-Ceauşescu. Ca Leon Nica puteau să aibe gînduri similare şi alţi bucureşteni, sau chiar timişoreni despre care sînt indicii (amintite chiar de Stoenescu) că s-au deplasat la Bucureşti ca să revolte populaţia.

Într-o mulţime de zeci de mii de oameni e firesc să apară spontan şi cîţiva oameni cu iniţiativă. Odată cu anunţarea mitingului, cunoscut fiind de către opinia publică că la Timişoara au fost omorîţi oameni, ar fi fost chiar de mirare ca din 2 milioane de bucureşteni să nu se găsească cîţiva să acţioneze contra lui Ceauşescu. Cîtă vreme nu s-a dovedit că aceia care au acţionat au legături cu organizaţii oculte, teza revoltei spontane nu e deloc respinsă. E firesc ca o revoltă să înceapă cu un număr mic de participanţi iar pe parcurs să cîştige din ce în ce mai mulţi adepţi.

„Începînd cu ziua de 20 decembrie, la Timişoara s-a declanşat revolta populară, condusă din după amiaza aceleiaşi zile de Frontul Democrat Român” (pag. 253). Iarăşi vedem minimalizarea şi contestarea caracterului autentic revoluţionar al primelor zile ale revoluţiei, în care s-a desfăşurat represiunea (morţii Timişoarei au fost între 17-19 decembrie şi după 22 decembrie; din 20 decembrie pînă la fuga lui Ceauşescu n-au mai fost morţi).

„Serviciile secrete americane au încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă anticomunistă în care au fost implicaţi, ca urmare a înţelegerilor de cooperare, şi agenţi sovietici”, scrie Stoenescu (pag. 259), iar apoi prezintă grupul „Mansarda”, care avea ca membri pe Octavian Mihăescu, Ion Rădoi, Marian Mierlă şi alţii. Practic, un grup de prieteni care se întîlneau într-o mansardă unde criticau regimul comunist. Poate au existat zeci de asemenea grupuri prin Bucureşti, grupul „Mansarda” avînd intenţii nobile dar rezultate practic nule anterior revoluţiei. Octavian Mihăescu i-a scris lui Stoenescu că grupul hotărîse „pentru ziua de 1 decembrie 1989, o întîlnire a 200 de studenţi la statuia lui Mihai Viteazul şi darea scînteii. Trebuia să fiu pe fază, pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestaţi. La întîlnire nu sosiseră decît 5 persoane din 200! Căzuse acţiunea” (pag. 262). Dorinţa de anunţa Ambasada SUA (sau alte ambasade străine) despre eventuale cazuri de arestări politice e o formă firească de apărare a celor care luptă cu un sistem totalitar, care nici nu vrea să recunoască existenţa oponenţilor. Însă, atîta vreme cît nu Ambasada SUA le-a spus acestor oameni ce să facă, afirmaţia că grupul „Mansarda” ar fi fost format de serviciile secrete americane e gratuită. Ceea ce a făcut grupul „Mansarda” şi toate celelalte grupuri de acest fel care or mai fi fost prin Bucureşti să intre în acţiune au fost evenimentele de la Timişoara (cunoscute prin radio Europa Liberă), care au transmis românilor îndemnul „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”. Cei care au rămas pasivi după ce au aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, să nu ne mai plictisească cu poveşti despre rezistenţa lor în faţa dictaturii.

Fanii unei echipe de fotbal se vor întîlni la meciul echipei favorite fără să plănuiască dinainte asta, datorită simplei răspîndiri a veştii că are loc meciul (fiecare dintre fani luînd pe cont propriu hotărîrea de a merge la meci). Aşa a fost la Timişoara, cînd vestea că „se întîmplă ceva” la casa Tokes a atras ca un magnet pe toţi cei care erau dispuşi să acţioneze împotriva lui Ceauşescu, chiar dacă nu ştiau prea bine şi nici nu îi interesa cine este Laszlo Tokes. Tot aşa a fost la mitingul anunţat de Ceauşescu în 21 decembrie. Nici un complot sau punere la cale de forţe oculte nu e necesar pentru a realiza asta, rezultatul l-ar fi putut prevedea şi Ceauşescu, dacă ar fi avut mai multă inteligenţă.

