Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Euroscepticismul – motiv pentru interceptări ale convorbirilor telefonice de către SRI. „Crearea de drept” de către ÎCCJ – metodă legitimă în lupta împotriva euroscepticilor. Cazul Gregorian Bivolaru noiembrie 20, 2013


Mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice ale lui Bivolaru, emis de Ilie Picioruș, procuror implicat înainte de 1989 și în anchetarea dizidentului Gheorghe UrsuUna din principalele revendicări ale revoluţiei din decembrie 1989 a fost libertatea de exprimare. Izbînda revoluţiei a însemnat şi înscrierea acestei libertăţi în Constituţia României. Idealurile revoluţiei sînt consfiinţite explicit în Constituţie ca temei de organizare a statului român.

Înscrierea libertăţii de exprimare în Constituţie înseamnă obligaţia statului de a ocroti dreptul cetăţenilor de a-şi exprima părerile. În primul rînd părerile opuse cursului politic actual al ţării şi părerile nepopulare au nevoie de ocrotirea dreptului de exprimare, căci exprimarea părerilor conforme conducerii politice şi majorităţii publicului nu au în general nevoie de ocrotire. Chiar şi în cele mai crîncene dictaturi e voie să declari că eşti de acord cu conducerea statului.

Cazul conducătorului MISA Gregorian Bivolaru, la prima vedere n-are nimic de a face cu libertatea de exprimare. Profesorul yoga a fost osîndit pentru o infracțiune de drept comun – relații sexuale cu o minoră. În articolul „Ideologia Statului Maximal în acțiune: apărarea victimelor împotriva voinței victimelor” (linc), am discutat despre acest caz. Acum însă doresc să mă refer la o altă problemă scoasă la iveală de acest proces, care mi se pare mult mai gravă decît relația sexuală dintre Gregorian Bivolaru și Mădălina Dumitru: faptul că, pentru autoritățile române, afișarea unor opinii eurosceptice este temei pentru punerea sub urmărire a unor persoane. Este exact ceea ce s-a întîmplat în cazul Gregorian Bivolaru, a cărui telefoane au fost puse sub ascultare sub motivul oficial că în cadrul mișcării MISA se emit puncte de vedere eurosceptice și anti-NATO și sînt contestate persoane cu funcții înalte în stat, ceea ce ar pune în primejdie ordinea constituţională. Citez din rezoluţia emisă în 2004 de procurorul George Bălan de la Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Bucureşti (Gabriel Andreescu – MISA. Radiografia unei represiuni, editura Polirom 2013, pag. 93): (more…)

 

Experienţa mea personală cu judecătoarea Lidia Bărbulescu octombrie 8, 2008


În contextul în care preşedinta CSM, Lidia Bărbulescu, se amestecă în politică, în dispreţul Legii 303/2004 privind statutul magistraţilor, şi a faptului că ziarul „Cotidianul” o acuză pe Lidia Bărbulescu de minciună în problema sesizării făcute de ea către Curtea Constituţională pentru secretizarea averii magistraţilor, amintesc experienţa mea personală cu această judecătoare.

Lidia Bărbulescu a fost preşedinta completului de judecată în procesul Chiţac-Stănculescu la judecarea recursului în anulare declarat de fostul procuror general Tănase Joiţa, care fusese numit în funcţie de Ion Iliescu. Nu sînt sigur că acel recurs în anulare a fost iscălit personal de Tănase Joiţa.

Bărbuleasca nu a fost de la început preşedinta completului de judecată, ci l-a înlocuit în această funcţie pe Ion Tiucă. Amîndoi au vina prelungirii judecăţii pentru o perioadă de peste doi ani, au fost mai multe termene la care judecata s-a amînat pentru neîndeplinirea procedurii de citare. Cum articolul 295 alin. 1 cod procedură penală prevedea că „preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amînare”, am făcut reclamaţie împotriva celor doi preşedinţi ai completului de judecată. Rezultatul acestei prime reclamaţii, coroborate cu nişte articole din presă, a fost că la următorul termen cauza a fost în sfîrşit dezbătută. Însă, la această dezbatere, nu am fost lăsat să vorbesc şi nici nu s-au dezbătut cele 2 excepţii de neconstituţionalitate şi cererea de intervenţie pe care o depusesem la dosarul cauzei. Motiv pentru o altă reclamaţie către Consiliul Superior al Magistraturii, pe care o reproduc mai jos:

