Uniunea Europeană interzice libera concurenţă

Al 100-lea articol de pe acest blog!

Articol publicat iniţial în ianuarie 2007 pe saitul altermedia. După momentul publicării articolului s-au realizat nişte derogări prin care, cel puţin la Timişoara, se mai îngăduie vînzarea de caş în piaţă, dar prin măsurile birocratice care au fost impuse producătorilor, preţurile pe piaţa ţărănească au crescut cu 50%, astfel încît aceasta nu mai este semnificativ mai ieftină decît marile magazine (cum era în ianuarie 2007). Dacă Statul va interzice complet vînzarea directă a producţiei micilor întreprinzători, aceştia nu vor mai avea pe orăşeni aliaţi în eventuale proteste, căci orăşenii au constatat că la piaţă preţurile sînt cam la fel ca în marile magazine. Dar poate nu se va ajunge la interzicere completă, căci obiectivul urmărit de marile trusturi a fost în general atins: ţăranul care vinde direct are preţuri similare cu cele din supermarchet (urmare a diferitelor formalităţi care i-au fost impuse şi a scumpirii taxei pentru taraba din piaţă). Primejdios era ţăranul care vindea mai ieftin decît supermarchetul, deranja situaţia în care pe piaţa ţărănească se vindeau 60% din produsele alimentare. O cotă de 5% pentru piaţa ţărănească, pe segmentul de lux cu preţuri mari, cum este şi în occident, se consideră acceptabilă.

Libertatea economică, cucerită cu sînge în decembrie 1989, prevăzută şi în Constituţia României, a devenit amintire odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Odată cu această integrare, alături de tradiţionalele “să nu ucizi”, “să nu furi” a mai apărut o poruncă pe care românii vor trebui s-o asculte: “Să nu faci concurenţă marilor trusturi!”.

Adio brînză şi ouă vîndute la colţul străzii!” scrie “Evenimentul Zilei” din 16 ianuarie 2007, explicînd ultimele măsuri, conform normelor europene, luate de Autoritatea Sanitar-Veterinară. Birocraţii respectivi, plătiţi din banii contribuabililor, ne vor feri de primejdia caşului cumpărat direct de la ţărani.

Cît de mare este această primejdie nu pare să conteze. Există statistici cu numărul morţilor în accidente de circulaţie, dar comercializarea autoturismelor este îngăduită. Despre oameni care ar fi murit mîncînd caş cumpărat în piaţă n-am auzit, dar nici n-o să auzim: are grijă Statul Maximal să interzică negoţul cu asemenea produse. Trăiască cipsurile frumos ambalate şi pline de chimicale europene!

În mărinimia lor, birocraţii acceptă (deocamdată) şi unele derogări: brînza maturată este tolerată, cică n-ar fi aşa de primejdioasă. Se aude chiar că se va amîna intrarea în vigoare a noilor norme. Cîtă înţelegere!

Problema, ni se spune, este că brînza, carnea, ouăle ţăranilor sînt neambalate şi neetichetate iar producătorii nu au înregistrat un caiet de sarcini cu produsele lor la direcţiile agricole. Prin impunerea ambalării şi etichetării produselor, cît şi a îndeplinirii unor complicate formalităţi birocratice, se vor elimina de pe piaţă majoritatea ţăranilor care au neobrăzarea să concureze marile trusturi. Puţinii care vor îndeplini normele vor fi siliţi să crească preţurile ceea ce va face mai puţin atractivă oferta acestora. Un mare producător care are linie automată de ambalat şi comandă cîte un milion de etichete odată, poate ieşi mai ieftin în partea de ambalare şi etichetare decît o gospodărie ţărănească. Pentru un ţăran, cîteva zeci de milioane de lei cheltuiţi cu formalităţi birocratice sînt o problemă, pentru un trust multinaţional nu. Singura problemă reală a trusturilor multinaţionale este raportul calitate/preţ al produselor, raport la care, pînă acum, nu izbuteau să învingă micii producători. Noroc cu ajutorul Statului.

