Birocraţii de la Primăria Timişoara născocesc noi taxe

Taxă de habitat şi taxă de tranzit pentru camioane sînt noile biruri prin care Primăria Timişoara doreşte să rotunjească veniturile municipalităţii.

Taxa de habitat, de 40 de lei pe an, ar trebui plătită de fiecare persoană cu domiciliu în Timişoara care are în proprietate un teren sau o clădire. Banii adunaţi ar trebui folosiţi pentru reabilitarea faţadelor clădirilor istorice din oraş. Continuă lectura

Taxa forfetară pentru IMM: Libertate economică, dar nu pentru căţei

Chintesenţa politicii Uniunii Europene, la care România a aderat în 2007, este distrugerea micilor întreprinzători, pentru a scuti marile firme de concurenţă. Guvernul Emil Boc pare hotărît să aplice politica Uniunii Europene, dînd dovadă de multă inventivitate în acest scop. Continuă lectura

Ambalarea şi etichetarea obligatorie – metodă prin care Statul Maximal elimină de pe piaţă micii producători

Ţăranii care vin cu brînză sau caş în pieţe vor trebui să ambaleze marfa şi să o eticheteze, conform unor noi reglementări ale Direcţiei Sanitar-Veterinare. Cei care nu se conformează riscă o amendă de pînă la 30 milioane lei vechi.

Este o nouă măsură impusă de alinierea României la standarde europene, prin care se realizează unul din adevăratele obiective ale Uniunii Europene: eliminarea de pe piaţă a micilor producători, în favoarea marilor trusturi susţinute de birocraţia de la Bruxeles.

Propagandistic, lucrurile sînt prezentate ca o expresie a grijii faţă de om care-i animă pe birocraţi, pe necesitatea protecţiei consumatorului. Dacă marfa are o etichetă pe care scrie numele producătorului şi termenul de garanţie, consumatorul nemulţumit ştie pe cine să reclame dacă i s-a vîndut marfă proastă.

De fapt, în pieţele ţărăneşti există un fel mult mai eficient de protecţie a consumatorului: acesta are dreptul să guste din marfă înainte de cumpărare. Astfel, clienţii pot să-şi dea seama de calitatea mărfii mult mai bine decît pe baza unei etichete care să certifice corespunderea cu nu ştiu care standard înregistrat la Direcţia Sanitar-Veterinară. Degustarea este prevăzută şi în legislaţie ca drept al cumpărătorului. Art. 1301 din Codul Civil spune: „În privinţa vinului, oloiului şi altor asemenea lucruri care, după obicei, se gustă înainte de a se cumpăra, vinderea nu există pînă ce cumpărătorul nu le-a gustat şi n-a declarat că-i convin”. Dar în scumpa noastră patrie instrucţiunile Direcţiei Sanitar-Veterinare sînt mai importante decît legi organice precum Codul Civil. Exact acest drept de degustare al clientului, care este unul din principalele avantaje ale pieţii ţărăneşti, este eliminat prin noile reglementări de tip „european”. Consumatorul, a cărui protecţie se invocă, nu mai are dreptul să controleze singur calitatea mărfii, prin degustare, ci trebuie să se încreadă în echipele de birocraţi ale Direcţiei Sanitar-Veterinare care vor face controale periodice în gospodăriile producătorilor şi vor emite certificate de calitate.

Gospodăriile ţărăneşti nu dispun de linii de ambalare şi etichetare a produselor, şi tocmai asta e ideea – ţăranii să nu mai vîndă direct în piaţă, ci numai prin intermediul marilor firme. Investiţia într-o linie de ambalare şi etichetare este prea împovărătoare pentru o gospodărie ţărănească, ea se justifică numai la firmele mari, care au de ambalat cantităţi de ordinul tonelor. Dacă firmele mari oferă ţăranilor preţuri prea mici pentru producţia lor, acestora nu le rămîne decît să protesteze zadarnic (cum au mai făcut-o), dar modalitatea eficientă de protest – refuzul de a mai livra procesatorilor şi vînzarea mărfii direct către consumatori – devine imposibilă ca urmare a acţiunilor funcţionarilor Statului Maximal.

Deocamdată, ţăranii români adoptă rezistenţa pasivă. După cum scrie ziarul „Deşteptarea” din Bacău, în acel judeţ doar 33 de producători s-au înregistrat la Direcţia Sanitar-Veterinară, acesta fiind şi motivul pentru care respectivul organism birocratic a stabilit deocamdată un nivel relativ scăzut al taxelor. Dar după ce producătorii vor fi prinşi în angrenajul birocratic taxele vor fi treptat mărite şi se vor introduce noi obligaţii privind controale periodice, care se vor face desigur tot contra cost. Scopul urmărit este de a face ca preţurile de pe piaţa ţărănească să nu fie mai scăzute decît cele înregistrate la supermarcheturi. În Uniunea Europeană se acceptă ca pe piaţa ţărănească să se vîndă maxim 5% din produse, şi numai pe segmentul de preţuri înalte.