Subsemnatul, MIOC MARIUS REMUS, domiciliat în […], formulez următoarea

RECLAMAŢIE

împotriva judecătoarei BĂRBULESCU LIDIA

de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Referitoare la:

1. Nerespectarea Legii 47 / 1992, republicată

2. Nerespectarea art. 52 Cod procedură civilă

3. Nerespectarea art. 24 alin. 1 din Constituţie

ÎN FAPT:

Respectiva judecătoare, în calitate de preşedintă a instanţei în cauza privind pe generalii CHIŢAC MIHAI şi STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE (dosar 4/2001 al secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), în şedinţa de judecată din 22 martie 2004 a refuzat să ia în discuţie cele 2 excepţii de neconstituţionalitate şi cererea de intervenţie care fuseseră depuse la dosarul cauzei de către partea civilă FERKEL-ŞUTEU MIHAELA, văduvă din revoluţie, a cărei mandatar sînt, respectiv de mine. Trecînd direct la judecarea cauzei, fără a întreba dacă există alte chestiuni prealabile, doamna BĂRBULESCU LIDIA a refuzat să mă lase să iau cuvîntul. Am fost singurul dintre cei prezenţi în sală căruia i s-a interzis să ia cuvîntul. Bănuiesc că motivul este faptul că eram singurul dintre cei prezenţi în sală care putea să vorbească la obiect împotriva admiterii recursului în anulare din acea cauză, fiind singurul dintre cei veniţi de la Timişoara care chiar studiase dosarul, totodată, fiind cercetător al revoluţiei din 1989, autorul mai multor cărţi referitoare la acest subiect, deci fiindu-mi cunoscută problema care se dezbătea.

Pretextul pentru care mi s-a interzis să iau cuvîntul a fost faptul că nu am calitatea de avocat, iar ca simplu mandatar, conform art. 68 alin. 4 Cod procedură civilă, nu pot pune concluzii în faţa instanţei. Totuşi, partea civilă FERKEL-ŞUTEU MIHAELA depusese la dosarul cauzei încă din 31 octombrie 2002 o excepţie de neconstituţionalitate care se referea anume la art. 68 alin. 4 Cod procedură civilă. Pînă la şedinţa de judecată din 22 martie 2004 această excepţie de neconstituţionalitate nu fusese pusă în discuţie, cauza suferind doar amînări, pe motive procedurale. Conform art. 23 din Legea 47/1992, fiind ridicată respectiva excepţie de neconstituţionalitate instanţa avea 2 posibilităţi: fie să respingă acea excepţie ca inadmisibilă, printr-o încheiere motivată, fie să sesizeze Curtea Constituţională, printr-o încheiere care să cuprindă punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei, Curtea Constituţională urmînd să se pronunţe în respectiva problemă.

Similar ar fi trebuit procedat referitor la excepţia de neconstituţionalitate care viza art. 412 alin. 1 Cod procedură penală, depusă tot de partea civilă FERKEL-ŞUTEU MIHAELA în 24 iunie 2002.

În locul adoptării uneia dintre cele 2 soluţii legale, preşedinta instanţei, doamna LIDIA BĂRBULESCU, a ales o a 3-a cale: ignorarea. Cele 2 excepţii de neconstituţionalitate nici n-au fost dezbătute, de parcă nici n-ar exista la dosarul cauzei.

Stimaţi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, eu nu vă cer să vă daţi cu părerea dacă excepţiile de neconstituţionalitate depuse de doamna FERKEL-ŞUTEU, al cărei mandatar sînt, au fost sau nu întemeiate. Nu e de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unor legi. Vă rog însă să vă pronunţaţi cu privire la faptul dacă este admisibil ca o excepţie de neconstituţionalitate depusă într-un proces să fie pur şi simplu ignorată.

Tot ignorată a fost şi cererea de intervenţie în interesul părţii civile FERKEL-ŞUTEU MIHAELA, depusă de mine în 19 martie 2003, în temeiul art. 49 şi 51 Cod procedură civilă. Cererea o depusesem conform dorinţei părţii civile Ferkel-Şuteu, pentru ca, dacă mi se va interzice să vorbesc în calitate de mandatar să am posibilitatea de a vorbi în calitate de intervenient.

