Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Richard Andrew Hall: Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (VII). Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (2) aprilie 2, 2012


În 2009 am publicat pe acest blog traducerea unor fragmente din teza de doctorat a profesorului american Richard Andrew Hall„Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”. Respectiva teză de doctorat a fost susţinută în decembrie 1996 la Universitatea Indiana. Prezint acum un nou fragment din această teză de doctorat. În textul lucrării domnului Hall, fragmentele traduse în 2012 sînt anterioare celor traduse în 2009, care fuseseră numerotate 1-8. De aceea le voi numerota cu cifre romane. Cu litere cursive între paranteze drepte am introdus în text unele comentarii ale mele.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Fragmentele deja traduse din teza de doctorat a profesorului Hall:
Începutul sfîrşitului: Timişoara 15-17 decembrie 1989
O privire de ansamblu asupra revoltei din Timişoara
„Ialta-Malta” şi teoria intervenţiei străine în revoluţia de la Timişoara
Întrebări despre tratarea cazului Tokes de către regim
Recapitularea dovezilor
– Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (1)
Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (2) – fragmentul prezentat acum
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat “petarda”?
Rolul USLA în reprimarea din 21-22 decembrie 1989 la Bucureşti
Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?
Ceauşeştii în timpul fugii
Concluzii

Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (2) (more…)

 

Richard Andrew Hall: Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (V). Recapitularea dovezilor martie 9, 2012


În 2009 am publicat pe acest blog traducerea unor fragmente din teza de doctorat a profesorului american Richard Andrew Hall„Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”. Respectiva teză de doctorat a fost susţinută în decembrie 1996 la Universitatea Indiana. Voi prezenta în perioada următoare noi fragmente din această teză de doctorat. În textul lucrării domnului Hall, fragmentele pe care le voi prezenta sînt anterioare celor deja traduse, care au fost numerotate 1-8, şi le voi numerota cu cifre romane. Cu litere cursive între paranteze drepte am introdus în text unele comentarii ale mele.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Fragmentele deja traduse din teza de doctorat a profesorului Hall:
Începutul sfîrşitului: Timişoara 15-17 decembrie 1989
O privire de ansamblu asupra revoltei din Timişoara
„Ialta-Malta” şi teoria intervenţiei străine în revoluţia de la Timişoara
Întrebări despre tratarea cazului Tokes de către regim
Recapitularea dovezilor – fragmentul prezentat acum
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat “petarda”?
Rolul USLA în reprimarea din 21-22 decembrie 1989 la Bucureşti
Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?
Ceauşeştii în timpul fugii
Concluzii

Recapitularea dovezilor (more…)

 

Rich Andrew Hall: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (6). 22 decembrie 1989: Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă? ianuarie 24, 2009


Actualizat: Am pus şi o filmare cu fuga lui Ceauşescu.

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat „petarda”?

22 decembrie 1989: Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?

Filmare pusă de youtube de „spiderpctv”.

În miezul zilei de vineri, 22 decembrie 1989, un elicopter supraîncărcat s-a ridicat de pe acoperişul clădirii Comitetului Central şi s-a luptat să părăsească cerul cenuşiu al Bucureştiului. Cîteva clipe după aceasta demonstranţii au ajuns pe acoperişul clădirii CC şi au început să distrugă pista de aterizare pentru a se asigura că nici un alt elicopter nu va putea ateriza. Mai jos, în Piaţa Palatului, aproape 100000 de persoane se adunaseră şi strigau în delir pe melodia cunoscutului imn fotbalistic englezesc: „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. Elicopterul îi căra pe Nicolae şi Elena Ceauşescu în călătoria lor finală în afara Bucureştiului şi aducea un brusc sfîrşit domniei de 24 de ani a lui Ceauşescu. După violenţa din noaptea anterioară, deznodămîntul paşnic al confruntării între populaţie şi regimul Ceauşescu a fost neaşteptat. Mulţi observatori îşi închipuiseră că Ceauşescu mai degrabă ar organiza rezistenţă în clădirea Comitetului Central, „înconjurat de munţi de cadavre”, cum a afirmat o persoană, decît să părăsească puterea <Alexandru Saucă, K.G.B.-ul şi Revoluţia Română, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, pag. 80>. Ca urmare, aceşti observatori au ajuns la concluzia că Securitatea l-a abandonat pe Ceauşescu în masă <Vezi, de pildă, Vladimir Tismăneanu, “The Quasi-Revolution and Its Discontents: Emerging Political Pluralism in Post-Ceausescu Romania”, East European Politics and Societies 7, nr. 2 (Primăvara 1993): 328 (în special fn. 31). După Tismăneanu: “Pînă acum, totuşi, singurele date sigure sînt că securitatea şi armata şi-au schimbat supunerea şi l-au abandonat pe Ceauşescu în timpul primelor ore a lui 22 decembie 1989…”>. Ilie Stoian rezumează această idee dominantă cînd afirmă: „sîntem convinşi că dacă Securitatea nu voia, nimeni n-ar fi pătruns în C.C. iar Ceauşescu n-ar fi căzut în acea zi” <Ilie Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, Editura Colaj, Bucureşti 1993, pag. 28>.

Chiar mai mult, după unele speculaţii larg răspîndite conducerea fostei securităţi deja trebuie să fi ajuns în acel moment la o înţelegere cu complotiştii care urmau să conducă Frontul Salvării Naţionale la putere <Vezi, de pildă, Tismăneanu, “The Quasi-Revolution”: 328 (fn. 31): “…generalii Stănculescu, Guşe şi Vlad au acţionat în metoda tradiţională a căpitanilor gărzilor pretoriene prin faptul că l-au abandonat pe tiranul pierzător şi au jucat un rol crucial în alegerea succesorului acestuia (lovitura de palat)”>. Aceste speculaţii sînt importante, pentru că dacă Securitatea ca instituţie l-a abandonat pe Ceauşescu şi deja avea o înţelegere cu noii lideri politici ai ţării, atunci „teroriştii” care au apărut în seara de 22 decembrie trebuie fie să fi acţionat în numele Frontului Salvării Naţionale, fie să fi fost o invenţie urmărind să legitimeze preluarea puterii de către Front.

Sursele de opoziţie au alimentat amîndouă aceste concluzii. Conform lui Liviu Vălenaş: „În Bucureşti este sigur că Securitatea a trecut practic în corpore de partea complotiştilor deja în noaptea de 21/22 decembrie 1989, probabil pe la miezul nopţii” <Liviu Vălenaş, “Lovitura de palat din România”, Baricada nr. 26 (10 iulie 1990), pag. 3>. El speculează că generalul Vlad deja desfăşura activitate dizidentă de-a lungul zilelor precedente: „Se pare că el [comandantul Securităţii generalul Iulian Vlad] este persoana care a transmis ordinele ‘în Timişoara nu va fi linişte’, ‘pentru muncitori să iasă în stradă’ şi ‘pentru armată să se retragă în cazărmi'”<Ibidem>. Ilie Stoian încearcă să dea de înţeles că în noaptea de 21/22 decembrie generalul Vlad deja încerca să se distanţeze de ceilalţi comandanţi ai regimului. Stoian contrastează acţiunile ministrului apărării Milea, care a rămas printre demnitarii din partid, armată, securitate şi miliţie care coordonau represiunea, şi cele ale generalului Vlad care stătea „separat de aceştia, pe trotuarul de vis-a-vis de Dalles …, loc pe care nu l-a părăsit pînă în dimineaţa de 22 decembrie şi pe care a rămas tăcut fără să ia legătura cu nimeni” <Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 24. Conform lui Stoian, ministrul apărării Milea a fost comandantul suprem al forţelor de represiune din acea noapte. În decembrie 1993, la a 4-a aniversare a evenimentelor, ziarul de opoziţie editat de Horia Alexandrescu, Cronica Română, a reînnoit pretenţia că Vlad s-a distanţat de echipa care supraveghea represiunea (Cronica Română, 21 decembrie 1993, pag. 3)>.

