Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Incendierea Bibliotecii Centrale Universitare și diversiunea din presă pentru acoperirea vinovățiilor ianuarie 29, 2018


„Napalm împotriva culturii române” este titlul unui articol de Alina Ungureanu publicat în „Tineretul Liber” din 5 ianuarie 1990, în care se descrie incendierea Bibliotecii Centrale Universitare și distrugerea a o mulțime de valori culturale cu acest prilej – cărți rare, manuscrise ale unor scriitori. Găsim în articol ideea că „focul nu a fost, de data aceasta, nici rezultatul gloanțelor trasoare, nici al pistoalelor mitralieră. Focul a fost pus intenționat, conform unui plan conceput și aprobat anterior. Peste depozitele de carte ale Bibliotecii Centrale Universitare a fost turnat un produs incendiar de tristă amintire în istoria popoarelor lumii: napalm”. În buna tradiție a jurnalisticii românești (valabilă și azi) autoarea nu prezintă nici o dovadă despre „planul conceput și aprobat anterior” de incendiere a bibliotecii, nici nu dă amănunte despre cine ar fi conceput acest plan (se insinuează că reprezentanții fostei dictaturii, dar fără nominalizări) și cu ce scop (o bibliotecă nu e în mod normal un obiectiv militar pentru care să se facă planuri anterioare de acest fel; totodată nu înțeleg cum ar fi ajutat incendierea bibliotecii la ipoteticul scop de readucere a lui Ceaușescu la putere). Unde era depozitul de napalm, cine a scos napalm din depozit și l-a dus la bibliotecă?, sînt întrebări pe care ziarista nu și le pune. Îmi face impresia că Alina Ungureanu a preluat cuvintele vreunui responsabil militar care încerca să îndepărteze bănuielile care planau asupra armatei, dezmințind ipoteza cea mai probabilă: că focul a fost determinat de tragerile care s-au făcut asupra clădirii bibliotecii. Dar nu e dat numele celui care a făcut aceste afirmații, deci ziarista și le asumă ca afirmații proprii. În articol găsim și alte informații, cum ar fi faptul că au fost mai multe incendii la bibliotecă, în seara de 22 decembrie incendiul fusese stins și doar pîrjolul din noaptea de 23 a distrus de fapt clădirea și o parte a valorilor culturale depozitate. Atunci armata a interzis pompierilor să intervină – acesta e probabil amănuntul care a făcut diferența.

Redau mai jos articolul pomenit. Cu litere cursive, între paranteze drepte, am inserat comentarii ale mele.

Napalm împotriva culturii române (more…)

 

Marian Munteanu: Revoluţie şi restauraţie (7). Partidul-stat mai 29, 2012


Continui publicarea, în serial, a studiului lui Marian Munteanu, fost conducător al manifestaţiei din Piaţa Universităţii din 1990, cu privire la revoluţia română. Studiul a fost publicat iniţial în ziarul “Ziua”, în perioada decembrie 2001 – ianuarie 2002.

Vezi episoadele anterioare:
Insurecţia naţională
Restauraţia sistemului democratic
Pseudo-miturile. „Revoluţionarismul conspirativ” şi dizidenţa”
Pseudo-elita
Traseul postdecembrist al restauraţiei. Elemente generale
Traseul postdecembrist al restauraţiei. Vatra civică

Traseul postdecembrist al restauraţiei. Partidul-stat (more…)

 

Marian Munteanu: Revoluţie şi restauraţie (5). Traseul post-decembrist al restauraţiei. Elemente generale mai 18, 2012


Continui publicarea, în serial, a studiului lui Marian Munteanu, fost conducător al manifestaţiei din Piaţa Universităţii din 1990, cu privire la revoluţia română. Studiul a fost publicat iniţial în ziarul “Ziua”, în perioada decembrie 2001 – ianuarie 2002.

Vezi episoadele anterioare:
Insurecţia naţională
Restauraţia sistemului democratic
Pseudo-miturile. „Revoluţionarismul conspirativ” şi dizidenţa”
Pseudo-elita

Traseul post-decembrist al restauraţiei. (more…)

 

Mihail Eminescu, poetul semiinterzis iunie 15, 2010

Filed under: Socialism — mariusmioc @ 8:01 am
Tags: , , , ,

În regimul ceauşist, Mihail Eminescu, poetul de la a cărui moarte se împlinesc azi 121 de ani, avea un statut contradictoriu. Pe de o parte, era considerat poetul naţional, opera sa era studiată în şcoli. Critici la adresa sa nu apăreau în presă (în primii ani ai regimului comunist – perioada dejistă – au apărut însă). Pe de altă parte, o mare parte din scrierile sale, în special articolele politice (incorecte din punct de vedere al regimului comunist), nu erau publicate.