Stoenescu adună cu grijă orice declaraţie sugerează că manifestanţii din 21 decembrie 1989 nu erau români. În intersecţia cu strada Luterană era un grup „încercînd să convingă oamenii să strige Jos Ceauşescu! Martorii oculari afirmă că erau străini, cel mai probabil basarabeni” (pag. 238). Cine-s martorii ăia, nu ni se spune. Un oarecare Tudor Calotă a declarat că „am fost la Inter. Acolo erau nişte cetăţeni care strigau: Nu plecaţi! Nu erau români”, iar Petre Copilici pretinde că a fost chiar ameninţat cu arma de nişte străini să rămînă la manifestaţie (pag. 244). Nici Calotă, nici Copilici nu explică din ce cauză consideră că respectivii nu erau români, iar declaraţia cu participarea la manifestaţia anti-Ceauşescu sub ameninţarea armelor e hilară. Nicolae Dumitru a văzut un lider revoluţionar din Piaţa Universităţii care „avea o privire de ucigaş (…) nu părea a fi de la noi” (pag. 267-268). Dumitrule dragă, chiar şi un român poate avea privire de ucigaş în asemenea momente, mai ales dacă te bănuieşte că eşti securist (apropo: eşti?). Mihai Montanu a văzut nişte inşi care au coborît din nişte dacii şi s-au ataşat demonstranţilor, care „greu de spus de partea cui erau (…) aş fi tentat să zic că nu erau de-ai noştri”, de unde Stoenescu trage concluzia că daciile „aparţineau Consulatului URSS” (pag. 301). Martorul ocular Montanu nu trăsese această concluzie. Miliţianul Ionel Bejan a văzut 3 turişti sovietici care se uitau pe o hartă, dar nu rezultă din declaraţia lui că aceştia au avut legătură cu revoluţia (pag. 305-306).

Dan Iosif spune că printre revoluţionarii din Bucureşti s-au aflat şi timişoreni, veniţi să „exporte” revoluţia (pag. 280). Acei timişoreni sugerau la baricadă, prin bileţele, scandarea unor nume care să facă parte din viitorul guvern, precum Corneliu Mănescu, Mazilu, Iliescu. Aceste nume care s-ar fi scandat la baricadă sînt confirmate, după o şovăială, de Dan Iosif, dar la presiunea psihologică a interviatorului Stoenescu, care în loc să lase martorul singur să amintească numele liderilor politici presupus amintiţi la baricadă, îi dictează aceste nume lui Dan Iosif şi îi cere să le confirme (ăsta-i stilul de lucru Stoenescu, similar face cu martorul Dragoş Constantinescu – pag. 338 – acesta confirmînd doar generic că s-au scandat nişte nume, fără să indice care).

Prezenţa timişorenilor în Bucureşti nu se potriveşte cu teoria dragă lui Stoenescu despre agenturile străine, de aceea autorul nu crede că aceia ar fi fost timişoreni adevăraţi. „Ce rost avea ca tinerii timişoreni care se încadraseră mişcării de la Inter (…) să comunice cu colegii lor prin bileţele?” (pag. 282). Păi, dacă portavocea era la Dan Iosif, era normal să i se scrie pe un bileţel propuneri de scandări, cel cu portavocea dădea tonul şi nu era cazul să fie atacat Iosif ca să i se smulgă portavocea. Metoda bileţelelor a fost folosită şi în balconul Operei din Timişoara (Mariana Cernicova – „Noi suntem poporul”, Editura Intergraf, Reşiţa 2004). „Este greu de înţeles cum timişorenii care aveau la Timişoara deja o formaţiune politică bine conturată, Frontul Democrat Român, cu un program anticomunist explicit, cereau la Bucureşti un guvern format din comuniştii Corneliu Mănescu, Dumitru Mazilu, Ion Iliescu? (…) Se pare că a existat cel puţin un grup diversionist care s-a autointitulat timişorean, şi care n-avea altă legătură cu Timişoara decît diversiunea pe care o provocase acolo cu patru zile în urmă” (pag. 282). Frontul Democratic Român era denumirea pe care şi-o luase comitetul revoluţionar din clădirea Operei din Timişoara, dar acesta nu era o formaţiune politică bine conturată, căci n-avea o ideologie clară (de aia s-a destrămat după revoluţie) şi nici un program anticomunist explicit. „Proclamaţia” FDR din 21 decembrie 1989 (reprodusă la pag. 204) cerea „dialog” cu guvernul comunist a lui Dăscălescu. În plus, venirea unor timişoreni la Bucureşti nu era rezultatul unei misiuni explicite primite de la conducerea FDR. A existat în Timişoara ideea generală că trebuie făcut ceva ca revoluţia să se extindă în alte oraşe, şi este credibil să fi apărut spontan grupuri care au hotărît să plece spre Bucureşti. Oamenii mai acţionează şi din proprie iniţiativă, nu numai „manevraţi” sau „manipulaţi” cum crede Stoenescu. Din cîte ştiu, singurul oraş în care a fost trimis un om cu misiune explicită de către FDR a fost Aradul.