Eforturile birocraţilor dau rezultate: în judeţul Braşov, de pildă, numărul bovinelor s-a redus cu 20% numai în ultimul an, tot mai mulţi crescători de animale renunţînd la afacere.

Un alt efect al obligativităţii ambalării şi etichetării produselor îl constituie creşterea cantităţii de deşeuri produse de fiecare gospodărie. La blocul meu, de pildă, în urmă cu 2-3 ani erau destule 2 tomberoane de gunoi, iar acum sînt 3 tomberoane care devin arhipline pînă la ziua ridicării gunoiului. Creşterea cantităţii de gunoaie este bucuria ecologiştilor, care au astfel obiect de activitate (şi de încasat bani) din afacerile cu reciclarea ecologică a deşeurilor.

Evoluţia actuală a fost anticipată într-un alt articol al meu mai vechi: Uniunea Europeană interzice libera concurenţă.

Uniunea Europeană interzice libera concurenţă

Al 100-lea articol de pe acest blog!

Articol publicat iniţial în ianuarie 2007 pe saitul altermedia. După momentul publicării articolului s-au realizat nişte derogări prin care, cel puţin la Timişoara, se mai îngăduie vînzarea de caş în piaţă, dar prin măsurile birocratice care au fost impuse producătorilor, preţurile pe piaţa ţărănească au crescut cu 50%, astfel încît aceasta nu mai este semnificativ mai ieftină decît marile magazine (cum era în ianuarie 2007). Dacă Statul va interzice complet vînzarea directă a producţiei micilor întreprinzători, aceştia nu vor mai avea pe orăşeni aliaţi în eventuale proteste, căci orăşenii au constatat că la piaţă preţurile sînt cam la fel ca în marile magazine. Dar poate nu se va ajunge la interzicere completă, căci obiectivul urmărit de marile trusturi a fost în general atins: ţăranul care vinde direct are preţuri similare cu cele din supermarchet (urmare a diferitelor formalităţi care i-au fost impuse şi a scumpirii taxei pentru taraba din piaţă). Primejdios era ţăranul care vindea mai ieftin decît supermarchetul, deranja situaţia în care pe piaţa ţărănească se vindeau 60% din produsele alimentare. O cotă de 5% pentru piaţa ţărănească, pe segmentul de lux cu preţuri mari, cum este şi în occident, se consideră acceptabilă.

Libertatea economică, cucerită cu sînge în decembrie 1989, prevăzută şi în Constituţia României, a devenit amintire odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Odată cu această integrare, alături de tradiţionalele “să nu ucizi”, “să nu furi” a mai apărut o poruncă pe care românii vor trebui s-o asculte: “Să nu faci concurenţă marilor trusturi!”.

Adio brînză şi ouă vîndute la colţul străzii!” scrie “Evenimentul Zilei” din 16 ianuarie 2007, explicînd ultimele măsuri, conform normelor europene, luate de Autoritatea Sanitar-Veterinară. Birocraţii respectivi, plătiţi din banii contribuabililor, ne vor feri de primejdia caşului cumpărat direct de la ţărani.

Cît de mare este această primejdie nu pare să conteze. Există statistici cu numărul morţilor în accidente de circulaţie, dar comercializarea autoturismelor este îngăduită. Despre oameni care ar fi murit mîncînd caş cumpărat în piaţă n-am auzit, dar nici n-o să auzim: are grijă Statul Maximal să interzică negoţul cu asemenea produse. Trăiască cipsurile frumos ambalate şi pline de chimicale europene!

În mărinimia lor, birocraţii acceptă (deocamdată) şi unele derogări: brînza maturată este tolerată, cică n-ar fi aşa de primejdioasă. Se aude chiar că se va amîna intrarea în vigoare a noilor norme. Cîtă înţelegere!

Problema, ni se spune, este că brînza, carnea, ouăle ţăranilor sînt neambalate şi neetichetate iar producătorii nu au înregistrat un caiet de sarcini cu produsele lor la direcţiile agricole. Prin impunerea ambalării şi etichetării produselor, cît şi a îndeplinirii unor complicate formalităţi birocratice, se vor elimina de pe piaţă majoritatea ţăranilor care au neobrăzarea să concureze marile trusturi. Puţinii care vor îndeplini normele vor fi siliţi să crească preţurile ceea ce va face mai puţin atractivă oferta acestora. Un mare producător care are linie automată de ambalat şi comandă cîte un milion de etichete odată, poate ieşi mai ieftin în partea de ambalare şi etichetare decît o gospodărie ţărănească. Pentru un ţăran, cîteva zeci de milioane de lei cheltuiţi cu formalităţi birocratice sînt o problemă, pentru un trust multinaţional nu. Singura problemă reală a trusturilor multinaţionale este raportul calitate/preţ al produselor, raport la care, pînă acum, nu izbuteau să învingă micii producători. Noroc cu ajutorul Statului.