A existat totuşi o breşă în această cenzură asupra operei poetului naţional. Editura Academiei a primit aprobare să tipărească operele complete ale lui Mihail Eminescu într-o ediţie de lux, cu preţ pe măsură, pentru a nu fi accesibil marelui public. Publicistica politică eminesciană era astfel într-o situaţie de semiiinterdicţie: nici un fel de document oficial nu o interzicea, dar nu era disponibilă la îndemîna marelui public iar în revistele culturale scrierile politice eminesciene nu puteau fi subiect de dezbatere.

Volumul 10 al operelor complete ale lui Mihail Eminescu a avut o situaţie aparte. Deşi tipărit, nu a primit aprobare de difuzare, ca urmare a faptului că conţinea scrieri politice neconvenabile regimului comunist. Abia după revoluţia din 1989 respectivul volum a putut fi distribuit în librării, după cum anunţă ziarul „Adevărul” din 30 decembrie 1989. Putem spune că revoluţia din decembrie 1989 a adus libertate şi scrierilor lui Eminescu. Reproduc articolul publicat în „Adevărul” din 30 decembrie 1989: (more…)

 

Antisemitismul lui Eminescu ianuarie 15, 2009


Una din acuzaţiile aduse poetului nostru naţional este antisemitismul.

Pentru înţelegerea acestei acuzaţii, o scurtă istorie a problemei evreieşti în România e necesară.

În veacul al 19-lea s-a înregistrat o intensă emigraţie evreească spre principatele Române (Vechiul Regat), în special spre Moldova. Citez din cartea evreului Carol Iancu – „Evreii din România de la excludere la emancipare”, Editura Hasefer (editura comunităţii evreeşti), Bucureşti 1996, pag. 49: „În 1803 existau în Moldova circa 30000 evrei, în 1848 circa 60000, recensămîntul din 1859 cifrîndu-i la 118922”.

Aşadar, pe vremea lui Eminescu evreii din România erau în majoritate emigranţi recenţi, mulţi intraţi ilegal în ţară. În opinia publică a vremii, existau 2 curente:

Filosemiţii cereau ca tuturor evreilor să li se dea necondiţionat cetăţenia română, cu toate drepturile corespunzătoare.

Cei numiţi azi antisemiţi spuneau că cetăţenia română nu trebuie acordată acestor evrei decît pe bază de cereri individuale, analizate pentru fiecare caz în parte.

Eminescu s-a situat în cea de-a doua categorie.

Esenţa concepţiei lui Eminescu despre evrei este cuprinsă într-un articol („Dacă proiectul maiorităţii…”) publicat în „Timpul” din 7 iulie 1879: „Nu există dar români de rit izraelit, pentru că nu există izraeliţi cari-n familie să vorbească româneşte, pentru că nu există izraeliţi cari să intre în relaţii de căsătorie cu românii, c-un cuvînt evreul e evreu, se simte evreu şi pînă acuma nici n-a voit să fie altceva decît evreu” (M. Eminescu – „Opere” vol. X, Editura Academiei RSR, Bucureşti 1989, pag. 291-292).

Cele scrise de Eminescu reprezintă o realitate sociologică a vremii sale. Insă în timp, lucrurile aveau să se schimbe, iar înaintea celui de-al 2-lea război mondial destui de mulţi evrei vorbeau româneşte în familie (în Vechiul Regat, chiar majoritatea evreilor), existau căsătorii mixte şi chiar convertiri la creştinism.

Chiar după emigrarea în Israel, mulţi evrei din România au continuat să vorbească româneşte în familie. În Israel există o bogată presă în limba română.

Aşadar, antisemitismul lui Eminescu este total diferit de cel promovat ulterior de Hitler. Eminescu nu i-a considerat niciodată pe evrei o rasă inferioară, ba chiar le reproşează că nu se căsătoresc cu românii (opusul ideilor naziştilor, care se temeau de „spurcarea” rasei superioare şi au interzis căsătoriile mixte). Din cele scrise de el rezultă că, odată cu adoptarea de către evrei a limbii române (ceea ce s-a şi întîmplat pe scară largă în veacul 20), încetăţenirea evreilor e admisibilă.

Eminescu însuşi, dacă ar mai fi trăit vreo 50 de ani, rămînînd pe deplin fidel conceptiilor sale, ar fi spus: există români de rit izraelit!

Celor care-l acuză pe Eminescu pentru vederile sale politice, îi rog un lucru: să fie consecvenţi în principii şi să nu aplice dublu standard. Adică, să acuze la fel de vehement guvernul israelian, care refuză să acorde cetăţenie israeliană muncitorilor români din această ţară (unii, aflaţi de mulţi ani acolo), sau guvernele american, german sau francez, care iau măsuri împotriva imigranţilor ilegali (inclusiv expulzări), refuzînd să acorde automat cetăţenie tuturor emigranţilor (în SUA, chiar şi emigranţii legali au de aşteptat destul pentru cetăţenie, iar una din condiţii este cunoaşterea limbii engleze).

[articol al meu mai vechi pe care-l republic cu prilejul aniversării lui Mihail Eminescu]