Conform art. 52 Cod procedură civilă „după ascultarea părţilor şi a celui care intervine, instanţa va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei”. Or, instanţa pur şi simplu a ignorat cererea de intervenţie. Nu numai că nu m-a ascultat pe mine şi pe celelalte părţi prezente pentru a-şi prezenta părerea despre respectiva cerere, dar nici măcar nu s-a obosit să respingă acea cerere de intervenţie!

În mod oarecum nepoliticos, văzînd că sînt singurul căruia nu i se dă cuvîntul, am intervenit în timpul şedinţei fără ca preşedinta instanţei să-mi dea cuvîntul, amintind necesitatea discutării celor 2 excepţii de neconstituţionalitate şi a cererii de intervenţie. Nu am fost băgat în seamă, doar admonestat că n-am voie să vorbesc fără să mi se dea cuvîntul. Luarea cuvîntului fără aprobarea preşedintei a constituit o soluţie disperată pe care am luat-o cînd am văzut că e limpede că nu mi se va da cuvîntul, oricum ceea ce am apucat să spun nu s-a luat în considerare.

Stimaţi domni din Consiliul Superior al Magistraturii, nu pretind ca dv. să vă pronunţaţi dacă cererea mea de intervenţie în interesul uneia din părţi a fost sau nu întemeiată. Ceea ce vă sesizez aici este faptul că cererea a fost pur şi simplu ignorată. Nu am avut nici măcar onoarea de a mi se respinge cererea!

Prin refuzul de a se lua în discuţie cele 2 excepţii de neconstituţionalitate şi cererea de intervenţie menţionate, văduvei din revoluţie FERKEL-ŞUTEU MIHAELA (parte civilă), a cărei mandatar sînt, i s-a încălcat dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 alin. 1 din Constituţie.

Urmare a celor semnalate, cer sancţionarea disciplinară a judecătoarei LIDIA BĂRBULESCU de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Alătur acestei reclamaţii următoarele documente (cópii):

– mandatul dat mie de partea civilă FERKEL-ŞUTEU.

– excepţia de neconstituţionalitate vizînd art. 68 alin. 4 Cod procedură civilă, depusă la dosarul cauzei în data de 31.10.2002.

– excepţia de neconstituţionalitate vizînd art. 412 alin. 1 Cod procedură penală, depusă la dosarul cauzei în data de 24.06.2002

– cererea de intervenţie în interesul părţii civile FERKEL-ŞUTEU, depusă de mine la dosarul cauzei în data de 19.03.2003.

Precizare: în noiembrie 2003 originalul documentelor menţionate se afla astfel în dosarul cauzei:

– mandatul dat de doamna Ferkel-Şuteu: vol. 4 al recursului în anulare (40 al întregului proces) fila 41.

– excepţia de neconstituţionalitate referitoare la art. 412 alin. 1 Cpp: vol. 10 (46) fila 92.

– excepţia de neconstituţionalitate referitoare la art. 68 alin. 4 Cpc: vol. 14 (50) filele 359-360.

– cererea mea de intervenţie: vol. 15 (51) fila încă nenumerotată la acea dată (deşi trecuseră peste 7 luni de la depunerea cererii).

Am observat că numerotarea filelor de la dosar s-a schimbat de mai multe ori în decursul procesului, chiar şi volumele au fost renumerotate.

Cu stimă,

MIOC MARIUS REMUS

mandatar al părţii civile Ferkel-Şuteu Mihaela în cauza privind inculpaţii Chiţac Mihai şi Stănculescu Victor Atanasie (dosar 4/2001 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite)

intervenient în aceeaşi cauză

Am publicat această plîngere în cartea mea Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din Timişoara (1989), tipărită în 2004.