Această afirmaţie pare totuşi îndoielnică. În martie 1990 un demonstrant a făcut aluzie la rolul lui Vlad în Piaţa Universităţii în noaptea de 21/22 decembrie: „eram atunci cîteva sute, cînd sinistra persoană care se ascunde sub codul ‘M-88’ a dat ordin să fim măcelăriţi” <Vasile Neagoe, “Noaptea cea mai lungă”, Expres, nr. 8 (23-29 martie 1990), pag. 6>. În transcrierile comunicaţiilor dintre USLA şi Miliţie din 21 şi 22 decembrie, „88” e indicat ca fiind codul generalului Vlad <Vezi “Dintre sute de catarge,” Libertatea, 1 februarie 1990; 9 februarie 1990; 12 februarie 1990>. Mai mult, după cum discuţia noastră despre evenimentele din Piaţa Universităţii a arătat, forţele Securităţii sînt clar amestecate, şi par a fi fost principala componentă a represiunii brutale care a avut loc în acea noapte.

Brusca moarte a ministrului apărării Vasile Milea puţin înainte de ora 9:30 în 22 decembrie 1989 a fost un moment cheie în evoluţia evenimentelor. Anunţul de la televiziunea naţională cu mai mult de o oră întîrziere (10:50) că „trădătorul Milea s-a sinucis” a părut doar să grăbească fraternizarea deja în desfăşurare între recruţii din armată şi protestatarii care se îndreptau spre centrul oraşului. Explicaţia oficială a morţii lui Milea a provocat neîncredere atunci şi a continuat să provoace neîncredere şi mai apoi. Titlul interviului cu un aghiotant a lui Milea însumează amănuntele care fac îndoielnică explicaţia oficială de „sinucidere”: „O curiozitate: te împuşti în inimă, aşezi pistolul pe masă, apoi te întinzi pe canapea”<căpitan Alexandru Barbu, interviu de Horia Alexandrescu, “O curiozitate: te împuşti în inimă, aşezi pistolul pe masă, apoi te întinzi pe canapea!”, Tineretul Liber, 2 iunie 1990, pag. 1-2>.

În 1995 Liviu Vălenaş a publicat afirmaţiile unui fost ofiţer din Direcţia de Informaţii Externe (DIE – ramură a Securităţii), acum foarte critic la adresa regimului Iliescu şi a SRI-ului, despre moartea lui Milea. Conform acestei surse a Securităţii, Securitatea deja slujea interesele FSN în dimineaţa de 22 decembrie. El a pretins că Milea a fost împuşcat de Securitate iar „ordinul de lichidare a fost dat de Ion Iliescu” şi asta a „netezit succesul loviturii de stat din 22 decembrie 1989, o lovitură de inspiraţie KGB”<Liviu Vălenaş, “Dosarele secrete ale neocomunismului din România”, Românul Liber XI, nr. 8-9 (august-septembrie 1995), pag. 32. Acestea par să fi fost publicate iniţial în ziarul de opoziţie Evenimentul Zilei>

Afirmaţia este dubioasă. În timpul judecăţii sale sumare din 25 decembrie 1989, chiar înainte de execuţia sa, Nicolae Ceauşescu a susţinut că Milea a fost un trădător fiindcă „n-a aplicat ordinele stabilite ca unităţile militare să-şi facă datoria”<vezi FBIS-EEU-89-248, 28 decembrie 1989, 63>. La şedinţa C.P.Ex. care a avut loc după moartea lui Milea, Ceauşescu a dat mai multe amănunte:

„Generalul Milea a plecat de la mine şi după două minute am fost informat ca s-a împuşcat. Avînd în vedere şi comportarea sa în toată această perioadă, reiese că el, de fapt, a sabotat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strînsă legătură cu străinii… În capitală nu au aplicat nici o măsură, nu au aplicat dispoziţiile date şi reiese că tot ce am discutat noi, pentru capitală, a fost folosit pentru a putea să se organizeze în alte părţi… Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare şi el s-a sinucis”<Mircea Bunea, Praf în ochi. Procesul celor 24-1-2, Editura Scripta, Bucureşti 1994, pag. 53, 56>.

După Rady, presupusa insubordonare a lui Milea nu a fost doar în închipuirea lui Ceauşescu: „Cînd au apărut zorile, amploarea insubordonării lui Milea a devenit clară. Clădirea Comitetului Central era doar uşor păzită şi străzile care duceau către ea erau fără o protecţie potrivită. În acelaşi timp, primele rapoarte care începeau să vină de la secretarii locali de partid şi de la securitate indicau că armata nu mai acţiona pentru a înnăbuşi demonstraţiile din provincie. Dacă în ziua anterioară armata împuşcase 6 demonstranţi în Tîrgu Mureş, acum adoptase o poziţie pasivă, rezumîndu-se să apere sediile de partid şi lăsînd străzile mulţimii<Rady, Romania in Turmoil, pag. 103. Informaţii din alte părţi arată că înainte de ora 10 dimineaţa demonstranţii au preluat controlul în Alba Iulia, Arad şi alte oraşe importante din Transilvania>.

Rady presupune că acesta a fost motivul pentru care Milea a fost chemat în biroul lui Ceauşescu şi instruit „să ordone armatei să reînceapă operaţiile active şi să ordone foc împotriva unităţilor care se dovedesc recalcitrante”.

Surse din armată sugerează că după ieşirea din prima şedinţă C.P.Ex. de dimineaţă (la aproximativ ora 8:30), Milea a ordonat unităţilor armate de pe străzile Bucureştiului să se adune lîngă tehnica militară, să ignore „provocările” şi să se reţină în a deschide focul<vezi comentariile locotenent-colonelului Rafaelescu Alexandru în Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea, Ceauşescu nu scăpa!”, Flacăra, nr. 5 (6-12 februarie 1991), pag. 8-9>. Într-o oarecare măsură, Milea mai degrabă răspundea realităţilor de pe teren, căci deja după 7 dimineaţa imense coloane de muncitori de la IMGB şi de la alte fabrici importante erau în marş spre centrul oraşului. Comandanţii de pe teren, copleşiţi, mereu întrebau superiorii cum să acţioneze în această situaţie repede schimbătoare. În unele cazuri au primit ordin de la comandanţii de nivel mijlociu să se adune în jurul tehnicii militare; în altele, se pare că şi-au urmat propria conştiinţă. Conform unor surse ale armatei, efectul soldaţilor grupaţi în jurul echipamentului a fost ruperea în fapt a cordoanelor care fuseseră desemnate pentru a împiedica înaintarea demonstranţilor<locotenent-colonel Ion Cotîrlea şi locotenent-colonel Rafaelescu Alexandru în ibidem>. Ordinul lui Milea a ajutat trecerea nestingherită a demonstranţilor spre Piaţa Palatului.

Rămîne neclar dacă Milea a fost ucis de Securitate pentru insubordonarea sa sau s-a sinucis cu adevărat<Chiar şi Brucan este nesigur. Vezi Brucan, The Wasted Generation, pag. 2>. Un ofiţer de armată a declarat că Milea, foarte emoţionat (se pare după o discuţie cu Ceauşescu), i-a poruncit să-i dea pistolul şi apoi a închis uşa de la biroul său şi s-a împuşcat<vezi comentariile maiorului de armată inginer Tufan aşa cum au fost repovestite de locotenent-colonel Alexandru Andrei în Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>. Sigur este că imediat după moartea lui Milea C.P.Ex.-ul s-a adunat iar într-o şedinţă de urgenţă. Stenograma acestei şedinţe de după ora 9:30 oferă unele surprize<Bunea, Praf în ochi, pag. 53-56>. În timp ce majoritatea membrilor C.P.Ex. a răspuns apelului lui Ceauşescu de a lupta pînă la capăt, cîţiva membri păreau să fie echivoci ca urmare a numărului mare de protestatari. Gogu Rădulescu a spus: „Din informaţii, coloane de muncitori au pornit către centru şi trebuie luate măsuri ca să fie evitată vărsarea de sînge”. Chiar şi primul ministru Constantin Dăscălescu a admis: „Am fost şi voi fi cu dumneavoastră pînă crăp, dar cred că trebuie să chibzuim dacă tragem în muncitorii cinstiţi”.