Dacă problema reală era sănătatea populaţiei, se puteau lua mostre de produse pentru analiză în laborator, iar în caz că se găsea ceva dăunător sănătăţii, producătorului respectiv i se putea confisca marfa şi aplica o amendă. Însă, conform normelor europene, prezumţia de nevinovăţie e valabilă doar pentru criminali şi hoţi. Ţăranii care cad în păcatul de a face concurenţă marilor firme sînt acuzaţi de lipsă de igienă şi otrăvire a populaţiei, fără a avea drept la apărare. Doar prezumţie de vinovăţie există în cazul ăsta, căci a face concurenţă este în Uniunea Europeană o faptă mai gravă decît a fura.

Vînzarea neambalată este de fapt unul din avantajele pieţii ţărăneşti – cumpărătorul poate să guste produsele înainte de a le cumpăra. Acum, în numele “protecţiei consumatorului”, dreptul consumatorului de a gusta din produse înainte de cumpărare este eliminat. Păcat că birocraţii ăştia care ne ocrotesc nu ne întreabă şi pe noi, consumatorii, ce părere avem.

Un alt aspect al noilor reglementări este că, prin obligarea ţăranilor de a înregistra “caiete de sarcini” pentru fiecare tip de brînză, iar apoi necesitatea unor controale periodice la gospodăriile producătorilor, birocraţii din Direcţiile Sanitar-Veterinare îşi au justificată existenţa şi lefurile pe care le primesc (ca să nu mai vorbim de posibilele manifestări ale recunoştiinţei din partea ţăranilor care vor primi mult-rîvnitele autorizaţii). Poliţia, jandarmii şi poliţia comunitară vor avea un nou obiect de activitate: lupta împotriva “mafiei caşului”, această ameninţare a statului de drept. Fiindcă vor exista printre ţărani elemente lipsite de spirit civic, care vor încerca să-şi vîndă producţia nelegal.

Pentru românii de rînd mîncarea va fi mai scumpă, dar mai frumos ambalată şi etichetată, mai plină de E-uri şi aditivi alimentari folosiţi de marile firme pentru conservarea produselor (ţăranii nu folosesc aşa ceva, căci avînd producţie puţină o vînd repede, cît e încă proaspătă). Şansa românului de rînd pentru a izbîndi în viaţă nu va fi de a-şi folosi inteligenţa, hărnicia şi îndemînarea pentru a începe o afacere pe cont propriu – Statul Maximal are grijă să impună reguli birocratice care să sufoce din faşă micii întreprinzători. Pentru românul de rînd, şansa vieţii va fi să devină angajat la un trust multinaţional.

Alte 40 de miliarde dolari pentru firma de asigurări AIG

Abia am scris articolul „Cînd industria mondială a asigurărilor e în colaps, în România se impun noi asigurări obligatorii”, în care vorbeam despre problemele gigantului din industria de asigurări AIG, că azi aflu despre alte 40 de miliarde de dolari pe care guvernul american le pompează în această firmă.

Cică avem nevoie de asigurări obligatorii pentru ca guvernul să nu mai cheltuiască banii contribuabililor în caz de inundaţii, cutremure. După cum se vede, nici nu-i nevoie de calamităţi naturale pentru ca banii contribuabililor să fie cheltuiţi.

Cînd industria mondială a asigurărilor e în colaps, în România se impun noi asigurări obligatorii

Asiguratorii sînt în colaps, scrie „Jurnalul Naţional” din 6 noiembrie 2008, referindu-se la situaţia existentă pe plan mondial în industria de asigurări.

AIG, principala firmă de asigurări din lume, „a ajuns la al treilea împrumut luat de la Fed, de 20,9 miliarde de dolari, după ce la naţionalizarea de la 16 septembrie a primit 85 de miliarde de dolari, iar ulterior autorităţile au mai pompat încă 37,8 miliarde de dolari. (…) unii analişti deja consideră că ţinerea la aparate a AIG costă mai mult decât dacă ar fi fost lăsată să intre în proceduri de faliment”.

Problemele din industria asigurărilor au molipsit toată lumea, fiindcă firmele de asigurări se reasigură între ele.

Mulţi dintre cei care au plătit conştiincios taxe de asigurare se vor trezi în situaţia în care, atunci cînd nenoricirea pentru care s-au asigurat se întîmplă, firma de asigurare să nu le poată plăti nici o despăgubire.

Ce fac politicienii români în această situaţie? Preşedintele Traian Băsescu a promulgat legea privind asigurarea obligatorie a locuinţelor, votată cu entuziasm de parlamentarii români, iar asigurările obligatorii pentru diferite meserii sînt în continuă extindere, prin grija dragilor noştri politicieni: recent se pune la cale şi asigurarea obligatorie pentru agenţii imobiliari.