Dacă problema reală era sănătatea populaţiei, se puteau lua mostre de produse pentru analiză în laborator, iar în caz că se găsea ceva dăunător sănătăţii, producătorului respectiv i se putea confisca marfa şi aplica o amendă. Însă, conform normelor europene, prezumţia de nevinovăţie e valabilă doar pentru criminali şi hoţi. Ţăranii care cad în păcatul de a face concurenţă marilor firme sînt acuzaţi de lipsă de igienă şi otrăvire a populaţiei, fără a avea drept la apărare. Doar prezumţie de vinovăţie există în cazul ăsta, căci a face concurenţă este în Uniunea Europeană o faptă mai gravă decît a fura.

Vînzarea neambalată este de fapt unul din avantajele pieţii ţărăneşti – cumpărătorul poate să guste produsele înainte de a le cumpăra. Acum, în numele “protecţiei consumatorului”, dreptul consumatorului de a gusta din produse înainte de cumpărare este eliminat. Păcat că birocraţii ăştia care ne ocrotesc nu ne întreabă şi pe noi, consumatorii, ce părere avem.

Un alt aspect al noilor reglementări este că, prin obligarea ţăranilor de a înregistra “caiete de sarcini” pentru fiecare tip de brînză, iar apoi necesitatea unor controale periodice la gospodăriile producătorilor, birocraţii din Direcţiile Sanitar-Veterinare îşi au justificată existenţa şi lefurile pe care le primesc (ca să nu mai vorbim de posibilele manifestări ale recunoştiinţei din partea ţăranilor care vor primi mult-rîvnitele autorizaţii). Poliţia, jandarmii şi poliţia comunitară vor avea un nou obiect de activitate: lupta împotriva “mafiei caşului”, această ameninţare a statului de drept. Fiindcă vor exista printre ţărani elemente lipsite de spirit civic, care vor încerca să-şi vîndă producţia nelegal.

Pentru românii de rînd mîncarea va fi mai scumpă, dar mai frumos ambalată şi etichetată, mai plină de E-uri şi aditivi alimentari folosiţi de marile firme pentru conservarea produselor (ţăranii nu folosesc aşa ceva, căci avînd producţie puţină o vînd repede, cît e încă proaspătă). Şansa românului de rînd pentru a izbîndi în viaţă nu va fi de a-şi folosi inteligenţa, hărnicia şi îndemînarea pentru a începe o afacere pe cont propriu – Statul Maximal are grijă să impună reguli birocratice care să sufoce din faşă micii întreprinzători. Pentru românul de rînd, şansa vieţii va fi să devină angajat la un trust multinaţional.

Acordul comercial – armă juridică a birocraţilor în lupta împotriva liberei concurenţe. Cazul Pencoop Timişoara

În ianuarie 2007 m-am referit la o tendinţă care a cuprins ţara noastră, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană: desfiinţarea pieţelor ţărăneşti. Vorbeam atunci despre piaţa Obor din Bucureşti. Recent şi la Timişoara s-a desfiinţat o piaţă agroalimentară – depozitul de legume şi fructe al firmei Pencoop. Spre deosebire de piaţa Obor, aici e vorba de o piaţă particulară, proprietate a unei firme private, unde producătorii agricoli puteau închiria un spaţiu unde să-şi vîndă marfa. În condiţiile în care taxele la pieţele primăriilor sînt în continuă creştere, ca nu cumva ţăranii să vîndã mai ieftin decît supermarketurile, existenţa unor pieţe ţărăneşti particulare ar fi putut fi o alternativă.

Primăria Timişoara a pus gînd rău pieţei “Pencoop” de vreo 2 ani, de cînd la marginea Timişorii, cu o investiţie germană, s-a finalizat “Piaţa de Gros”, “una dintre cele mai mari investiţii din Timişoara din ultimele două mandate ale primarului Gheorghe Ciuhandu”, cum apreciază ziarul “Fruncea”.

Problema era că Piaţa de Gros cu care se lăuda Primăria nu prea avea clienţi. Cum adică, fraţii noştri germani din Uniunea Europeană, care au investit 2,5 milioane euro în Piaţa de Gros, şi pentru a căror ajutor datorăm recunoştiinţă veşnică, să nu obţină profit? Aşa ceva nu se poate tolera, mai ales că şi Primăria e parţial proprietară la “Piaţa de Gros”, urmare a faptului că a contribuit cu terenul şi utilităţile.