Poziţiile membrilor C.P.Ex. par să fi fost influenţate de veştile că unii soldaţi din armată au fost „dezarmaţi” de protestatari. Ion Radu a afirmat că „ministrul Vlad spune că izolat mai sînt nişte grupuri de militari dezarmate”. Semnificativ, în absenţa unui reprezentant al armatei la şedinţă, directorul Securităţii Iulian Vlad (care oficial nici măcar nu era membru C.P.Ex.) a fost cel care i-a asigurat pe participanţi că „armata nu lasă dezarmată”. La sfîrşit s-a hotărît că numai dacă demonstranţii sînt înarmaţi şi atacă se va deschide focul împotriva lor. Deşi în presa românească de după revoluţie s-a afirmat uneori că Vlad ar fi răspuns la apelul lui Ceauşescu de „a lupta pînă la capăt” cu expresia „pe naiba”, stenograma îl notează răspunzînd obedient „procedăm cum aţi spus”<Bunea, Praf în ochi, pag. 53-56>.

În urma morţii lui Milea generalul Stănculescu l-a numit pe generalul Victor Stănculescu, proaspăt sosit de la Timişoara şi un notoriu favorit al Elenei, ca ministru al apărării. Din punct de vedere birocratic, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşe, ar fi trebuit să preia funcţia lui Milea. Dar Guşe încă era în tranzit de la Timişoara şi în asemenea cazuri cuvîntul lui Ceauşescu era întotdeauna hotărîtor. Conform lui Stănculescu, Milea îi telefonase noaptea anterioară şi i-a spus că au apărut „probleme” şi că trebuie să se întoarcă imediat la Bucureşti<Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9>. Stănculescu, după propriile sale spuse intrate deja în folclorul evenimentelor din decembrie, a fost atît de hotărît să evite implicarea sa într-o represiune similară celei în care fusese implicat la Timişoara încît, reîntors la Bucureşti în primele ore ale dimineţii de 22 decembrie, a aranjat cu un doctor să-şi pună piciorul stîng în ghips<Ibidem. De aici porecla sa satirică din presa românească: „Ghipsulescu”>. Totuşi, asta nu a împiedicat numirea sa ca ministru al apărării.

Între 9:30 (cînd Milea a fost găsit mort) şi 10:45 (cînd Stănculescu a ajuns în clădirea CC), armata a rămas practic fără comandant iar ofiţerii au continuat să transmită ultimul ordin a lui Milea, de dinaintea morţii sale, cerînd trupelor să nu deschidă focul<vezi comentariile locotenent-colonelului Alexandru Andrei în Goia, “Chiar dacă fugea,” pag. 9>. După ce Stănculescu a ajuns la clădirea CC, la 10:45, el a extins ordinul „Rondoul” a lui Milea pentru a include reîntoarcerea unităţilor militare în cazărmi<Ibid. Vezi deasemenea Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9. Conform primului raport al Comisiei Senatoriale despre evenimente, la ora 10:45 el a ordonat tuturor unităţilor din Bucureşti şi aflate în drum spre Bucureşti să se întoarcă în cazărmi, iar la 12:15 ordinul de retragere în cazărmi a fost transmis unităţilor din întreaga ţară (vezi “Cine a tras în noi, în 16-22?” România Liberă, 27 mai 1992, pag. 5)>. Totuşi, în acelaşi timp, conform spuselor comandantului aviaţiei generalul Gheorghe Rus, imediat după evenimente, Stănculescu i-a ordonat să pregătească 300 de paraşutişti, cu elicoptere şi avioane, gata să coboare şi să se angajeze în luptă în Piaţa Palatului<Brucan, The Wasted Generation, pag. 2-3. Interesante comentariile lui Brucan: “afirmaţia [lui Rus] a fost înregistrată la începutul lui ianuarie 1990 cînd memoria sa era încă proaspătă şi înainte ca situaţia politică să dea naştere la inhibiţii care mai apoi vor împiedica generalii să facă asemenea afirmaţii sincere….”>. În timpul procesului său în 1990, membrul C.P.Ex. Manea Mănescu a confirmat că planul iniţial era să se evacueze întreg C.P.Ex.-ul din clădirea CC<Ibidem, pag. 3>.

Saucă are probabil dreptate cînd scrie că Stănculescu şi-a dat seama că dacă nu găseşte o cale de a scăpa de Ceauşeşti, ar putea suferi soarta lui Milea<Saucă, KGB-ul şi Revoluţia, pag. 80-82>. Pentru Stănculescu alegerea era simplă: „ori el [Nicolae], ori noi!”. Stănculescu pretinde că, deoarece pe coridoarele clădirii CC mişunau paznici înarmaţi şi „se auzeau deja trozniturile geamurilor sparte la intrarea în sediu [CC]”, a luat hotărîrea să-i evacueze cu elicopterul pe Ceauşeşti, pentru a evita o baie de sînge sau linşarea cuplului prezidenţial<Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9>. Conform locotenent-colonelului Ion Pomojnicu, unul din puţinii ofiţeri de armată din clădire din acel moment, securiştii din interior erau „înarmaţi pînă în dinţi” cu pistoale mitralieră şi stocuri de muniţie şi „hotărîţi să facă faţă oricui”<vezi Goia, “Chiar dacă fugea,” pag. 9>.

Deşi foştii securişti contestă dimensiunea populară şi „revoluţionară” a evenimentelor din decembrie, în mod constant îşi atribuie merite pentru că n-au deschis focul în dimineaţa de 22. De pildă „un grup de foşti ofiţeri de Securitate” pune „o întrebare pentru toţi ‘revoluţionarii’ şi ‘dizidenţii’ care atacă cadrele fostei securităţi”:  … cadrele Direcţiei a 5-a care se găseau în fostul C.C. aveau la îndemînă peste 200000 de cartuşe … ce s-ar fi întîmplat cu ‘revoluţia’ dacă fostele cadre ale Direcţiei a 5-a ar fi tras, într-adevăr?<Un grup de foşti ofiţeri de securitate, “Aşa vă place revoluţia? Aşa a fost!”, Democraţia nr. 36 din 24-30 septembrie 1990, pag. 4> Generalul Vlad a explicat cu multe amănunte ordinele pe care le-a dat subordonaţilor în dimineaţa de 22 decembrie, instruindu-i să nu deschidă focul şi să îngăduie intrarea paşnică a demonstranţilor în clădirea CC şi a televiziunii<Iulian Vlad, “Ce mai aveţi de spus?,” Adevărul, 19 ianuarie 1991>.

Afirmaţiile lui Vlad sînt puse însă în discuţie de faptul că ele însoţesc pretenţia că încă din 17 decembrie el nu asculta ordinele lui Ceauşescu şi-şi instruia oamenii din Timişoara să nu deschidă focul şi să nu iasă pe străzi, iar din 18 decembrie a emis un asemenea ordin pentru întreaga ţară<Ibidem>. Transcrierile comunicaţiilor dintre unităţile de miliţie şi USLA arată că după ora 9:40 dimineaţa s-au făcut referiri frecvente la o hotărîre de la „sediul central” că forţele regimului trebuie să deschidă focul numai dacă demonstranţii încearcă să pătrundă în clădirile oficiale, în care caz trebuie trase doar focuri de avertisment<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 3-14 februarie 1990>. Momentul acestei decizii sugerează că a fost o reacţie la acţiunea – sau mai degrabă lipsa de acţiune – a armatei, care a lăsat demonstranţii să copleşească centrul oraşului, şi că era în concordanţă cu hotărîrea luată la cea de-a doua şedinţă de urgenţă a C.P.Ex.