Dacă politicienii americani au grijă ca plătitorii de impozite să finanţeze industria de asigurări, de ce n-ar face la fel şi politicienii români? Că dacă se întîmplă vreun cutremur, o să aflăm că firma de asigurări a dat faliment, dar pînă atunci trebuie să finanţăm traiul luxos al celor care lucrează în această industrie. Dacă n-o facem, are Statul Maximal ac de cojocul nostru, ne pune la amenzi (deocamdată, încă nu s-a vorbit de puşcărie).

Tema e veche, am mai tratat-o pe blog:

Cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii – mod prin care Statul Maximal limitează concurenţa

O porcărie care mai poate fi oprită: asigurarea obligatorie a locuinţelor începînd cu jumătatea lui 2009 (eram optimist pe vremea aceea)

Zadarnicele proteste ale lăptarilor

Cu peste 2 ani în urmă, pe cînd România nu intrase încă în Uniunea Europeană, am explicat una din urmările pe care aderarea le va avea asupra economiei româneşti: reducerea producţiei de lapte. Scriam atunci că se urmăreşte ca românii de la oraşe să consume lapte din import iar ţăranii români să ajungă şomeri, întreţinuţi ai statului (pe impozite plătite de orăşeni). Unii cititori au comentat sceptic aceste afirmaţii.

A venit integrarea şi cu ea şi ştirile din presă: în ianuarie am aflat că producătorii de lapte se plîng că sînt în pragul falimentului, în martie sute de producători de lapte au protestat în diferite oraşe şi industria laptelui a dat în clocot, iar vara aceasta au avut loc noi proteste ale crescătorilor de bovine în faţa firmei Danone şi a Ambasadei Franţei (firma Danone avînd capital francez).

Ce vor lăptarii? Bani. Vor ca firmele multinaţionale care au acaparat piaţa lactatelor după integrarea României în Uniunea Europeană să-i plătească mai mult. Azi iau pe litrul de lapte între 7 şi cel mult 11 mii lei vechi explica un ţăran corespondentului BBC, iar Nicolae Ştefan, liderul sindicatului Agrostar, spunea că se mai dau 3000 lei vechi subvenţii de la stat, dar că tot procesatorii decid cine le primeşte. „În momentul în care te duci la o firmă multinaţională şi îi predai laptele, eşti la mîna ei. Poate să-ţi dea o adeverinţă că laptele este conform sau că nu este conform, şi atunci îţi iei sau nu subvenţia”. Reprezentantul firmei Danone spunea că plăteşte 1,2 lei pe litru dar că ar fi mai rentabil să aducă lapte din import.

Zadarnice sînt aceste proteste, făcutul de gălăgie la poarta clientului nu e metoda corectă de a cîştiga bani. “Secetă şi nepăsare, vaca românească moare” strigau ţăranii, dar cui să-i pese?

Preţurile mici plătite producătorilor nu înseamnă însă preţuri mici pentru orăşenii care cumpără produse lactate. Nici subvenţiile pe care statul le dă producătorilor n-au dus la scăderea preţurilor, ci doar la creşterea profiturilor firmelor multinaţionale.

Problema principală a crescătorilor de animale este lipsa alternativei. Prin măsuri birocratice, în numele adaptării la standardele Uniunii Europene, firmele mici de prelucrare a laptelui au fost eliminate de pe piaţă. În urmă cu cîţiva ani un politician vorbea cu dispreţ de cei care produc brînzeturi în garajul familiei, explicînd că acest tip de afacere va înceta după intrarea în Uniunea Europeană. Aşa s-a şi întîmplat.

“Un procesator trebuie să colecteze lapte de la aproape 800.000 de fermieri, ceea ce înseamnă colecta din poartă în poartă, ceea ce înseamnă costuri de colectare uriaşe”, justifică marile firme politica lor de preţuri, dar dacă n-ar fi fost eliminaţi de pe piaţă micii procesatori, sînt convins că şi cei mari, sub presiunea concurenţei, ar fi găsit bani mai mulţi de plată către producători şi preţuri finale mai mici pentru consumatori. În economia de piaţă concurenţa rezolvă problemele mai bine decît controlul birocratic. Ţăranii nemulţumiţi de preţurile oferite de procesatori ar fi mult mai convingători dacă ar ameninţa cu sistarea livrărilor, avînd asigurată alternativa livrării direct pe piaţă sau la firme mici „de garaj”, decît urlînd pe la porţile fabricilor care nu le oferă preţul dorit de ei.

Piaţa e ocupată acum doar de cîteva mari firme, aproape toate multinaţionale. Teoretic există concurenţă, dar numai teoretic, căci un producător de lîngă Bucureşti nu-şi va vinde laptele la Vatra Dornei. În lipsa concurenţei, nu e de mirare că marile firme îşi impun condiţiile, fleţi ar fi să n-o facă.