Răspunsul Consiliului Superior al Magistraturii (care a venit prea tîrziu pentru a-l mai include în carte) a fost:

Consiliul Superior al Magistraturii [antet]

Nr. 41/949/CSM/2004

din 3 martie 2005

Către MIOC MARIUS REMUS

[adresă]

La memoriul dumneavoastră adresat Consiliului Superior al Magistraturii şi înregistrat sub nr. 41/949/CSM/2004, vă comunicăm următoarele:

Din verificările efectuate în limitele prevăzute de dispoziţile art. 95 alin. 2 din Legea nr. 303/2004, rezultă că la termenul din 22 martie 2003 [de fapt, 2004, greşeală în text – nota mea] v-aţi prezentat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calitate de mandatar al părţii civile Ferkel-Şuteu Mihaela, în procesul avînd ca obiect recursul în anulare declarat cu privire la inculpaţii Stănculescu Victor-Atanasie şi Chiţac Mihai.

La data de 24 iunie 2002, partea civilă Ferkel-Şuteu Mihaela a depus la dosarul cauzei un memoriu prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală. La data de 30 octombrie 2002, aceeaşi parte civilă a mai depus un memoriu prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă. La data de 19 martie 2003 aţi prezentat instanţei supreme o cerere de intervenţie în interesul părţi civile.

Din practicaua deciziei nr. 1 din 22 martie 2003 [de fapt, 2004, greşeală în text – nota mea] reiese că Mioc Marius Remus nu a formulat cereri şi nu a pus concluzii cu privire la motivele de recurs.

În memoriul dumneavoastră faceţi aprecieri referitoare la săvîrşirea unor abateri disciplinare de către doamna judecător Lidia Bărbulescu care, în calitate de preşedinte al completului de judecată, nu s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate precum şi asupra cererii de intervenţie.

În cuprinsul petiţiei nu menţionaţi însă, în concret, abaterea disciplinară săvîrşită de doamna judecător, în raport de prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.

Vă facem cunoscut că, abaterile disciplinare care pot fi reţinute în sarcina judecătorilor sînt limitativ prevăzute de lege, ele neputînd fi extinse pe cale de interpretare şi la alte situaţii, cum ar fi cea prezentată de dumneavoastră.

DIRECTOR,

Judecător Valeria Dumitrache

 

Preşedinta CSM, Lidia Bărbulescu, se amestecă în politică octombrie 7, 2008


Într-un interviu acordat „Jurnalului Naţional” din 7 octombrie, Lidia Bărbulescu, preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii, se lansează într-un atac împotriva prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu. Ceea ce o deranjează pe doamna Bărbulescu sînt „aprecierile primului-mi­nistru şi ameninţările la salarizarea magistraţilor, la faptul că ei îşi fac propriile salarii, că ei îşi legiferează salariile şi, mai ales, la faptul că se gîndeşte la o nouă reglementare a salarizării. Ei bine, acesta este un factor de natură să încalce independenţa şi separaţia puterilor în stat. Faptul că pui problema modificării salarizării cu încălcarea principiului dreptului cîştigat e de natură să afecteze independenţa justiţiei”.

În fapt, în urmă cu cîţiva ani, unele sporuri ale magistraţilor au fost eliminate scriptic, majorîndu-se salariul de bază. Magistraţii n-au pierdut nici un leu, doar că fostele sporuri s-au inclus în salariul de bază, simplificîndu-se astfel contabilitatea din domeniu. Apoi, unii magistraţi au dat Statul în judecată, cerînd să se păstreze sporurile, dar păstrînd şi salariile mărite tocmai pentru compensarea eliminării acelor sporuri. Cum zicea revista „Caţavencu”, cine judecă parte-şi face.

Doamna Bărbulescu pretinde să se interzică politicienilor să facă comentarii legate de salarizarea magistraţilor, căci, chipurile, astfel de comentarii ar încălca independenţa justiţiei. Salarizarea oricăror persoane plătite de la bugetul de stat este însă un subiect legitim de dezbatere politică, în care atît politicienii cît şi alegătorii-contribuabili au dreptul să-şi exprime părerile. Primul ministru, aşa cum se exprimă cu privire la salariile profesorilor, are dreptul să-şi spună părerea şi despre salariile magistraţilor, cît şi despre felul cum s-au mărit aceste salarii. Problema cu Tăriceanu e că el numai vorbeşte, dar nu face nimic – adică constată că prin hotărîri judecătoreşti magistraţii şi-au mărit substanţial cîştigurile, apreciază ca incorectă această metodă, dar nu face nimic concret pentru remedierea situaţiei.