Conform locotenent-colonelului de armată Ion Pomojnicu, Securitatea era pe deplin pregătită pentru represiune, dar a fost surprinsă cu garda jos de rapida dezvoltare a evenimentelor grăbită de abandonarea de către armată a regimului:

„Pe plan general, să ştiţi că surprinderea a creat-o scoaterea armatei din dispozitiv. În momentul în care armata s-a retras, acest dispozitiv s-a frînt, iar celelalte forţe, aparţinînd MI-ului, au fugit. Daca nu ar fi intervenit această dezorganizare a lor, de moment, între ora 11 şi ora 12, cînd s-a întîmplat, poate că ele, forţele MI, ar fi intervenit. Acel moment de panică şi de bulversare a favorizat modul în care au decurs în continuare evenimentele”<Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>.

De altfel, evacuarea Ceauşeştilor din clădirea CC i-a lăsat fără obiectul muncii:
…[securiştii] au fugit imediat după ce şi-au terminat misiunea; misiunea lor era să apere persoana aceasta, pe Ceauşescu. Şi dacă el ar fi rămas, cred că ar fi făcut-o. Consider că plecarea lui Ceauşescu din clădirea C.C. a eliminat obiectul care trebuia apărat în această clădire prin misiunea pe care o aveau cei de acolo şi poate că ar fi apărat-o în continuare, dacă persoana ar fi rămas. …Nu uitaţi că asemenea forţe erau nu numai în C.C. Erau şi la Direcţia a 5-a trupe blocate, şi la Bibliotecă: Cele de aici n-au coborît de pe clădire decît după ce a zburat elicopterul… eu sînt convins că nici la televiziune nu s-ar fi pătruns dacă nu s-ar fi ştiut că Ceauşescu a fugit. Fuga lui Ceausescu a fost vitală pentru mersul revoluţiei române<Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>.

Dovezi suplimentare că Securitatea a fost lăsată în dezordine de zborul lui Ceauşescu vin şi de la Sergiu Tănăsescu, una din primele persoane care a intrat în clădirea CC:

„…cei de acolo fuseseră luaţi absolut pe nepregătite. Am găsit cafele băute pe jumătate, ţigări abandonate în scrumiere… Bărbaţii îşi rupseseră epoleţii, aveau vestonul de-o culoare şi pantalonii de alta, toţi voiau să ne deruteze…. [la] intrarea A erau foarte mulţi securişti acolo… alţii s-au amestecat cu mulţimea profitînd şi de faptul că erau echipaţi în civil…5 inşi în civil…fără nici un fel de somaţie au început să tragă, e drept că pe deasupra mulţimii”
<Dr. Sergiu Tănăsescu, interviu de Ion K. Ion, “Dincă şi Postelnicu au fost prinşi de pantera roz!”, Cuvîntul, nr. 7 (14 martie 1990), pag. 15>

(Va urma)

Comentariu propriu (Marius Mioc): Ideea că teroriştii apăruţi în seara de 22 decembrie au acţionat în numele Frontului Salvării Naţionale sau au fost o invenţie care să legitimeze preluarea puterii de către Front nu este legată obligatoriu de existenţa unui complot prin care Securitatea ca instituţie ar fi avut o înţelegere cu noii lideri politici ai ţării încă înainte de fuga lui Ceauşescu. Înţelegerea se putea realiza şi după fuga lui Ceauşescu, şi nu este obligatoriu să includă Securitatea ca instituţie. Teoria că Ion Iliescu ar fi acţionat concret împotriva lui Ceauşescu înainte de fuga acestuia din C.C. mi se pare o dezinformare cu scopul de a-i atribui lui Ion Iliescu nişte merite inexistente în răsturnarea lui Ceauşescu. Ion Iliescu însuşi nu şi-a arogat asemenea merite. Socotind diatribele vehemente anti-Securitate emise la TVR (vezi „Trupele de securitate atacă unităţile militare”, fapt afirmat şi de Ion Iliescu personal„Securiştii trag asupra salvărilor”, „Securiştii au otrăvit apa”, „Securitatea continuă să tragă în armată”, „Nu credeţi balivernele foştilor securişti”), faptul că emisia televizată se subordona FSN-ului şi a fost principalul mijloc prin care FSN s-a impus la guvernare în faţa altor grupuri care discutau formarea de guverne prin CC (vezi „Să înconjurăm cu unitatea noastră Comitetul Salvării Naţionale”), cît şi arestarea lui Iulian Vlad la scurt timp după revoluţie, pare improbabilă existenţa vreunei înţelegeri prealabile între Securitate ca instituţie şi FSN. Mai degrabă pare să fi fost o înţelegere cu unele persoane din conducerea armatei, a căror trimitere în judecată pentru participare la reprimarea revoluţiei a fost evitată de conducerea politică a lui Ion Iliescu. FSN-ul a avut totuşi sprijinul instinctiv al foştilor securişti speriaţi de retorica anticomunistă a opoziţiei, nefiind necesar pentru asta vreun complot prealabil. Ulterior, de la ideea de a se evita inculparea penală a unor comandanţi din M.Ap.N. s-a trecut la ideea de amnistie generală legată de revoluţia din 1989, promovată deschis de persoane din jurul lui Ion Iliescu (Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu) şi discret de Ion Iliescu personal, care însă n-a putut s-o pună în practică, căci amnistia era o prerogativă a parlamentului, nu a preşedintelui. Fostul preşedinte a folosit însă frecvent dreptul său de a acorda graţieri în cauze privind revoluţia din 1989.

Principalul fapt care ridică bănuieli cu privire la o înscenare a luptei „antiteroriste” este faptul că aceşti terorişti n-au fost depistaţi, iar în primii 7 ani după revoluţie, cînd ancheta se putea face cu cele mai bune rezultate, puterea politică a fost deţinută de FSN şi de Ion Iliescu. Dacă moartea unui om poate rămîne în mister, moartea a aproape 1000 de oameni, cît au fost ca urmare a acţiunilor teroriste, nu este deloc normal să rămînă nelămurită.

Rich Hall aminteşte declaraţii din perioada imediat următoare revoluţiei care arată că în 22 decembrie 1989 securiştii erau înarmaţi, inclusiv cum foşti securişti se lăudau în 1990 că ar fi putut să tragă dar n-au făcut-o. Faptul se coroborează şi cu declaraţii televizate din 22 decembrie 1989. Este oportună reamintirea acestui fapt în condiţiile în care mai recent se pretinde că Iulian Vlad “ceruse încă din 18 decembrie să se sigileze armamentul”, după cum a declarat fostul viceprimministru Gelu Voican în ziarul timişorean „Agenda Zilei” din 17 decembrie 2008, cum am comentat deja pe acest blog. Am încercat să obţin de la „Agenda Zilei” o dezminţire cu privire la afirmaţia despre încuierea sigilarea armelor în rasteluri din 18 decembrie 1989, dar fără rezultat pînă acum.

 

Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (5). Cine a aruncat petarda? ianuarie 13, 2009


Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie

Cine a aruncat „petarda”?

Multe surse au sugerat că explozia unei „petarde” şi agitaţia simultană a mulţimii l-au surprins pe Ceauşescu şi au făcut posibil pentru demonstranţi să strige lozincile anti-Ceauşescu. Încă odată discrepanţa dintre ceea ce s-a raportat despre acest incident şi adevărul despre ceea ce pare să se fi întîmplat este semnificativă. Raportul primei Comisii Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 (publicat în 1992) susţine că în timp ce [Ceauşescu] vorbea, s-a auzit o explozie care a pricinuit o tulburare de proporţie. După scurtă vreme, mitingul s-a destrămat în dezordine<Raportul Comisei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, “Cine a tras în noi, în 16-22?” România Liberă, 27 mai 1992, pag. 5>. Stoian descrie incidentul „petardei” după cum urmează:

…a luat cuvîntul Ceauşescu. Atunci s-a întîmplat lucrul care ni se pare cel mai important din toată acea perioadă. Nu este adevărat că spontan, mulţimea a început să-l huiduie. În mijlocul unei frazei bîlbîită la tribună, undeva în centrul Pieţei, acolo unde se găseau mai multe femei, cineva a făcut să explodeze o petardă de genul celor de Crăciun. Prima reacţie a fost a acelor femei, care, speriate, au început să ţipe. De abia pe urmă, toţi cei adunaţi acolo au început să huiduie<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 23. Numai după aceasta, susţine Stoian, a intervenit Nica Leon cu faimosul său strigăt>.