„Procedurile armatei americane pentru situaţii de confruntare cu tulburări civile se potrivesc cu cele aplicate de trupele armatei române la Timişoara şi Bucureşti”, încearcă Stoenescu să legitimizeze represiunea (pag. 299). Dar la aprecierea legalităţii unor fapte se ţine seama de procedurile în vigoare în momentul săvîrşirii faptelor.

„În ansamblul dosarelor revoluţiei există o coincidenţă tulburătoare: cel puţin în patru locuri – Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj – primul foc mortal, primul glonţ care a omorît un om, nu-şi găseşte autorul (…) Traiectoria glonţului care a omorît-o pe Lepa Bărbat la Timişoara nu poate fi reconstituită” (pag. 307). La majoritatea gloanţelor nu s-a stabilit autorul, dar pentru cazul Lepa Bărbat există un autor prezumtiv – ofiţerul Vasile Joiţoiu a fost trimis în judecată, osîndit iniţial la 18 ani închisoare, apoi sentinţa a fost casată şi s-a cerut rejudecarea. De ce nu se poate reconstitui traiectoria glonţului care a ucis-o pe Lepa Bărbat am explicat în cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”: fiindcă burlanul care purta urma glonţului a fost furat. În Bucureşti, primul foc mortal a fost produs de un miliţian, care e cunoscut – G. Rodeanu. Armata „s-a ocupat cu distrugerea probelor, cu împiedicarea cercetărilor, refuzînd să predea armamentul prezent la Inter pentru cercetare şi punîndu-i pe soldaţi să-şi cureţe armele” (pag. 321). Dacă-i aşa, de ce mai răspîndeşte Stoenescu învinuirea de deschidere a focului asupra misterioşilor agenţi străini? Nu e limpede că teoria agenturilor străine e doar o cărămidă în plus la zidul minciunii care urmăreşte scăparea adevăraţilor vinovaţi de crimele din 1989? Nu se poate demonstra nimic, dar se urmăreşte crearea a ceea ce în termeni juridici se cheamă „îndoială rezonabilă”, suficientă pentru a-i scoate basma curată pe criminali.

La Timişoara „imaginea unei orori inadmisibile a constituit mecanismul revoltei populare din dimineaţa de 20 decembrie” (pag. 342). Păi n-a fost o „imagine de oroare” ci o oroare reală!

„Cauza imediată a revoltei populare din Timişoara din 20 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii din 16-17 decembrie, iar cauza imediată a revoltei populare de la Bucureşti din 22 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii puse în acţiune la mitingul din 21 decembrie. Această cauzalitate nu implică persoanele care s-au angajat la evenimente din convingere, dar care au fost însă foarte puţine – estimez un număr rezonabil de 120-200 de persoane pentru Iaşi, Timişoara, Cluj, Braşov şi Bucureşti, împreună – şi care merită pe drept titulatura de revoluţionari” (pag. 427).

O regulă a cercetării istorice este că, pe măsură ce evenimentele devin mai îndepărtate în timp, cantitatea de mituri şi legende despre ele creşte. Se poate vedea asta şi în cazul cărţilor lui Stoenescu. Dacă în primul volum, tipărit în 2004, accepta numărul de 2000 de „cetăţeni autentic revoltaţi ai Timişoarei” în data de 17 decembrie 1989 (vol. I pag. 504), iată că în volumul 2, tipărit în 2005, au mai rămas maxim 200 revoluţionari, în total pentru 5 oraşe! Nici nu vreau să mă gîndesc ce estimare a numărului de revoluţionari autentici va face dl. Stoenescu peste încă 2-3 ani.

Numai numărul celor împuşcaţi la Timişoara în 17 decembrie (morţi şi răniţi) depăşeşte ultima estimare a lui Stoenescu. Deasemeni, numai la Bucureşti în 21 decembrie au fost reţinuţi şi duşi la Jilava mai mult de 200 de persoane. Există însă interesul de minimalizare a mişcării revoluţionare din zilele în care s-au înregistrat morţi, răniţi şi arestaţi, de a pretinde că atunci nu a fost revoluţie adevărată, nici măcar revoltă, ci doar o diversiune străină. E mai legitim să deschizi focul împotriva unor „diversionişti” aflaţi în slujba agenturilor străine decît împotriva poporului revoltat! Totuşi, cei împuşcaţi sau arestaţi au fost cetăţeni români simpli, nu s-a dovedit în nici un caz legătura cu agenturile străine.