Soluţia problemei a fost corect identificată: distrugerea concurenţei. În acest scop, legislaţia românească oferă o unealtă excelentă la îndemîna birocraţilor: acordul comercial. Adică, orice agent economic care doreşte să desfăşoare o activitate, pe lîngă autorizaţia generală de desfăşurare a activităţii mai are nevoie şi de un acord din partea primăriei pentru fiecare punct de lucru. Acordul trebuie înnoit periodic, practic fiecare întreprinzător are o “sabie a lui Damocles” deasupra capului, căci birocraţii pot oricînd să retragă acordul.

Piaţa agroalimentară particulară funcţionase fără problemă de ani de zile, dar după apariţia Pieţei de Gros Primăria a refuzat să-i prelungească acordul comercial. Firma “Pencoop” a dat în judecată Primăria Timişoara şi a cîştigat procesul. Imediat după aceasta, hoarde de inspectori ai Primăriei, ajutaţi de poliţia comunitară, au năvălit asupra Pencoopului pentru a-l învăţa minte. Dar fiindcă Pencoopul e firmă mare, are bani de avocaţi şi ştie să se apere, asaltul s-a concentrat asupra micilor întreprinzători care închiriau spaţii de la Pencoop. Asupra lor a curs cu amenzi, principalul motiv fiind tocmai lipsa acordului comercial. Chichiţa juridică folosită de inspectorii primãriei este: degeaba are acord comercial pentru piaţă agroalimentară (cîştigat prin instanţã, împotriva voinţei primãriei) firma deţinătoare a spaţiilor, fiecare chiriaş de acolo trebuie sã aibe acord comercial! Pe principiul “dacã vrei sã gãseşti nod în papurã, poţi”, se pot afla şi alte pretexte pentru amenzi. Pencoop avea contract pentru evacuarea gunoiului şi în calitate de administrator al pieţei strîngea şi gunoiul chiriaşilor, dar de ce sã nu se pretindã contract pentru evacuarea gunoiului de la fiecare chiriaş în parte?

Chiriaşii de la Pencoop, fiind firme mici, fãrã prea multe cunoştinţe în hãţişul documentelor, au preferat sã nu se complice cu obţinerea acestor acorduri, ci sã plece, ducînd Pencoop în pragul falimentului, scrie “Renaşterea Bãnãţeanã” din 5 august 2008. 88 de agenţi economici au acceptat sugestiile inspectorilor Primãriei şi s-au mutat brusc de la Pencoop. Cã toate controalele acestea au fost doar un pretext e dovedit de faptul cã celor mutaţi la Piaţa de Gros nu li se mai cere acord comercial. Sistemul birocratic şi-a dovedit puterea, a îngenunchiat un agent economic, chiar dacã acesta cîştigase în instanţã.

Nu ştiu dacã la mijloc sînt şi interese de altã naturã, cum se sugereazã. Îi cred pe birocraţi în stare sã punã beţe în roate chiar fãrã şpagã sau intervenţii, doar de amorul artei. Faptul cã tu, birocratul, ai puterea de a distruge afacerea cuiva este el însuşi destul de plãcut şi poate determina acţiuni pentru afirmarea acestei puteri fãrã vreo altã motivaţie suplimentarã. Legea e de partea birocraţilor, deşi art. 45 din Constituţia României consacrã libertatea economicã, în fapt pentru orice activitate economicã e nevoie de o mulţime de aprobãri.

Obligaţia unui acord comercial din partea primãriei pentru a desfãşura o activitate economicã, şi, mai ales, obligaţia obţinerii unei vize anuale pentru acordurile deja obţinute, este un mod prin care Statul Maximal se amestecã inutil în economie, dînd posibilitate birocraţilor sã favorizeze unii agenţi economici şi sã defavorizeze alţii. Este de înţeles sã se cearã acordul primãriei pentru activitãţi desfãşurate pe terenurile primãriei, dar nu şi pentru activitãţi desfãşurate pe terenuri particulare. Agenţii economici oricum sînt obligaţi să anunţe punctele de lucru în care activeazã şi sã obţinã “acorduri de principiu” înainte de începerea activitãţii. A da Statului drept de a interzice unui agent economic sã desfãşoare o activitate pe un teren care nu aparţine Statului, şi în condiţiile în care respectiva activitate fusese anterior aprobatã la locaţia respectivã, înseamnã a da dreptul birocraţilor sã limiteze libera concurenţã.