Uneori, românii s-au referit la aceasta ca la „petarda fericirii noastre”<Tudorel Urian, “Cabala Teroriştilor”, revista Cuvîntul, nr. 20 (13 iunie 1990), pag. 4>

Problema scenariului „petardei” vine din faptul că nu există un consens cu privire la cine a explodat-o şi nimeni nu şi-a asumat responsabilitatea pentru acest act istoric. Totuşi, mai multe nume au fost înaintate în legătură cu asta<Suspecţi sînt o droaie: Dubiosul Leon Nica pretinde că un om de 60 de ani pe nume Andrei Ilie, “care l-a pupat pe Iliescu cînd acesta a ajuns la CC [în 22 Decembrie]” a aruncat petarda (Leon Nica, interviu, “Nica Leon în război cu toată lumea” în revista Flacăra nr. 34 din 26 august 1992, pag. 4-5). Ziaristul de opoziţie A. Corneliu Giagim scrie că “autorul” petardei a fost Matei Ilie care a asamblat-o dintr-un tub de şprei (A. Corneliu Giagim, “16-22, Cine-a tras în noi?!” Baricada, nr. 49-50 din 18 decembrie 1990, pag. 6). La începutul lui 1990, Petre Mihai Băcanu a afirmat că un tînăr pe nume Adrian Constantin a aruncat petarda (Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 31 martie 1990, pag. 1). Deşi Băcanu a fost în stare să-i intervieze pe Leon Nica şi pe tînărul mecanic de aviaţie care au început strigătele împotriva lui Ceauşescu, el n-a putut să-l găsească pe Constantin ca să vorbească cu el. Dan Iosif, demnitarul FSN care l-a acuzat pe Leon Nica ca fiind “terorist”, a fost şi el propus ca sursă a petardei (Expres Magazin, nr. 30 din 20-26 februarie 1991, pag. 8). Foarte probabil că sînt şi alte nume creditate cu această faptă>. Sursele securiste doresc să sugereze că punerea la cale a acestei petarde şi cauzele agitaţiei care a urmat sînt parte a unui plan premeditat de a dezorganiza mitingul. Încă o dată, ele încearcă să tăgăduiască spontaneitatea revoltei anti-Ceauşescu. Un ziarist de la jurnalul ceauşist „Democraţia” scria în decembrie 1990: „… trebuie subliniat că în cadrul acestui miting au fost aplicate metode îndelung studiate de manipulare psihologică a maselor compacte (semnale acustice, cu efect asupra subconştientului, transmise prin staţiile de amplificare, imitînd vuiet de cutremur, zgomot de trupe şi tancuri şi împuşcături, mişcări ale unor grupuri în piaţă menite să dizloce masele, petarde)”<C. Maltese Martine Ui (probabil un pseudonim), “De la ‘Jos Ceauşescu!’ am ajuns la ‘Jos România!’ Dubla lovitură împotriva României”, Democraţia, nr. 48 / decembrie 1990, pag. 3>.

Conform „unui grup de foşti ofiţeri de Securitate”, „turiştii” şi colaboratorii lor din interior s-au deplasat de la Timişoara la Bucureşti şi s-au infiltrat în mulţimea de la miting. „Turiştii” au încercat să-i sperie pe cei din mulţime folosind furcile din oţel-beton care susţineau unele lozinci din poliuretan expandat pentru a înţepa în spate participanţii şi a le crea impresia, pe fondul zgomotelor produse de petarde şi de scurtcircuitarea difuzoarelor staţiei de amplificare, că se trage asupra lor<Un grup de foşti ofiţeri de securitate, “Aşa vă place revoluţia? Aşa a fost!” Democraţia, nr. 36 (24-30 septembrie 1990), pag. 4>. Iată cum a descris evenimentul un fost ofiţer USLA:

În ziua de 21 decembrie 1989 am asigurat măsurile antiteroriste la mitingul „de adio”. În mulţime, am identificat şi luat în supraveghere opt bărbaţi ciudaţi: toţi erau îmbrăcaţi aproximativ la fel (loden, pălărie), toţi fumau deodată, stăteau în grup. Unii arătau a slavi, alţii, asiatici. La un moment dat, au scos din buzunare globuri de pom, le-au dat foc de la ţigări şi le-au aruncat în mulţime; în globuri erau petardele care au pus mulţimea în mişcare<“S.V., ofiţer USLA în rezervă” (poate Strat Vintilă, pe baza altor relatări), în Pavel Coruţ, Floarea de Argint, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, pag. 171. În fapt, descrierea acestor bărbaţi ca purtînd paltoane pînă la genunchi şi pălării îi face să arate suspecţi ca înşişi securiştii şi cei de la USLA, după cum vom vedea mai tîrziu>.

Raportul SRI din 1994 despre evenimente sugerează că „tunetele puternice” care au fost auzite ar fi putut veni de la detonarea unei petarde şi că bubuitul care s-a auzit nu era de la mulţime ci de la difuzoare<“Fapte care trimit la o acţiune premeditată a unor ‘actori’ din afară (II)”, Curierul Naţional, 10 iulie 1994, pag. 2>. Panica în rîndul mulţimii a fost pricinuită de transmisia unor ultrasunete (din afara spectrului auzibil) şi de faptul că demonstranţi neidentificaţi au înţepat pe alţii cu vergele de oţel în timp ce strigau „fugiţi, ne omoară!” şi „vin tancurile!”<Ibidem. Fostul viceprimministru şi senator, Gelu Voican Voiculescu, face afirmaţii asemănătoare. El pretinde că explozia a fost pricinuită de „o petardă artizanală” făcută dintr-un tub de şprei. Deasemeni el sugerează că panica a fost intensificată de “probabil voita” funcţionare greşită a difuzoarelor şi emiterea unor sunete înspăimîntătoare care semănau cu huruitul tancurilor. Voiculescu adaugă că “e de asemenea posibil…că a fost un fel de bombă acustică”. Gelu Voican Voiculescu, interviat de Neti Luchian şi Val. Voiculescu, “Haosul nostru i-a paralizat (I)” Libertatea, 16 iulie 1991>.

Povestirile din rîndul opoziţiei încorporează elemente asemănătoare. Influentul ziarist Cornel Nistorescu a plasat incidentul petardei în contextul unei lovituri de stat susţinută de o facţiune din cadrul Securităţii:

„În acelaşi timp, la mitingul din 21 decembrie, conform unor informaţii certe, un ofiţer de securitate a lansat cele două petarde care au provocat panica şi au declanşat mînia bucureştenilor. În acelaşi timp, pe staţia de amplificare controlată tot de securitate au fost difuzate fluierături şi huiduieli”<Cornel Nistorescu, “Complot sau conspiraţie cu pretenţii la putere?”, Cuvîntul, nr. 20 din 13 iunie 1990, pag. 5>.

Ecaterina Rădoi de la revista Zig-Zag sugerează că panica incredibilă care a urmat a fost rezultatul unei emisiuni de sunete asemănătoare cu huruitul tancurilor şi focul de mitralieră<Ecaterina Rădoi, “Remember 15 decembrie 1989 – 20 mai 1990”, revista Zig-Zag, nr. 190 (23-31 decembrie 1993), pag. 4-7>.

Dar incidentul „petardei” şi tulburarea simultană ar putea avea o explicaţie mai simplă. Este folositor să revedem cum a fost raportată tulburarea mitingului de către corespondenţii de presă străini din Bucureşti, imediat după ce-a avut loc incidentul. Scurt timp după ce adunarea populară s-a destrămat, un ziarist bulgar a relatat că motivul tulburării a fost folosirea de grenade cu gaze lacrimogene de către forţele regimului pentru a împiedica demonstranţii să intre în piaţă şi panica pe care aceasta a dezlănţuit-o printre cei care erau deja în piaţă<Sofia Domestic Service, 1400 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989, pag. 71>. Ziaristul sugerează că demonstranţii s-au adunat iniţial lîngă Piaţa Romană pe bulevardul Magheru şi erau de ordinul miilor cînd au ajuns în Piaţa Palatului unde avea loc discursul [lui Ceauşescu].