Mai există o tagmă care-şi stabileşte singură salariile – parlamentarii, dar aceştia sînt supuşi controlului popular cu prilejul alegerilor. Magistraţii sînt însă inamovibili, cariera lor depinde doar de Consiliul Superior al Magistraturii (care a devenit un fel de sindicat al magistraţilor). Un magistrat care ar aprecia ca nelegală pretenţiile unor colegi de-ai săi de mărire a salariilor nu numai că şi-ar afecta propriul salar (căci orice drepturi salariale cîştigate în instanţă de colegii magistraţi-reclamanţi devin apoi şi drepturi ale magistratului-judecător), dar şi-ar primejdui şi cariera viitoare.

O aberaţie din interviul doamnei Bărbulescu este „principiul dreptului cîştigat”. Practic, pentru evitarea tulburărilor sociale, este folositor pentru guvernanţi să respecte drepturile cîştigate, dar nu există vreo normă juridică care ar statua un asemenea principiu. Micii întreprinzători ale căror chioşcuri au fost demolate de primăria Bucureşti în urmă cu cîţiva ani nu au putut invoca „principiul dreptului cîştigat” pentru a-şi continua activitatea, deşi primiseră anterior acceptul primăriei pentru respectivele chioşcuri. Să dau şi un exemplu personal: În 1999 am întocmit şi semnat bilanţul contabil al fabricii Procter & Gamble din Timişoara, una din fabricile importante ale oraşului. Datorită schimbării legislaţiei, acum bilanţurile contabile trebuie semnate doar de experţi contabili. Neavînd calitatea de expert contabil, îmi este interzis acum ceea ce îmi era îngăduit în 1999 – să semnez bilanţul contabil al unei firme. Nu pot invoca „principiul dreptului cîştigat”. Pot critica – prin exprimarea unei opinii politice – parlamentul României care a interzis inginerilor să întocmească bilanţuri contabile (altă idioţenie izvorîtă din ideologia Statului Maximal), dar trebuie să recunosc că din punct de vedere juridic parlamentul avea dreptul să dea acea lege. Vorba Lidiei Bărbulescu: „Legalitatea nu se discută în termeni de oportunitate”. Tot aşa, parlamentul are dreptul să schimbe legislaţia privitoare la drepturile magistraţilor. Salarizarea acestora, cît şi a oricăror altor categorii de bugetari, este o problemă de decizie politică.

Doamna Bărbulescu are tot dreptul la propriile opinii despre salarizarea magistraţilor. Nu poate însă interzice altor cetăţeni să-şi exprime opiniile despre această problemă. Criticînd public, direct şi nominal pe primul ministru, Lidia Bărbulescu a încălcat art. 8 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului, care prevede: „Magistraţii sînt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice”. Mă întreb dacă n-ar fi cazul ca Consiliul Superior al Magistraturii să ia în discuţie comportarea şefei acestei instituţii.

Pe Lidia Bărbulescu am avut prilejul s-o cunosc cînd era preşedintă a instanţei la procesul Chiţac-Stănculescu (faza de judecare a recursului în anulare) şi am făcut deja 2 reclamaţii împotriva ei la Consiliul Superior al Magistraturii legate de felul cum a judecat acel proces. Am publicat aceste reclamaţii în cartea mea „Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din TImişoara”, prima reclamaţie viza nerespectarea art. 295 alin 1 şi art. 305 alin. 2 Cod procedură penală, a 2-a reclamaţie viza nerespectarea Legii 47/1992, art. 52 Cod procedură civilă şi art. 24 alin. 1 din Constituţie. Niciuna din reclamaţii n-a avut vreun rezultat, răspunsul CSM se poate citi aici.

În aprilie 2008 am încălcat şi eu independenţa justiţiei scriind articolul „Discriminarea – pretext pentru îmbogăţirea funcţionarilor Statului Maximal” pe care-l reproduc mai jos, şi care se referă tocmai la măririle salariale pe care tagma magistraţilor şi le-a autoaprobat.