Nici vînzarea directă pe piaţă nu este o alternativă viabilă, au grijă autorităţile şi de asta. Pe de o parte, locurile disponibile pentru vînzare directă sînt limitate şi în continuă scădere (vezi desfiinţarea Pieţii Obor şi a altor pieţe), dar cu chirii din ce în ce mai ridicate. Pe de altă parte, apar sau urmează să apară obstacole birocratice care să facă dificilă vînzarea prin pieţele agroalimentare, cum ar fi: obligaţia ambalării şi etichetării produselor (ţăranii n-au utilaje pentru ambalare şi etichetare), interzicerea refolosirii sticlelor de plastic (s-ar strica afacerile cu reciclarea ecologică a acestora), interzicerea vînzării de către intermediari (numiţi propagandistic “bişniţari”, dar care sînt o verigă firească în economia de piaţă; crescătorul de animale deseori nu are timp să meargă personal la piaţă să-şi vîndă marfa).

Bilanţul integrării în UE pentru industria laptelui: Concurenţa pentru marile firme procesatoare de lapte a fost în mare parte eliminată, profitul multinaţionalelor din domeniu s-a maximizat, preţurile plătite de consumatori (orăşeni) au crescut, crescătorii de animale sînt la marginea falimentului, statul român plăteşte subvenţii pentru crescători (din impozitele luate de la orăşeni) ca să-i salveze pe aceştia de la faliment (aplicare a principiului “Mişcă? Impozitează-l! Încă mai mişcă? Reglementează-l! Dă faliment? Subvenţionează-l!” specific Statului Maximal). Minunată lume nouă, această Uniune Europeană!

O porcărie care mai poate fi oprită: asigurarea obligatorie a locuinţelor începînd cu jumătatea lui 2009

Actualizare 26 iulie 2014: Înlocuit linc devenit nefuncțional la articolul din ziarul Adevărul.

Angela Toncescu, preşedinta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), a declarat: începînd cu jumătatea anului viitor, legea asigurărilor obligatorii a locuinţelor ar putea intra in vigoare. A rămas doar ca la sesiunea de toamnă Camera Deputaţilor să adopte legea.

Senatul a aprobat-o încă din 2007, cu 73 voturi pentru şi numai unul împotrivă.

Birocraţia este un cerc din care nu poate scăpa nimeni. Cei din vîrf consideră că cei de sub ei cunosc amănuntele, iar cei de jos consideră că cei din vîrf cunosc ansamblul, şi astfel toţi sînt păcăliţi reciproc, spunea Karl Marx, dar greşea. În acest caz, „experţii” care au lucrat la proiectul de lege cu asigurările obligatorii nu sînt păcăliţi deloc, ci îşi urmăresc interesele. După cum scria ziarul „Adevărul” din 20 iunie 2008, Angela Toncescu, preşedinta organismului birocratic de supraveghere a asigurărilor, a cîştigat, în calitatea ei de angajată a statului, peste 12 miliarde lei vechi pe an (echivalent cu 27000 euro pe lună), adică de 18 ori mai mult decît Traian Băsescu. Cum legea spune că „veniturile membrilor Consiliului de Supraveghere a Asigurărilor şi ale personalului de conducere şi executiv sînt echivalente veniturilor realizate pe posturi similare din piaţa de asigurări”, este firesc ca „experţii” din Consiliul de Supraveghere a Asigurărilor să urmărească creşterea veniturilor în acest domeniu. Iar politicienii votează orbeşte ceea ce propun „experţii”, că doar avem o guvernare care susţine competenţa!

„Săptămîna Financiară”, într-un articol mai vechi pe această temă, remarca: „România este singura ţară europeană unde autorităţile vor să introducă asigurări obligatorii pentru locuinţe împotriva catastrofelor naturale. Sistemul a mai fost introdus în Turcia, cu sprijinul Băncii Mondiale, dar rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare (…) În Japonia, care este lovită frecvent de cutremure, nu există un sistem de asigurare obligatoriu, iar primele de asigurare sînt mari, drept care mai puţin de 5% din japonezi îşi asigură locuinţele”.

Reprezentanţii Statului nu se mai mulţumesc cu impozitele, ci se consideră îndreptăţiţi să stabilească cum trebuie să-şi cheltuie românii şi banii rămaşi după plata impozitelor. Pentru început, prima de asigurare va fi mică, să nu se revolte lumea şi să accepte ideea. Apoi, an de an suma va creşte.

Remarc eficienţa manevrelor de culise ale reprezentanţilor firmelor de asigurări, care vor avea astfel un venit sigur fără să mai fie nevoiţi să facă eforturi pentru atragerea clienţilor. În cazul asigurărilor obligatorii pentru autoturisme, măsura are o logică: asigurarea obligatorie nu priveşte pagubele pe care proprietarul maşinii le provoacă propriei sale maşini (pentru asta există asigurarea CASCO facultativă), ci pagubele pe care un conducător auto neatent le provoacă unor terţe persoane nevinovate, care poate nici nu au maşină în proprietate. Este aşadar ocrotită persoana nevinovată care e silită să îndure riscul conducerii neatente a autoturismelor de către alţii.