Relatări similare vin de la ziaristrul agenţiei iugoslave Tanjug care a transmis că demonstranţii s-au adunat în colţul din nord-vest al Pieţii Palatului lîngă hotelul Athenee Palace, şi cînd „au încercat să se apropie de mitingul oficial, s-a aruncat cu grenade de gaz lacrimogen asupra lor”<Belgrade TANJUG Domestic Service, 1359 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-245, 22 decembrie 1989, pag. 77>. Conform aceluiaşi corespondent, bărbaţi tineri au început să strige lozinci anti-Ceauşescu şi cînd au fost alungaţi de miliţie au luat-o pe străzi laterale pentru a ajunge la o altă parte a mitingului<Belgrade Domestic Service, 1410 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989, pag. 70-71>. Miliţia a folosit atunci gaze lacrimogene pentru a-i împiedica pe aceşti demonstranţi să ajungă la mitingul oficial şi după ce „au explodat grenadele cu gaze lacrimogene, transmisia directă la radio şi televiziune a fost tulburată pentru cîteva minute”<Ibidem>.

Este semnificativ că şi martori oculari ai confruntărilor dintre forţele regimului şi demonstranţi din după-masa şi seara de 21 decembrie se referă la forţele regimului folosind „petarde” împotriva demonstranţilor<Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 15 martie 1990; 5 aprilie 1990; 19 aprilie 1990>. Un martor ocular al întîmplărilor din Piaţa Universităţii din 21 decembrie povesteşte că „Securitatea fugea după ei [demonstranţi] în grupuri şi folosea petarde şi bastoane contra lor”<Vezi comentariile lui Marcel Constantinescu în Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 15 martie 1990, pag. 3>. Mai mult, Rady a observat că în noaptea de 21/22 decembrie Securitatea „a detonat bombe în cîteva locuri cu speranţa că va răspîndi panica”<Rady, Romania in Turmoil, pag. 104>.

Care forţe ar fi putut folosi „petarde” şi grenade cu gaze lacrimogene împotriva demonstranţilor? În procesul său de la începutul lui 1990, ministrul de interne din perioada evenimentelor, Tudor Postelnicu, a afirmat că „USLA aveau grenade cu gaze lacrimogene” la miting<Emil Munteanu, “Postelnicu a vorbit neîntrebat”, România Liberă, 30 ianuarie 1990, pag. 3>. Stoian a notat diferenţa dintre mitingul din 21 decembrie şi mitingurile din trecut ale regimului în stilul său tipic colorat:

„[Aflat în oraş în acele clipe, am putut urmări personal desfăşurarea evenimentelor]. Ce frapa în primul rînd, era că, dacă altă dată, la mitingurile cu care bucureştenii erau deja obişnuiţi, oamenii erau indiferenţi, ba unii chiar veseli pentru că puteau să mai chiulească trei-patru ceasuri de la muncă, acum nimeni nu zîmbea. Aproape toţi înaintau într-o linişte rău prevestitoare. Încă o noutate o reprezenta verificarea identităţii a cît mai multor persoane aflate pe străzi şi cu această ocazie, cei străini de grupurile de muncitori erau puşi, ce-i drept politicos, să iasă din rînduri. Participanţii la miting erau aduşi în mod organizat, pentru a putea fi controlaţi mai uşor. În momentul în care Piaţa Palatului a fost ocupată, s-a mai întîmplat un lucru nou. Dacă pînă atunci, perimetrele erau înconjurate de civili (securişti, activişti) şi miliţieni care nu permiteau să plece celor care se plictiseau să mai asculte prostiile lui Ceauşescu, de data aceasta se întîmpla invers şi asta încă înainte ca mitingul să înceapă. Oricine dorea să se ducă la treburile lui era liber s-o facă, dar nimeni din afară nu putea pătrunde în zona protejată”<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 22. Interpretarea lui Stoian despre acest fapt este că oamenii nu erau lăsaţi să intre în piaţă fiindcă “se aştepta ceva”, insinuînd astfel că tulburarea mitingului a fost organizată de dinainte>.

Martori oculari au identificat forţele care i-au împiedicat să intre în piaţă ca „trupe USLA”<Vezi comentariile lui Nistor Ruxăndoiu în Gheorghe Ioniţă, “Culcaţi-i la pămînt!”, Adevărul de Duminică din 14 ianuarie 1990, pag. 2>.

Transcrierile parţiale ale comunicaţiilor între unităţile USLA şi de miliţie au fost publicate la sfîrşitul lui ianuarie, începutul lui februarie 1990 în ziarul „Libertatea”<Libertatea între 27 ianuarie şi 15 februarie 1990 sub titlul “Dintre sute de…catarge! Revoluţia ascultată prin staţie”. Asemenea înregistrări puteau veni doar dintr-o sursă: fosta Securitate. Interesant că, cu excepţia unui singur episod (3 februarie 1990), toate aceste comunicări sînt din după-amiaza de 21 decembrie sau dimineaţa de 22 decembrie. Lipsesc comunicările USLA de la ora 3:30 din după-masa 21 decembrie pînă la ora 8 din dimineaţa de 22 decembrie – perioada în care forţele regimului au deschis foc asupra demonstranţilor>. Aceste transcrieri sugerează că încă înainte ca adunarea populară să fi început, grupuri mari de demonstranţi adunate în mai multe intersecţii ducînd spre Piaţa Palatului strigau lozinci împotriva regimului şi puneau la încercare capacitatea forţelor de ordine de a-i împiedica să intre în piaţă<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 27 ianuarie 1990; 29 ianuarie 1990>. Se pare că demonstranţii au înţeles foarte bine excelenta oportunitate oferită de transmiterea mitingului în direct. Astfel, impresia lăsată de multe relatări, că a fost vorba de cîţiva bărbaţi curajoşi izolaţi într-o mulţime de zeci de mii care au îndrăznit să-l înfrunte pe Ceauşescu, este romanţată. Acţiunile celor împiedicaţi să intre în piaţă au dat curaj şi cîtorva din mulţime să strige jos Ceauşescu.

Transcrierile arată deasemeni că din ordinele generalului Vlad, şeful Securităţii, USLA a folosit „gela” (codul folosit de Securitate pentru „petarde”) împotriva demonstranţilor<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 30 ianuarie 1990, pag. 2. La sfîrşitul acestui episod un redactor anonim defineşte “gela” ca însemnînd “petarde”. Ştefănescu confirmă folosirea petardelor în declaraţia sa că şeful USLA, colonel Gheorghe Ardeleanu, a fost văzut în clădirea Comitetului Central strigînd la un subordonat „dă-mi ‘gela’…dă-mi ‘gela’.” Conform lui Ştefănescu, ‘gela’ a fost numele de cod pentru “petarde” folosite de USLA în reprimarea demonstranţilor. Paul Ştefănescu, Istoria Serviciilor Secrete Româneşti (Bucureşti, Editura Divers Press, 1994, pag 287)>. Ilie Stoian pretinde că generalul Grigore Ghiţă, comandantul trupelor de securitate, şi-a încălcat instrucţiunile cînd a inclus unităţi USLA, inclusiv o unitate de geniu-chimic (care ar fi răspuns de gaze lacrimogene) printre forţele regimului detaşate pentru miting<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 21>. Totuşi o asemenea acţiune pare să fie în concordanţă cu Ordinul 2600 al Ministerului de Interne. Mai mult, pînă şi raportul comisiei senatoriale ilustrează că măsurile de siguranţă ale mitingului din 21 decembrie au fost lăsate aproape în întregime în sarcina Securităţii şi că generalul Gianu Bucurescu, adjunctul generalului Vlad, a fost personal răspunzător de miting<Raportul Comisiei Senatoriale, “Cine a tras in noi, în 16-22?”, România Liberă, 27 mai 1992>.