Pentru a susţine separarea dintre „diversiunea” din primele zile ale revoluţiei şi „revolta” ulterioară, ni se dau informaţii false. „Ca fenomen interesant, dar şi semnificativ, apariţia liderilor politici ai revoltelor populare – Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache la Timişoara, Petre Roman şi Mihai Montanu la Bucureşti – nu surprinde o continuitate, deoarece liderii revoltelor populare nu au fost şi liderii manifestaţiilor generate de diversiune – Gazda Arpad sau Sorin Oprea la Timişoara, Dan Iosif sau Dumitru Dincă la Bucureşti. Aici nu e vorba de calitatea oamenilor sau de condiţia lor socială, ci de două secvenţe distincte ale revoluţiei” (pag. 427). Referitor la Timişoara, Gazda Arpad a fost arestat în noaptea de 16/17 decembrie 1989, deci nu mai putea să fie lider în 20 decembrie, dar arestarea sa nu poate fi o dovadă a „distinctivităţii” mişcării din 16 decembrie faţă de cea din 20. Sorin Oprea a fost unul dintre membrii FDR din 20 decembrie 1989, a participat la negocierile cu primul ministru Dăscălescu şi apoi a procurat un pistol mitralieră, devenind şeful gărzii revoluţionare. Că n-a fost el preşedintele FDR e adevărat, omul n-a dat din coate să obţină funcţii, era un simplu muncitor iar acolo se aflau persoane cu studii superioare şi pretenţii. Rolul lui Sorin Oprea în FDR n-a fost însă marginal. Istoricii de bună credinţă nu pot contesta că Sorin Oprea a fost un lider al revoluţiei timişorene nu numai în 16 decembrie, ci şi în data de 20 (vezi Titus Suciu – “Lumea bună a balconului”, Editura Almanahul Banatului 1995, pag. 118-152). Pe lîngă Sorin Oprea, mai găsim printre membrii comitetului revoluţionar format în 20 decembrie la Timişoara (FDR) multe alte persoane active şi în zilele de 16-17 decembrie: Ioan Chiş, Petru Boroşoiu, Rodica Marina Giura, de pildă. Liderii revoluţionari de la Timişoara din 20 decembrie au provenit în mare parte dintre revoluţionarii zilelor de 16-17 decembrie. Firesc că alături de aceştia, au apărut şi lideri noi. „Distinctivitatea” pe care o introduce Stoenescu între zilele de 16-17 decembrie şi ziua de 20 este doar o manevră propagandistică menită să justifice represiunea.

În ceea ce priveşte Bucureştiul, din chiar scrierile lui Stoenescu aflasem că Petre Roman, cel care „venea din stradă, era un perfect reprezentant al revoltei populare” (pag. 557), participase şi la manifestaţia anticeauşistă din 21 decembrie („Interviuri despre revoluţie”, Ed. Rao 2004, pag. 169), fapt valabil şi pentru Mihai Montanu (pag. 301). Se pare că Stoenescu nu crede în ceea ce el însuşi a scris despre prezenţa lui Petre Roman şi Mihai Montanu în mişcarea din 21 decembrie. Oricum, Dan Iosif şi Dumitru Dincă au jucat rol de lideri şi în 22 decembrie, au fost printre primii pătrunşi în clădirea C.C., Dincă a fost şi pe lista guvernului Verdeţ, iar despre Dan Iosif însuşi Stoenescu scrie „se ceruse la un moment dat numirea lui Dan Iosif în conducerea statului, dar acesta (…) refuză” (pag. 539). Deci, nici în cazul Bucureştiului, nu se poate susţine „distinctivitatea” dintre „revolta populară” din 22 decembrie şi „diversiunea străină” din 21 decembrie.

Remarcăm şi anumite merite ale lucrării colonelului Stoenescu. E vorba de ceea ce a constatat personal cînd a avut funcţie importantă în M.Ap.N. despre falsificarea unor documente şi mărturii de către armată, şi anumite observaţii corecte. „Deşi se scrie cu insistenţă despre ameninţarea militară externă, Ceauşescu nu aminteşte niciodată de ea în numeroasele sale intervenţii, teleconferinţe, la televizor şi la miting” (pag. 352). „Mulţi revoluţionari şi apoi oameni politici au preluat versiunea unui Milea-erou (…) Un număr infim de revoluţionari, toţi de la Timişoara, îl acuză de crime (…) Vocea lor rămîne şi astăzi izolată şi neauzită. În realitate, generalul Vasile Milea este al doilea personaj, după Nicolae Ceauşescu, vinovat de crime în formă calificată. Dacă ar fi trebuit să fie cineva executat pe lîngă soţii Ceauşescu, acesta era Vasile Milea” (pag. 362). Sînt unul dintre aceşti izolaţi şi neauziţi, mă bucur că măcar Stoenescu m-a auzit.