Măsura propusă împiedică o diferenţiere a pieţii de asigurări conform riscurilor reale. Cetăţeanul care are casa în vîrful dealului trebuie să se asigure contra inundaţiilor, exact ca şi cel cu casa în lunca rîului. Cei care locuiesc în zone seismice vor plăti la fel ca şi cei care locuiesc în zone fără risc de cutremur. Dispare interesul de a alege locul construirii unor locuinţe în funcţie şi de riscurile dezastrelor naturale.

Adepţii asigurărilor obligatorii plîng de mila bugetului de stat, din care s-au dat ajutoare pentru sinistraţii de la inundaţiile recente. De ce din impozitele plătite de toţi cetăţenii să se dea ajutor inconştienţilor care nu şi-au asigurat casele?, se întreabă retoric propagandiştii asigurărilor. După adoptarea asigurării obligatorii, nu se vor mai da bani din bugetul statului în caz de dezastre naturale, totul va fi acoperit de companiile de asigurări, continuă aceştia.

Din bugetul statului se vor da oricum bani pentru ajutorarea sinistraţilor în caz de dezastre naturale majore. Statul român a dat bani chiar şi pentru ajutorarea sinistraţilor de la ţunamiul din Asia, e naiv cine crede că se va refuza ajutorul unor sinistraţi din România. Nu văd politicianul aflat în funcţie de răspundere într-un moment de dezastru natural care să declare că nu-i ajută pe sinistraţi, că respectivii îşi merită soarta fiindcă n-au încheiat poliţe de asigurare. România fiind o democraţie, politicienii au totuşi nevoie de voturi. La fel a fost şi în SUA, cînd după uraganul Katrina guvernul a dat bani pentru ajutarea sinistraţilor.

Pe de altă parte, ajutarea unor semeni aflaţi în dificultate este firească la un popor creştin ca al nostru. Cheltuirea banilor publici cu sinistraţii nu este o problemă care realmente să fi scandalizat opinia publică. Sînt multe alte lucruri pe care se cheltuie bani publici fără rost.

Suma de 20000 euro, prevăzută în lege a fi asigurată, nu acoperă nici costul unei garsoniere în Bucureşti, iar suma minimă de 10000 de euro e mai mare decît costul unor case din zona rurală, unde există şi destule case abandonate. Proprietarii caselor abandonate sau folosite foarte rar, care mai au o altă locuinţă la oraş, vor fi siliţi să cotizeze pentru asigurarea acelor case. Statul Maximal consideră proprietarii nişte inconştienţi, care nu-şi pot evalua singuri interesele, de aceea ei, birocraţii, trebuie să dicteze cu ce să-şi cheltuie oamenii banii. Alţi birocraţi vor fi necesari pentru verificarea încasărilor, depistarea şi pedepsirea celor care trag chiulul de la asigurarea obligatorie, şi parcă văd că din banii contribuabililor se vor plăti aceşti birocraţi, nu din banii firmelor de asigurări.

În schimbul făgăduielii iluzorii că nu se vor mai cheltui bani publici în caz de dezastre naturale, ni se cere practic să plătim de zece ori mai mult cu asigurări obligatorii pentru locuinţe.

Nu mă deranjează să dau bani pentru un amărît rămas fără casă din pricina unui cutremur sau viitură, dar mă deranjează nespus să fiu silit să cotizez pentru îmbogăţirea patronilor firmelor de asigurări, care oricum cîştigă mai mult decît mine. Nu-s invidios pe aceştia, să cîştige domniile lor cît mai mult, dar să cîştige convingîndu-şi clienţii prin oferte avantajoase, nu prin tragerea sforilor pentru obţinerea unor legi prin care cetăţenii sînt siliţi să-i îmbogăţească.

N-am nici o îndoială că firmele de asigurări dispun de însemnate bugete de publicitate. Mass-media, care e dependentă de încasările din publicitate, le va ţine partea. În ziare şi la televizor vom vedea tot felul de specialişti explicînd ce bună e noua măsură a guvernanţilor noştri.

Vin alegerile parlamentare uninominale anul ăsta. E cazul să cerem candidaţilor să-şi expună limpede poziţia în problema asigurărilor obligatorii ale locuinţelor (dar şi a altor cazuri de asigurări obligatorii), şi să votăm în consecinţă.

Poruncă “ecologistă” a Uniunii Europene: Români, produceţi cât mai multe deşeuri!

După intrarea României în Uniunea Europeană autorităţile noastre au primit poruncă de la Bruxeles să se preocupe de reciclarea “ecologică” a deşeurilor. Pentru a acoperi costurile acestei reciclări s-a introdus “taxa verde”: o sumă care acoperă costul colectării, tratării, reciclării sau transmiterii spre reutilizare a echipamentelor electrice şi electronice, după cum explica Elena Dumitru, specialist din Ministerul Mediului. Ne cam ustură la buzunar această taxă dar, fiind vorba de un scop nobil – ocrotirea mediului înconjurător -, nu ne plîngem.