Se pare că factorul cheie care a contribuit la tulburarea cuvîntării lui Ceauşescu a fost încercarea forţelor guvernamentale de a opri intrarea unor demonstranţi anticeauşişti în Piaţa Palatului. Agitaţia şi confuzia rezultate au schimbat caracterul mitingului, încît cîţiva din rîndul acelei mulţimi aleasă cu grijă să participe la miting au profitat de prilej şi au trecut de la lozincile în favoarea lui Ceauşescu la huiduieli. E posibil ca „petarda” de la miting să fi fost lansată de Securitate, dar puţin probabil că aceasta a fost un act de sfidare împotriva dictatorului. „Petarda” pare a fi fost folosită ca să împiedice protestatarii să intre în piaţă sau să dezorineteze mulţimea şi să mascheze sunetul unor lozinci anti-Ceauşescu. Tulburarea mitingului ar putea fi astfel mult mai puţin organizată decît s-a presupus în mod obişnuit.

(Va urma)

Comentariu propriu (Marius Mioc): De remarcat anonimatul pe care şi l-au păstrat multe din sursele securiste pomenite aici: „un grup de ofiţeri de securitate”, „S. V.”, „C. Maltese Martine Ui”. Înregistrarea mitingului din 21 decembrie 1989 a fost deja prezentată pe acest blog (iar recent am actualizat-o cu nişte explicaţii tehnice).

Cu privire la raportul SRI din 1994 despre revoluţie vezi comentariul deja publicat pe acest blog.

 

Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu” (4). Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul de susţinere din 21 decembrie ianuarie 8, 2009


Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara

Greşeala fatală a lui Ceauşescu: adunarea populară de susţinere din 21 decembrie

În dimineaţa de joi 21 decembrie 1989 regimul nu mai stăpînea situaţia din Timişoara. Mai mult, pierdea rapid controlul în alte cîteva oraşe apropiate: Lugoj şi Cugir. Totuşi, regimul ar fi putut ţine piept acestor provocări dacă n-ar fi fost stăruinţa lui Ceauşescu de a convoca o adunare populară în care să se adreseze personal supuşilor săi „iubiţi”. Autoamăgirea lui Nicolae Ceauşescu despre propria sa invincibilitate a fost cea care a făcut ca regimul să nu mai fie în stare să stabilească controlul. Discursul inflamator şi incoerent de miercuri seara de la televiziunea naţională a semnalat panica pentru cei care l-au urmărit. Dacă Ceauşescu e atît de frămîntat, au concluzionat, ceva serios trebuie să se fi întîmplat la Timişoara. După cuvîntarea sa televizată, Ceauşescu a hotărît să ţină în ziua următoare o adunare populară de susţinere în centrul Bucureştilor, în piaţa din faţa clădirii Comitetului Central. Evenimentul urma să fie transmis în direct la radioul şi televiziunea naţională.

Anume fiindcă această adunare populară s-a dovedit a fi o dangătul funebru al regimului Ceauşescu, au apărut speculaţii despre cine l-ar fi îndemnat pe Ceauşescu să facă o asemenea greşeală. În ianuarie 1993 ziarul de opoziţie „România Liberă” a sugerat că „adunarea populară a fost organizată la sugestia [membrului C.P.Ex.] Gogu Rădulescu”<R.M., “Dezvăluiri”, România Liberă, 19 ianuarie 1993, pag. 1. Rădulescu a murit în 1994>. Acelaşi articol menţionează că Rădulescu a fost urmărit în timpul acelor zile şi a fost „observat transmiţînd ceva în afară”, astfel insinuîndu-se încă o dată rolul puterilor străine în evenimentele din România<Ibidem. De presupus că puterea străină ar fi fost Uniunea Sovietică>.

Totuşi este îndoielnic că Nicolae Ceauşescu ar fi avut nevoie de încurajările lui Rădulescu pentru a convoca un asemenea miting. Pare foarte probabil că ideea i-a venit chiar lui Ceauşescu, şi ca de obicei membrii docili ai C.P.Ex. n-au îndrăznit să-l contrazică. Era o reacţie tipică din partea lui Ceauşescu, instinctivă, nesăbuită şi preaîncrezătoare. Mai mult, după cum am văzut, pentru Nicolae Ceauşescu evenimentele care îl confuntau în decembrie 1989 erau o reluare a celor din august 1968: erau în primejdie nu numai socialismul, ci şi suveranitatea şi independenţa naţională a României. Astfel, în acest moment crucial, el va apela în principal nu la interesele politice ale partidului, ci la ceea ce constituiau interesele principale instituţionale ale Securităţii. Şi se va sprijini pe o tehnică de mobilizare de încredere într-un regim totalitar: Adunările populare „spontane” de susţinere a regimului.

Mitingul de susţinere a început joi 21 decembrie 1989, la amiază, după cum se întîmpla întotdeauna cu asemenea evenimente. Aproape 100000 de muncitori, aleşi cu grijă din marile fabrici ale Bucureştilor, au fost mînaţi în centrul oraşului pentru a asculta cuvîntarea lui Ceauşescu de la balconul clădirii Comitetului Central. Au fost obişnuitele lozinci „spontane” de susţinere ale dictatorului şi ale politicii sale şi introducerile linguşitoare ale subalternilor din partid. Ceauşescu a vorbit numai cîteva minute cînd o tulburare neidentificată din mulţime l-a forţat să se oprească în mijlocul propoziţiei. Acum şi-a dat seama de nebunia sa de a stărui ca cuvîntarea sa să fie transmisă în direct la radio şi televiziune. Înainte ca transmisia radio şi TV să fie întreruptă, o audienţă din întreaga ţară a putut auzi ţipete ascuţite şi strigăte de „Jos Ceauşescu!”, „Călăule!” şi „Timişoara, Timişoara!”. Mai rău, imaginile televizate au surprins uimirea şi nedumerirea de pe faţa lui Ceauşescu. După vreo trei minute, cînd o aparenţă de ordine s-a restabilit în piaţă, transmisia în direct s-a reluat. Ceauşescu a anunţat că, chiar în acea dimineaţă, C.P.Ex.-ul a aprobat o creştere a salariului minim şi a pensiilor<Probabil Nicolae Ceauşescu improviza. Pe o casetă cu înregistrarea mitingului difuzată pe o staţie de radio FM din Bucureşti în decembrie 1993 se aude Elena strigînd la soţul ei: “Promite-le ceva! Promite-le orice!”>. Ceauşescu a fost în stare să-şi isprăvească cuvîntarea, deşi strigăte şi zgomote au putut fi auzite sporadic în fundal.

Este imposibil de ştiut cît de mult a influenţat spectatorii imaginea unui Ceauşescu speriat, cerînd zadarnic mulţimii să se liniştească. Totuşi, amploarea şi îndrăzneala protestelor împotriva regimului s-au intensificat clar după transmiterea acestui moment înainte inimaginabil de slăbiciune a dictatorului. Demonstraţiile împotriva regimului s-au răspîndit în oraşele principale ale Transilvaniei – Cluj, Braşov şi Tîrgu Mureş – în după amiaza de 21 decembrie. Nu a contat că un nivel îndestulător de ordine a fost restabilit la miting, încît Ceauşescu a fost în stare să-şi isprăvească cuvîntarea, sau că televiziunea română va retransmite aceeaşi cuvîntare mai tîrziu cu lozinci pro-Ceauşescu sincronizate peste tulburări. Paguba ireparabilă fusese deja făcută.