Discriminarea – pretext pentru îmbogăţirea funcţionarilor Statului Maximal
Lupta contra discriminării este una din cauzele nobile în numele căreia Statul toacă banii contribuabililor. Pe lângă plîngerile la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cetăţenii discriminaţi au la îndemînă şi plîngerile în instanţă.
O categorie care s-a implicat puternic în lupta împotriva discriminării este cea a magistraţilor. Aceşti împărţitori ai dreptăţii nu puteau rămîne nepăsători cînd văd nedreptate în jurul lor. În 2007, în urma mai multor acţiuni în justiţie iniţiate de magistraţi, Statul a plătit acestora 1000 miliarde lei vechi pentru diferite sporuri salariale.
Caracteristica acestor procese este că magistraţii care le judecau deveneau apoi beneficiari ai drepturilor câştigate în instanţă de colegii magistraţi reclamanţi.
Codruţa Kovesi, procurorul general al României, şi-a manifestat nemulţumirea faţă de această situaţie în şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din februarie 2008, spunînd că e nedemn pentru un magistrat să ceară în instanţă drepturi precum “tichete de masă, litru de lapte, CASCO la maşină, spor pentru contractul colectiv de muncă”.
Nemulţumirea Codruţei Kovesi nu pare să fi avut efect asupra colegilor. Ziarul „Adevărul” din 2 aprilie 2008 ne informează că “în urmă cu două săptămâni, instanţa supremă a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar au dreptul la un spor de 50% din salariul brut, reprezentînd sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Astfel, statul va fi nevoit să scoată din vistierie sute de milioane de euro.”
Pe lîngă acest proces deja rezolvat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un nou proces a fost recent deschis de magistraţii şi grefierii de la Judecătoria Cornetu, prin care se cere spor de calculator de 15%, retroactiv din octombrie 2006, şi trei zile de concediu anual suplimentar. “De acest spor beneficiază personalul auxiliar de la instanţa supremă, salariaţii din Ministerul Justiţiei şi din sistemul sanitar, precum şi angajaţii din industria chimiei şi petrochimiei. “Nu există nici o îndoială că acest spor ni se datorează, fiindcă unei părţi a salariaţilor i s-a acordat fără să existe vreo diferenţă între activităţile noastre, or, legea este aplicabilă tuturor, în mod egal”, susţin petenţii, arătînd că se simt dis­criminaţi”.
În sprijinul cererii se invocă Directiva Europeană 1990/270/CEE care însă nu spune nimic despre vreun spor salarial, ci doar despre faptul că “folosirea zilnică a ecranului de vizualizare trebuie să fie întreruptă periodic prin pauze, care să reducă suprasolicitarea în faţa ecranului de vizualizare”. Din cîte ştiu, judecătorii nu trebuie să stea mereu în faţa calculatorului. Ei mai trebuie să participe la şedinţele de judecată unde să asculte părţile, să citească conţinutul dosarelor (de aia primesc spor de condiţii grele – praf), să mai facă cîte o cercetare la faţa locului (dacă s-ar lua în serios codul de procedură civilă). Consultarea legislaţiei nu e obligatoriu să se facă pe internet, există cărţi şi colecţii de Monitoare Oficiale în bibliotecile instanţelor şi se presupune că judecătorii cunosc deja legislaţia. Doar o mică parte din timpul de lucru al judecătorilor constă în redactarea sentinţelor în faţa calculatorului. Nimic nu-i împiedică să facă pauze în care să desfăşoare alte activităţi, respectînd astfel Directiva Europeană.
Invocarea discriminării s-ar putea face şi invers, anume salariaţii din sistemul sanitar sau din industria chimică s-ar putea plînge că au salarii şi concedii mai mici decît magistraţii şi că sistemul de calcul al pensiei în cazul lor e diferit faţă de cel al magistraţilor. Probabil însă că ar pierde procesele, căci cei care le-ar judeca ar fi magistraţi.
În ciuda insistentei gargare anti-discriminare care ni se serveşte în ultima vreme, discriminarea se poate observa în viaţa de zi cu zi. De notorietate este de pildă situaţia din învăţămîntul universitar românesc, unde dacă vrei să te angajezi, ar fi bine să fi rudă de profesor universitar.
Pentru cetăţeanul obişnuit, lupta politic-corectă împotriva discriminării nu înseamnă decît bani cheltuiţi din impozitele sale, fără vreun efect practic.