Ministrul finanţelor, Varujan Vosganian, are însă o iniţiativă: Să se dea din bugetul statului cîte 50 de euro tuturor celor care vor cumpăra frigidere, aparate de aer condiţionat sau maşini de spălat noi, renunţînd în acelaşi timp la cele vechi. Există programul “rabla” pentru autoturisme, hai să existe unul asemănător pentru frigidere, maşini de spălat sau aparate de aer condiţionat!

Adică: cu o mînă Statul încasează “taxa verde” ca să penalizeze poluatorii ăştia care cumpără produse electronice şi electrocasnice, iar cu altă mînă oferă subvenţii pentru aceleaşi produse. Se încurajează astfel înlocuirea cît mai deasă a acestor aparate cu altele noi, spre beneficiul producătorilor de profil, a căror lobby a fost eficient!

Chestia n-are nimic de-a face cu ocrotirea mediului înconjurător. Cel mai ecologic e să produci cît mai puţine deşeuri, să foloseşti acelaşi frigider/televizor cît mai mult, dacă se strică o piesă să înlocuieşti doar piesa aia, nu să arunci tot aparatul.

Măsura propusă de Vosganian are totuşi o logică: Ministerul Mediului şi-a luat angajament la Bruxeles cu privire la cîte tone de deşeuri va fi capabil să recicleze “ecologic”. Ca să-şi îndeplinească planul, românii trebuie stimulaţi să producă cît mai multe deşeuri. Cu cît mai multe deşeuri se produc, cu atît mai multe se pot recicla ecologic. Mediul înconjurător are de suferit, se cheltuie şi bani aiurea dar nu contează – trebuie raportată la Bruxeles îndeplinirea planului la reciclări ecologice. E vorba aici de angajamente internaţionale asumate de Statul Român.

Cum s-a arătat într-un articol din “România Liberă”, ţara noastră are o “ţintă de colectare” de 4 kg de deşeuri electronice de persoană. Conform angajamentelor asumate de România cu reprezentanţii UE, vor trebui colectate de la populaţie circa 88.000 tone de deşeuri de echipamente electrice şi electronice (calculatoare, monitoare, televizoare, frigidere, maşini de spălat etc.). “Aceste ţinte nu sînt facultative, sînt obligatorii, iar nerespectarea lor poate avea drept consecinţă penalităţi plătite de statul român”.

Statul tradiţional dă ajutoare celor săraci. Statul modern ia impozite de la cetăţeni ca să aibă de unde da ajutoare şi bogaţilor, care-şi cumpără aparate de aer condiţionat. Nu e vorba aici de protecţie socială sau de mediul înconjurător. În Uniunea Europeană statul este un scop în sine, pentru birocraţi faptul în sine de a rula nişte bani şi a hotărî cum să se cheltuie aceştia e mai important decît problemele concrete care se doresc rezolvate cu acei bani.

Planul de colectare convenit cu UE e la kilogram, n-au importanţă caracteristicile tehnice ale aparatelor. Apelez la cititorii cu conştiinţă civică să-şi cumpere aparate cu cît mai multe kilograme, astfel încît, atunci cînd le vor arunca, Statul să fie ajutat să-şi respecte angajamentele internaţionale asumate. E vorba de felul cum naţia noastră va fi văzută în Europa, să fim patrioţi!

Cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii – mod prin care Statul Maximal limitează concurenţa

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului a înaintat o propunere legislativă conform căreia meseria de agent imobiliar să nu poată fi practicată decît de cei care au urmat nişte cursuri speciale de calificare, ne anunţă “Cotidianul” din 20 iulie 2008. În plus, pentru fiecare agent imobiliar angajat va trebui plătită obligatoriu o asigurare de răspundere profesională.

Propunerea este asemănătoare legilor deja existente în alte profesii, aprobate în cursul adaptării legislaţiei româneşti la Uniunea Europeană. Statul Maximal limitează liberul acces la anumite meserii, prin impunerea unor condiţii birocratice între care cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii sînt deja un standard.

Astfel, cine vrea să devină taximetrist, conform art. 26 alin. 3 lit a din Legea Taximetriei nr. 38/2003, trebuie să urmeze nişte cursuri speciale de calificare în meseria de taximetrist (şcoala de şoferi nu e destul), şi să încheie o asigurare pentru pasageri şi bagaje (asigurarea obişnuită a maşinii nu e destul – art. 9 din Legea 38/2003). Cine vrea să se angajeze ca ospătar trebuie să absolve nişte cursuri de pregătire în meseria de ospătar. Chiar şi pentru a te angaja ca simplu vînzător la un chioşc, conform Legii 650/2002 trebuie să absolvi un curs special de pregătire în meseria de comerciant.