S-a argumentat că acea perioadă scurtă dar care părea interminabilă în care camerele de televiziune au difuzat în direct întregii naţiuni neîncrederea şi neajutorarea lui Ceauşescu, a reprezentat un fel de moment psihologic unic, ca o piatră sfărîmînd o oglindă. Ce a provocat reacţia lui Ceauşescu? Iniţial, multe relatări au arătat că unele persoane din mulţime au început să scandeze lozinci anti-Ceauşescu<Rateş, Romania: The Entangled Revolution, pag. 39; Rady, Romania in Turmoil, pag. 100>. De frică că vor fi prinşi, au fugit apoi prin mulţime. Celelalte persoane din mulţime au fost înspăimîntate de acest neaşteptat act de curaj şi au încercat şi ele să fugă. Marea tulburare pe care spectatorii au auzit-o înainte ca transmisia să fie întreruptă era zgomotul acestor oameni încercînd să forţeze ieşirea din piaţă. Multe alte explicaţii de mai tîrziu au susţinut însă că aceste evenimente erau mai degrabă un răspuns la actul iniţial de sfidare: aprinderea unei petarde de cineva din mulţime. Numai atunci au profitat demonstranţii de confuzia şi anonimatul momentului pentru a striga jos Ceauşescu. În amîndouă cazurile spontaneitatea evenimentului catalizator a fost pusă în discuţie.

Comentariu propriu (Marius Mioc): Vedeţi înregistrările video de la cuvîntarea televizată a lui Ceauşescu din 20 decembrie 1989 şi de la adunarea populară organizată de acesta în 21 decembrie 1989.

(Va urma)

 

Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (1). Ceauşescu pleacă în Iran ianuarie 5, 2009


"Tineretul Liber" din 26 decembrie 1989 despre vizita lui Ceauşescu în Iran

"Tineretul Liber" din 26 decembrie 1989 despre vizita lui Ceauşescu în Iran

Rich Andrew Hall este un profesor american care a studiat revoluţia română din 1989. În 1997 şi-a luat doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea Indiana, teza de doctorat avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Recent dl. Hall şi-a publicat teza de doctorat pe internet, pe blogul său personal consacrat revoluţiei române din 1989. Unele idei din această teză de doctorat le consider interesante, de aceea voi publica aici în serial traducerea unor părţi din această lucrare. Pentru republicarea în altă parte a acestor fragmente este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Ceauşescu pleacă în Iran

Luni dimineaţă, în 18 decembrie 1989, preşedintele Ceauşescu a plecat într-o vizită dinainte plănuită în Iran. Era primul şef de stat care mergea într-o vizită oficială la Teheran după moartea aiatolahului Khomeini în iunie 1989<Jack Anderson şi Dale Van Atta – „Iran Embarassed by Ceausescu Visit” (Iranul stînjenit de vizita lui Ceauşescu) în Washington Post, 17 ianuarie 1990>. Cînd avionul prezidenţial a decolat spre Iran, Timişoara era practic sub ocupaţie militară de către unităţi de armată, securitate şi miliţie. Se pare că Ceauşescu era mulţumit de veştile pe care le primise despre înăbuşirea revoltei, încît a considerat că poate părăsi ţara în siguranţă. În absenţa sa, atribuţiile sale erau preluate de Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.). În fapt, asta însemna că puterea rămîne prim-viceprimministrului – soţia sa Elena – care nu era nicidecum o străină de putere, şi vicepreşedintelui ţării, Manea Mănescu, care era căsătorit cu sora lui Nicolae, Maria<Martyn Rady, Romania in Turmoil: A Contemporary History (New York: IB Tauris & Co Ltd., 1992), pag. 94. Pentru legăturile lui Mănescu cu familia Ceauşescu, vezi ibid., pag. 52-53>.

Faptul că Ceauşescu a părăsit ţara în toiul celei mai serioase ameninţări pe care a avut-o de înfruntat vreodată regimul comunist din România, pe deplin conştient de ceea ce se întîmplase cu ceilalţi lideri comunişti din regiune cu doar puţină vreme în urmă, în acea toamnă, e o dovadă despre cît de încrezător în propriile-i forţe şi rupt de realitate devenise. Pe de altă parte, absenţa lui din ţară între 18 şi 20 decembrie pentru un răstimp de peste 48 de ore a oferit elitelor din cadrul regimului oportunitatea perfectă să îl elimine de la putere dacă ar fi dorit asta. Ceauşescu, foarte probabil, ar fi primit azil politic în Iran. În teorie cel puţin, dacă înlăturarea lui Ceauşescu a fost premeditată, acesta era momentul ideal pentru a acţiona.

Multe persoane din elita comunistă îşi aminteau cum absenţa din ţară a lui Ceauşescu în timpul devastatorului cutremur din 1977 a paralizat autorităţile<Lovitura de stat eşuată plănuită pentru octombrie 1984 în timp ce Ceauşescu era în vizită în Germania de Vest a fost inspirată de amintirea experienţei din martie 1977. Vezi Silviu Brucan, The Wasted Generation: Memories of the Romanian Journey from Capitalism to Socialism and Back (Generaţia irosită: Amintiri ale călătoriei româneşti de la capitalism la socialism şi înapoi), Editura Westview Press 1993, Boulder, Colorado, SUA, pag. 131-134>. Mai mult, fiind ameninţaţi de Ceauşescu la şedinţa de urgenţă a C.P.Ex. din 17 decembrie 1989 cu înlăturarea din funcţii şi posibila execuţie, iar Ceauşescu fiind convins la acea şedinţă mai degrabă să amîne decît să anuleze acea hotărîre, comandanţii militari ai lui Ceauşescu aveau o puternică motivaţie să acţioneze rapid. Însă, în loc să facă aşa ceva, acoliţii lui Ceauşescu i-au executat credincioşi ordinele şi au aşteptat răbdători întoarcerea sa. Acesta este un puternic argument împotriva oricărei presupuneri că subordonaţii lui Ceauşescu plănuiau să-l înlocuiască şi intenţionat au lăsat evenimentele din Timişoara să scape de sub control.

Teoriile care pretind că Ceauşescu a fost răsturnat de o lovitură de stat plănuită din afară au o problemă în a explica de ce complotiştii n-au încercat să preia puterea în răstimpul cînd Ceauşescu a fost în afara ţării şi să-l împiedice apoi să revină în România. Întîmplările din Timişoara deja asiguraseră dimensiunea populară presupusă a fi atît de importantă acestui scenariu al loviturii de stat. Mai mult, dacă protestele din Timişoara au fost instigate de agenţi străini, de ce aceşti agenţi au fost incapabili să răspîndească revoluţia la Bucureşti (care a rămas surprinzător de liniştit) în timpul acestor zile?

În susţinerea ideii că evenimentele din decembrie au fost o lovitură de stat cu sprijin sovietic, Cornel Ivanciuc a citat comentariile din martie 1994 ale lui Igor Toporovski (directorul Institutului pentru Studii Politice Ruseşti şi Internaţionale de la Moscova), care a pretins că Biroul Politic Sovietic „a ales momentul cînd Ceauşescu era la Teheran [pentru a-l înlătura], căci altfel acţiunea ar fi fost greu de iniţiat”<Cornel Ivanciuc, “Raporturile dintre Frontul Salvării Naţionale şi KGB”, revista 22, nr. 21 (24-30 mai 1995), pag. 11>. Totuşi, faptele spun altceva. Ceauşescu nu a fost înlăturat la momentul cel mai prielnic – cînd se afla în Iran – iar răscoala din Timişoara nu s-a răspîndit în afara oraşului decît după întoarcerea lui Ceauşescu. Toate acestea aruncă îndoieli asupra afirmaţiilor lui Toporovski.

Comentariu propriu (Marius Mioc): Cornel Ivanciuc, cel care a scris în revista „22” despre declaraţiile lui Igor Toporovski, este un fost informator al securităţii. A se vedea articolul Mirelei Corlăţan – „Cornel Ivanciuc: Am turnat şi am fost plătit de Securitate” apărut în „Cotidianul” din 25 octombrie 2006. De la Ivanciuc şi alţii au preluat „argumentul Toporovski”, de pildă Vladimir Alexe în „Ziua” din 20 decembrie 1999. Acest Vladimir Alexe apare la rîndul său pe o listă a informatorilor Securităţii. În aceste condiţii eu pun la îndoială nu numai corectitudinea declaraţiilor lui Igor Toporovski ci chiar şi simpla existenţă a acestora. Ce anume a declarat Igor Toporovski despre revoluţia română, dacă o fi declarat ceva pe acest subiect, trebuie stabilit prin surse mai serioase decît Cornel Ivanciuc.

(Va urma)