Pentru a fi preşedinte al României nu e nevoie de nici un curs special de calificare, dar pentru a fi vînzător la băcănie da! Tendinţa legiuitorilor români, preluată de la Uniunea Europeană, este ca în tot mai multe cazuri să devină obligatorii nişte cursuri speciale, astfel încît şcoala gratuită pe care Statul o asigură să fie fără folos pentru tot mai multe meserii.

Am avut prilejul să mă lovesc personal de aceste legi. Fiindcă am scris şi publicat nişte cărţi (fără să am vreo patalama de scriitor) şi am dorit să vînd acele cărţi în mod legal, plătind şi impozite către stat, mi-am luat o autorizaţie de desfăşurare de activităţi economice independente, printre care vînzare carte, conform vechiului Decret-Lege 54/1990. După apariţia Legii 507/2002 care anula autorizaţiile date conform DL54/1990, am cerut înnoirea autorizaţiei (întocmind şi un dosar voluminos cu acte pentru aceasta). Primăria Timişoara a refuzat să mă autorizeze să vînd propriile mele cărţi pe motiv că n-am urmat un curs special de pregătire în meseria de comerciant. Am dat în judecată Primăria Timişoara şi am obţinut o hotărîre judecătorească care obliga Primăria să-mi elibereze autorizaţia, şi fiindcă aceasta tot nu s-a conformat, am deschis al doilea proces, pentru nerespectarea unei hotărîri judecătoreşti. Abia ca urmare a acestui al doilea proces am izbutit să primesc autorizaţia, obţinînd şi amendarea primarului Timişoarei Gheorghe Ciuhandu. Hotărîrea instanţei nu este însă un precedent valabil în alte cazuri, căci în motivarea ei se arată că am calificarea de a vinde cărţi doar fiindcă desfăşurasem anterior această activitate pe baza vechiului Decret-Lege 54/1990. Aşadar, dragi cititori, dacă vreţi cumva să îmbrăţişaţi cariera de vînzător, puteţi fi şi absolvenţi de facultate, fără curs de comerciant nu vi se va îngădui aşa ceva. Chiar eu, dacă aş vrea să-mi diversific activitatea, şi pe lîngă cărţi să mă apuc şi de vînzarea de ace cu gămălie, n-aş avea voie să fac asta pînă n-am absolvit acel curs.

O păţanie asemănătoare a avut o cunoscută de-a mea dintr-un alt oraş, care a vrut să deschidă un salon pentru tuns căţei. Respectiva îşi începuse de fapt afacerea „la negru”, avea deja o clientelă formată, cînd a pălit-o ideea fixă de a lucra legal, plătind impozite. Primăria i-a cerut dovada că are calificare în meseria de frizer de cîini. Cum în România nu existau la vremea aceea cursuri de acest fel, persoana respectivă a trebuit să meargă la Budapesta de unde să obţină patalama că se pricepe la aşa ceva.

Legislaţia de acest tip are şi grupuri de interese care o sprijină. S-a dezvoltat o întreagă industrie de cursuri de calificare, care aduce bani frumoşi băieţilor deştepţi, şi care se bizuie tocmai pe clienţii care sînt obligaţi prin lege să urmeze acele cursuri. Uneori, acestă industrie e sprijinită din banii publici. Prin legislaţia sa, Statul pune o mulţime de persoane în imposibilitatea de a-şi găsi loc de muncă, căci n-au calificarea cerută. Apoi, acelaşi Stat finanţează programe de reconversie profesională a şomerilor. Iată cum devin folositori birocraţii! Nu mai vorbesc de industria asigurărilor, care nu poate decît să salute orice nou tip de asigurare care devine obligatorie. Persoanele care au urmat deja cursuri de calificare devin interesate în păstrarea legislaţiei, care face mai dificilă intrarea unor noi concurenţi pe piaţă.

Pentru oamenii de rînd – consumatorii a căror protecţie e invocată – efectul este însă negativ. Cheltuielile suplimentare la care sînt silite firmele prin cursuri de specializare, asigurări obligatorii şi alte cerinţe legale intră în costul produselor şi serviciilor, fiind suportat în cele din urmă de clienţi. Chiar mai gravă este limitarea concurenţei, eliminarea de pe piaţă a micilor întreprinzători care nu se pot conforma normelor (marile firme, prin împărţirea costurilor la o cifră de afaceri mai mare, n-au probleme aşa grave), ceea ce duce atît la creşterea preţurilor cît şi la scăderea calităţii. Raportul calitate/preţ al serviciilor, indiferent dacă e vorba de o prăvălie, un restaurant, o firmă de taximetrie sau una imobiliară, se îmbunătăţeşte ca urmare a concurenţei, care îngăduie clienţilor să refuze serviciile de proastă calitate, nu ca urmare a controalelor birocratice care să certifice că toţi angajaţii firmelor respective au urmat nu-ştiu-ce cursuri de specializare.